În ziua aceea i-am scris câteva rânduri. De fapt, așa voiam să fac. Dar a ieșit o scrisoare în toată regula. Și tot nu aș fi putut cuprinde tot ce aveam sa-i spun. Și cum să cuprinzi o viață între … un început și-o încheiere?
Aveam să scriu de multe ori și să înțeleg abia mult mai târziu că iroseam timp inutil. Că nu pricepea nimic din tot ceea ce încercam să-i spun. Era mult prea leneș să priceapă, să înțeleagă faptul că un cuvânt la locul lui l-ar putea scoate din beznă.
Nu trebuia decât să citească…

“Undeva în luna iunie ar fi trebuit să aduc pe lume un suflețel care să-mi facă perechea din vis reală. Era o dorință comună, a mea și a soțului meu, dar care, totuși, venise puțin cam devreme. Lucru pe care noi l-am rostit fără frica de Dumnezeu. Era prea devreme? aveam să aflăm, căci maturitatea sufletului și a gândului ne lipsea. Îndoiala noastră s-a transformat într-o pierdere la care nu ne așteptam. De la răul gândit până la cel din fapt nu e decât un pas. Am aflat și noi lucrul acesta, dar abia după ce ne-am pierdut rodul dragostei, la doar 3 luni de la conceperea lui. M-am îmbolnăvit și episodul nu s-a încheiat nici acum. Bântui prin spitale cenușii, îl trag și pe el, soțul meu, după mine în tenebre pe care cu greu le mai suportă. E momentul în care mă întreb dacă nu cumva era mai bine să aibă la ușă o femeie care să vrea să-și trăiască viața mult mai intens, mai plină de viață decât am fost eu vreodată. Simt că regretă, dar sunt și momente în care îl simt aproape.
Totuși, suntem doi. Și mergem pe același drum indiferent cât de înnoroiat ar fi drumul.
Natura umană e fantastică și gândurile omului sunt nepătrunse. Pentru că niciodată nu se va ști exact ce și cum gândește omul. Un lucru însă e cert: fiecare a fost alături de celălalt la un moment dat. La bine sau la greu. Și a dăruit celuilalt un strop de fericire. Un strop care merită toate gândurile bune din lumea asta. Pentru ca noi, la rândul nostru, să atragem alte gânduri bune. Altfel, viața se transformă într-un cosmar. E un lanț interminabil care îți dă senzația cunoașterii mitului nemuririi. Numai că nemurirea ajunge acum un chin, o corvoadă. Cum aș putea mușca mâna omului care m-a hrănit? Mama, tata... niciodată! Și totuși sunt atâtea cazuri. Cum aș putea arunca cu pietre în femeia pe care eu am spus că o iubesc? Atunci m-aș desconsidera pe mine. Și de câte ori nu se întâmplă așa?
Uităm de noi, iutăm de iubire, uităm de iertare, uităm de Dumnezeu.
Pentru că diavolul e o idee. Și de n-ar exista, tot ni s-ar infiltra în gânduri, pentru că viața e născută în zodia balanței. Căutarea unui echilibru între bine și rău. Un echilibru care niciodată nu va fi găsit. Dar merită măcar să luptăm pentru o cauză atât de fragilă.
Cum facem asta?
Vedem în dreptul fiecăruia o urmă a vieții sale. Și știm cum a încercat el să echilibreze balanța. A reușit? Poate. Câteva secunde, dar nu a renunțat la luptă. Sau altul. A reușit? Da! Câteva minute chiar. Dar dezechilibrul ce i-a urmat a fost devastator. L-a făcut pe omul nostru să renunțe la luptă. În favoarea cui? A unui rău care va balansa balanța atât de rău încât nimic nu se va alege din viața bietului om.
Bietul om, pentru că nu a reușit să afle ce are de pierdut. Nu a avut timp să se acomodeze, să înțeleagă. Ideea că viața e o continuă oscilație l-a ucis. Iar în jurul lui, fără să vrea, a ucis alte și alte vieți. Lupta lui pentru bine, pentru viață, s-a transformat într-o cădere continuă în neantul uitării, al disperării, culminând cu ura nefirească sufletului său.
Timpul, iertarea, credința ne sunt aliați în luptă. Dar nu primim mereu în suflete astfel de urări. Le preferăm pe cele cu rezultate rapide, răzbunătoare. Le preferăm dialogului, înțelepciunii, regăsirii de sine.
E ciudat să ne surprindem la un moment dat gândindu-ne că poate avem și noi o vină pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat. Poate bebelușul meu ar fi trăit, dacă eu nu mă îndoiam de binecuvântarea venirii lui. Poate. Poate e altfel. Dar acest “poate” mă face să gândesc mai bine pe viitor și să știu ce-i cer Lui Dumnezeu. Va trebui să am grijă ce-mi doresc, căci s-ar putea să se-mplinească.
Toți am simțit măcar o dată că avem o forță de neconceput, dumnezeiască. Am simțit că cineva, ceva ne ridică pe sus într-un vârtej al vieții și ne ajută sau dimpotrivă. Cred că totul este construit din propriile noastre energii. Pe care le trimitem și care se întorc uneori cu o forță nebănuită. Depinde ce și cum gândim. Ce vrem de la viață și ce înțelegem noi din viață. Uităm de multe ori că după un episod nu vine un epilog, ci tot un episod. Viața e o înlănțuire de episoade. De noi depinde cum facem legătura între ele. De noi depinde scenariul. Nu ni l-a scris nimeni dinainte. Noi îl scriem prin tot ceea ce facem. Prin ceea ce gândim.
Am ratat aducerea pe lume a unui pui de om. Am ințeles lecția, dar nu renunț la luptă.
Voi lupta în continuare, pentru că știu că balanța mea are nevoie de echilibru. Si pentru nimic în lume nu o voi balansa mai mult decât am făcut-o deja.
Va trebui să mă concentrez să o echilibrez. Fie și numai pentru câteva secunde. Dar nu voi arunca săgeți otrăvite în stânga și-n dreapta, ca mai apoi să primesc și mai mult rău înapoi.
Mi-ajunge cu ce am de luptat. Și lupt. Nu voi lupta, însă, și cu cei din jurul meu. Chiar dacă mi-au făcut rău. Unii au făcut-o pentru că au uitat de echilibru, alții fără voie, alții din pur divertisment, fără să știe că odată și-odată vor plăti pentru fiecare gest al lor.
De multe ori greșim, iar când copiii au de suferit, ne amintim și vrem să ne pocăim. Copiii și toți ceilalți care au avut de-a face cu vieților noastre. Dar pocăința e doar un alt episod, o fățărnicie, un mod de a ne ascunde de noi înșine.
Fapte, fără considerație pentru consecințe.
Nimeni nu se gândește că episodului tocmai încheiat îi va urma un altul.
Iar amărăciunea din suflet nu va fi de bun augur. Dacă nu știm să ne împăcăm cu sine, să facem corelațiile între bine și rău, între echilibru și pierzanie, ajungem să uităm că vom avea si pe mai departe viață.
Că alți oameni vor intra în viețile noastre și vor avea de suferit din cauza unor gânduri pe care noi nu am fost în stare să le ținem în frâu. Cărora să le dăm un sens corect.
Că vom avea copii ce vor suferi din cauza neputinței noastre. Energiile imprimate asupra lor vor fi acelea pe care le-am imprimat propriilor noastre vieți.
Și ce energii putem avea decât cele pe care le creăm cu propriile noastre gânduri?
Nu închei decât spunând că ar trebui să ținem mai mult cont de timp, de iertare, de Dumnezeu și abia apoi să ne plângem că am primit ceea ce nu meritam.
Să ne temem pentru ceea ce urmează să primim. Ceea ce am primit deja a trecut. Dacă vom trăi în trecut, ne vom încurca și mai mult în ițele vieții.
Singura noastră șansă e să ne trăim viețile acum, în prezent, uitându-ne în față, spre viitor, să nu ne mai împiedicăm de fiece obstacol.
E tot ce putem face pentru ca viețile copiilor noștri să fie mai curate, mai pline de lumină și de iubire. Altfel, nu vom cădea doar noi, ci vom atrage tot lanțul într-un laț fatal.
Dacă și tu crezi că am spus ceva corect, recitește și încearcă să iei ce e bun din tot ceea ce am scris.
Aruncă ce-i rău. Și gândește-te la tine și la copiii tăi. Căci vei avea. Și vei avea tot timpul din lume să te bucuri de ei. Pentru că meriți.”

La câteva zile am primit o misivă ce-mi încerca nervii:

“ N-am înțeles nimic. Încă mai aștept să vorbim și să pricep ce vrei să-mi spui. Ești sigură că rândurile alea erau pentru mine?”

Nu. Nu mai sunt sigură de nimic. De aceea am să tac. Și n-am să mai repet greșeala abia făcută. N-am să mă mai erijez în vindecător de suflete, cand al meu încă mai sângerează. Și de multe ori am senzația că umblu ca un nebun cu rana sângerândă, fără să-mi pese de toti cei care mă văd, care se miră cum și unde am ajuns… da, mai bine tac.
Și am tăcut. Culmea este că nu la multă vreme după aceea, deși nu am mai vorbit, viața lui s-a schimbat. În bine. Lucru care mă bucură, chiar dacă nu am reușit să fiu cursivă, să mă fac înțeleasă. Cum, necum, lucrarea s-a făcut.