În spatele blocului, într-o grădiniță cu straturi de ceapă, morcovi și salate crețe, bătutul covoarelor pocnește regulat. Sparge aerul. Sus, la etaj, primește ecou. Loviturile în covor se întețesc după un timp. Cu cât ecoul e mai slab, cu atât loviturile devin mai multe, mai bine plasate, ticluite, încercate, probate pentru a scoate tot ce se poate scoate. Sus, loviturile se asmut una pe cealaltă, își iau aerul, ca să ajungă cât se poate de sus. Nu le pasă de cele de jos. Uneori, bătutul covoarelor ușurează diminețile de duminică. O corvoadă. Drept între oasele de sub frunte. Și pe mama oaselor de sub frunte. Ceapa, salatele și morcovii, plini de colb, sunt ca niște cirezi fără ochi, fără urechi. În ele, soarele nu are loc să ardă. Soarele e o mămăligă răscoaptă. Atunci când loviturile se întețesc, se aud sudălmi în incinta blocului din spate. Administratorul de bloc, Buzea, unul cu priviri subțiri ca buruienile apare brusc în spatele blocului și cercetează cu negrul ochiului de unde vin înjurăturile. Negrul ochilor lui e micșorat de furie. Poate că înjurăturile ar putea să-l țină ca în palme pe Buzea, pentru că ele nu se văd. Nicio dimineață de duminică nu poate ține niciodată un administrator de bloc. Buruienile dintre straturi sunt nerușinat de frumoase. Și totuși, nicio ceapă, nicio salată, niciun morcov nu strigă nici măcar la buruieni. Buruienile devin nesimțite și sunt convinse că așa trebuie să fie.
După patru ani la oraș, locuiam într-un cartier mărginaș, la o bătrână. Chiriașă. O chema Lenke și era o unguroaică românizată. Înjura ungurește. Soțul ei, român, era mort și își odihnea oasele în cimitirul mare, sub piatra albă de marmură cu scris negru ordonat, cu chipul zâmbitor, viu, al celui de sub cruce. Nimeni nu e acasă. Nici Iisus nici nimeni. Am citit într-o carte că a fi prost și a fi deștept nu are a face cu cât de multe știi. Are a face doar cu Dumnezeu, de aceea se spune poate despre cei proști că nu au niciun Dumnezeu, ca și când cel care rostește aceasă propoziție dorește să-l salveze pe cel care nu are Dumnezeu din neștiința lui. De multe ori proștii procedează ca pământul care ne rabdă. Asta nu înseamnă că pământul e cel prost. De la fel de multe ori deștepții vorbesc multe și repede. Asta nu înseamnă că sunt deștepți. Când vorbesc ți se face frică și fluieri în gând atunci când te fluieră moartea și cânți când ei te pun să cânți. Dumnezeu ar trebui să le vină pe cap și să-i ucidă. Dar mulți proști amuțesc apoi. Obișnuința te face ceea ce ești. Din nou și din nou. Obișnuința este engramă.
Limba nu se poate separa de gânduri. Ele sunt una. Așa cum cuvintele sunt una cu gândurile care devin faptă. Întotdeauna trebuie să ai grijă de gândurile tale, pentru că ele se așază și pe pielea ta și trebuie să ciulești bine urechile la ce se află în mintea și sufletul cuvintelor tale. Cuvintele nu sunt altceva decât i-ai făcut omului de lângă tine. Unde scuipi nu mai poți linge. Limba e totuna cu gândul sau cu fapta, ceea ce nu înseamnă că limba e bună sau rea. Asta înseamnă că alți ochi și alte urechi fac șpagatul în mintea și sufletul fiecărei limbi. Și că sus, cuvintele sunt legate la gură. Cuvintele se prăbușesc atunci când sunt legate la gură, ceea ce nu schimbă cu nimic esența lor.
Cuvântul e prin esență bun, judecând după primordialitatea lui. Altcineva aservește cuvântul, pe nealese. Dacă vrei să cunoști adevărul, va trebui să înveți să detectezi urmele lăsate de cuvinte. Urmele care nu se șterg, printre celelalte cuvinte, care nu-ți sunt adresate ție.
A pune pe hârtie cuvinte mi se pare ceva nefiresc. Pentru că ele nu se sinchisesc de lucrurile trăite. Îmi pare a dezghioca clipele orelor care roiesc în jurul meu, lugubru, ca într-un înfloritor panoptic al tipurilor de moarte. Îmi pare a alege între a dezveli morții și a păstra secretul morții lor. Morții sunt aceiași. Se îngrașă subit, dar sunt tot cei de dinainte. Nu vor decât să se știe că ei există încă, că acolo sunt ei; vor să mai atragă atenția asupra lor, așa cum au făcut la nuntă când au bătut drumurile ca să se dea mari că ei sunt acolo. Nici faptele nu se sinchisesc de cuvinte și nici de faptele trăite. Îmi astup cuvintele scrise cu râsul, ca o proastă. Dacă pui un cuvânt pe hârtie este ca atunci când pui direct pe piele o rochie. Ele pot spuzi pielea, pot face sângele să clocotească. Nu știi ce efect are pentru tine. Îl probezi. Și atunci, mai multe efecte se nimeresc împreună și se ciocnesc. Când pui pe hârtie un cuvânt este ca atunci când dezbraci o rochie.
Mi se pare că dacă tac sunt ridicolă și par proastă. Simt că trebuie să spun ceva, orice. Poate că atunci ești prost cu adevărat. Și că mă voi arăta vinovată. Și că astfel vinovăția amorțește în ea, iar dacă vorbesc se dezmorțește și începe să latre din nou în obrazul meu. Obrazul meu vorbește despre o viață întreagă, o viață pe care unii o invidiază, și care poate că mi-ar fi plăcut și mie dacă n-ar fi devenit așa o porcărie fără margini.
Lumina becului îmi aprinde amintirile. Lucește pe o foaie albă. Umbra mâinii puse paravan nu o lasă să treacă mai departe. Umbra e ca o barieră. Ca într-un joc de lumini și umbre. Marga mi-a spus că a mirosit foaia. Mirosea frunziș veșted și umed. Frunziș putrezit în umezeală, în singurătatea bătăii vântului. Vântul înghesuia frunzișul la picioarele copacilor. Apoi îl lăsa acolo, fără suflare. Niște coji de semințe de floarea soarelui scuipate de vânt se amestecau în frunziș. M-am gândit de ce se spune vânt și nu altfel acestei suflări reci pe care o simte în ceafă frunzișul. Și m-am gândit că limba nu are nicio legătură cu obiectul, cu pământul, cu florile. Că nicio limbă nu poate fi mai frumoasă sau mai urâtă. Care ar fi termenul de comparație, mă întreb. O altă limbă. Pentru mine limba germană nu este o limbă decât în măsura în care înșiruirea de consoane mi-ar toci pânza urechii și munții pavilionului înclinați să priceapă mai degrabă o înșiruire de vocale decât niște bubuituri.O limbă nu este nici mai frumoasă nici mai urâtă. E arbitrară, e istorică. Așa cum nu poți spune despre o ușă că e mai frumoasă sau mai urâtă. O ușă e mai înaltă, mai scundă, mai lată, dar nu mai frumoasă. Înlănțuirea de consoane și vocale poate fi mai cuprinzătoare, mai evocatoare, mai armonioasă. Dar nu mai frumoasă.
La doamna Lenke aveam o cameră. În drum spre cameră, țin în mână bagajele și pe cap soarele după-amiezii. Soarele este fierbinte.
Am trecut podul și mi-am dat seama că, de sus, totul pare mai mic. Controlabil. Orașul tot miroase a curat și a foc de lemne. Asta se întâmplă din noiembrie până la sărbători. Gândurile îmi dau roată. Fac ce vor. Fug, sar, râd ca broaștele, îmi țin în mâini părul și-l transformă într-o vâltoare aeriană. Am observat că unele dintre ele au gheb. Îmi întorc fața spre râu. Părul îmi eliberează ochii. Între timp, noaptea cerului stă îndesată în capul meu. Gândurile mele nu mai încap în mine. Acum îngheață pe afară. Aș fi vrut să le spun să plece. Să se ducă acolo de unde au venit. Sus. După un timp, am fost nevoită să le primesc înapoi, și să mă obișnuiesc cu ele, ca și când ar fi fost ale mele. Gândurile au căutat o gaură în care să se încuibeze. Au găsit-o. Dar ceva din interorul găurii trâmbița mereu. Eu auzeam uneori un țiuit în urechi și apoi bubuituri în ceafă. M-am gândit la colega mea de cameră, Marcela, care joacă table de una singură. Dă cu zarul consecutiv pentru albe și pentru negre. Uneori uită și se dă afară de una singură. Mai târziu am înțeles că aceasta este felul ei de a trăi viața. Din afară. Se dă afară din propria viață.
Luam străzile în obraji, apoi pe lângă ureche, le luam în spate. Problemele de acasă zăceau în cărți poștale pe frigider, pe cuier. Rochia mea cu păsări negre cu ciocurile întoarse spre pământ se transformase într-o femeie înecată de câte ori ploua. Ciorapii luau forma picioarelor strâmbe, cu tălpile spre interior. Atârnau de speteaza scaunului. Sunt bucuroasă că nu știu ce gândește femeia atârnată de speteaza scaunului. De frigul ploii își înfășoară corpul cu propriile brațe uneori.
O auzeam pe doamna Lenke oftând, gândindu-se la ceva, sau poate ofta în somn. Într-o după amiază am auzit o bubuitură. Pe jos, în bucătărie, doamna Lenke încerca să se ridice ținându-se cu mâna de piciorul bufetului. Mirosea puternic a rom. Nu nimerea piciorul bufetului. Seara, în dormitorul ei, zăcea pe scaun, instalatorul Bălan, iar doamna Lenke dormea senină în pat. Dimineață mi-a spus că a durut-o tare inima și i s-a făcut rău.
Sunt întotdeauna mai preocupată de expresia interlocutorului meu decât de expresia mea și totuși nu pot să spun lucruri prea clare despre interlocutor, afară de vagi asocieri ale vorbelor lui cu un timbru sau o privire mai deosebite provenite din intrepretarea lui a propriilor mele spuse. De cele mai multe ori, chipul străin de trupul meu nu este o oglindă corectă a gândurilor mele. Această neputință a prins rădăcini în privirea mea, deși nu vroiam să mă mai lovesc cu tâmpla de aceste imagini din oglinzi care nu-mi aparțin în mod firesc.
Doamna Lenke este croitoreasă. Coase și peruci. De mică o privea pe bunica ei săsoiacă, care cânta în corul bisericii, cosând păr. Am și eu zile când mă uit la ea ore în șir. Ea coase și nu scoate o vorbă când împunge cu acul. Pe figura ei se vede că împunsătura acului urmată de pieptănatul șuviței o bucură. E blondă, mereu nervoasă, cu unghii lungi, roșii, neciobite. Are dinți lungi, uniformi, ca de cal. Când râde i se vede o gaură în maxilarul de sus. Doamna Lenke este destul de bătrână, are o odaie care miroase a bătrân, e îmbrăcată uneori destul de jerpelit, încălțață cu niște sandale roșii de care nu se desparte niciodată vara. Vinerea, din două în două săptămâni, iese astfel din odaia ei, bate câmpii, vorbește vrute și nevrute, repetă că vine o uniformă o ia cu duba și o plimbă la Dunăre, unde e Yugoslavia, apoi că o pune să semneze niște hârtii. După aceea leșină.
Are într-un borcan de zece kilograme o tarantulă. Tarantula e verde pentru că sticla e verde. O hrănește cu păianjeni mici. Îngrijește pânzele de păianjeni din colțurile camerelor.
Doamna Lenke mușcă mereu dintr-un măr. Și când coase peruci. Îl ceflăie. Ileana nu suportă zgomotul ceflăitului. Iese din cameră. Marga sună la ușă. Doamna Lenke deschide cu îmbucătura de măr în gură, îi spune Margăi să se așeze, îi arată un scaun pe care stă o blană de vulpe mâncată de molii cu picioarele legate de spetează și sub scaun. Marga se așază. E indispusă o dată pe lună. Marga aduce carne. Doamna Lenke o pune pe foc. O friptură în sânge cum îi place Margăi. Fumul se așază în copaci și privește înăuntru pe fereastră. Frunzișul îi face umbră. Croitoreasa începe să coasă la o perucă blondă, cu păr ondulat. O piaptănă mereu și o pipăie. Când coase, burta ei cântă. Burta ei e umflată, rotundă, iar buricul tăiat de moașă la naștere, îi iese prin bluza subțire, ca un dinte când are o direcție greșită în gură.
Aproape de straturi se află canalizarea. O gură de canalizare cu un capac cu șase găuri. Căderea nu e prea bună. Muncitorii au calculat greșit. Capacul e puțin strâmb și nu acoperă complet gura necimentată.Un miros fetid îmbălsămează zidurile și ferestrele casei ei, de lângă blocuri. La geam, mușcatele se mușcă unele pe altele; gura-leului se face mică, se închide de teamă să nu îi pice greu mirosul. Aerul e transparent, ferestrele sunt opace la miros. Pe sub ușă, uneori, când e foarte cald afară, gura de dragon suflă și mă îmbrac și plec cu Marga. Doamna Lenke iese atunci și udă grădina de zarzavat până se fac bălți.
Într-o vară, am visat marea. Marea mă înghițea treptat, sub limbă gust fad, sărat, apoi se deschide o gură și mai mare între două valuri cu spumă albă, uniformă. Cerul era roșu, apoi marea oglindea cerul. Marea era lângă stratul de ceapă roșie al lui Lenke.
Croitoreasa s-a obișnuit. Piaptănă onduleurile perucilor și mănâncă ceflăit mere roșii și verzi cu vierme cu tot. Nu simte niciun miros. Toate viscerele sunt întortocheate. Ele nu crapă. Ele cântă sufocant și sunetul scos de ele pare a urmări ansele intestinale ale croitoresei, e clar ca și când burta ei ar fi afară, deasupra pielii, la vedere.
Marga a primit în dar o perucă roșcată, ca de vulpe de la doamna Lenke. Părul mirosea a frunziș veșted. Când ești în perioada lunară, nu trebuie să privești luna, pentru că te fură, apoi rămâi însărcinată cu șarpele lunii care te leagă cu zece corzi de aur pentru totdeauna. Lenke crede de fiecare dată asta când luna atârnă întreagă pe cer. Când e mușcată de șarpele lunii are curaj să o privească din dosul peredelei.
Doar Marga putea intra la mine. O îmbunez pe doamna Lenke cu salată creață și cu ceapă verde. Atunci mai puteam veni cu prieteni. Beam cafea și întorceam cărțile. Dădeam pasențe.
Atunci doamna Lenke spăla perucile, într-un lighean cu apă călduță. Lighean mare. Făcea cercuri cu degetele mâinii și apoi lăsa perucile să plutească. Spunea că sunt în Delta Dunării. Într-o zi, s-a speriat și a povestit că s-a văzut în Dunăre, până la brâu, cu un sac legat la gură în mână. Ploua des și în apa fluviului și-a despletit părul care ajungea la apă și rochia ei se umflase și plutea ca o parașută pe suprafața apei. I se părea că Dunărea curge spre izvoare, că o strigă cu o voce subțiratică, de departe. Ea se simțea fără picioare, fără ochi, fără voce, ruptă în bucăți de undele fierbinți ale Dunării. Atunci a tăiat din perucă o buclă și o poartă la gât.
Mama are vină. Nu am încredere în mama. A intrat în viața mea când a vrut, cum a vrut. A plecat când a vrut ea. Eu nu am știut nimic despre asta. Ea mi-a îmbrăcat oasele cum a vrut. Apoi pielea. Cu ce cuvinte a vrut. După cum a vrut. Apoi privirea. Apoi găurile memoriei. Ea mi-a știut dintotdeauna numele. Ea mi-a aprins lumina dintre oasele sternului ca la un joc de noroc. Iluzia că că nu este așa mă fascinează și mă bântuie. Mă ajută să nu simt nicio durere, nicio tristețe. Apoi iluzia m-a izbit cu fruntea de realitate. Realitatea s-a sfărâmat în bucăți. Niciun cuvânt nu s-a putut opune distrugerii realității mele. Niciunul.
Nu am fost un copil norocos. Deși soarta m-a ținut în viață, pentru că mă născusem apropae moartă, ea nu i-a îndepărtat pe frații mei așa că a trebuit să împart cu ei iubirea mamei. Marga, preferata de necontestat a mamei, prima născută, păstrează pentru tot restul vieții acel sentiment de învingător, acea încredere în succes, care nu de puține ori a atras după el succesul. Pentru ea succesul a venit încet și sigur. Slăbiciunea mea și a celorlalți frați ai mei vine din relația noastră cu mama.
Mai târziu am aflat că Marga, în prima copilărie, dintr-o dată a început să arunce pe fereastră tot ce nu-i plăcea. Chiar și obiecte care nu-i stăteau în drum și care nu erau ale sale, ba chair nu aveau nici cea mai mică legătură cu ea. Un sucitor de foi de plăcintă, pe care l-a scos din sertarul mesei, pe care l-a târât după ea prin sufragerie, prin holul lung ce transforma apartamentul într-un tren până la fereastra pătratului cu cremon. Apoi, a luat strachina de făcut mujdei și pisălogul de lemn. A luat pantofii tatei cei negri împletiți și i-a aruncat pe fereastră. Unul dintre pantofi a căzut în coroana de frunze a teiului. Celălat în iarbă. Marga repeta propoziția s-o ia înapoi barza, dacă tot a adus-o. În ziua în care m-a adus barza, Marga era foarte supărată. A stat tot timpul sub masa din bucătărie pe care erau niște cești de cafea cu lapte, cu porțelanul de culoare roșie. Voiam să arunc ceașca pe fereastră, dar a intrat bunica. Bunica locuia în camera din mijloc ca un spirit bun, blând, care nu venea decât la masă sau când făcea cozonac. Nu mai prezentam niciun interes pentru nimeni. Nu mai existam. Cafeaua cu lapte făcuse o pojghiță subțire care rida luciul laptelui. A zis Marga când vorbeam despre lapte. Și azi mi se pare dezgustătoare. La prânz am aruncat bibeloul preferat al mamei care nu era acasă. Un condur ca devenise roz din cauza luminii. Apoi am apucat cheile mașinii și le-am azvârlit pe fereastra bucătăriei. Fata unei vecine, mă încuraja de la fereastra camerei ei. Am apucat toate tacâmurile din sertarul bufetului și le-am aruncat pe fereastră în spatele blocului. Apoi am juns la cănile de ceai și de lapte, la farfuriile adânci, la cele întinse. Zgomtul devenise puternic și ritmic. Mulți vecini și-au scos capetele pe ferestre. Unul chiar a strigat hai alta, fetițo. Încă una. A apărut tata și mi-a zis ceva din ușa bucătăriei. Mi-aduc aminte cerul mesei de dedesubt care atârna de pământ cu patru picioare vopsite ou de rață.