poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8477 .



Casa Buddenbrook
proză [ ]
Declinul unei familii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Thomas_Mann ]

2010-03-14  |     |  Înscris în bibliotecă de NC



Partea întâi

I

— Ce înseamnă asta?! Ce înseamnă asta?!...
— Ei, drăcie!... c'est la question, ma très chère demoiselle! Doamna consul Buddenbrook, care ședea lângă soacra sa pe canapeaua dreaptă, lăcuită în alb, decorată cu un cap de leu aurit și cu pernele îmbrăcate într o stofă gălbuie, aruncă o privire soțului ei instalat în fotoliul de alături, apoi se grăbi să sară în ajutorul mezinei așezate lângă fereastră, pe genunchii bunicului.
— Ascultă, Tony! spuse, cred că Dumnezeu m a...
Și mica Antonie, o făptură plăpândă de opt ani, purtând o rochiță ușoară de mătase cu ape, își întoarse puțin căpșoru i bălai, drăgălaș, de la fața bunicului și privi în odaie cu ochii i albaștri cenușii, fără a distinge însă ceva de absorbită ce era, ca apoi să repete:
— Ce înseamnă asta?! Apoi rosti tărăgănat: Cred că Dumnezeu m a... și adăugă repede, cu fața înseninată: m a zidit, laolaltă cu toate făpturile... O apucase în sfârșit pe făgașul cel bun, iar acum, radiind de fericire, turui pe nerăsuflate întregul pasaj întocmai cum suna el în catehismul de abia publicat prin aprobarea înaltului și prea înțeleptului Senat, într o ediție nouă, revăzută, anno1835 . Greu e până începi, se gândi, că pe urmă merge, ca iarna când îți dai drumul cu săniuța la vale pe Jerusalemsberg, cu frățiorii... Grijile îți pier una câte una și chiar dacă ai vrea, nu te mai poți opri.
— Și tot el mi a dat veșminte și ghete, continuă fetița, mâncare și băutură, casă și gospodărie, femeie și copii, ogoare și vite...
La aceste cuvinte, însă, bătrînul monsieur Johann Buddenbrook pufni pur și simplu în rîs, hohotind cu obișnuitul chicot înfundat și totuși răsunător pe care, în taină, și l pregătise anume. Râdea de plăcere, fiindcă avea prilejul de a se distra cît de puțin pe seama catehismului și poate că într adins pusese la cale micul examen al nepoatei sale. Se interesă de ogoarele și vitele micuței Tony, o întrebă cât ia pentru un sac de grâu și se arătă gata să facă negoț cu ea. Fața lui rotundă, trandafirie și jovială, căreia, oricât s ar fi trudit, n ar fi izbutit să i dea o expresie răutăcioasă, era încadrată de un păr alb ca zăpada, pudrat, iar pe gulerul lat al redingotei cenușii cădea o codiță aproape imperceptibilă. La cei șaptezeci de ani ai săi, rămăsese credincios modei din tinerețe; renunțase la găitanele dintre nasturi și la buzunarele largi; dar în viața lui nu purtase pantaloni lungi . Bărbia dublă i se răsfăța vastă și tihnită pe jaboul alb de dantelă de la gît.
Toți râdeau, ținându i isonul, în primul rând din respect față de capul familiei. Madame Antoinette Buddenbrook, născută Duschamps, chicotea întocmai ca soțul ei. Era o doamnă trupeșă, pieptănată cu bucle albe și grele, aduse peste urechi; rochia ei fără nici o podoabă, cu dungi negre și cenușii vădea naturalețe și discreție; în mâinile i albe, încă frumoase, ținea în poală o pungă mică, de catifea. Cu vremea, trăsăturile feței dobândiseră o uimitoare asemănare cu acelea ale soțului său. Numai tăietura și negrul vioi al ochilor săi mai aminteau oarecum originea ei pe jumătate romanică: prin bunicul său, se trăgea dintr o familie franco elvețiană, dar de fel era din Hamburg.
Nora sa, doamna consul Elisabeth Buddenbrook, născută Kröger, râdea în stilul caracteristic Krögerilor, pufăind din buze, în timp ce își proptea bărbia în piept. Ca toți Krögerii, Elisabeth era o apariție extrem de elegantă și chiar dacă nu putea fi numită o frumusețe, prin glasul ei limpede și domol, prin mișcările sale liniștite, sigure și delicate, inspira un sentiment de seriozitate senină și de încredere. Părul roșcat, împletit pe vârful capului într o coroniță și lăsat peste urechi în bucle largi, răsucite cu artă, era în armonie cu tenul alb, nespus de gingaș, punctat pe ici colo cu pistrui mărunți. Dar ceea ce te izbea la fața ei cu nasul cam lung și cu gura mică era faptul că între buza de jos și bărbie nu avea nici urmă de adâncitură. Corsajul scurt, cu mânecile înfoiate, la care se adăuga o fustă strâmtă de mătase înflorată, vaporoasă, de culoare deschisă, îi lăsa liber gâtul de o desăvârșită frumusețe, împodobit cu o panglică de atlaz, pe care scapără un pandantiv de briliante mari.
Cu o mișcare ce trăda oarecum nervozitate, consulul se aplecă înainte în scaun. Purta o redingotă de culoarea scorțișoarei, cu revere largi, cu mânecile umflate, care abia jos, sub încheieturi, se strângeau în jurul mâinilor. Pantalonii strânși pe picior erau din stofă albă, lavabilă, cu lampasuri negre pe partea din afară. Bărbia îi era ocrotită ca de un meterez de gulerul scrobit, în jurul căruia era înfășurată o cravată groasă și lată de mătase ce îi umplea toată deschizătura jiletcii colorate... Avea ochii tatălui său, albaștri, puțin adânciți și iscoditori, doar cu o expresie poate mai visătoare. Trăsăturile feței lui erau însă mai grave și mai accentuate, nasul i se profila puternic și încovoiat, iar obrajii, acoperiți pe jumătate de favoriți bălai și creți, nu erau nici pe departe atât de bucălați ca ai bătrânului.
Madame Buddenbrook se întoarse către nora ei, îi strânse brațul, privi în poală râzând încet și îi spuse:
— Neschimbat, mon vieux, nu i așa, Bethsy? Cuvântul „neschimbat" îl pronunță „neschiimbat".
Fără să răspundă, doamna consul schiță cu mâna ei delicată, un gest de amenințare astfel că brățara de aur zornăi ușor. Apoi, cu o mișcare caracteristică, își plimbă degetele de la colțul gurii până la bucle, ca și cum ar fi vrut să netezească un fir de par ce o luase razna, însă consulul rosti cu un zâmbet îngăduitor, dar cu o umbră de mustrare în glas:
— Vai, tată, iarăși vă bateți joc de lucrurile sfinte!...
Stăteau în „salonul cu peisaje", de la primul cat al vastei case părintești aflate în Mengstrasse, pe care firma Johann Buddenbrook o cumpărase cu câtva timp în urmă și în care familia se mutase nu demult. Tapetele solide și elastice, aflate la o oarecare distanță de pereți, înfățișau priveliști întinse, în culorile delicate ale covorului subțire de pe podea — idile pe gustul secolului al optsprezecelea, cu veseli culegători de vie, cu plugari plini de râvnă, cu drăgălașe ciobănițe, împodobite cu panglici, ce se oglindeau în apa gârlei, ținând câte un miel curățel în brațe sau sărutându se cu ciobănași drăgăstoși... O lumină aurie de apus de soare precumpănea în aceste tablouri, armonizându se cu stofa galbenă a mobilei lăcuite în alb și cu perdelele de mătase, și ele gălbui, de la cele două ferestre.
Pentru întinderea odăii, mobila era puțină. Masa rotundă, cu picioare drepte, subțiri, suflate cu aur, nu stătea în dreptul canapelei, ci lângă peretele opus, vizavi de micul armoniu pe a cărui acoperitoare se afla o cutie de flaut. În afară de fotoliile țepene înșirate la intervale egale de a lungul pereților, în încăpere nu mai era decât o mescioară pentru lucrul de mână, lângă fereastră, și un fragil birou de lux încărcat cu bibelouri, așezat înaintea canapelei.
Prin ușa cu geamuri, aflată față n față cu ferestrele, se zărea o galerie cu coloane, cufundată în penumbră, iar la stânga intrării se deschidea, spre sufragerie, o ușă înaltă, albă cu două canaturi. Lângă peretele celălalt într o firidă semicirculară, îndărătul unei uși de fier forjat, lucrată artistic, focul pâlpâia în sobă, căci frigul se lăsase devreme. Afară, dincolo de stradă, frunzișul teilor mărunți din preajma bisericii Sfânta Maria îngălbenise de a binelea, deși era abia mijlocul lui octombrie, în jurul trainicelor colțuri și unghiuri gotice ale catedralei șuiera vântul și cernea o bură de ploaie rece. De dragul bătrânei madame Buddenbrook, ferestrele duble fuseseră puse de mult.
Era joi, ziua în care, din două n două săptămâni, familia se strângea laolaltă; pentru astăzi însă, în afară de rubedeniile din oraș, fuseseră invitați, la o masă fără pretenții, și câțiva prieteni buni, iar acum, la ora patru după amiază, ai casei ședeau în lumina tot mai slabă a amurgului, așteptând sosirea oaspeților...
Mica Antonie nu se lăsă tulburată de bunicu său în alergarea ei cu săniuța, ci, cam îmbufnată, își împinse buza superioară și mai mult deasupra celei de jos. Ajunsese la picioarele Jerusalemsbergului, dar nefiind în stare să frâneze pe derdelușul lunecos, zbură înainte, dincolo de țintă...
— Amin, spuse ea, dar mai știu ceva, bunicule!
— Tiens! Mai știe ceva! strigă bătrînul, prefăcându se că nu mai poate de curiozitate. Ai auzit, mămico? Mai știe ceva! Ei, să mai zică cineva...
— Când e un fulger mai cald, spuse Tony, dând din cap la fiecare cuvânt, înseamnă că trăsnește. Când e mai rece, înseamnă că tună.
Spunând acestea, fetița își încrucișă brațele și privi fețele vesele din jurul ei, ca și cum nu s ar îndoi de succes. Pe domnul Buddenbrook însă, asemenea cunoștințe îl scoaseră din sărite, și vru cu orice preț să i se spună cine i a vârât în cap copilului această stupiditate, iar când se dovedi că de vină e Ida Jungmann, domnișoara din Marienwerder, angajată nu de mult la copii, consulul se văzu nevoit să ia apărarea acestei Ida.
— Ești prea sever, papà. De ce nu i dai voie unui copil să aibă, la vârsta asta, închipuiri oricât de ciudate, despre aceste lucruri?
— Excusez, mon cher!... Mais c'est une folie. Ce vrei? Știi că mă supără să li se vâre copiilor în cap asemenea idioțenii. Și de supărat ce era, monsieur Buddenbrook recurse din nou la dialectul lui nordic. Cum adică? Tunetul trăsnește?... Trăsni l ar în moalele capului!... Ia mai lăsați mă în pace cu prusaca voastră!
Adevărul e că bătrânul nu se împăca în ruptul capului cu Ida Jungmann. Nu era o minte mărginită și văzuse ceva în viață. Ca furnizor al armatei, în 1813, cutreierase, în trăsura lui cu patru cai, toată Germania de Sud, cumpărând grâne pentru prusaci. Fusese la Amsterdam și la Paris, și ca om luminat ce era nu credea, Doamne ferește, că trebuie condamnat tot ce se găsește dincolo de porțile orașului său natal cu acoperișuri țuguiate. Dar în relațiile sale sociale, când nu era vorba de afaceri, înclina, mai mult decât fiul său, consulul, să păstreze distanțele în chip sever și să fie ireconciliant față de străini. Astfel, când, într o bună zi, copiii lui, întorși dintr o călătorie prin Prusia Occidentală, aduseseră în casă, ca pe un pui de bogdaproste, pe acea fetișcană — Ida abia împlinise douăzeci de ani și era fiica unui hangiu din Marienwerder, mort cu puțin înainte de sosirea familiei Buddenbrook acolo — pentru fapta sa de bun creștin, consulul avusese greutăți cu bătrânul, care aproape tot timpul îi vorbise străinei numai în franțuzește sau în dialect plattdeutsch... De altfel, Ida Jungmann se dovedi iscusită în gospodărie și o guvernantă destoinică pentru copii. Într adevăr, prin loialitatea ei, prin noțiunile sale în privința ierarhiei sociale, tipic prusace, ea se potrivea în fapt de minune cu postul pe care îl ocupa în această casă. Era o persoană cu principii aristocratice, făcând o distincție severă între cercurile de întâia și cele de a doua mână, între marea și mica burghezie, era mândră că ținea, în calitatea ei de slujitoare devotată, de cercurile pe care le socotea de prim rang și nu vedea cu ochi buni nici o prietenie ce s ar fi putut înfiripa între Tony și vreo colegă de școală, care, după aprecierea domnișoarei Jungmann, putea fi doar dintr o bună clasă de mijloc...
Tocmai atunci, prusaca se ivi în galeria cu coloane, apoi intră pe ușa cu geamuri: era o fată voinică, ciolănoasă, îmbrăcată în negru, cu părul lins și cu o față cinstită. O aducea de mână pe mica Klothilde, o copilă neobișnuit de firavă, purtând o rochiță de stambă înflorată, cu părul spălăcit, cenușiu, cu o față lipsită de vlagă, de fată bătrână. Klothilde se trăgea dintr o linie colaterală a familiei — fără nici un dram de avere — era fiica unui administrator de moșie din regiunea Rostockului, nepot al bătrânului Buddenbrook, și, fiind o făptură ascultătoare și de o vârstă cu Antonie, era crescută aici în casă.
— Totul e pregătit, zise mamzel Jungmann, rostogolind prin gâtlej consoana r pe care înainte n o putea rosti deloc. Klothildchen a pus cu nădejde umărul la bucătărie. Trina aproape că n a mai avut nimic de făcut.
Privindu și jaboul de la gât, monsieur Buddenbrook zâmbi ironic la auzul accentului neobișnuit al Idei; consulul însă mângâindu și nepoțica pe obraji, îi spuse:
— Bravo, Thilda! Ora etlabora, stă scris. Tony a noastră ar putea lua pildă de la tine. Îi cam place să lenevească și se cam obrăznicește uneori.
Tony lăsă capul în jos și se uită pe sub gene la bunicul său; știa ea bine că o să sară s o apere ca întotdeauna.
— A, nu, nu! spuse bătrânul. Sus capul, Tony, courage! Ce i șade bine unuia nu i se potrivește celuilalt. Fiecare după croiala sa. Thilda e o fată cuminte, nimic de zis, dar nici noi nu suntem de lepădat. Eraisonnable ce spun, Bethsy?
Se adresa nurorii sale, care îl aproba de obicei în toate, pe când madame Antoinette, mai mult din prudență decât din convingere, era, de cele mai multe ori, de partea consulului. Astfel, cele două generații își întindeau mâna ca într un fel de chasse croise .
— Ești prea bun, papà, zise doamna consul. Tony își va da desigur osteneala să ajungă o femeie înțeleaptă și vrednică... Băieții s au întors de la școală? o întrebă apoi pe Ida. Dar Tony, care de pe genunchii bunicului vedea strada prin spion , strigă aproape în aceeași clipă:
— Uite i pe Tom și Christian venind încoace pe Johanisstrasse... și domnul Hoffstede... și nenea doctorul...
Clopotele de la Sfânta Maria intonară un coral — pang! ping, ping, pung! — destul de ezitant, așa că anevoie se putea înțelege ce voiau să spună, dar plin de solemnitate; și apoi, în timp ce clopotul cel mic și cel mare vesteau — unul vesel, celălalt cu gravitate — că era ora patru, jos, glasul pătrunzător al clopoțelului de la ușa principală umplu vestibulul. într adevăr, erau Tom și Christian, care soseau împreună cu primii oaspeți, Jean Jacques Hoffstede, poetul, și doctorul Grabow, medicul casei.


II

Jean Jacques Hoffstede, poetul orașului, care avea desigur și pentru ziua aceea câteva rime în buzunar, nu era mult mai tânăr decât Johann Buddenbrook senior și, lăsând la o parte culoarea verde a surtucului, se îmbrăca după aceeași modă. Dar era mai subțirel și mai vioi decât bătrânul său prieten, avea ochii mici, neastâmpărați și verzui și un nas lung și ascuțit.
— Vă mulțumesc din inimă, spuse el, după ce dăduse mâna cu domnii și adresase doamnelor, îndeosebi doamnei consul, pentru care avea un adevărat cult, câteva din complimentele sale cele mai alese. Un zâmbet plăcut, liniștit și îndatoritor însoțea aceste complimente, pe care, hotărât, generația nouă nu mai era în stare să le facă. Vă mulțumesc din inimă, preastimați prieteni, pentru amabila invitație. Pe acești doi tineri — arătă spre Tom și Christian care, îmbrăcați în bluze albastre cu cingători de piele, stăteau alături — i am întâlnit, doctorul și cu mine, pe Konigstrasse. Veneau de la școală. Admirabili băieți, n am dreptate, doamnă consul? Thomas e un cap solid, serios; e născut pentru comerț, în privința asta nu încape îndoială. Christian, în schimb, mi se pare un drăcușor și jumătate, ce ziceți? Un mic incroyable ... dar nu pot ascunde că am un adevărat engoue ment pentru el. O să studieze, îmi închipui; e spiritual și deosebit de dotat.
Domnul Buddenbrook priză din tabachera sa de aur.
— E un maimuțoi, asta e! De ce nu s ar face chiar poet, Hoffstede?
Mamzel Jungmann trase perdelele și în curând salonul fu inundat de lumina nesigură dar discretă și plăcută a policandrului de cristal și a candelabrelor cu lumânări, așezate pe birou.
— Ei, Christian, spuse doamna consul, al cărei păr căpătase reflexe aurii, ce ai învățat la școală azi după masă?
Și cei de față aflară despre Christian că avusese ore de caligrafie, aritmetică și canto. Era un băiețaș de șapte ani, dar de pe acum semăna într un chip aproape comic cu tatăl său. Aceiași ochi mici și rotunzi, pierduți în orbitele adânci, același nas încovoiat ce se contura de pe acum ferm, proeminent. Iar câteva linii de sub pomeți arătau destul de lămurit că fața lui nu și va păstra multă vreme rotunjimea copilărească.
— Am râs de ne am prăpădit, începu el să trăncănească, plimbându și privirile de la unul la altul. Ascultați numai ce i a spus domnul Stengel lui Siegmund Kostermann. Se aplecă înainte, scutură din cap și rosti energic, cu privirea în sus: "Pe din afară, dragă copile, pe din afară ești poleit, ca scos din cutie, dar pe dinăuntru, dragă copile, ești negru scrum..." Înghițea „r" ul, cuvântul „negru" îl pronunța „negu", iar fața lui oglindea dezgustul pentru poleiala de pe „dinafaă", cu un comic atât de convingător, încât toată asistența izbucni în râs.
— Adevărat maimuțoi! repetă bătrînul Buddenbrook, chicotind.
Domnul Hoffstede însă era transfigurat de plăcere.
— Charmant! exclamă, neîntrecut! Dacă l ați cunoaște pe Marcellus Stengel!... Exact așa vorbește. Nu zău, e divin!
Thomas, căruia îi erau străine astfel de talente, stătea lângă frățiorul său și râdea fără invidie, din toată inima. Dinții lui nu prea erau frumoși, ci mici și gălbui, în schimb avea un nas de o remarcabilă finețe, iar la ochi și la față semăna mult cu bunicul său.
Se așezară, la întâmplare, care pe canapea, care pe scaune, întinzându se la taifas cu copiii; vorbeau despre frigul neașteptat, despre casă... Domnul Hoffstede admira o splendidă călimară de porțelan de Sevres, aflată pe birou, și care avea forma unui câine de vânătoare cu pete negre. Iar doctorul Grabow, de o vârstă cu consulul, cu fața prelungă, plină de bunătate și blândețe, încadrată de niște favoriți rari, privea zâmbind la prăjituri, la cozonacii cu stafide și la feluritele solnițe pline, înșirate pe masă. Erau „pâinea și sarea" trimise familiei de către rude și prieteni cu prilejul mutării ei în noua locuință. Cum însă trebuia să se vadă că darurile nu vin din niște case de calici, pâinea se prezenta sub forma unor prăjituri grele, dulci, cu multe mirodenii, iar sarea era pusă în solnițe din aur masiv.
— Mi se pare că aici o să am de lucru, nu glumă, zise doctorul arătând spre dulciuri și amenințându i cu degetul pe copii.
Apoi, clătinând din cap, ridică un vas masiv frumos lucrat, pentru sare, piper și muștar.
— E de la Lebrecht Kröger, spuse monsieur Buddenbrook, zâmbind din ochi. Mână largă ca totdeauna, scumpa mea rudă. Eu nu i am făcut astfel de daruri când și a ridicat casa cu grădină dincolo de poarta orașului. Dar așa a fost el totdeauna: generos, darnic, un adevărat cavaler à la mode...!
Sunetul clopoțelului răsunase de câteva ori prin întreaga casă. Sosi pastorul Wunderlich, un domn bătrân, scund, în redingotă lungă, neagră, cu părul pudrat, cu fața albă, veselă, plăcută, în care ochii cenușii clipeau plini de viață. Era văduv de ani de zile și se număra printre burlacii de modă veche, ca și domnul Gratjens, misitul deșirat, care sosise o dată cu el și care își ducea mereu la ochi mâna descărnată în chip de binoclu, ca și cum ar fi examinat o pictură: era considerat de toată lumea drept un mare cunoscător în materie de artă.
Sosi și senatorul doctor Langhals cu soția lui — vechi prieteni ai casei — și să nu l uitam pe negustorul de vinuri Kbppen, cu fața lată ce trona stacojie între umerii căptușiți cu vată, precum și pe tot atât de trupeșa lui soție.
Trecuse deja de patru și jumătate când, în sfârșit, intrară și Krb'gerii: bătrânii și fiul lor, consulul Kröger cu nevasta și băieții, Jakob și Jiirgen, care erau de o vârstă cu Tom și Christian. Și, aproape în aceeași clipă, sosiră și părinții doamnei consul Kröger, angrosistul de lemne Oeverdiek cu nevastă sa, o pereche de bătrânei care se topeau de gingășie și își vorbeau, în auzul tuturor, cu dezmierdări de logodnici îndrăgostiți.
— Lumea bine vine târziu, zise consulul Buddenbrook, sărutând mâna soacrei sale.
— Dar atunci vine, nu se încurcă! observă Johann Buddenbrook, deschizându și larg brațele spre familia Kröger și strângând mâna bătrânului.
Lebrecht Kröger, cavalerul à la mode, un bărbat impunător purta încă părul ușor pudrat, dar se îmbrăca după moda nouă. Două rânduri de pietre prețioase sclipeau în chip de nasturi pe vesta lui de catifea. Cu favoriții scurți, cu mustăcioara răsucită în sus, fiul său, Justus, îi semăna leit și la statură și la ținută: gesturile împlinite și elegante tot de la el le moștenise.
Nimeni nu se așezase deocamdată; în așteptarea evenimentului de căpătâi, toată lumea stătea în picioare, încropind o conversație doar ca să treacă timpul. În sfârșit, Johann Buddenbrook senior oferi doamnei Koppen brațul și spuse cu voce sonoră:
— Ei, dacă aveți poftă, mesdames et messieurs...
Mamzel Jungmann și jupâneasa deschiseră ușa albă, cu două canaturi dinspre sufragerie și, încet, în tihnă, plini de încredere, toți cei prezenți trecură alături: în casa Buddenbrook puteai să fii cu siguranță părtașul unei mese îmbelșugate.


III

Când toată lumea se ridică, consulul Buddenbrook își duse mâna la buzunarul stâng de la piept. O hârtie foșni și, într o clipă, zâmbetul omului de societate se stinse pentru a face loc unei expresii de încordare și îngrijorare, în timp ce pe tâmplele lui mușchii începură să i joace de parcă și ar fi încleștat dinții. Merse, de ochii lumii, câțiva pași spre sufragerie, apoi își înfrânse pornirea, căutând o cu privirea pe maică sa care, în ultimele rânduri ale comesenilor, era gata să treacă pragul la brațul pastorului Wunderlich.
— Iartă mă, dragă domnule pastor... Două cuvinte, mamă! Și în timp ce oaspetele încuviință dînd voios din cap, consulul Buddenbrook o pofti pe bătrâna doamnă îndărăt în salonul cu peisaje, lângă fereastră.
— Ca să nu lungesc vorba: a sosit o scrisoare de la Gotthold, spuse repede, aproape în șoaptă, privind în ochii ei întunecați, întrebători, și scoțând din buzunar o hârtie împăturită, sigilată. E scrisul lui... E a treia scrisoare, și Papa nu i a răspuns decât la întâia... Ce i de făcut? Am primit o la ora două și trebuia să i o dau tatei de mult, dar aveam dreptul să i stric cheful tocmai azi? Dumneata ce zici? Mai e încă timp să l chem la o parte.
— Nu, Jean, ai dreptate. Mai așteaptă, îl sfătui madame Buddenbrook și cu o mișcare repezită, care îi era caracteristică, îl apucă de braț. Ce o fi scriind? adăugă ea, neliniștită. Nu se lasă băiatul. S a încăpățânat, ține morțiș la suma aceea de despăgubire pentru partea lui de casă... Nu, nu, Jean, nu acuma, nu încă... Poate diseară, înainte de culcare...
— Dar ce i de făcut? repetă consulul, clătinându și capul plecat. Eu însumi m am gândit de mai multe ori să l rog pe tata să cedeze... N aș vrea să am aerul că eu, fratele vitreg, m am vârât pe sub pielea părinților și i am stârnit împotriva lui Gotthold... Și față de tata trebuie să evit aparența acestui rol, dar, cinstit vorbind... la urma urmei sunt asociat. În afară de asta, eu și cu Bethsy plătim deocamdată chirie în toată regula pentru catul al doilea... Iar în ce o privește pe soră mea de la Frankfurt, situația e limpede. Bărbatul ei primește chiar acum, când tata este încă în viață, o despăgubire ce nu reprezintă decât un sfert din prețul de cumpărare al casei... E o afacere avantajoasă pe care tata a negociat o cu multă abilitate, ducând totul la bun sfârșit. Pentru firmă, rezultatul este cât se poate de îmbucurător. Iar dacă față de Gotthold tata are o atitudine de refuz categoric, e ca...
— Ei, e ridicol, Jean. Situația ta în această privință e cât se poate de clară. Dar Gotthold crede că eu, ca mamă vitregă, nu mă îngrijesc decât de propriii mei copii și că într adins caut să l înstrăinez pe tatăl tău de el. Asta mă întristează...
— Dar e vina lui! exclamă consulul aproape strigând, apoi, aruncându și privirea spre sufragerie, coborî vocea. Din vina lui s a ajuns la aceste relații regretabile! Judecă singură! Nu putea să aibă mai mult cap? Cine l a pus s o ia în căsătorie pe această demoazelă Stüwing și... prăvălia ei? Consulul râse cu ciudă și încurcat. O fi vorba de slăbiciune în aversiunea tatei față de prăvălie, nu zic ba, dar Gotthold trebuia să i respecte această mică vanitate.
— Ah, Jean, cel mai bun lucru ar fi ca papà să cedeze!
— Dar pot eu să l sfătuiesc în sensul acesta? șopti consulul, ducându și cu un gest nervos mâna la frunte. Chestiunea mă privește personal și tocmai de aceea ar trebui să i spun: plătește, tată. Dar eu sunt și asociat, datoria mea e să reprezint interesele firmei și dacă tata nu crede de cuviință să rupă această sumă din capitalul rulant pentru un fiu neascultător și răzvrătit... E vorba de mai bine de unsprezece mii de taleri. E o sumă... Nu, nu, eu nu pot să i dau nici un sfat nici pentru nici contra. Nu vreau să mai știu nimic de toată povestea asta. Și o scenă cu Papa mi e neplăcută...
— Diseară, mai târziu, Jean. Acum vino, suntem așteptați...
Consulul vârî scrisoarea în buzunarul de la piept, îi oferi maică sii brațul și intrară împreună în sufrageria splendid luminată, unde lumea abia apucase să se așeze în jurul mesei lungi. Pe fundalul albastru deschis al tapetelor, dintre coloane zvelte se desprindeau aproape însuflețite figuri albe de zei. Draperiile grele, roșii erau trase și în fiecare colț al încăperii, în candelabre înalte, aurite, ardeau câte opt lumânări, în afară de cele înfipte în sfeșnicele de argint de pe masă. Deasupra bufetului masiv așezat la peretele din fața salonului cu peisaje, atârna o pictură de mari dimensiuni: un golf italian, a cărui tonalitate de un albastru vaporos era de un efect extraordinar în această lumină. De a lungul pereților se înșirau canapele solide cu spetează țeapănă, îmbrăcate în damasc roșu.
Orice urmă de îngrijorare și neliniște dispăru de pe fața doamnei Buddenbrook când se așeză între bătrânul Kröger, care prezida în partea dinspre ferestre, și pastorul Wunderlich.
— Bon appétit! spuse ea dând din cap scurt, vioi și cordial, cum avea obiceiul, îmbrăcând dintr o privire rapidă întreaga masă, până la capătul de jos, unde ședeau copiii.


IV

— Am zis și zic: tot respectul, Buddenbrook! tună glasul domnului Koppen, copleșind conversația generală, în timp ce jupâneasa cu brațele goale și roșii, cu fusta largă și vărgată, cu o bonețică albă pe ceafă, ajutată de domnișoara Jungmann și de camerista doamnei consul, servise supa fierbinte de zarzavat cu pâine prăjită, iar comesenii începuseră să mănânce cu grijă. Tot respectul! Ce grandoare, ce distincție!... Vă spun pe cinste: în casa asta să tot trăiești, pe cinste vă spun...
Domnul Koppen nu frecventase pe vechii proprietari ai casei; făcuse avere abia în timpul din urmă, nu era tocmai neam de patrician și, din nenorocire, nu se putea dezbăra de câteva metehne dialectale ca de pildă acest „vă spun pe cinste" pe care îl repeta mereu, iar pe „t" îl mânca întotdeauna.
— Unde mai pui că a costat mai nimic, observă sec domnul Gratjens, care pesemne știa acest lucru, în timp ce examina cu atenție golful prin palma adusă în formă de ochean.
Lumea fusese, pe cât posibil, așezată la masă amestecat, lanțul rudelor fiind întrerupt prin câte un prieten al casei. Totuși principiul nu putea fi aplicat cu strictețe, și astfel soții Oeverdieck ședeau, ca de obicei, alături, aproape unul în poala celuilalt, făcându și semne duioase din cap. Bătrânul Kröger, în schimb, trona înalt și drept între soția senatorului Langhals și madame Antoinette, împărțindu și gesturile și glumele discrete între cele două cucoane.
— Când s a clădit casa aceasta? îl întrebă Hoffstede peste masă pe bătrânul Buddenbrook, care se întreținea pe un ton jovial și puțin ironic cu madame Koppen.
— Anno... un moment., pe la 1680, dacă nu mă înșel. De altfel, fiul meu e mai la curent cu aceste date...
— Optzeci și doi, confirmă, întorcându se spre el consulul, care ședea spre capătul celălalt al mesei, fără nici o vecină, lângă senatorul Langhals. În 1682, iarna, a fost gata. Pe atunci începuse strălucita ascensiune a casei Ratenkamp & Comp... Ce tristă e această decădere a firmei în ultimii douăzeci de ani!...
Conversația se poticni, urmă o tăcere generală care ținu o jumătate de minut. Cu ochii pironiți în farfurii, comesenii se gândeau la familia atât de înfloritoare pe vremuri, care ridicase și stăpânise această casă și care, sărăcită, decăzută, trebuise s o părăsească.
— Ei da, e trist, spuse Gratjens, misitul, când te gândești la nebunia care a dezlănțuit ruina... Dacă atunci Dietrich Ratenkamp nu s ar fi întovărășit cu acel Geelmaack. Vă spun pe Dumnezeul meu că mi am făcut cruce când a început să conducă treburile acest individ. Știu din cea mai bună sursă, doamnelor și domnilor, ce speculații îngrozitoare făcea pe la spatele lui Ratenkamp, iscălind cu nemiluita la polițe și la obligații în numele firmei... Și într o bună zi, li s a înfundat... Băncile nu mai aveau încredere în ei, le lipsea acoperirea... Nu vă puteți închipui... Cine mai controla depozitul? Geelmaack poate? Trăiau de ani de zile ca niște șobolani! Și Ratenkamp n avea grijă de nimic!...
— Parcă ar fi fost paralizat, spuse consulul și fața lui luă o expresie sumbră și închisă. Aplecat peste masă, își plimba lingura prin supă și din când în când privirile ochilor lui mici, rotunzi și adânciți în orbite se aventurau până în fruntea mesei. Parcă îl apăsa ceva și cred că apăsarea aceasta e de înțeles. Ce l a făcut să se asocieze cu Geelmaack, care a adus o nimica toată de capital și n avea deloc o reputație prea bună? Trebuie să fi simțit nevoia de a trece pe umerii altuia o parte din înspăimântătoarea răspundere, fiindcă vedea că sfârșitul se apropia fără să i se poată împotrivi... Firma era ca și lichidată, vechea familie, cu un picior în groapă. Wilhelm Geelmaack n a făcut desigur decât să i dea ultima lovitură, împingând o spre ruina totală...
— Va să zică, dumneata, stimate domnule consul, spuse cu un zâmbet prudent pastorul Wunderlich, turnând vin roșu în paharul vecinei și în al său, ești de părere că și fără Geelmaack și fără nebunia lui, totul s ar fi petrecut la fel?
— Nu tocmai, răspunse consulul pe gânduri și fără a se adresa anume cuiva. Dar cred că în mod necesar și inevitabil Dietrich Ratenkamp trebuia să se însoțească cu Geelmaack, pentru ca destinul să se împlinească... A lucrat sub apăsarea unei fatalități inexorabile... Ah, sunt convins că știa câte ceva despre matra pazlâcurile asociatului său și că nici situația depozitului său nu i era cu totul necunoscută. Dar omul era paralizat...
— Ei, assez, Jean, interveni bătrânul Buddenbrook, lăsând lingura din mână. Astea s așa, idei de ale tale...
Consulul zâmbi distrat și își întinse paharul spre tatăl său. Iar Lebrecht spuse:
— Așadar, să ne întoarcem mai bine la fericita zi de azi. Și apucând cu un gest elegant și precaut gâtul buteliei de vin alb pe al cărei dop era un mic cerb de argint, o aplecă puțin și îi cercetă cu atenție eticheta. C. F. Koppen, citi, dând din cap spre negustorul de vinuri. Ehei, ce ne am face fără dumneata!
Farfuriile de Meissen cu margine aurită fură schimbate. Madame Antoinette urmărea cu atenție mișcările slujnicelor, iar mamzela Jungmann dădea ordine prin pâlnia tubului ce lega sufrageria de bucătărie. Se aduse peștele și, în timp ce se servea cu multă grijă, pastoral Wunderlich rosti:
— Totuși, prezentul acesta vesel nu e ceva chiar așa de la sine înțeles. Tinerii, care în clipa aceasta, se bucură aici împreună cu noi bătrânii, nu se gândesc desigur că a fost un timp când totul era altfel... Pot să vă spun că nu o dată am avut prilejul să iau parte personal la evenimentele din viața prietenilor noștri Buddenbrook... De câte ori am în fața ochilor aceste obiecte — și luând de pe masă o lingură grea de argint, pastoral se întoarse către madame Antoinette — mă întreb dacă nu cumva ele sunt dintre tacâmurile pe care, în anul 1806, amicul nostru, filozoful Lenoir, sergent al maeistății sale împăratul Napoleon, le a avut în mână... Și mi aduc aminte de întâlnirea noastră din Alfstrasse, madame...
Madame Buddenbrook coborî ochii în pământ, cu un zâmbet încurcat și încărcat de amintiri. Jos, la celălalt capăt al mesei, Tom și Tony, care nu puteau suferi peștele și urmăreau cu atenție conversația celor mari, strigară aproape într un glas:
— Da, da, spune ne cum a fost, bunico!
Dar pastorul, care știa că bătrânei doamne nu i plăcea să povestească ea însăși întâmplarea aceasta care îi stârnise atâta durere, începu să istorisească în locul ei vechea pățanie pe care copiii ar fi ascultat o bucuroși și a suta oară, dar pe care, poate, unii dintre invitați n o cunoșteau încă...
— Scurt și cuprinzător: închipuiți vă o după amiază de noiembrie. Frig și ploaie — să te ferească Dumnezeu. Urcam pe Alfstrasse, venind de la treburi oficiale, și mă gândeam: „Ce vremuri amarnice!" Prințul Blucher se retrăsese, franțujii erau în oraș, dar din agitația generală nu se vedea mai nimic. Pe străzi era liniște, oamenii ședeau pe acasă și și păzeau pielicica. Doar măcelarul Prahl ieșise în poartă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, strigând cât îl ținea gura: „Ei bine, asta le întrece pe toate, asta e prea prea..." și deodată, pac! — un glonț îi trecu pe dinainte... Stau și mă gândesc: „Ce ar fi să mă duc pe la alde Buddenbrook? Le ar prinde bine o vorbă de îmbărbătare. Omul zace în pat bolnav de brâncă, iar nevastă sa n o fi știind unde i e capul, cu încartiruirile". Dar pe cine credeți că văd chiar în clipa aceea, venind într un suflet spre mine? Pe mult stimata madame Buddenbrook în persoană. Dar în ce hal, Dumnezeule! Fără pălărie, prin ploaie; abia apucase să și arunce un șal pe umeri. Mai curând alerga decât mergea. Și părul... volbură, nu altceva... Căci, recunoașteți și dumneavoastră, madame, părul acela vâlvoi abia se mai putea numi pieptănătură. „Ce surpriză plăcută", zic eu, și cum domnia sa nu mă observase, îmi permit s o apuc de mânecă, fiindcă fuga asta nu mi spunea nimic bun... „Încotro așa grăbită, scumpă doamnă?" Abia atunci își dă seama de prezența mea. Se oprește, se uită la mine și izbucnește: „Dumneata erai? Ei rămâi cu bine! Totul s a sfârșit! Mă duc să mă arunc în Trave".
„Doamne ferește! exclam și simt că pălesc. Nu i un loc potrivit pentru dumneata, draga mea. Dar ce s a întâmplat?" Și o țineam de braț cu toată forța pe care mi o îngăduia respectul. „Ce s a întâmplat? strigă dânsa, tremurând. Au pus mâna pe argintărie, Wunderlich! Asta s a întâmplat! Iar Jean zace în pat cu fața spuzită de brâncă și nu mi poate fi de nici un ajutor! Și n ar putea face nimic chiar dacă ar fi sănătos! Îmi fură lingurile, Wunderlich, lingurile de argint, asta s a întâmplat, iar eu mă duc să mă arunc în Trave!"
Și o țin eu strâns pe prietena noastră și îi spun ce se spune în astfel de cazuri: „Curaj draga mea, zic, totul se va îndrepta. O să vorbim noi cu oamenii aceia, vino ți în fire, draga mea, te implor și hai să mergem!" Și o conduc pe stradă, în sus, până acasă la dânsa. Acolo, în sufragerie, dăm de soldați, vreo douăzeci de inși, așa cum îi lăsase madame, cotrobăind prin sipetul cel mare unde se ținea argintăria.
„Cu cine dintre dumneavoastră aș putea vorbi, domnii mei?" întreb politicos. Oamenii încep să râdă: „Cu toți, papà". Iată însă că unul vine în față și se prezintă, un vlăjgan cât un plop, cu mustățile negre, văcsuite, de motan, și cu niște labe roșii care i ieșeau din mînecile galonate. „Lenoir, zice, salutând cu mâna stângă, căci în dreapta ținea vreo cinci șase linguri. Sergent Lenoir. Ce dorești dumneata?"
„Domnule ofițer, rostesc eu, făcând apel la point d'honneur, credeți că o astfel de îndeletnicire e compatibilă cu galoanele dumneavoastră strălucite?... Orașul nu și a închis porțile în fața împăratului..." „Ce vrei dumneata? îmi răspunde el. Așa i la război! Oamenii mei au nevoie de asemenea tacâmuri..."
„Totuși, ați putea avea oarecare considerație, îl întrerup eu, căci îmi venise o idee. Această doamnă, zic — ce nu spui în asemenea situații? — stăpâna casei nu e, cum credeți dumneavoastră, o nemțoaică, ci aproape o compatrioată de a dumneavoastră, o franțuzoaică." „Cum, o franțuzoaică?" repetă sergentul.
Și ce credeți că a mai adăugat deșiratul de spadasin? „Va să zică o emigrantă? zice. Păi atunci e o dușmană a filozofiei."
Am rămas paf, dar m am ferit să râd. „Dumneavoastră sunteți un om cu cap, după câte văd. Vă spun încă o dată că nu mi se pare demn de dumneavoastră să vă ocupați cu astfel de lucruri!" Omul tace o clipă, apoi deodată sângele i se urcă în obraji... și aruncînd în ladă cele șase linguri, strigă: „Dar cine v a spus că am vrut altceva decât să mă uit puțin la ele? Ce să zic? Drăguțe lucruri! Dacă vreunul dintre băieți ar lua câte o piesă drept souvenir..."
Eh, de luat și au luat destule suveniruri! Puteai să le vorbești cît pofteai de dreptatea omenească sau divină... Nu cunoșteau alt Dumnezeu decât pe omulețul acela înspăimântător...


V

— Dumneata l ai văzut, domnule pastor?
Farfuriile fură schimbate din nou. O șuncă afumată uriașă apăru, cărămizie, fiartă, tăvălită în pesmet, scăldată într un sos brun și acrișor de arpagic și garnisită cu niște cantități de zarzavaturi atât de imense că s ar fi putut sătura toată lumea dintr un singur castron. Lebrecht Kröger se apucă s o taie felii. Cu coatele ușor ridicate, fixându și degetele arătătoare pe muchia cuțitului și pe furculiță, tăia cu multă băgare de seamă feliile suculente. Se servi și capodopera doamnei consul Buddenbrook, compotul rusesc, un amestec picant de fructe conservate în sirop cu alcool.
Nu, spre marele său regret, pastorul Wunderlich nu avusese prilejul să dea ochii cu Napoleon. Bătrânul Buddenbrook însă, ca și Jean Jacques Hoffstede îl văzuseră personal, întâi la Paris, în ajunul campaniei din Rusia, cu ocazia unei parade, în curtea Tuileriilor, al doua oară la Danzig...
— Zău că nu părea un om prea plăcut, istorisea Hoffstede apucând cu furculița o îmbucătură compusă din șuncă, conopidă și cartofi, pe care apoi, ridicându și sprâncenele, o vârî în gură. Cu toate că altfel o ducea de minune la Danzig, după câte se spunea. Pe vremea aceea se povestea o anecdotă despre el... Ziua punea în joc soarta nemților și nu era de glumit cu el, vă asigur, iar seara juca cărți cu generalii. N'est ce pas, Rapp, spuse o dată înșfăcând un pumn de aur de pe masă, Ies Allemands aiment beacoup ces petits Napolaons? La care generalul îi răspunsese: Oui, Sire, plus que le Grand! în veselia generală — căci Hoffstede povestea cu șarm, imitând chiar puțin mimica împăratului — bătrânul Buddenbrook observă:
— Ei, fără glumă, trebuie să te închini în fața măreției lui personale... Ce om!
Consulul clătină grav din cap:
— Nu, nu, noi ăștia mai tineri nu mai înțelegem de ce ar trebui să l respectăm pe omul care l a asasinat pe ducele de Enghien și care în Egipt a măcelărit opt sute de prizonieri...
— Toate acestea pot să fie niște exagerări și niște falsuri, spuse pastorul Wunderlich. Prințul o fi fost un domn ușuratic și turbulent, iar în ceea ce i privește pe prizonieri, ei au fost executați, cred eu, în baza hotărârii cumpănite și motivate a unui consiliu de război legal constituit. Și pastorul pomeni o carte apărută cu câțiva ani mai înainte pe care o citise, opera unui secretar al împăratului, demnă de toată atenția ...
—Totuna i, se încăpățână consulul, luând mucul unei lumânări ce pâlpâia în candelabrul din fața lui. Nu înțeleg, nu mi intră în cap admirația pentru acest monstru. În inima mea de creștin, de om cu sentimente religioase, nu este loc pentru o astfel de admirație.
— Da, da, făcu Johann Buddenbrook cu ochiul, dar micii napoleoni nu erau de disprețuit, ai? Băiatul meu este însă mult mai entuziasmat de Louis Philippe.
— Entuziasmat? repetă Jean Jacques Hoffstede, cu o nuanță de sarcasm... Ciudată combinație! Philippe Egalité și entuziasmul...
— Ei, Doamne, după părerea mea, avem multe de învățat de la monarhia din iulie... Consulul vorbea cu seriozitate și căldură. Atitudinea înțelegătoare și generoasă a constituționalismului francez față de noile idealuri și interese practice ale timpului... merită întreaga noastră recunoștință.
— Idealuri practice... ei, da... în timpul pauzei pe care o acordă fălcilor sale, bătrânul Buddenbrook se juca mereu cu o tabacheră de aur. Idealuri practice... ei bine, nu mă încălzesc deloc! Dezgustat, bătrânul se pomeni vorbind din nou în dialect. Uitați vă în toate părțile: institutele industriale, institutele tehnice, școlile comerciale răsar ca ciupercile după ploaie. Liceul? Cultura clasică? Doar o prostie! Și asta așa, deodată, din senin. Nimeni nu se mai gândește decât la exploatări de mine... la industrie... la câștig... Frumos, foarte frumos, dar pe de altă parte, cam stupid dacă mai durează mult, nu i așa? N aș putea să vă spun de ce, însă mi se pare că e un afront direct la adresa mea... Ei, dar n am zis nimic, Jean... Monarhia din iulie e un lucru bun...
Senatorul Langhals însă, precum și Gratjens și Koppen erau de partea consulului... Da, pentru regimul actual din Franța și față de năzuințele similare din Germania nu poți avea, într adevăr, decât cea mai înaltă stimă. Domnul Koppen îl înghiți din nou pe „t". În timpul mesei se făcuse și mai roșu și gâfâia de l auzeau toți vecinii; în schimb, fața pastorului Wunderlich rămăsese albă, fină și vioaie, deși omul golea, imperturbabil, pahar după pahar.
Lumânările ardeau încet încet și când vreun curent de aer le abătea flacăra într o parte, pe deasupra mesei adia un miros ușor de ceară.
Oamenii ședeau pe scaune grele cu speteaza înaltă, mâncau, cu furculițe și cuțite grele de argint, feluri alese, pe care le stropeau cu vinuri grele și de bună calitate, spunându și fiecare părerea. În curând se porniră să vorbească despre afaceri și, fără să vrea, comesenii alunecară spre dialect, spre acest mod de exprimare greoi, dar care le era la îndemână și părea să îmbine laconismul comercial cu nepăsarea bunăstării, și pe care l vorbeau exagerând chiar, pe ici pe colo, cu o blândă autoironie. Nu spuneau „la bursă" ci „la buusă"... și lungind vocala „u" aveau o expresie grozav de mulțumită.
Cucoanele nu urmăriră multă vreme discuția. În partea aceasta prezida madame Kröger, care explica în așa fel cum se prepară crapul în vin roșu, încât îți lăsa gura apă...
— După ce l ai tăiat în bucăți mai măricele, draga mea, îl așezi în cratiță, cu ceapă, cu cuișoare și cu pesmet, apoi îi adaugi nițel zahăr și o lingură de unt și îl pui la cuptor. Dar nu îl speli, Doamne ferește! îl lași în sângele lui!...
Bătrânul Kröger începu să toarne la glume, dintre cele mai hazlii, iar fiul său, consulul Justus, care împreună cu doctorul Grabow ședea la coada mesei, aproape de copii, o necăjea pe mamzel Jungmann. Fata își mijise ochii căprui și, ținând după obiceiul ei cuțitul și furculiță cu vârful în sus, le legăna încet încoace și încolo. Chiar soții Oeverdieck deveniseră vioi și zgomotoși. Bătrâna născocise un nou alint pentru soțul ei. „O, mielușelul meu drag!" spunea în culmea fericirii, scuturându și boneta.
Conversația se adună în aceeași matcă în clipa când Jean Jacques Hoffstede începu să vorbească despre tema lui favorită, călătoria în Italia, pe care o făcuse cu cincisprezece ani în urmă, cu o rudă bogată, din Hamburg. Povesti despre Veneția, despre Roma și despre Vezuviu, despre Villa Borghese unde răposatul Goethe scrisese o parte din Faust al său, descrise cu entuziasm fântânile în stil renascentist ce răspândesc răcoare, vorbi despre aleile cu copacii tunși unde e o adevărată plăcere să te plimbi. Și, în legătură cu aceasta, cineva pomeni de grădina mare și părăginită, proprietatea familiei Buddenbrook, de lângă poarta orașului.
— Da, zău, zise bătrânul, și acum mă roade ciuda că nu m am putut hotărî să i dau, atunci când trebuia, o înfățișare mai omenească... Am trecut deunăzi din nou pe acolo. Codru secular, nu altceva, o adevărată rușine! Și ce proprietate curățică s ar putea face din ea, dacă iarba ar fi îngrijită și copacii tunși în formă conică sau cubică!...
Dar consulul protestă vehement:
— Pentru numele lui Dumnezeu, papà! Mă plimb cu atâta plăcere, vara, prin mărăcinișul acela! Mi ar pieri orice poftă dacă aș vedea natura frumoasă, liberă, căsăpită jalnic de mâna omenească.
— Dar când această natură liberă îmi aparține oi fi având și eu dreptul, ce dracu!, s o strunesc după placul meu.
— Vai, tată, când stau tolănit în iarba aceea înaltă, în umbra crângului sălbatic, mi se pare că mai degrabă eu aș fi o pradă a naturii și n aș avea nici cel mai mic drept asupra ei...
— Christian nu te îndopa așa, auzi? strigă pe neașteptate bătrânul. Thilda e altceva. Ei nu i strică, înfulecă broscuța asta, cât șapte cosași. Și era într adevăr uluitor cât putea să înghită copila aceea tăcută, slăbuță, cu fața prelungă și bătrânicioasă. Întrebată dacă mai vrea supă, ea răspunse, lung și umil:
— Daa, vă roog...
Din pește și din șuncă se servise de două ori, alegând de fiecare dată câte două bucăți din cele mai mari și câte o porție uriașă de legume. Apoi se aplecase, cu căutătura grijulie a miopilor, deasupra farfuriei și mâncase totul, fără grabă, liniștit, cu îmbucături mari. La vorbele bătrânului Buddenbrook răspunse cu glas tărăgănat și prietenos, cu o mirare naivă:
— Doamne, u unchi uule...
Nimic n o putea clinti; îi pria, nu i pria, ea mânca înainte, fără să i pese că lumea râdea pe socoteala ei, înghițea cu lăcomia instinctivă și răzbunătoare a rudelor sărace aflate la o masă bogată, care nu costa nimic; zâmbea nepăsătoare și își încărca farfuria cu bunătăți, răbdătoare și neclintita, flămândă și jigărită.


VI

Urmă, pe două farfurii mari de cristal, un plettenpudding — amestec compus din straturi de macaroane, de zmeură, de biscuiți și cremă de ouă. La celălalt capăt al mesei însă pâlpâia o flacără: copiilor li se servea desertul favorit, plumpudding.
— Thomas, fiule, fii așa de drăguț... spuse Johann Buddenbrook, scoțând o legătură mare de chei din buzunarul pantalonilor. În pivnița a doua, pe policioara din dreapta, în spatele sticlelor cu Bordeaux, știi?... două butelii.
Thomas, care se pricepea să execute astfel de însărcinări, ieși în pas alergător și se întoarse repede cu sticle acoperite de praf și pânze de păianjen. Iar când din acest înveliș modest vinul vechi de Malvasia, galben ca aurul și dulce ca strugurii, începu să curgă în păhărelele de desert, pastorul Wunderlich se ridică —sosise clipa — și cu paharul în mână, în timp ce șoaptele amuțiră, începu să și rostească toastul. Vorbea cu întorsături de frază plăcute, înclinându și capul puțin într o parte, cu un zâmbet fin și glumeț pe chipul lui alb, desenând cu mâna liberă mici gesturi grațioase și având accentul firesc și familiar de taifas pe care îl păstra cu dragă inimă și în amvon.
— ...Așadar, dragi prieteni, faceți mi plăcerea de a goli, împreună cu mine, un păhărel din această nobilă licoare, în sănătatea preacinstitelor noastre gazde, aici în noul și minunatul lor cămin, în sănătatea familiei Buddenbrook, a membrilor ei de față și a celor absenți. La mulți ani!
A celor absenți? se întrebă consulul, înclinîndu se în fața paharelor ce se întindeau spre el. O fi vorba oare numai de cei din Frankfurt și, poate, de Duchamps din Hamburg, sau bătrânul Wunderlich are cine știe ce gânduri ascunse?... Se ridică să ciocnească paharul cu tatăl său, privindu l afectuos în ochi.
Chiar atunci se ridică și misitul Gratjens — mișcarea aceasta ceru oarecare timp, dar în sfârșit omul izbuti — și închină, cu glas cam strident, pentru firma Johann Buddenbrook, pentru creșterea, înflorirea și prosperitatea ei, spre cinstea orașului.
Iar Johann Buddenbrook mulțumi tuturor pentru cuvintele prietenești, în primul rând în calitate de cap al familiei și în al doilea rând ca șef mai în vârstă al casei comerciale, apoi îl trimise pe Thomas să mai aducă o butelie de Malvasia, deoarece socoteala că două ar ajunge se dovedise greșită. Închină și Lebrecht Kröger. Își îngădui să vorbească șezând, ceea ce îi dădea un aer și mai atrăgător. Subliniindu și cuvântarea cu cele mai încântătoare mișcări ale capului și ale mâinilor, el își goli paharul în cinstea celor două stăpâne ale casei, madame Antoinette și soția consulului.
După el, cum plettenpudding ul era pe isprăvite și din vinul de Malvasia de asemenea nu mai rămăsese prea mult, se ridică, dregându și vocea în mijlocul exclamațiilor generale de „ah!" și „eh!" domnul Jean Jacques Hoffstede... La celălalt capăt al mesei copiii începură chiar să aplaude de bucurie.
— Da, excusez! Nu m am putut abține... spuse poetul, pipăindu și ușor vârful nasului și scoțînd o hârtie din buzunarul hainei... Și în încăperea aceea mare se așternu o liniște adâncă.
Foaia de hârtie pe care o ținea în mână era grațios împodobită cu fel de fel de desene colorate; dintr un oval înconjurat cu flori roșii și cu o mulțime de spirale aurite, Hoffstede citi:

Cu prilejul reuniunii prietenești din ziua fericitei inaugurări a casei de curând cumpărate de familia Buddenbrook. Octombrie 1835.

Apoi întoarse foaia și, cu o voce ușor tremurată din pricina vârstei, începu:

Venerați fiți în căminul
Dăruit de cerul bun.
Lângă voi nu uit preaplinul
Cântecului să l înstrun.

Þie, prieten nins în plete,
Soaței tale demne și
Pruncilor vă nchin versete
Din adâncul inimii.

Iscusința o știm una
Cu frumusețea pe pământ,
Precum Venus lângă mâna
Lui Vulcan asemeni sunt.

Veșnic stea netulburate
Bucuriile la voi,
Fiecare zi s arate
Fericirii muguri noi.

Da, norocul vostru ntruna
Strașnic mă va bucura,
Iar urarea de acuma
Pururi o voi repeta.

Rămas bun în casă mândră!
Și vă fie prețuit
Cel ce în chilia strâmtă
Versurile a migălit.

Se înclină și un ropot unanim de aplauze însuflețite izbucni.
— Charmant, Hoffstede! strigă bătrânul Buddenbrook. în sănătatea ta! Ce să zic? A fost minunat!
Când doamna consul ciocni cu poetul, fața ei delicată se îmbujora ușor: observase fără îndoială iscusita reverență pe care acesta din urmă i o făcuse evocând pe Venus Anadyomene.


VII

Veselia generală atinsese apogeul și domnul Koppen simțea imperioasa nevoie de a și descheia câțiva nasturi de la jiletcă; dar din nenorocire era cu neputință: așa ceva nici domnii mai în vârstă nu și permiteau. Lebrecht Kröger, de pildă, stătea la locul lui tot așa de drept la ca începutul ospățului, pastorul Wunderlich rămăsese alb la față și păstrând aparențele vorbea tot atât de înflorit, iar bătrânul Buddenbrook, deși se rezema puțin de speteaza scaunului, dovedea cea mai aleasă ținută; doar Justus Kröger era nițeluș afumat, după cum se vede.
Dar unde era doctorul Grabow? Soția consulului se ridică pe nesimțite și părăsi încăperea, căci la capătul celălalt al mesei locul domnișoarei Jungmann, al doctorului Grabow și al lui Christian erau goale și din galeria cu coloane se auzeau parcă niște gemete înăbușite. Porni repede în urma jupânesei care servise unt, cașcaval și fructe și, într adevăr, acolo în penumbră, pe pernele canapelei circulare ce înconjura coloana din mijloc, zăcea, mai bine zis se zvârcolea, micul Christian, scâncind încet, dureros.
— Ah, Doamne, zise Ida, care stătea lângă el, împreună cu doctorul. Bietul Christian! I e tare rău, mititelul!...
— Mi e rău, mamă, mi e rău al dracului! se văicărea Christian, rostogolindu și în toate direcțiile ochii rotunzi și înfundați în orbite, ce tronau deasupra nasului exagerat de mare.
Numai durerea îngrozitoare smulsese vorba „al dracului", totuși ea nu i scăpă doamnei consul.
— Dacă întrebuințăm astfel de cuvinte, bunul Dumnezeu ne pedepsește trimițându ne suferințe și mai mari.
Doctorul Grabow îi pipăi pulsul; fața lui bună părea și mai lungă și mai blândă.
— O mică indigestie... fără importanță, doamnă consul! spuse în chip consolator. Apoi continuă, cu tonul lui tărăgănat, pedant și profesional. Cel mai bun lucru ar fi să se culce numaidecât... un praf, poate o ceșcuță de ceai de mușețel, ca să transpire... Și dietă severă, doamnă consul. Cum vă spun, dietă severă. O fripturică de porumbel, o felie de...
— Nu vreau fripturică de porumbel! strigă ca scos din minți Christian. Nu mai vreau să mănânc niciodată nimic! Mi e rău, mi e rău al dracului!
Rostea vorba aceea tare cu asemenea înverșunare de te făcea să crezi că i alina durerea.
Doctorul Grabow zâmbea, ca pentra sine, cu un surâs indulgent, aproape melancolic. O, are să mănânce tânărul, nici o grijă! O să trăiască așa cum trăiesc toți ceilalți. O să și petreacă zilele ca părinții, rudele și cunoștințele lui, șezând și, ca și ei, va mânca de patru ori pe zi bucate alese și grele... Ei, cum o vrea Dumnezeu! El, Friederich Grabow, nu e omul să răstoarne felul de trai al acestor familii cumsecade de negustori bogați și tihniți. El vine când e chemat, prescrie, pentru două zile, un regim sever... o aripă de porumbel... o felie două de franzelă... da, da... și cu conștiința liniștită îl asigură pe bolnav că de data aceasta nu e nimic grav. Așa tânăr cum era, i se întâmplase nu o dată să țină în mâinile sale mâna cutărui sau cutărui cetățean de treabă, care mâncase ultima costiță afumată, ultima porție de curcan umplut, apoi dăduse ortul popii, fie pe neașteptate, subit, în fotoliul de la birou, fie după oarecare suferințe în patul său solid și vechi. Un atac, o paralizie — se spunea — o moarte fulgerătoare, neașteptată... Da, da, și el, Friederich Grabow, le ar fi putut spune ce i așteaptă în fiecare din cazurile când „nu era nimic grav", dar lumea nici nu se gândea să l consulte, când de pildă, după masă, omul întors la birou se trezea, așa, din senin, cu o neînsemnată și stranie amețeală... Eh, cum o vrea Dumnezeu!... Căci nici el, Friederich Grabow, nu era dintre aceia care disprețuiesc curcanul umplut. Azi bunăoară, șunca aceea în pesmet, cu sos de arpagic, a fost delicioasă, dracu s o ia, și pe urmă, când abia mai putea răsufla, budinca aceea cu macaroane, zmeură, cremă de ouă, da, da...
— Cum spuneam, regim sever, doamna mea, da? Puțină friptură de porumbel, două trei felioare de franzelă...


VIII

Înăuntru, în sufragerie, lumea se ridica zgomotos de la masă.
— Să vă fie de bine, mesdames et messieurs, să vă fie de bine! Dincolo sunt țigări pentra fumători și câte o înghițitură de cafea pentru toți, iar dacă madame va voi să fie generoasă, poate și câte un păhărel de lichior... în casa din spate, biliardul stă, bineînțeles, la dispoziția tuturor; Jean, condu i pe domni, dacă ești bun... Madame Koppen, vă rog să mi faceți onoarea...
Sporovăind mulțumiți, într o excelentă dispoziție, schimbând urări de sănătate, după masa îmbelșugată, cei prezenți trecură prin ușa larg deschisă, în salonul cu peisaje. Consulul, însă, rămase în sufragerie și adună în grabă în jurul lui pe domnii amatori de biliard.
— Nu vrei să încerci o partidă, tată?
Nu, Lebrecht Kröger rămânea cu doamnele, dar Justus putea să joace dacă voia... Senatorul Langhals, Koppen și Grătjens trecură în tabăra consulului, iar Jean Jacques Hoffstede își cruța forțele pentru mai târziu.
— Pe urmă, pe urmă! Johann Buddenbrook o să cânte la flaut, vreau să l aud... Au revoir, messieurs...
În timp ce străbăteau galeria cu coloane, cei șase domni auziră primele sunete ale flautului în salonul cu peisaje. Mica melodie, acompaniată la armoniu de doamna consul, unduia limpede și grațioasă prin vastele încăperi. Consulul o urmări atent cât timp o putu auzi. Ar fi rămas mai bucuros în salon, retras într un fotoliu, pentru a se lăsa pradă visurilor și închipuirilor stârnite de acele acorduri, dar obligațiile de gazdă...
— Să ne aduci câteva cești de cafea și țigări, în sala de biliard, porunci el jupânesei, care trecea prin vestibul.
— Da, Line, cafea — auzi? — cafea! repetă domnul Koppen cu o voce care venea din burta prea plină și încercă să ciupească brațul roșu al fetei.
Pronunța pe „c" din fundul gâtlejului, ca și când ar fi sorbit chiar în clipa aceea cu poftă din cafea.
— Sunt convins că madame Koppen v a văzut prin geamurile ușii, observă consulul Kröger.
Senatorul Langhals întrebă:
— Va să zică acolo sus stai tu, Buddenbrook?
Scările din dreapta duceau la etajul al doilea unde erau odăile de dormit ale consulului și ale familiei sale, dar și în stânga mai era un rând de încăperi. Domnii coborâră, fumând, scara largă cu parmaclâc de lemn alb, lăcuit. Pe palier, consulul se opri.
— Acest mezanin mai are trei odăi, explică el, o mică sufragerie, dormitorul părinților mei și o încăpere arareori folosită ce dă spre grădină; de a lungul lor e o săliță îngustă, un fel de coridor... Dar să mergem mai departe. Vedeți, camioanele trec pe peronul acesta, apoi străbat întreaga curte până în Beckergrube.
Peronul larg, răsunător, era pavat cu mari lespezi pătrate. Lângă ușa vestibulului, ca și în celălalt capăt, se înșirau birourile, iar bucătăria, de unde mirosul acrișor de sos de arpagic mai năvălea încă valuri valuri, precum și drumul spre pivnițe se aflau la stânga scării. În fața acestei scări, la o înălțime considerabilă, se desprindeau din zid niște încăperi de lemn, ciudate și greoaie, dar curat vopsite: erau odăile fetelor de serviciu la care nu se putea urca decât de afară, de pe peron, pe niște scări exterioare și aproape drepte. În vestibul mai erau două dulapuri vechi, de dimensiuni neobișnuite, și o ladă sculptată.
Ieșind printr o ușă înaltă, cu geamuri, și coborând o pantă foarte ușoară, accesibilă vehiculelor, ajungeai în curte unde, în stânga, se afla o mică spălătorie. De aici puteai vedea grădina frumoasă, acum însă pustiită de toamna umedă și cenușie. Pentru a fi ferite de ger, straturile de flori erau acoperite cu rogojini, în fund, grădina era închisă de „portal", fațada rococo a pavilionului. Ieșind din curte, domnii o luară la stânga, trecând printre două ziduri și ajungând în a doua curte care ducea la clădirea din spate.
Acolo o scară lunecoasă cobora într un fel de pivniță boltită, pavată cu lut, întrebuințată ca magazie; de tavanul foarte înalt al acestei magazii atârna o funie cu ajutorul căreia se trăgeau în sus sacii cu grâu. Domnii însă cotiră spre dreapta, urcară scara bine întreținută care ducea spre primul cat, unde consulul le deschise ușa albă a sălii de biliard.
Domnul Koppen se aruncă istovit pe unul din scaunele cu spetează țeapănă, ce se înșirau de a lungul pereților acestei săli încăpătoare, goale și severe.
— Eu o să stau să vă privesc deocamdată, strigă scuturându și de pe haină picăturile fine de ploaie. Dracu să mă ia, să străbați casa voastră e o întreagă aventură, Buddenbrook!
Ca și în salonul cu peisaje, focul ardea în sobă, îndărătul unui grilaj de fier. Prin cele trei ferestre înguste și înalte se vedeau acoperișuri roșii, spălate de ploaie, curți și calcanuri cenușii...
— Un carambolaj, domnule senator? întrebă consulul, luând câteva tacuri de pe rastel. Făcu ocolul celor două mese și astupă găurile. Cine joacă cu noi? Gratjens? Doctorul? All right. Atunci Gratjens și Justus, luați cealaltă masă. Koppen, trebuie să joci și dumneata.
Negustorul de vinuri se ridică și cu gura plină de fum de țigară ascultă răbufnirea de vânt ce trecu șuierând printre case, împroșcă geamurile cu stropi de ploaie, apoi se înecă, urlând, în coșul sobei.
— Tii, blestemăția dracului! spuse, dând drumul fumului din gură. Ce crezi, Buddenbrook, o să poată intra în port „Wullenwewer"? N ai scoate nici un câine din casă pe o vreme ca asta!
Într adevăr, știrile din Travemünde nu erau din cele mai îmbucurătoare. Acest lucru îl confirmă și consulul în timp ce își ungea tacul cu cretă. Furtuni pe toate țărmurile. Zău că n a fost mult mai rău nici în anul 1824, pe vremea marilor inundații din St. Petersburg... Ei, dar iată că a sosit cafeaua.
Fiecare își luă ceașca, sorbi două trei înghițituri și se întoarse la biliard. Curând însă, se încinse o discuție despre uniunea vamală ... O, domnul consul Buddenbrook era trup și suflet pentru uniunea vamală...
— Ce creație, domnii mei! strigă, după o lovitură izbutită, întorcându se vioi spre cealaltă masă, de unde pornise discuția. Ar trebui să aderăm și noi, la prima ocazie...
Domnul Koppen însă nu era de aceeași părere, nu; se ridică chiar cu furie, gâfâind, împotriva acestei uniuni:
— Și autonomia noastră? Și independența noastră? întrebă jignit, proptindu se războinic în tac. Cu astea cum rămâne? Crezi că Hamburgul va accepta să se vâre în uneltirea asta prusacă? Păi atunci de ce să nu ne lăsăm anexați pur și simplu, Buddenbrook? Să ne ferească Dumnezeu de ea! Aș vrea să știu, ce avem noi de așteptat de la această uniune? Nu ne merge bine?
— Ei da, ție, cu vinurile tale roșii, Koppen... Și poate și cu produsele rusești, nu zic... Dar altceva ce mai importăm? Iar cât privește exportul, eh, trimitem, desigur, ceva cereale în Olanda și în Anglia... Nu, nu, din nenorocire, nu merge totul bine... Alte afaceri se făceau aici pe vremuri, ascultă mă pe mine... în schimb prin uniunea vamală ni s ar deschide porțile spre Mecklenburg, Schleswig Holstein... Și nu se poate calcula ce avânt ar lua comerțul interior...
— Dar, dragă Buddenbrook, începu Gratjens plecându se cât era de lung deasupra mesei și, jucându și tacul cu degetele i osoase, ținti cu multă grijă, această uniune vamală... nu mai înțeleg nimic. Sistemul nostru este, totuși, așa de simplu și de practic, nu?... Declarația sub jurământ...
— O veche și frumoasă instituție, trebui să recunoască și consulul.
— Într adevăr, domnule consul; dacă dumneata găsești ceva „frumos"....! Senatorul Langhals se aprinsese puțin. Eu nu sunt negustor, dar, dacă e să vorbim cinstit, istoria asta cu declarația sub jurământ a ajuns, încetul cu încetul, un adevărat scandal, trebuie s o spun! A ajuns o simplă formalitate peste care se trece cu destulă ușurință și veșnicul păgubaș e statul... Se povestesc lucruri de necrezut. Sunt convins că, din partea Senatului, intrarea în uniunea vamală...
— Ei bine, în cazul acesta conflictul e gata! Aprins de mânie, domnul Koppen izbea cu coada tacului în podele. Spunea „con gflic" în loc de conflict, căci nu se mai îngrijea deloc de felul cum pronunța cuvintele. O să iasă un congflic... ascultați mă pe mine. Tot respectul, domnule senator, dar de asta nici Dumnezeu nu vă scapă, să știți.
Vorbea înflăcărat despre comisii de arbitraj, despre binele statului, despre jurământul cetățenesc, despre state independente... În sfîrșit, slavă Domnului, sosi Jean Jacques Hoffstede. Venea, braț la braț, cu pastorul Wunderlich: doi bătrânei veseli, cu inima deschisă, din timpuri fără griji.
— Ei, bunii mei prieteni, începu poetul, am ceva pentru dumneavoastră; o glumă, ceva vesel, o poezioară după gustul francez... ascultați!
Se așeză în tihnă, pe un scaun, în fața jucătorilor care stăteau la mesele de biliard, proptiți în tacuri, scoase din buzunar o bucățică de hârtie, își sprijini lungul deget arătător (în care purta un inel cu sigiliu) de vârful nasului ascuțit și citi, voios, cu o intonație naiv epică:

Superba Pompadour și al Saxei mareșal
În faeton de aur plutesc ca duși de val,
Frelon cel rău de gură, zărindu i, strigă:
Iaca însemnele regale: și sabia... și teaca!

Domnul Koppen rămase o clipă nedumerit apoi, uitând de „congflic" și de interesele statului, începu să râdă cu ceilalți, hohotind de răsuna sala. Pastorul Wunderlich însă se retrăsese lângă o fereastră și, judecând după mișcarea umerilor săi, râdea pe înfundate.
Rămaseră încă multă vreme împreună aici în sala de biliard, căci Hoffstede avea o provizie copioasă de glume asemănătoare. Domnul Koppen își descheiase complet vesta și era într o dispoziție grozavă, simțindu se mult mai bine decât la masa din sufragerie. La fiecare lovitură de tac avea câte o vorbă poznașă în dialect și din când în când recita, fericit, pentru sine:
Superba Pompadour și al Saxei mareșal...

IX

Era destul de târziu, aproape de unsprezece, când invitații reuniți încă o dată în salonul cu peisaje, începură, aproape toți deodată, să se pregătească de plecare.
După ce toți domnii îi sărutară mâna, doamna consul se urcă numaidecât în apartamentul ei să vadă de micul bolnav, lăsând în grija domnișoarei Jungmann supravegherea fetelor care strângeau vesela de pe masă, iar madame Antoinette se retrase în odăile ei de la mezanin. Consulul însă își conduse oaspeții pe scări în jos, prin vestibul, până în stradă.
Un vânt ascuțit abătea ploaia într o parte și bătrânii Kröger, înfofoliți în blănuri groase, se vârâră grăbiți în cupeul impunător care i aștepta de mult. Lumina gălbuie a lămpilor cu petrol, fixate pe stâlpii din fața caselor sau atârnate de lanțurile groase suspendate deasupra străzii, pâlpâia neliniștit Ici colo, câte o casă mai pântecoasă se întindea spre mijlocul străzii ce cobora în pantă până la Trave; unele aveau în față câte o bancă, câte o bâmă. Smocuri de iarbă umedă țâșneau printre pietrele rare ale caldarâmului. Peste drum, biserica Sfânta Maria era cufundată în umbră, în ceață și în ploaie.
— Merci, spuse Lebrecht Kröger, strângând mâna consulului, care stătea lângă trăsură; merci, Jean; a fost o seară încântătoare.
Apoi ușa cupeului se închise cu zgomot și echipajul se depărta uruind. Pastorul Wunderlich și misitul Grațjens plecară de asemenea, mulțumind. Domnul Koppen, într o manta cu cinci rânduri de pelerine și cu un joben cenușiu, încăpător pe cap, la braț cu masiva lui nevastă, spuse, cu cea mai dogită voce de bas:
— 'nă seara, Buddenbrook! Hai, intră n casă, să nu răcești. Mulțumesc, mulțumesc de toate — auzi? De mult n am mai mâncat așa de bine... Și zi, îți convine vinul meu roșu cu patru mărci? Încă o dată: noapte bună!
Împreună cu consulul Kröger și cu familia acestuia, soții Koppen se îndreptară la vale, spre râu, în timp ce senatorul Langhals, doctorul Grabow și Jean Jacques Hoffstede o apucară în direcția opusă...
Cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoare deschisă, dârdâind puțin în haina i de postav, consulul Buddenbrook stătea la o oarecare depărtare de poartă și asculta răsunetul pașilor ce se pierdeau pe străzile pustii, umede și luminate uniform. Apoi se întoarse și își ridică privirea spre creasta sură a fațadei. Ochii lui zăboviră asupra versetului, cu caractere arhaice, săpat deasupra intrării: Dominus providevit . Păși cu capul puțin înclinat și încuie cu grijă poarta care scârțâi greoi. Apoi trânti și ușa de la intrare și străbătu agale, cu pași sonori, vestibulul. Pe bucătăreasa care cobora scările cu o grămadă de pahare zăngănind pe tavă o întrebă:
— Unde i domnul, Trina?
— În sufragerie, domnule consul... Fața ei se făcu roșie, ca brațele: era o fată de la țară și se zăpăcea ușor.
Consulul urcă și încă în vreme ce trecea prin galeria cufundată în întuneric își duse mâna la buzunarul de la piept, unde hârtia foșni. Apoi intră în sufragerie. Într un colț, câteva resturi de lumânări mai ardeau într un candelabru, luminând masa golită. Mirosul acrișor al sosului de arpagic stăruia în aer. În fund, în fața ferestrelor, cu mâinile la spate, Johann Buddenbrook se plimba tihnit în sus și în jos.


X

— Ei, cum mai merge, Johann, fiule?
Bătrânul se opri și îi întinse mâna, mâna aceea albă, caracteristică neamului Buddenbrook, puțin prea scurtă, dar cu articulații fine. Chipul lui viguros, înseninat doar de albul perucii pudrate și al jaboului de la gât, se desprindea într o lumină mată și tremurândă din fundalul roșu întunecat al draperiilor.
— Nu ești încă obosit? Mă plimb încoace și încolo și ascult vuietul vântului... A naibii vreme! Căpitanul Kloot e pe drum, vine de la Riga...
— O, tată, cu ajutorul lui Dumnezeu totul are să fie bine.
— Pot să mă bizui pe asta? Căci chiar admițând că ai fi „per tu" cu bunul Dumnezeu...
în fața acestei bune dispoziții, consulul se simți mai liniștit.
— Ei, ca să trec la subiect, începu el, trebuie să ți mărturisesc că n am venit numai pentru a ți spune noapte bună, ci... Dar n o să te superi, papà, nu i așa? N am vrut să te plictisesc până acuma cu această scrisoare... Asosit după amiază... A fost, însă, o seară atât de plăcută...
— Monsieur Gotthold — voila.
Bătrînul se prefăcu că primește cu cea mai desăvârșită liniște hârtia albăstruie, sigilată.
— Domnului Johann Buddenbrook sen... Personal... Un om de conduite acest domn frate vitreg al tău, Jean. Crezi că i am răspuns la a doua scrisoare?... El însă îi dă înainte; asta i a treia... în timp ce fața lui trandafirie se întuneca din ce în ce mai mult, rupse cu un deget sigiliul, despături grăbit hârtia subțire și se întoarse într o parte pentru ca lumina candelabrului să cadă pe scrisoarea pe care o lovi energic cu dosul palmei. Chiar și scrisul lui Gotthold trăda necredință și spirit de rebeliune, căci în timp ce rândurile mărunte ale celorlalți membri ai familiei alergau de obicei ușoare și oblice pe hârtie, literele acestea erau înalte, drepte, imprevizibile. Multe din cuvinte erau subliniate cu câte o trăsătură rapidă, arcuită.
Consulul se retrase puțin la o parte, lângă perete, unde se înșirau scaunele, dar fiindcă tatăl său stătea în picioare, nu se așeză nici el, ci cuprinse cu o mișcare nervoasă speteaza unui scaun înalt, urmărindu l din ochi pe bătrânul care, cu capul înclinat într o parte, citea încruntat, mișcându și buzele cu repeziciune...

Tată,
Ar fi, desigur, zadarnic să sper că simțul dumneavoastră de dreptate e destul de mare pentru a înțelege indignarea care m a cuprins, când am văzut că refuzați să răspundeți la a doua și atât de stăruitoarea mea scrisoare privind aceeași bine cunoscută chestiune și că doar întâia mea misivă fu învrednicită cu un răspuns (și ce răspuns!). Trebuie să vă mărturisesc că cerbicia cu care încercați să adânciți prăpastia deschisă din nenorocire între noi e un păcat pentru care, într o zi, veți avea a da seamă sub cea mai gravă răspundere în fața județului dumnezeiesc. E destul de trist că, dând dovadă de o cruzime nemaipomenită, v ați întors cu totul fața de la mine din ziua în care, ascultând de îndemnul inimii și împotriva voinței dumneavoastră, m am căsătorit cu actuala mea soție și am preluat un magazin, jignind orgoliul dumneavoastră fără margini. Dar felul în care vă purtați acum cu mine e strigător la cer— și dacă credeți că în fața tăcerii dumneavoastră mă voi resemna fără a crâcni, vă înșelați cumplit. Ați plătit pentru casa din Mengstrasse, pe care ați cumpărat o nu demult, 100 000 de mărci, iar mai știu că asociatul și fiul dumneavoastră din a doua căsătorie, Johann, ocupă o parte din imobil, în calitate de chiriaș, iar după moartea dumneavoastră va moșteni, ca singur și unic proprietar, o dată cu firma, și casa. Nu am a mă amesteca în înțelegerea pe care veți fi stabilit o cu sora mea vitregă de la Frankfurt și cu soțul ei. Dar în ceea ce mă privește pe mine, întâiul dumneavoastră născut, ați împins mânia necreștinească dincolo de orice margini, refuzându mi categoric orice despăgubire pentru partea ce mi se cuvine din această casă. Am tăcut când, cu prilejul căsătoriei și instalării mele, mi ați plătit 100 000 de mărci, iar prin testament mi ați fixat drept parte de moștenire o dată pentru totdeauna suma de tot numai 100 000. Pe vremea aceea nici nu știam îndeajuns de bine cât de mare este averea de care dispuneți. Azi însă, văd mai clar și, cum nu am nici un motiv să mă consider dezmoștenit din principiu, revendic în cazul special de care e vorba o despăgubire de 33 335 de mărci, adică a treia parte din suma de cumpărare. Nu vreau să fac nici un fel de presupuneri în legătură cu influențele nefaste cărora le datorez purtarea dumneavoastră față de mine, pe care am fost silit să o îndur până astăzi, dar protestez împotriva ei cu întregul simț de dreptate al creștinului și al omului de afaceri și vă asigur pentru ultima oară că dacă nici acuma nu vă veți hotărî a ține seama de cererile mele atât de îndreptățite, n am să mai pot vedea în dumneavoastră nici creștinul, nici părintele și nici omul de afaceri.
Gotthold Buddenbrook

— Iartă mă, te rog, dar nu mi face deloc plăcere să ți recit iarăși toată poliloghia asta. Voila.
Și cu un gest mânios Johann Buddenbrook aruncă scrisoarea spre fiul său.
Consulul apucă hârtia ce zbura în dreptul genunchilor lui și urmări din ochi, tulburat și mâhnit, pașii tatălui său. Cu o mișcare energică, bătrânul apucă bățul lung al mucarnicului aflat lângă fereastră și porni sever, furios, de a lungul mesei, spre candelabrul din colțul opus.
— Assez, îți spun. N'en parlons plus, punct! La culcare! En avant! Flăcările lumânărilor dispăreau una după alta, fără nădejdea reînvierii, sub mica pâlnie de metal, fixată în vârful prăjinii. Nu mai ardeau decât două, când bătrânul se întoarse din nou către fiul său pe care abia îl mai putea zări în fundul încăperii. Eh, bien, ce stai acolo, ce zici? Doar trebuie să spui și tu ceva!
— Ce să zic, tată? Sunt fără replică.
— Asta ți se întâmplă cam des, îi aruncă pe un ton răutăcios Johann Buddenbrook, deși știa foarte bine cât de puțin adevăr era în această observație. De câte ori fiul și asociatul său nu se dovedise mai destoinic decât el, știind să prindă cu hotărâre momentul propice pentru o afacere!
— Influențe rele, nefaste..., continuă consulul, iată primul rând pe care am reușit să l descifrez! Nu înțelegi, tată, cât mă dor aceste cuvinte! Și tocmai el să ne azvârle în față că suntem lipsiți de simțăminte creștine!
— Nu cumva te lași intimidat de această mizerabilă mâzgălitură? Cum?
Johann Buddenbrook se apropie furios, târând prăjina de stins luminări după el.
— Nu suntem creștini! A, cupiditatea aceasta pioasă!... E plină de eleganță, n am ce zice! Ce soi de oameni mai sunteți și voi, tinerii din ziua de azi! Cum? Cu capul plin de tot felul de mofturi fantastice și creștine... de idealism! Iar noi, bătrânii... ia acolo niște cinici fără inimă... Monarhia din iulie și idealurile practice... Și ăsta care nu stă pe gânduri să i trântească bătrânului său tată cele mai grosolane stupidități, dar Doamne ferește să renunțe la câteva mii de taleri!... Și ca om de afaceri, domnia sa va binevoi să mă disprețuiască. Ei bine, ca negustor ce sunt, știu prea bine ce înseamnă faux frais, repetă furios, glăsuind parizian. N o să reușesc niciodată să fac un fiu supus din bădăranul ăsta exaltat, dacă mă umilesc în fața lui cedând...
— Ce aș putea să răspund, dragă tată? N aș vrea să aibă dreptate atunci când vorbește de anumite „influențe"! Ca asociat, sunt interesat și, tocmai de aceea, n ar trebui să te sfătuiesc să rămâi la punctul dumitale de vedere, dar... și cred că nu sunt mai puțin creștin ca Gotthold, dar...
— Dar! Da, Jean, într adevăr, ai dreptate să spui „dar"! Ia să vedem mai de aproape cum stau lucrurile. Pe vremea când i s au aprins călcâiele după mamzel Stuwing și a început să mi facă fel de fel de scene, iar la urmă, nesocotind interdicția mea severă, a încheiat această mezalianță, i am scris: Mon très cher fils, te însori cu o prăvălie, punct! Nu te dezmoștenesc, nu mă dau în spectacol, dar cu prietenia noastră s a isprăvit. Iată îți dau o sută de mii zestre, o altă sută de mii ți o las prin testament, dar cu asta basta, s a terminat, o para chioară n o să mai vezi de la mine.
— O vorbă n a suflat. Ce l privește, mă rog, că eu și cu tine am făcut afaceri? Că tu și cu sora ta o să primiți o parte mai mare de moștenire? Că din partea care vă apaține am cumpărat o casă...
— Dacă ai ști, tată, în ce dilemă mă găsesc! De dragul armoniei familiale ar trebui să te sfătuiesc... dar...
Rezemându se de speteaza scaunului, consulul oftă ușor. Johann Buddenbrook, proptit în prăjină, scruta cu atenție penumbra neliniștită, străduindu se să deslușească expresia feței fiului său. Penultima lumânare se topi și se stinse de la sine. Una singură mai pâlpâia în fund. Ici colo, câte o figură înaltă, albă, cu zâmbet liniștit, se reliefa din tapet, apoi se scufunda din nou în întuneric.
— Tată, situația asta cu Gotthold mă apasă, rosti încet consulul.
— Prostii, Jean. Lasă sentimentalismele! Ce te frământă?
— Tată, ne am întrunit astăzi plini de voie bună, am sărbătorit o zi frumoasă, am fost mândri și fericiți în conștiința noastră că am realizat ceva, am atins o țintă, am ridicat firma noastră la o înălțime care îi va asigura, în cea mai largă măsură, considerația și stima tuturor... Dar această urâtă dușmănie cu fratele meu, cu întâiul născut... Nici o fisură ascunsă n ar trebui să primejduiască zidurile clădirii pe care am ridicat o cu îndurarea și ajutorul lui Dumnezeu... O familie trebuie să fie unită și solidară, căci altfel nenorocul bate la ușă...
— Vorbe goale, Jean! Fleacuri! E un catâr, nu l poți scoate din ale lui.
Tăcură amândoi. Ultima flacără se stingea încet.
— Ce faci acolo, Jean? întrebă Johann Buddenbrook. Nu te mai văd deloc.
— Socoteli, răspunse sec fiul. Lumina licări într o ultimă pâlpâire și consulul apăru drept, cu ochii ațintiți asupra flăcării jucăușe, rece și atent, cum nu fusese toată seara. Sunt două posibilități, întâia: îi dai 33 335 de mărci lui Gotthold și 15 000 celor din Frankfurt. Asta face 48 335 de mărci. A doua: nu dai decât 25 000, și anume celor din Frankfurt, ceea ce înseamnă o economie de 23 335 de mărci pentru firmă. Dar asta nu e totul. Să admitem că te hotărăști să i dai lui Gotthold o sumă proporțională cu partea lui de casă. În cazul acesta se calcă în picioare principiul; înțelegerea încheiată cu el nu mai e definitivă, și la moartea dumitale omul poate ridica pretenții la o sumă egală cu aceea care îmi revine mie și soră mii, ceea ce pentru firmă înseamnă o pierdere de sute de mii, o pierdere căreia nici firma, nici eu, ca viitor unic proprietar, nu i putem face față... Nu, papà, încheie cu un gest energic, îndreptându se de spate cu și mai multă strășnicie. Nu te pot sfătui să cedezi.
— Păi atunci punct! N'en padons plus! En avant! La culcare! Ultima flăcăruie se stinse sub pâlnia mică de metal. Cei doi Buddenbrook străbătură prin beznă galeria cu coloane. Afară, în dreptul scărilor de la catul al doilea, își dădură mâna.
— Noapte bună, Jean... Curaj, auzi? Astea s așa, mici necazuri... La revedere, pe mâine, la cafea!...
Consulul urcă scările spre apartamentul lui, iar bătrânul, pipăind orbește balustrada, coborî la mezanin. Apoi casa vastă și veche se învălui în întuneric și tăcere. Orgoliul, speranțele și temerile amuțiră, în timp ce pe străzile pustii ploaia șiroia și vântul de toamnă fluiera printre creste și colțuri de clădiri.



Partea a doua


I

Doi ani și jumătate mai târziu — era pe la mijlocul lui aprilie — primăvara sosise mai devreme ca altădată și totodată se întâmplase un eveniment care l făcea pe bătrânul Johann Buddenbrook să cânte încetișor de plăcere și umplea de cea mai mare bucurie inima fiului său. Într o dimineață de duminică, la orele nouă, consulul ședea în sufrageria mică, lângă fereastră, în fața biroului masiv, de culoare cafenie, al cărui capac bombat se ridica printr un mecanism ingenios. Înaintea consulului se afla o mapă groasă de piele, plină cu hârtii. Scosese din ea un caiet cu scoarțele presate și cu muchia aurită și, aplecat plin de râvnă asupra hârtiei, începu să și aștearnă cu repeziciune scriitura zveltă și măruntă — animat de zel și fără a se opri decât pentru a și înmuia pana de gâscă în călimara grea de metal.
Amândouă ferestrele erau deschise, și dinspre grădină, unde cei dintâi muguri se scăldau în lumina blândă a soarelui și câteva glasuri firave de păsări își dădeau replici șăgalnice, adierea primăverii se strecura în odaie, încărcată de miresme proaspete și delicate, umflând uneori lin și fără zgomot perdelele. De partea cealaltă, pe masă, soarele se revărsa orbitor pe pânza albă, presărată ici colo cu firimituri, și se risipea în rotiri și salturi sclipitoare, jucăușe pe auritura ceștilor în formă de piulițe...
Cele două canaturi ale ușii ce dădea spre odaia de culcare erau deschise și de acolo se auzea glasul lui Johann Buddenbrook care îngâna încetișor o veche melodie poznașă:

Ce om de aur, ce om rar,
Un om să l pui la rană,
Dădacă e și bucătar,
Miroase a banană.

Ședea lângă micul leagăn cu perdeluțe de mătase verde, așezat alături de patul înalt cu baldachin al noră sii, și cu o mână îl mișca ritmic. Spre a fi mai ușor serviți, consulul și nevastă sa se mutaseră pentru o vreme aici, iar bătrânul și madame Antoinette (care, încinsă cu un șort peste rochia ei vărgată și purtând o bonetă de dantelă pe bogatele i bucle albe, ședea la masă făcându și de lucru cu niște flanelă și pânzeturi) ocupaseră a treia cameră de la mezanin.
Consulul Buddenbrook era atât de absorbit de munca lui încât abia arunca, din când în când, câte o privire spre odaia de alături. Fața lui avea o expresie de gravitate și de evlavie aproape dureroasă. Gura îi era întredeschisă, bărbia îi atârna puțin și în răstimpuri ochii i se împăienjeneau. Scria:
„Astăzi, 14 aprilie 1838, la orele șase dimineața, din mila Domnului, iubita mea soție Elisabeth, născută Kröger, a dat viață, în împrejurările cele mai fericite, unei fetițe, care prin sfânta taină a botezului va primi numele de Clara. Da, i a ajutat Dumnezeu Preabunul, cu toată că, după spusele doctorului Grabow, nașterea a fost cam prematură și înainte lucrurile n au mers tocmai bine, iar Bethsy a avut dureri mari. Ah, Doamne, cine e Atotputernic ca Tine, stăpâne Sabaoth, care ne ajuți în toate încercările și primejdiile, care ne înveți să Þi cunoaștem cu adevărat voința, pentru a trăi în frica Ta, arătându ne credincioși vrerilor și poruncilor Tale! O, stăpâne, povățuiește ne și ne arată tuturor calea cât vom trăi pe pământ..."
Condeiul alerga mereu, fără poticneli și sprinten, pe hârtie, trăgând ici colo câte o înfloritură negustorească; fiecare rând i se adresa lui Dumnezeu. Două pagini mai departe:
„Am făcut o asigurare de 150 de taleri pentru fetița mea nou născută. Călăuzește o, Doamne, pe căile Tale, dăruiește i inimă curată, ca într o zi să ajungă în lăcașul păcii veșnice. Căci noi știm cât este de greu să crezi din tot sufletul că scumpul și blândul Iisus e în întregime al nostru; atât de mică și de neputincioasă e inima noastră pământeană încît..." — După trei pagini consulul scrise „Amin". Dar condeiul aluneca mai departe, acoperind cu un susur ușor pagină după pagină, amintind de izvorul neasemuit care l răcorește pe călătorul ostenit, despre sfintele răni însângerate ale Mântuitorului, despre căi împuținate și căi necuprinse, despre nemărginita slavă a lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui că după cutare sau cutare frază consulul nu simțea oarecum dorința de a încheia, de a pune condeiul la o parte, de a trece dincolo, la nevastă sa sau de a se duce la birou, par cum? Să fi obosit atât de repede de a sta de vorbă cu ziditorul și ocrotitorul lui? Ar însemna să ia din ceea ce i se cuvine lui, Domnului, dacă s ar lăsa de pe acum de scris... Nu, nu! Drept ispășire pentru gândurile acestea ușuratice, cită încă pasaje și mai lungi din Sfânta Scriptură, se rugă pentru părinți, pentru nevastă, pentru copii, pentru el însuși, se rugă și pentru fratele său Gotthold, și, în sfârșit, după un ultim verset din Biblie și un ultim și întreit „Amin", presără pulbere de aur pe cele scrise, apoi, răsuflând, se lăsă pe spate în fotoliu.
Picior peste picior, consulul răsfoia încet caietul, întorcându se spre începuturi, citind ici și colo, la întâmplare, câte o frântură, cu date și reflecții scrise de mâna lui, constatând iar și iar, cu bucurie și gratitudine, că în toate împrejurările, în toate primejdiile, mâna Domnului l a ocrotit în chip vădit. Într un rând se îmbolnăvise de vărsat, atât de rău, încât toată lumea credea că o să se prăpădească, și a scăpat. O dată — când era încă un copil — s a nimerit într o casă unde se făceau pregătiri de nuntă, și cum pe vremea aceea mai dăinuia vechiul obicei de a prepara berea în casă, se fierbea o cantitate mare într o cadă așezată în fața ușii. Ei bine, cada aceasta s a răsturnat, doborând la pământ pe copil cu atâta putere și cu un bubuit atât de cumplit, încât vecinii s au adunat în fața ușii și șase inși abia au putut o ridica. Băiețașul zăcea cu capul strivit și sângele îi curgea pâraie de a lungul mădularelor. Oamenii îl duseră într o prăvălie și, fiindcă mai răsufla, trimiseră după un doctor și după un chirurg. Iar pe tatăl său îl mângâiau cum puteau: „Ce să i faci? Așa a vrut Dumnezeu, nu i chip să scape cu viață..." Și iată, Dumnezeu Atotputernic a binecuvântat leacurile și i a ajutat să și redobândească întreaga sănătate! Reîmprospătându și amintirea acestei întâmplări nenorocite, consulul apucă din nou condeiul și adăugă, sub ultimul, Amin":
„Da, Doamne, te voi preamări în veci!"
Altă dată — era foarte tânăr încă — pe când se afla la Bergen, și Dumnezeu îl salvase de la marea primejdie a înecului. „În timpul mareeei — glăsuia însemnarea — cînd veneau corăbiile din Nord, trebuia să ne luptăm din răsputeri ca să străbatem printre vase și să ajungem la debarcaderul nostru. Într o zi stăteam pe bordul dubasului, cu picioarele proptite în parapet și cu spatele în coasta șalupei de alături și mă opinteam să l împing cât mai aproape de mal. Spre nenorocul meu, blana de stejar în care îmi proptisem picioarele s a rupt, și eu — bâldâbâc în apă. Am ieșit la suprafață, dar nimeni nu era atât de aproape ca să mă poată apuca. Am ieșit și a doua oară, dar barca trecu peste capul meu. Erau destui oameni care ar fi vrut să mă scape, dar ei trebuiau mai întâi să împingă la o parte dubasul și bărcile, împiedicându le să mă înece. Toate strădaniile lor ar fi rămas însă zadarnice dacă odgonul uneia din șalupele sosite din Nord nu s ar fi rupt de la sine chiar în clipa aceea. Astfel șalupa a alunecat într o parte și din îndurarea lui Dumnezeu s a deschis un spațiu liber în fața mea. De data asta, deși valul abia mă ridicase atât cât să mi se vadă părul, s a întâmplat că unul din oamenii care se aflau în dubas și stăteau cu capetele aplecate spre apă a izbutit să mă înșface de plete, iar eu l am apucat de braț. Dar cum singur nu și putea păstra echilibrul, luntrașul începu să țipe și să urle cât îl ținea gura. Ceilalți, auzindu l, săriră repede, îl apucară de coapse și îl strânseră cu atâta putere încât omul nu căzu. La rândul meu, mă agățasem vârtos de el, cu toate că, mă mușcase de braț și astfel până la urmă izbuti să mă salveze și pe mine..."
Urma o lungă rugăciune de mulțumire, pe care consulul o reciti cu ochii umezi.
„Aș mai avea multe de spus — scria în altă parte — dacă aș sta să mi dezvălui patimile, dar... " Consulul trecu, așadar, peste acest capitol și începu să citească pe sărite câteva rânduri de pe vremea cununiei și a primei sale paternități. Cinstit vorbind, însoțirea aceasta nu fusese tocmai ceea ce se numește o căsătorie din dragoste. Tatăl său îl bătuse pe umăr și îi atrăsese atenția asupra bogatei domnișoare Kröger, care ar fi adus o zestre impresionantă pentru firma lor, iar el se învoise din toată inima și de atunci își cinstea nevasta ca pe o tovarășă de viață hărăzită de Domnul.
Doar tot așa se petrecuseră lucrurile și cu a doua căsătorie a tatălui său.

Ce om de aur, ce bărbat,
Un om să l pui la rană...

îngâna domol bătrânul în odaia de dormit. Regretabil cât de puțin interes manifesta pentru toate aceste însemnări și hârtii vechi! Era un om al prezentului și nu și prea bătea capul cu trecutul familiei, deși pe vremuri îmbogățise și el caietul voluminos cu muchie aurită, inserând cu scrisul său cam încărcat de înflorituri câteva însemnări, în legătură mai ales cu prima lui căsătorie.
Consulul se întoarse la foile ce începeau să se îngălbenească și erau mai groase și mai aspre decât acelea adăugate de el însuși... Da, Johann Buddenbrook trebuie să și fi iubit în chip emoționant prima nevastă, fata unui negustor din Bremen, și unicul și atât de scurtul an pe care i a fost dat să l trăiască alături de ea părea să fi fost cel mai frumos din viața sa. L'annaé la plus heureuse de ma vie, spunea, cu riscul de a fi citită de madame Antoinette, însemnarea subliniată printr o linie ondulată, cu multe înflorituri.
Dar într o zi a venit Gotthold, și copilul a ucis o pe Josephine... Pe hârtia aspră se înșirau reflexii ciudate în legătură cu această întâmplare. Se pare că Johann Buddenbrook urâse cu sinceritate și înverșunare această făptură nouă chiar din clipa când primele ei mișcări violente începuseră să i dea chinuri atroce mamei și până cînd venise pe lume, sănătos, plin de viață, în timp ce Josephine, cu fața lividă îngropată în perne, se stingea Și se pare că niciodată nu i a iertat intrusului fără scrupule, care creștea viguros și nepăsător, crima de a și fi ucis mama... Consulul nu înțelegea acest lucru. „A murit împlinindu și înalta misiune de femeie — gândea — și eu mi aș fi încredințat toată dragostea și gingășia ființei căreia dânsa i a dăruit viață și pe care, părăsindu mă, mi a lăsat o mie." Dar el, tatăl, n a văzut niciodată altceva în primul său copil decât un criminal care i a distrus fericirea. Apoi, mai târziu, s a însurat cu Antoinette Duchamps, fată bogată, dintr o familie de mare vază din Hamburg, și cei doi au trăit alături, plini de respect și de atenții unul pentru celălalt.
Consulul frunzărea caietul. Citi, spre sfârșit de tot, o serie de întâmplări mărunte din viața copiilor lor: cum s a îmbolnăvit Tom de pojar, Antonie de gălbinare și cum a scăpat Christian de varicelă. Citi despre diferite călătorii la Paris, în Elveția, și la Marienbad, făcute împreună cu nevasta sa, apoi reveni la foile îngălbenite, ca pergamentul, cu marginile zdrențuite, pe care tatăl tatălui său, bătrânul Johann Buddenbrook, le acoperise cu scrisul lui lăbărțat și ornamentat, a cărui cerneală începuse să pălească. însemnările acestea începeau printr o genealogie cuprinzătoare a ramurii principale a familiei. Ea arătă că la sfârșitul secolului al șaisprezecelea, un Buddenbrook, primul cunoscut cu acest nume, trăise la Parchim și fiul său ajunsese consilier comunal la Grabau; că un Buddenbrook de mai târziu, croitor de meserie, se însurase la Rostock; „Îi mergea de minune" (aceste cuvinte erau subliniate) și făcuse o droaie de copii, morți, vii, cum se nimerea... Că un alt Buddenbrook —primul cu numele Johann — trăise, ca negustor, tot la Rostock și că, în sfârșit, după mai mulți ani, bunicul consulului se mutase în orașul lor și întemeiase firma de cereale. Viața acestui strămoș era cunoscută în amănunte. În caiet era notat cu exactitate când a suferit de friguri și când de variolă adevărată, când a căzut din al treilea pod pe lojniță, scăpând totuși cu viață, deși până acolo erau o grămadă de bârne, când a avut fierbințeala aceea grozavă. Ae parcă era nebun, toate erau trecute cu grijă. La însemnările acestea omul adăugase o mulțime de povețe utile pentru urmași, dintre care, caligrafiată cu caractere gotice și împrejmuită cu un chenar, te izbea mai ales fraza: „Fiule, ziua să ți vezi cu drag de negoț, dar să l faci într așa fel ca să nu ți tulbure somnul, noaptea". Mai departe, bunicul arăta pe larg că vechea Biblie tipărită la Wittenberg e proprietatea lui și că ea trebuie să treacă asupra primului său copil care, la rândul său, o va lăsa de asemenea întâiului născut dintre copiii lui.
Consulul Buddenbrook trase mai aproape mapa de piele cu gândul de a scoate și a reciti unele din hârtiile ce se găseau în ea. Erau acolo scrisori străvechi, îngălbenite, rupte, trimise de mame îngrijorate copiilor ce lucrau în străinătate și pe care primitorii însemnaseră: „Primit cu bine, întipărit în inimă cuprinsul". Erau patente de cetățenie cu pajura și sigiliul liberului oraș hanseatic, polițe de asigurare, poeme de felicitare și acte de botez. Erau mișcătoare scrisori de afaceri, ca de pildă răvașul pe care fiul o trimitea din Stockholm sau Amsterdam tatălui și asociatului său, asigurându l că chestiunea cu grâul e aproape rezolvată și adăugind rugămintea stăruitoare de a transmite fără întârziere nevestei și copiilor salutările lui... Era un jurnal special de călătorie al consulului cu amintiri din Anglia și Brabant, un caiet cu o gravură pe copertă ce înfățișa castelul din Edinburgh cu iarmarocul alături. Erau și documente triste: scrisorile veninoase ale lui Gotthold către tatăl său. Și, ca o încheiere optimistă, era și ultima poemă festivă a lui Jean Jacques Hoffstede...
Se auzi un clinchet subțire și grăbit. Turnul bisericii din tabloul pictat în culori șterse ce atârna deasupra biroului și care reprezenta o piață străveche, cupindea un ceas adevărat și care anunța în felul său ora zece. Consulul închise mapa familiei și o așeză cu grijă într un sertar ascuns în partea din spate a biroului. Apoi trecu în odaia de dormit.
Aici pereții erau tapetați cu o stofă închisă, încărcată cu flori mari; din aceeași stofă erau și perdelele înalte ale patului în care zăcea lăuza. Temerile și durerile trecuseră și acum domnea în odaie o atmosferă de convalescență și de pace. În aerul încropit de căldura sobei plutea un miros de apă de colonie și de medicamente. Iar prin perdelele închise lumina se strecura scăzută, ca în amurg.
Aplecați deasupra leagănului, cei doi bătrâni stăteau alături, privind copilașul care dormea. Iar Elisabeth, cu o jachețică elegantă de dantelă pe umeri, cu părul roșcat pieptănat fără cusur, puțin palidă încă, dar cu un surâs fericit pe buze, îi întinse bărbatului mâna frumoasă, zornăindu și ușor brățara de aur de la încheietură și deschizându și palma cât se poate de larg, ca pentru a sublinia și prin aceasta sinceritatea gestului...
— Ei, Bethsy, cum îți mai merge?
— De minune, dragul meu Jean, de minune!
Þinând mâna soției într ale sale, și în fața părinților, consulul își apropie chipul de copilul care răsufla repede, zgomotos, și timp de un minut trase în piept înduioșătoarea mireasmă caldă, blândă și emoționantă ce emana din trupșorul lui.
— Dumnezeu să te binecuvânteze! spuse în șoaptă, sărutând pe frunte micuța făptură ale cărei degețele galbene și zbârcite aveau o nespus de îngrijorătoare asemănare cu ghearele unei găini.
— A supt ca un înger, observă madame Antoinette. Uitați vă la ea: crește ca din apă...
— Mă credeți că seamănă cu Nette? Fața lui Johann Buddenbrook strălucea azi de o adevărată bucurie și mândrie. Să mă ia dracu', uitați vă ce ochi negri și focoși are!
Bătrâna doamnă se apăra cu modestie:
— O... nu se poate vorbi de pe acum de asemănare... Te duci la biserică, Jean?
— Da, s a făcut ora zece, e timpul... Aștept copiii.
Pașii copiilor se și auzeau. Coborau scările gălăgioși, neastâmpărați — cu toate că Klothilde se căznea să i domolească cu câte un „st, st" — dar de intrat intrară cuminți, în vârful picioarelor, întâi din pricina surioarei, și apoi fiindcă în așteptarea slujbei se cuvenea să se reculeagă. Erau îmbrăcați în paltonașe cu blană, deoarece în biserica Sfânta Maria stăruia încă, firește, frigul iernii. Fețele lor erau roșii de emoție. Ce zi de sărbătoare azi! Barza — ce i drept, voinică barză — adusese, în afară de surioară, tot felul de minunății: un ghiozdan nou, împodobit cu piele de focă, pentru Thomas, o păpușă mare cu păr adevărat — ceva extraordinar! — pentru Antonie, o carte cu ilustrații multicolore pentru Klothilde cea cuminte (care însă, tăcută și plină de recunoștință, se dedicase aproape în întregime pungilor cu bomboane, sosite o dată cu celelalte daruri) și un teatru de marionete, cu Sultan, cu Moartea și cu Michiduță, pentru Christian...
O sărutară pe măicuța lor și le dădu voie să privească încă o dată, în fugă și cu grijă, îndărătul perdelelor verzi, apoi, împreună cu tatăl lor care își aruncase pelerina pe umeri și își luase în mână cartea de rugăciuni, porniră domol spre biserică, urmați de țipetele ascuțite ale noului membru al familiei, trezit pe neașteptate din somn.


II

Vara, uneori încă din luna mai, dar cel mai târziu în iunie, Tony Buddenbrook se muta, cu inima săltând de bucurie, la bunici, dincolo de poarta orașului.
Se trăia bine acolo, în aer liber, în vila luxoasă, cu dependințe vaste, cu încăperi pentru slugi, cu fel de fel de acareturi și cu uriașa grădină de pomi, de legume și de flori, ce cobora în pantă până la Trave. Krögerii trăiau pe picior mare și cu toate că exista o deosebire între această bogăție care îți lua ochii și solida, deși cam greoaia bunăstare din casa părintească, era vădit că la bunici totul se prezenta cu două grade mai strălucit decât acasă; și tânăra domnișoară Buddenbrook era impresionată de acest fapt. Aici nu trebuia să se gândească niciodată la treburile casei, și cu atât mai puțin la bucătărie, în timp ce în Mengstrasse, chiar dacă bunicul ca și mama nu prea țineau la așa ceva, tatăl ei și bunica o îmboldeau destul de des să scuture praful, dându i drept pildă pe ascultătoarea, blânda și harnica verișoară Thilda. înclinările boierești ale familiei maică sii se trezeau în mica domnișoară atunci când, legănându se în fotoliu, dădea porunci cameristei sau feciorului... Două slujnice și un vizitiu completau personalul de serviciul al bătrânilor soți.
Orice s ar spune, e plăcut să te trezești dimineața într o odaie mare, îmbrăcată în tapete luminoase, și cu întâia mișcare a mâinii să atingi o plapumă de atlaz greu. Și nu e puțin lucru nici micul dejun în odaia ce dă spre terasă. Prin ușa cu geamuri larg deschise, din grădină, boarea dimineții năvălește valuri valuri și în loc de cafea sau de ceai ți se aduce o ceașcă de ciocolată, da, în fiecare zi ciocolată, cu o felie groasă de cozonac proaspăt, ca la aniversări.
În afară de duminici, Tony trebuia, firește, să ia singură micul dejun, deoarece bunicii nu obișnuiau să coboare decât târziu, după ora plecării ei la școală. După ce mânca bucata de cozonac și și bea ciocolata, fetița își lua ghiozdanul, cobora cu pași săltăreți scările terasei și străbătea grădina bine întreținută din fața casei.
Era drăguță foc mica Tony Buddenbrook. De sub pălăria de paie, părul ei bogat, a cărui culoare bălaie se mai închisese cu anii, se revărsa în bucle naturale, iar buza superioară puțin ieșită în afară dădea mutrișoarei vioaie, luminată de doi ochi veseli, albaștri cenușii, un aer ștrengăresc pe care îl avea de altfel întreaga ei făptură mică și grațioasă. Piciorușele subțiri, îmbrăcate în ciorapi albi ca zăpada, călcau în pas legănat, cu o mlădioasă siguranță. Mulți dintre trecători o cunoșteau pe fetița consulului Buddenbrook și o salutau, când ieșea pe poarta grădinii în aleea cu castani. O negustoreasă de zarzavaturi, de pildă, care purta o pălărie mare de paie cu panglici verzui și venea cu căruța de la țară îi striga prietenos: „Bună dimineața, domnișorică!" iar namila de Matthiesen, hamalul, îmbrăcat în surtuc negru, pantaloni bufanți, ciorapi albi și ghete cu cataramă, își scotea, plin de respect, chiar și jobenul ponosit când trecea pe lîngă ea...
Tony se oprea o clipă ca s o aștepte pe vecina sa, Julchen Hagenstrom, cu care obișnuia să facă drumul până la școală. Julchen, o fetiță cu umerii cam prea ridicați, cu ochi mari, negri și strălucitori, locuia în vila acoperită toată de viță de vie, de lângă casa familiei Kröger. Tatăl ei, domnul Hagenstrom, a cărui familie se stabilise cu puțin timp în urmă în localitate, se însurase cu o tânără din Frankfurt, o femeie cu un păr nemaipomenit de des și de negru, posesoarea unor cercei cu cele mai mari briliante din tot orașul, pe numele de fată Semlinger. Domnul Hagenstrom, coproprietar al casei de export Strunck & Hagenstrom, dovedea mult zel și ambiție în treburile municipiului, dar prin căsătoria lui stârnise oarecare uimire în familiile cu tradiții mai severe, ca Mollendorpf, Langhals și Buddenbrook; de altfel, nici el personal nu se bucura de vreo simpatie deosebită, cu toată activitatea pe care o desfășura ca membru în diverse comitete, comisii, consilii de administrație și alte înjghebări de acest soi. Se părea că omul caută cu tot dinadinsul prilejurile de a face opoziție concetățenilor din familiile vechi, băștinașe, de a combate prin fel de fel de șiretenii părerile lor, de a și le impune în schimb pe ale sale și de a se arăta mult mai vrednic și mai necesar decât ei. Consulul Buddenbrook spunea despre el:
— Hinrich Hagenstrom e un cârcotaș nesuferit... Are ce are cu mine, după câte văd; unde poate, îmi pune bețe n roate... Azi mi a făcut o în ședința comisiei centrale pentru asistența săracilor, acum câteva zile la secția financiară...
Iar Johann Buddenbrook adăuga:
— E un intrigant!
Altă dată, tatăl și fiul sosiseră la masă mânioși și deprimați... Ce s a întâmplat? A, nimic... O comandă importantă de secară pentru Olanda le a alunecat printre degete: Strunck & Hagenstrom le o suflase de sub nas. Mare vulpoi acest Hinrich Hagenstrom...
Tony auzea destule răbufniri de felul acesta pentru a nu nutri cele mai bune sentimente față de Julchen Hagenstrom. Mergeau împreună pentru că erau vecine, dar de obicei se ciondăneau.
— Tata are o mie de taleri! spuse într o zi Julchen și era convinsă că a tras o minciună grozavă. Tatăl tău cât are?
Tony amuțise de invidie și de umilință. Apoi îi aruncă, liniștit, ca în treacăt:
— Eh, am băut o ciocolată astăzi!... A fost grozavă!... Dar tu ce bei dimineața, Julchen?
— Bine că mi am adus aminte, răspunse aceasta, n ai vrea să ți dau un măr? Sâc!... că nu ți dau. Își țuguie buzele și ochii negri i se umeziră de plăcere.
Uneori, fratele lui Julchen, Hermann, cu câțiva ani mai mare, mergea împreună cu ele la școală. Julchen mai avea un frate pe care îl chema Moritz, dar acesta, fiind bolnăvicios, învăța acasă. Hermann era blond, cu un nas turtit, lipit de buza de sus. În plus, plescăia întruna din buze, fiindcă nu respira decât pe gură.
— Prostii! spuse el. Tata are mai mult de o mie de taleri, mult mai mult.
Ceea ce îl făcea însă interesant era faptul că pentru gustarea de la școală el nu și aducea pâine, ci chiflă cu aromă de lămîie, un fel de pâinișoară ovală, moale, frământată în lapte, care avea și stafide și pe care mai punea o felie de limbă afumată sau de piept de gâscă... De, dacă ăsta era gustul lui!...
Pentru Tony Buddenbrook era ceva nou. Chiflă cu lămâie și cu piept de gâscă... trebuie să fie grozavă! Și când Hermann îi dădu voie să se uite în cutia lui de tablă, Tony nu și putu ascunde pofta de a gusta o bucățică. Într o dimineață, Hermann îi spuse:
— Asta nu pot s o împart, dar mâine o să aduc o bucată mai mult și pe aceea o să ți o dau ție, dacă îmi dai și tu ceva în schimb.
A doua zi, Tony ieși în alee și așteptă cinci minute, dar Julchen nu se arăta. Mai zăbovi un minut, iar atunci apăru Hermann singur. Se apropia, legănându și cutia cu merinde atârnată de o curea, și plescăia încet din buze.
— Ei, poftim o chiflă cu piept de gâscă, fără nici un pic de grăsime... doar carne. Ce mi dai pentru ea?
— De, poate un șiling? îl privi Tony întrebător. Stăteau în mijlocul aleii.
— Un șiling? repetă Hermann, apoi înghiți în sec și adăugă: Nu, vreau altceva.
— Ce anume? întrebă Tony, gata să i dea orice pentru bucățica ispititoare...
— Un sărut! strigă Hermann, cuprinzând o cu amândouă brațele pe după gât și sărutând orbește aerul, fără a i atinge obrazul, căci cu o mlădiere nemaipomenită Tony își răsuci capul într o parte, cu mâna stângă îi puse ghiozdanul în piept, iar cu dreapta îi cârpi trei, patru palme zdravene...
Băiatul se dădu înapoi, clătinându se, dar în aceeași clipă, soră sa Julchen țîșni, ca un drăcușor negru, de după un copac și, șuierând de furie, se aruncă asupra Antoniei, îi smulse pălăria din cap și o zgârie pe obraji, pocind o rău de tot. Întâmplarea aceasta puse oarecum capăt prieteniei lor.
Bineînțeles că nu sfiala o îndemnase pe Tony să i refuze o sărutare tânărului Hagenstrom. Era o neastâmpărată și jumătate, și zburdălniciile ei dădeau destulă bătaie de cap părinților, mai ales consulului. Avea o minte ageră și învăța cu ușurință tot ce i se cerea la școală; purtarea ei însă lăsa atât de mult de dorit, încât în cele din urmă directoarea școlii, Agathe Vermehren, se văzu nevoită să se prezinte personal în Mengstrasse și, transpirată de emoție, să i aducă la cunoștință doamnei consul, cât se poate de politicos, că n ar strica s o dojenească mai aspru pe Tony, deoarece cu toate admonestările binevoitoare, repetate în mai multe rânduri, fetița se luase din nou la harță în plină stradă.
Nu era, desigur, nici o nenorocire că în drumurile ei prin oraș Tony făcea cunoștință cu toată lumea și se întindea la vorbă cu toți trecătorii. Consulul, îndeosebi, încuviința acest lucru care dovedea mai degrabă spirit comunicativ și iubire pentru semeni și nicidecum orgoliu. Împreună cu Thomas ea se cățăra printre mormanele de grâu și de ovăz întinse în hambarele de pe malul Travei sau stătea la taclale cu muncitorii și cu conțopiștii care lucrau în birourile mici și întunecoase de la parter, ba dădea o mână de ajutor și afară, la desfacerea sacilor. Îi cunoștea pe casapii care treceau pe Breite Strasse, încinși cu șorțuri albe, cu câte o copaie la subsuoară; le cunoștea pe lăptăresele care veneau de la țară cu garnițele lor de tinichea și primea să se plimbe câte o bucată de drum în faetoanele lor; îi cunoștea pe meșterii cu barbă căruntă din micile ateliere de giuvaergerie aflate sub arcadele din piață, pe precupețele de pește, de fructe și de zarzavaturi din hală, ca și pe comisionarii care mestecau tutun pe la colțuri de străzi... Până aici, nimic de zis, totul era în regulă.
Dar ce era de vină omul acela fără vârstă, spân și galben la față care se plimba în fiecare dimineață cu un zâmbet trist pe Breite Strasse, dacă, ori de câte ori auzea un strigăt neașteptat — un simplu „ha!" sau „ho!" de pildă — începea să joace într un picior? Și totuși, de cum îl zărea, Tony îl făcea să țopăie. Și nu e frumos nici să apostrofezi cu epitetele de „madam Umbrelă" sau „madam Ciupercă" pe o biată băbuță sfrijită, cu capul cât un dovleac care, pe orice vreme, umblă cu o umbrelă uriașă, ciuruită și veșnic deschisă. Și tot atât de necuviincios e să te înființezi, nitam nisam, cu două trei prietene la fel de zurlii, în ulicioara de lângă Johannisstrasse, în fața căsuței bătrânei Liese, care trăiește din vânzare de păpuși de lână (în treacăt fie zis, are niște ochi roșii, într adevăr foarte ciudați), să tragi din răsputeri de sfoara clopoțelului, iar când se ivește în prag bătrâna, s o întrebi cu un aer nevinovat dacă nu cumva domnul sau doamna Scuipătoare locuiesc acolo, apoi s o rupi la fugă, prăpădindu te de râs... Tony Buddenbrook făcea toate aceste nebunii și le făcea, după câte se părea, fără mustrări de conștiință. Să fi văzut cum se dădea un pas înapoi, cum își răsturna pe spate căpșorul drăgălaș cu buza superioară proeminentă, când vreuna din ființele chinuite cuteza s o amenințe; cum slobozea, pe jumătate indignată, pe jumătate batjocoritoare un „hah!" — parc ar fi vrut să spună: „Îndrăznești să te legi de mine? Poftim, dacă ți dă mâna! Eu sunt fata consulului Buddenbrook, dacă n ai știut cumva până acum..."
Astfel cutreiera orașul, ca o mică regină, care își rezervă dreptul de a fi prietenoasă sau crudă, neascultând decât de gusturile și capriciile ei.


III

Jean Jacques Hoffstede îi apreciase fără îndoială cât se poate de judicios pe cei doi fii ai consulului Buddenbrook.
Thomas, care încă de la naștere fusese menit să ajungă comerciant și viitor proprietar al firmei, frecventa secția reală a vechii școli cu arcade gotice. Era un băiat chibzuit, silitor și deștept, ceea ce nu l împiedica să petreacă din toată inima când Christian, înscris la gimnaziu și tot atât de înzestrat, dar nu atât de serios, își imita cu o abilitate de necrezut profesorii, îndeosebi pe vrednicul Marcellus Stengel, care preda muzica, desenul și alte materii distractive.
Domnul Stengel purta o perucă roșcată, o redingotă cafenie, veșnic deschisă, ce i ajungea aproape până la glezne, și niște gulere tari și înalte sub care îi dispăreau până și tâmplele, iar din buzunarele jiletcii sale se profilau în permanență vârfurile impecabil ascuțite a o jumătate de duzină de creioane. Era un om de spirit domnul Stengel și îi plăcea să facă distincții filozofice. El spunea, bunăoară: „Ce trebuia să faci, fiule? O linie dreaptă. Și ce ai făcut? O dungă". (Pronunța „line" în loc de „linie"). Sau, adresându se unui elev leneș: ,,Nu într un an, ci în patru ai să faci a patra, băiete". („Patru" și „patra" sunau aproape ca „patu" și „pata".) Marea lui plăcere la orele de canto era să repete cu băieții frumosul cântec „Pădurea verde". Câțiva școlari ieșeau pe coridor și când corul termina versul: „Trecem voioși prin câmpii și păduri"... ei trebuiau să reia ultimul cuvânt, să l îngâne în surdină, dând impresia unui ecou ce se stinge. Dacă se întâmpla ca rolul acesta să fie încredințat lui Christian Buddenbrook, vărului său Jürgen Kröger sau prietenului său Andreas Giesecke, băiatul comandantului de pompieri, în locul gingașului ecou se auzea huruitul lăzii cu cărbuni, rostogolită de ei pe scări. Drept urmare, la patru după masă, rămâneau la arest, chiar în locuința domnului Stengel. Aici lucrurile se petreceau destul de plăcut. Domnul Stengel uitase totul și poruncea menajerei să servească elevilor Buddenbrook, Kröger și Giesecke câte o ceașcă de cafea „de căciulă", apoi le dădea drumul celor trei domnișori...
Un lucru e sigur. Dascălii aceia admirabili care își făceau meseria în sălile boltite ale străvechii școli — o fostă școală mănăstirească — sub conducerea prietenoasă a bătrânului și omenosului lor director, mare amator de tabac, erau niște oameni pașnici, cu sufletul deschis, uniți în credința că știința și veselia nu se exclud una pe alta și dându și silința să și îndeplinească datoria cu bunăvoință și plăcere. În clasele de mijloc, latina o preda un fost preot, pastorul Hirte, un domn deșirat, cu favoriți castanii și ochi vioi, care nu cunoștea fericire mai mare decât această potrivire a numelui său cu vocația lui din trecut , de aceea el îi punea mereu pe elevi să traducă pe nemțește cuvântul „pastor". Expresia lui preferată era „infinit de mărginit" și nu s a aflat până n ziua de azi dacă această împerechere de cuvinte o rostea cu un tâlc glumeț sau nu. Când însă își propunea să și uluiască pe de a ntregul elevii, își sugea buzele până nu se mai vedeau deloc, dându le apoi drumul cu atâta artă încât în clasă se auzea un pocnet de parcă sărea în aer un dop de șampanie. Îi plăcea să se plimbe prin fața băncilor cu pași mari și să înfățișeze cu o prodigioasă vioiciune întreaga viață viitoare a câte unui elev — și aceasta anume cu intenția de a i stârni puțin fantezia. Apoi trecea serios la treabă, adică îi asculta pe elevi versurile compuse de el însuși, cu reală îndemânare, despre regulile referitoare la gen — spunea Genüss în loc de Genus — și despre tot felul de construcții complicate. Pastorul Hirte recita aceste versuri scoțând în relief, cu un accent de triumf nespus, cadența și rimele lor.
Adolescența lui Tom și Christian. Nimic deosebit nu se poate spune despre ea. Casa Buddenbrook se afla sub auspicii solare pe vremea aceea, căci în birouri se încheiau tranzacții strălucite. Doar din când în când izbucnea câte o furtună, câte o nenorocire ca aceasta: Domnul Stuht, maestru croitor în Glockengiesserstrasse, a cărui nevastă cumpăra haine vechi și astfel avea intrare în cele mai bune case, domnul Stuht a cărui burtă acoperită de o cămașă de flanelă își revărsa uimitoarea rotunjime peste pantaloni... ei bine, acest domn Stuht confecționase pentru tinerii Buddenbrook două costume, pentru prețul global de șaptezeci de mărci. La dorința celor doi mușterii însă, domnul Stuht s a arătat dispus să treacă în factură nici mai mult, nici mai puțin decât optzeci de mărci, urmând a le înmâna diferența în bani peșin... O mică afacere... nu prea curată, dar deloc neobișnuită. Din nenorocire, printr un joc tenebros al fatalității, totul fu descoperit și domnul Stuht, punându și un surtuc negru peste cămașa de flanelă, trebui să apară în biroul particular al consulului unde Tom și Christian fură supuși unui interogatoriu sever chiar în fața lui. Domnul Stuht, care stătea cu picioarele crăcănate, dar cu capul înclinat într o parte, într o atitudine plină de respect, lângă fotoliul consulului, rosti un discurs armonios spunând în esență că „de, a fost așa o socoteală" și declarându se bucuros să și primească cele șaptezeci de mărci ale lui, „de vreme ce socoteala a ieșit pe dos". Pe consul, șiretlicul acesta îl scosese din sărite, dar după o matură chibzuință spori banii de buzunar ai băieților, căci scris este: „Și nu ne duce pre noi în ispită..."
Era vădit că în Thomas Buddenbrook se putea pune mai multă nădejde decât în fratele său. Purtarea lui era măsurată, de o vioiciune potolită. Christian, în schimb, părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altă dată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie. Într o zi, lumea era la masă și se serveau fructele: toți mâncau liniștiți, stând de vorbă în tihnă. Deodată, Christian puse pe farfurie piersica din care a mușcase, se îngălbeni la față și ochii lui rotunzi, adânciți deasupra nasului exagerat de mare, aproape că i ieșiră din orbite.
— În viața mea n am să mai mănânc piersici, spuse el.
— De ce, Christian... Asta e o prostie!... Ce i cu tine?
— Închipuiți vă că, din greșeală... aș fi înghițit sâmburele acesta mare și mi s ar fi oprit în gât... și n aș mai putea respira... și aș sări în picioare simțind că mă înăbuș... Groaznic... Și voi, de asemenea, ați sări cu toții în picioare....
Și, deodată Christian scoase un geamăt scurt, un „o!" plin de spaimă, se ridică neliniștit, se întoarse într o parte, ca și cum ar fi vrut să fugă.
Doamna consul și domnișoara Jungmann săriră într adevăr în picioare.
— Dumnezeule, Doamne!... Nu cumva l ai înghițit, Christian?
La drept vorbind oricine ar fi jurat că nenorocirea s a întâmplat aievea.
— Nu, nu, răspunse Christian și încet încet își vine în fire, dar dacă l aș fi înghițit...
Consulul, care pălise și el de spaimă, începu să l ocărască și chiar bunicul bătu indignat în masă: să nu mai audă astfel de glume nesărate!... Dar o bună bucată de vreme Christian n a mai mâncat într adevăr piersici.


IV

N a fost o simplă slăbiciune a vârstei boala care, la vreo șase ani de la mutarea familiei în Mengstrasse, într o zi cu ger din luna ianuarie, a doborât o pentru totdeauna pe bătrâna madame Antoinette Buddenbrook, în patul ei cu baldachin, din dormitorul de la mezanin. Până în ultimele zile bătrâna doamnă fusese plină de vigoare, purtându și cu maiestuoasă demnitate buclele grele și albe de la tâmple. Împreună cu soțul și copiii ei, participase la ospețele mai de seamă din oraș, iar la cele pe care le dădea familia Buddenbrook, nu rămânea cu nimic mai prejos decât eleganta sa noră. Dar într o zi, așa din senin, se simți cuprinsă de o durere vagă pe care singură n o putea defini. O enterită ușoară, la început, pentru care doctorul Grabow îi prescrise puțină carne de porumbel și franzelă, apoi o colică cu accese de vomă care o slăbi cu o repeziciune de necrezut. Starea aceasta de lâncedă sfârșeală era îngrijorătoare. Apoi, după o scurtă și gravă discuție pe care doctorul Grabow o avusese cu consulul, afară pe scări, fu chemat un al doilea medic, un ins scund, cu barba neagră, cu privirea sumbră. Din clipa în care, alături de Grabow, omul acesta începu s o îngrijească și el pe bolnavă, parcă întreaga înfățișare a casei se schimbă. Toată lumea umbla în vârful picioarelor, vorbea grav, în șoaptă, iar camioanele nu mai aveau voie să treacă pe aleea din fața intrării. Parcă ceva nou, ceva străin și neobișnuit s ar fi furișat între membrii familiei, o taină pe care fiecare o citea în ochii celuilalt: gândul morții se cuibărise în casă și domnea tăcut în vastele încăperi.
Dar nu se puteau lăsa pe tânjală, de vreme ce sosi o droaie de oaspeți. Boala a durat vreo paisprezece, cincisprezece zile, dar încă la sfârșitul primei săptămâni veni de la Hamburg, împreună cu fiică sa, bătrânul senator Duchamps, fratele muribundei, iar după câteva zile, sora consulului, împreună cu soțul ei, bancherul din Frankfurt. Toți aceștia erau găzduiți în casă și Ida Jungmann avea treabă până peste cap cu rânduirea diferitelor dormitoare și a gustărilor substanțiale cu creveți și vin de Porto, în timp ce în bucătărie se frigeau cotlete și se făceau prăjituri... Johann Buddenbrook ședea la căpătâiul bolnavei, ținând în mâinile sale mâna istovită a bătrânei lui Nette, și cu sprâncenele ridicate, cu buza de jos puțin răsfrântă, se uita tăcut în gol. Ornicul de perete țăcănea surd, la intervale mari. Și mai rare erau însă momentele în care se auzea respirația scurtă și slabă a bolnavei. O soră de caritate îmbrăcată în negru trebăluia la masă, pregătind o supă concentrată; era o ultimă încercare de a mai hrăni bolnava. Din când în când, câte un membru al familiei intra fără zgomot și dispărea tot așa.
Bătrânul își amintea, poate, cum stătuse, cu patruzeci și șase de ani în urmă, la căpătâiul primei sale soții pe când aceasta trăgea să moară și cumpănea, poate, deznădejdea sălbatică, înviforată de atunci, și melancolia meditativă cu care, el însuși împovărat de ani, privea fața schimbată, lipsită de expresie și îngrozitor de indiferentă a bătrânei femei care nu i dăruise, de bună seamă, niciodată o mare fericire și nici o mare durere, dar stătuse atâția ani cu demnitate și înțelepciune alături de el. Și acum, iată, pleacă, se stinge încet încet, la fel cum a trăit, fără pasiune și fără durere.
Nu se gândea la cine știe ce: cu ochii ațintiți în gol și clătinând domol din cap, privea doar îndărăt, la viața lui din trecut, la viață în general — și deodată ea îi apăru atât de îndepărtată, atât de stranie — la această forfotă inutilă și zgomotoasă în mijlocul căreia trăise, care se retrăsese pe nesimțite din preajma lui și acum răsuna ca un ecou din depărtări în urechea ce asculta uimită... Din când în când murmura, ca pentru sine:
— Ciudat! Ciudat!
Și când madame Buddenbrook scoase cel din urmă suspin, scurt și fără zbucium, când în sufragerie, unde se făcuse și prohodul, dricarii ridicară sicriul acoperit de flori, pentru a l duce cu pași greoi la carul mortuar, el rămase în aceeași stare de spirit; nici nu plânse măcar, dar păstră obiceiul de a clătina ușor și mirat din cap și predilecția pentru vorba „Ciudat!" pe care o rostea aproape zâmbind... Nu era nici o îndoială că și sfârșitul lui Johann Buddenbrook se apropia.
Stătea tăcut și absent în cercul familiei și, uneori, când o lua pe micuța Clara pe genunchi ca să i fredoneze unul din vechile lui cântece poznașe, ca de pildă:

De a lungul orașului, omnibusu aleargă...

sau:

Ia te uită, ia te uită, pe perete un bondar...

i se întâmpla să se întrerupă brusc, s o pună jos pe nepoată sa și să îngâne, ca o concluzie a unui lung șir de gânduri pe jumătate inconștiente: „Ciudat!" Clătina din cap și și întorcea privirea în altă parte...
Într o zi spuse:
— Jean, assez. Auzi?
Și în scurtă vreme în oraș începură să circule formularele cu tipăritură aleasă și cu două iscălituri, prin care Johann puddenbrook senior își permitea să anunțe că, în urma vârstei înaintate, se vedea nevoit să renunțe la activitatea comercială de până atunci și, ca atare, transmite, de azi înainte, casa Johann Puddenbrook fondată anno 1768 de răposatul său părinte, cu tot activul și pasivul, și cu aceeași denumire, fiului și asociatului său, Johann Buddenbrook, singurul proprietar de aici înainte, cu rugămintea ca încrederea ce i s a arătat din atâtea părți să i se acorde în viitor și fiului său... „Cu stimă Johann Buddenbrook senior, care va înceta să mai semneze."
Din ziua în care fu dusă la îndeplinire această înștiințare, bătrânul refuză să mai pună piciorul în birou, apatia lui înclinată spre meditație crescu înspăimântător și, pe la mijlocul lui martie, doar la câteva luni de la moartea soției sale, un mic guturai de primăvară a fost de ajuns pentru a l trânti la pat. Apoi, într o noapte, sosi ora când familia se adună și în jurul patului său, iar el îi spuse consulului:
— Mult noroc, Jean — auzi? Și curaj, curaj! Și lui Thomas: Ajută l pe tatăl tău! Iar lui Christian: Vezi să se aleagă ceva din tine!
Apoi tăcu, îi privi pe rând pe toți și, cu un ultim „Ciudat!", se întoarse cu fața la perete...
De Gotthold n a pomenit, până n ultima clipă, nici un cuvânt. La rândul său, acesta răspunse prin tăcere la scrisoarea prin care consulul îl chema la patul de moarte al tatălui său. Dar a doua zi, dis de dimineață — anunțurile mortuare nici nu fuseseră încă expediate și consulul cobora spre birou să rezolve problemele mai urgente — se întâmpla ceva ciudat: Gotthold Buddenbrook, proprietar al magazinului de pânzeturi SiegmundStiiwing& Comp. din Breite Strasse, se apropia cu pași repezi dinspre aleea din fața intrării. Era în vârstă de patruzeci și șase de ani, scund și îndesat, cu favoriți stufoși, de un blond cenușiu, presărați cu fire albe. Picioarele îi erau scurte și purta pantaloni de stofă aspră, cadrilată, largi ca niște saci. Urcând scara spre consul, el își ridică sprâncenele până se pierdură sub borul pălăriei cenușii și în același timp se încruntă.
— Johann, începu cu un glas înalt și plăcut, fără a i întinde mâna fratelui său, cum îi merge?
— Ne a părăsit astă noapte! răspunse mișcat consulul, apucând mâna fratelui său, care ținea o umbrelă. Cel mai bun tată!
Gotthold își coborî sprâncenele atât de adânc încât pleoapele i se închiseră. După o clipă de tăcere întrebă apăsat:
— Nu s a schimbat nimic, până la urmă, Johann?
Consulul își retrase mâna brusc, făcu chiar un pas înapoi și în timp ce ochii lui rotunzi, adânciți în orbite, se limpeziră, spuse:
— Nimic.
Sprâncenele lui Gotthold se avântară spre borul pălăriei și ochii i se ațintiră încordați asupra fratelui său.
— Și la ce mă pot aștepta de la simțul tău de dreptate? întrebă cu glas înăbușit.
De astă dată își coborî consulul privirea, apoi, fără să și o mai ridice, făcu un gest hotărât de sus în jos și răspunse încet, dar hotărât:
— În acest moment greu și serios ți am întins o mână de frate, dar, în ceea ce privește afacerile, nu vei găsi în mine decât pe șeful respectabilei case al cărei unic proprietar am devenit din ziua de azi. Nu poți aștepta de la mine nimic ce s ar împotrivi îndatoririlor impuse mie de această calitate; orice alte sentimente ale mele trebuie să amuțească.
Gotthold plecă... Totuși la înmormântare, când mulțimea de rude, de cunoștințe, de negustori, de delegați, de hamali, de funcționali și de muncitori de la depozite umplu toate încăperile, scările și coridoarele, și toate birjele din oraș se înșiruiră de a lungul străzii, spre sincera bucurie a consulului, el veni din nou; ba o aduse și pe nevastă sa, născută Stiwing, și pe cele trei fiice, de acum mari, Friederike și Henriette — foarte înalte și uscățive amândouă — și Pfiffi care, la optsprezece ani, părea în schimb prea mică și prea grasă.
Apoi, afară la cimitir, dincolo de poarta orașului, în fața cavoului familiei de la marginea crângului, pastorul Kolling de la biserica Sfânta Maria, un om voinic, cu capul mare și cu vorbă aspră, rosti panegiricul, elogiind viața cumpătată a răposatului, viață plăcută lui Dumnezeu, spre deosebire de aceea a „desfrânaților, mîncăilor și bețivilor"... Așa grăia părintele, deși mulți din cei de față, aducându și aminte de tonul moderat cu care vorbea bătrânul Wunderlich, decedat de curând, clătinau din cap.
Și când ceremonia și formalitățile ajunseră la sfârșit și cele șaptezeci, optzeci de birje luară drumul spre oraș... Gotthold Buddenbrook se oferi să l însoțească pe consul, având a i vorbi între patru ochi. Și iată că, așezându se lângă fratele său, pe pernele din spate ale cupeului larg, înalt și greoi, și punându și unul peste celălalt picioarele scurte, omul se arătă blând și împăciuitor. Recunoaște tot mai mult — spuse — că fratele său, consulul, nu poate să procedeze altfel de cum procedează și nici el nu vrea să păstreze despre tatăl său o amintire umbrită de mânie. Renunță deci la pretențiile lui, cu atât mai bucuros cu cât e hotărât să se retragă cu desăvârșire din afaceri, resemnându se să ducă, cu partea lui de moștenire și cu ce mai are pe deasupra, o viață liniștită, deoarece de pe urma magazinului de pânzeturi are puține bucurii: veniturile sunt atât de modeste, încât nu se poate decide să mai facă alte investiții... îndărătnicia față de tata nu i a adus noroc, se gândi, cucernic, consulul, privind cu ochii sufletului spre cer; și Gotthold avu, poate, același gând.
Ajungând în Mengstrasse, el îl însoți pe fratele său până în sufrageria mică, unde cei doi domni, tremurând de frig în fracurile lor, după ce atâtea ceasuri stătuseră în picioare în aerul răcoros al primăverii, băură împreună câteva pahare de coniac vechi. Apoi, după ce schimbă câteva cuvinte serioase și pline de politețe cu cumnata sa și i mângâie pe cap pe copii, Gotthold plecă, pentru a apărea din nou de „ziua copiilor" în vila Kröger din afara orașului... începuse să lichideze.
Un singur lucru îl mâhnea pe consul: că tatăl său n apucase intrarea în afaceri a celui mai mare dintre nepoți, eveniment ce se produse în preajma Paștelui din același an.
Thomas avea șaisprezece ani când părăsi școala. Se dezvoltase mult în timpul din urmă și din ziua primei împărtășanii — cu care prilej pastorul îl îndemnase în cuvinte puternice să urmeze calea cumpătării — se îmbrăca din cap până n picioare ca un bărbat în toată legea, ceea ce îl făcea să pară și mai mare. Purta la gât lănțișorul lung, de aur, rămas de la bunicul său, lănțișor de care atârna un medalion cu blazonul familiei, melancolicul blazon ce înfățișa un câmp cu hașuri neregulate, o mlaștină întinsă și o salcie singuratică și desfrunzită pe mal. Inelul cu sigiliu de piatră verde, mai vechi decât lanțul (pe care îl purtase, probabil, chiar și foarte înstăritul croitor de la Rostock), trecuse împreună cu Biblia cea mare în proprietatea consulului.
Thomas semăna tot mai mult cu bunicul său, așa cum Christian semăna cu tatăl său; mai ales bărbia rotundă, voluntară și linia fină a nasului erau ale bătrânului. Părul cu cărarea într o parte, ondulat și dat pe spate pe la tâmplele înguste, brăzdate de vine, era blond închis; în contrast cu părul, genele lungi și sprâncenele, dintre care una și o ridica mereu, păreau foarte deschise și spălăcite. Mișcările și vorba îi erau liniștite și la locul lor, ca și râsul care i descoperea dinții destul de urâți. Se pregătea cu zel și seriozitate pentru profesiunea lui...
Nespus de solemnă a fost ziua când, după micul dejun, consulul îl luă cu dânsul în birouri ca să l prezinte domnului Marcus, procuristul, domnului Havermann, casierul, și întregului personal, cu care de altfel, era de mult în raporturi de bună prietenie; când se așeză pentru întâia dată pe scaunul său turnant, în fața pupitrului, apucându se cu sârg să ștampileze, să claseze și să copieze diverse hârtii și când, spre seară, tatăl său îl conduse de a lungul Travei la magaziile „Teiul", „Stejarul", „Leul" și „Balena", dar unde de data aceasta el fu prezentat în calitate de colaborator...
Se dedica trup și suflet muncii, imitând hărnicia liniștită și stăruitoare a tatălui său, care lucra strângând din fălci și scria din când în când în jurnalul său câte o rugăciune; căci tebuiau recuperate pierderile însemnate pe care „Firma", această noțiune divinizată, le suferise la moartea bătrânului... Într o seară, la o oră foarte înaintată, în salonul cu peisaje, consulul dădu nevestei sale o serie de lămuriri destul de amănunțite asupra situației.
Era unsprezece și jumătate. Copiii, ca și mamzela Jung mann, dormeau în odăile ce dădeau spre coridor, căci etajul al doilea stătea gol, neocupat decât în răstimpuri, când soseau oaspeți. Doamna consul ședea pe canapeaua galbenă, lângă soțul ei care, cu o țigară n gură, parcurgea știrile de la bursă, apărute în gazeta locală. Aplecată asupra unei broderii de mătase, ea își mișca ușor buzele, numărând cu vîrful acului un rând de împunsături. Alături, pe grațioasa mescioară de lucru cu ornamente de aur, șase lumânări ardeau într un candelabru; policandrul ce atărna din tavan nu era aprins.
Johann Buddenbrook, care se apropia încet încet de mijlocul celui de al cincilea deceniu, îmbătrânise vizibil în ultimii ani. Ochii lui mici și rotunzi se înfundaseră și mai mult în orbite, nasul mare și încovoiat ca și pomeții obrajilor ieșeau și mai mult în relief, iar pe la tâmple, un puf de pudră îi atinsese parcă ușor părul blond cenușiu, cu cărare îngrijită. Și soția lui avea aproape patruzeci, ea însă își păstra de minune înfățișarea — nu frumoasă, dar strălucitoare totuși — și tenul ei de un alb mat, stropit cu pistrui nu și pierduse nimic din gingășie. Părul ei roșcat, pieptănat cu artă, avea reflexe aurii în lumina candelabrului. În timp ce căutătura ochilor de un albastru foarte deschis îi lunecă nițel într o parte, ea zise:
— Aș vrea să chibzuiești puțin asupra unui lucru, dragul meu Jean, n ar fi bine să luam un fecior în casă?... Eu am ajuns la convingerea că da. Când mă gândesc la părinții mei...
Consulul își lăsă gazeta pe genunchi și scoțându și țigara din gură o privi cu atenție, fiindcă era vorba de o cheltuială.
— Da, scumpa mea și draga mea Bethsy, începu lungind vorba într adins pentru a avea timp să și rânduiască obiecțiile. Un fecior, zici? După moartea părinților mei, am oprit toate cele trei slujnice, fără să mai vorbim de domnișoara Jungmann. Și mi se pare că...
— Ah, Jean, casa e așa de mare că este aproape imposibil altfel. I am spus Linei: „Fată dragă, e un veac de când nimeni n a mai scuturat praful în încăperile din fund!" Dar nici ele nu se pot speti muncind. Le ajunge cât gâfâie ca să fie curat, în ordine, totul, aici în camerele din față. Ce bine ne ar prinde un fecior pentru comisioane și alte lucruri de felul acesta! Un flăcău de treabă, fără pretenții, de la țară... Dar să nu uit: Louise Mollendorpf vrea să l concedieze pe Anton al ei. L am văzut servind: e un băiat îndemânatic...
— Trebuie să ți mărturisesc, răspunse cu o mișcare nervoasă consulul, că ideea aceasta mă miră. În timpul din urmă nici nu facem vizite, nici nu primim pe nimeni...
— Nu, firește, dar oaspeți avem totuși destul de des, și asta nu din pricina mea, dragă Jean, deși, după cum știi, îmi face într adevăr plăcere, îți pică un tovarăș de afaceri din alt oraș, îl poftești la masă și, cum nu și a reținut cameră la hotel, doarme, firește, la noi. Sau vine vreun misionar și stă, poate, o săptămână întreagă aici... Peste două săptămâni îl așteptăm pe pastorul Mathias din Cannstatt... În sfârșit, ca să nu mai lungim vorba, lefurile sunt așa de mici!...
— Dar puțin câte puțin se adună, Bethsy! Plătim patru oameni în casă, și uiți câți salariați avem în slujba firmei.
— O fi într adevăr peste puterile noastre să ținem un fecior? întrebă Elisabeth zâmbind în timp ce l privea cu capul înclinat într o parte. Când mă gândesc la personalul din casa părinților mei...
— Părinții tăi, dragă Bethsy! Ei bine, e cazul să te întreb dacă ai o idee clară despre situația noastră?
— Ai dreptate, Jean, poate că nu cunosc destul de bine cum stau lucrurile.
— O, asta se poate remedia ușor, spuse consulul. Se așeză mai în voie pe sofa, picior peste picior, trase o gură de fum și încruntându se ușor începu să înșire, cu o ușurință extraordinară, o serie de cifre. Scurt și cuprinzător: răposatul meu tată avea, pe vremuri, înainte de căsătoria soră mii, suma rotundă de 900 000 de mărci, în care nu intra, se înțelege, proprietatea funciară și valoarea propriu zisă a firmei. Din această sumă, 80 000 au trecut ca zestre la Frankfurt, și 100 000 i au fost dați, pentru înjghebarea gospodăriei, lui Gotthold. Rămâneau 720 000. A urmat apoi cumpărarea acestei case care, cu toată suma realizată prin vânzarea micului imobil din Alfstrasse, ne a costat, cu reparații și mobilier, 100 000 în cap. Rămîn 620 000. Li s a plătit celor din Frankfurt, cu titlu de despăgubire, 25 000. Rest 595 000. Astfel ar fi stat lucrurile la moartea tatălui meu, dacă n am fi echilibrat în cursul anilor toate aceste cheltuieli într un câștig de 200 000 de mărci. Averea noastră întreagă se cifra, așadar, la 795 000 de mărci. Din această sumă 100 000 i au mai revenit lui Gotthold și alte 267 000 celor din Frankfurt. Dacă mai scădem cele câteva mii pe care, prin testament, tata le a donat pentru spitalul Sfântului Duh, pentru fondul de ajutorare a văduvelor de negustori, rămân aproximativ 420 000 de mărci, la care se adaugă zestrea ta, adică 100 000. Aceasta e, în linii generale, situația, făcând abstracție de tot felul de mici oscilații. Va să zică, nu suntem așa grozav de bogați, dragă Bethsy, și trebuie să mai ținem seama și de faptul că, deși volumul afacerilor a scăzut, cheltuielile au rămas aceleași, fiindcă profilul firmei nu ne permite să le reducem... Ai putut să mă urmărești?
Cu broderia în poală, doamna consul dădu din cap cu oarecare șovăială.
— Desigur, dragă Jean, spuse ea, deși nu înțelesese tot și nu pricepea deloc de ce aceste sume mari ar trebui s o împiedice să angajeze un fecior.
Consulul trase din țigară, cu capul răsturnat pe spate, dădu drumul unui rotocol de fum, apoi continuă:
— Desigur, te gândești că în ziua în care Dumnezeu îi va chema la el pe iubiții tăi părinți ne va rămâne o moștenire considerabilă — și ai dreptate. Totuși, să nu ne facem socoteli nechibzuite. Știu că tatăl tău a avut pierderi destul de grele și asta, după cum toată lumea a aflat, din pricina lui Justus. Justus e un om extrem de simpatic, dar nu prea se arată destoinic în afaceri și a avut și un nenoroc de care nu e vinovat. Din pricina mai multor clienți a avut pierderi foarte supărătoare. Pierzând mereu din capital, a fost nevoit să recurgă, prin mijlocirea unor bancheri, la credite scumpe și, pentru a se evita o catastrofă, tatăl tău a trebuit să intervină în mai multe rânduri cu sume importante. Așa ceva s ar mai putea repeta și în viitor și o să se repete, mă tem, fiindcă — iartă mă Bethsy, dacă îți vorbesc cât se poate de sincer — acea seninătate și ușurință atât de încântătoare la tatăl tău, care nu se mai ocupă de comerț, nu l prinde deloc pe fratele tău, care e om de afaceri... Îînțelegi ce vreau să spun... Justus nu e îndeajuns de prevăzător, nu i așa? E cam pripit și superficial... De altfel nici părinții tăi nu și refuză nimic, și de asta mă bucur din toată inima, trăiesc pe picior mare... potrivit situației lor.
Doamna consul zâmbea cu îngăduință: cunoștea prejudecata soțului său față de înclinările spre eleganță ale familiei Kröger.
— Pe scurt, continuă el, punând restul de țigară în scrumieră, în ceea ce mă privește, mă bizui în primul rând pe convingerea că bunul Dumnezeu mă va ține în puteri, și cu ajutorul Lui milostiv voi putea ridica din nou averea firmei la înălțimea de odinioară... Sper că acum vezi mai limpede, dragă Bethsy...
— Foarte limpede, Jean, cât se poate de limpede, se grăbi să răspundă doamna consul, fiindcă în seara aceea renunțase să mai stăruie în privința feciorului. Dar acum să mergem la culcare, ce zici? S a făcut târziu de tot.
Peste câteva zile, când consulul, venind bine dispus de la birou, se așeză la masă, luară totuși hotărârea ca Anton, feciorul care servise la Mollendorpf, să fie angajat.


VI

— Pe Tony o dăm la pension, la domnișoara Weichbrodt, declară consulul pe un ton atât de hotărât încât faptul era ca și împlinit.
Fiindcă, așa cum s a arătat mai sus, în timp ce Thomas se deprindea cu negoțul, dovedind reale înclinații, în timp ce Clara creștea veselă, iar pofta de mâncare a bietei Klothilde umplea de bucurie pe toți câți o priveau, de Tony și Christian părinții erau mai puțin mulțumiți. Cât despre acesta din urmă, printre cele mai neînsemnate fapte de care putea fi mustrat, se număra și acela că aproape în fiecare după masă trebuia să ia cafeaua acasă la domnul Stengel — cu toate că, pierzându și răbdarea, doamna consul îi scrisese profesorului, invitîndu l printr un bilet grațios la dânsa acasă, pentru o explicație. Domnul Stengel apăru în Mengstrasse cu peruca de duminică, arborând cel mai înalt guler și o vestă împănată cu creioane ascuțite ca niște lănci; în timp ce ședea lângă doamna consul în salonul cu peisaje, Christian, ascuns în sufragerie, trăgea cu urechea la ușă. Eminentul pedagog își expuse elocvent, deși cam stânjenit, vederile, vorbi despre esențiala deosebire dintre „linie" și „dungă", aminti de „pădurea verde" ca și de lada cu cărbuni, repetând tot timpul expresia „în consecință", convins de bună seamă că ea se potrivește mai bine cu ambianța distinsă. După un sfert de ceas apăru consulul, îl goni pe Christian din sufragerie și își exprimă față de domnul Stengel viile regrete pentru că fiul său îi pricinuia atâtea nemulțumiri...
— O, nu, ferească sfântul, domnule consul. E o minte deschisă, un băiat vioi, elevul Buddenbrook. Și în consecință... Doar că e nițel cam zburdalnic, dacă mi e permis să mă exprim astfel, hm... și în consecință...
Consulul îl conduse politicos, prin toată casa, apoi domnul Stengel își luă rămas bun... Dar nu acesta era lucrul cel mai grav. Lucrul cel mai grav a devenit public într una din zilele următoare. Despre ce era vorba? Elevului Christian Buddenbrook i se dăduse voie să meargă într o seară, cu un bun prieten al său, la Teatrul Municipal unde se juca Wilhelm Tell de Schiller. Rolul lui Walter, fiul lui Tell, era susținut de o tânără actriță, demoiselle Meyer de la Grange, care avea o slăbiciune cu totul specială și anume: indiferent dacă se potrivea sau nu cu rolul pe care l interpreta, ea apărea pe scenă cu o broșa de briliante, despre care toată lumea știa că sunt adevărate, de vreme ce erau un dar al tânărului consul Peter Dohlmann, fiul răposatului angrosist de lemne Dohlmann din Wallstrasse numărul 1, de lângă Holstentor. Consulul Peter era un așa zis libertin, adică unul dintre domnii care, ca și Justus Kröger de pildă, aveau o purtare cam ușuratică. Era căsătorit, avea chiar o fetiță, dar de mai multă vreme nu se înțelegea cu nevasta sa și ducea o viață de adevărat burlac. Averea pe care i o lăsase tatăl său, al cărui comerț îl continua, chipurile, fusese destul de însemnată, dar prin oraș se spunea că a început să mănânce totuși și din capital. își petrecea timpul mai mult la club sau în Berăria Primăriei, unde lua și micul dejun. În fiecare dimineață pe la patru era văzut pe undeva pe străzi și făcea dese călătorii de afaceri la Hamburg. Dar înainte de toate era un zelos amator de teatru, nici o reprezentație nu i scăpa și se interesa foarte îndeaproape de personalul artistic. Demoiselle Meyer de la Grange era ultima dintre tinerele artiste pe care în anii din urmă le distinsese cu briliante.
Dar să revenim la chestiune. În rolul lui Walter Tell, tânăra artistă era pur și simplu încântătoare. Ea purta și de data aceasta broșa cu briliante și juca atât de mișcător încât, de emoție și entuziasm, elevul Buddenbrook avea lacrimi în ochi, ba se lăsă târât într o acțiune ce nu putea izvorî decât dintr un simțământ din cale afară de puternic. Anume, într o pauză, el cumpără la florăria de peste drum, plătind o marcă și opt șilingi și jumătate, un buchet, cu care piciul de paisprezece ani, cu nasul mare și cu ochii mici, înfundați în orbite, se îndreptă spre scenă; și fiindcă nimeni nu l opri, o găsi pe domnișoara Meyer de la Grange, care stătea de vorbă cu consulul Peter Dohlmann în fața unei cabine. Consulul era cât pe ce să cadă pe spate de râs, când îl zări pe Christian apropiindu se cu buchetul în mână, dar noul libertin, înclinându se adânc și cu toată seriozitatea în fața lui Walter Tell, îi oferi florile, dădu încet din cap și îi spuse cu atâta sinceritate încât glasul lui suna aproape dureros:
— Ce frumos ați jucat, domnișoară!
— Ia te uită la el! Păi ăsta i Crishan Buddenbrook! strigă cu vorba lui lată consulul Dohlmann.
Domnișoara Meyer de la Grange își ridică însă sprâncenele frumoase și întrebă:
— Băiatul consulului Buddenbrook?
Apoi, cu multă bunăvoință, mângâie fața noului ei admirator.
Acestea erau faptele pe care, încă în aceeași seară, Peter Dohlmann le servi drept trufanda prietenilor săi la club. Dar vestea se răspândi fulgerător de repede în oraș, ajunse chiar la urechile directorului școlii, care socoti că trebuie să discute cu consulul Buddenbrook. Cum privea acesta situația?... Nu era atâta mânios, cât mai degrabă copleșit, zdrobit de a dreptul. Ședea aproape doborât în salonul cu peisaje, povestindu i soției sale cele întâmplate.
— Ãsta e băiatul nostru! Iată pe ce drum a apucat...
— Pentru Dumnezeu, Jean, tatăl tău ar fi râs de toată comedia asta. Și dacă o s o povestești joi părinților mei, o să vezi că Papa are să se amuze grozav...
Consulul izbucni:
— A, da! Sunt convins că are să l amuze, Bethsy! Are să se bucure că sângele lui ușuratic și înclinările lui neserioase supraviețuiesc nu numai în domnișorul... libertin... Justus, ci, după cum arată semnele, și într unul din nepoții săi... Ei, la naiba, tu mă silești să fac astfel de constatări! Auzi! Să se ducă la această... persoană! Să și cheltuiască banii de buzunar cu o astfel de femeie! Nu știe ce face, admit, dar aplecarea spre viciu se arată limpede!
Da, cazul era grav într adevăr, și consulul era cu atât mai îngrozit, cu cât după cum s a mai spus, nici Tony n avea o purtare mai bună. E adevărat că, o dată cu trecerea anilor, se lăsase de obiceiul de a l face pe omul cu fața galbenă să țopăie, ca și de vizitele la Liese, păpușăreasa, dar capul și l purta din ce în ce mai semeț, mai provocator și mai ales după ce și petrecea vara la bunici, manifesta o înclinație condamnabilă spre trufie și vanitate.
Într o zi, consulul o surprinse citind, împreună cu mamzel Jungmann, Mimili de Clauren . Descoperirea îl dezgustă. Răsfoi în tăcere volumașul, apoi îl puse sub cheie, pentru totdeauna. În curând ieși la iveală o altă poznă: Tony — Antonie Buddenbrook — făcea plimbări prin preajma porții orașului singură singurică cu un licean, prieten al fraților ei. Cei doi fuseseră văzuți de doamna Stuht, aceeași doamnă Stuht căreia îi erau deschise ușile în societatea cea mai bună. Într o zi când cumpăra o rochie în casa Mollendorpf, femeia adusese vorba despre plimbările domnișoarei Buddenbrook: „Eh, a ajuns și mamzel Buddenbrook la vârsta când..." La rândul ei, pe un ton glumeț, doamna senator Mollendorpf îi povesti consulului întâmplarea. Plimbările fură interzise. Dar în curând se descoperi că în scorburile copacilor bătrîni de lângă poarta orașului, astupate doar pe ici colo cu mortar, domnișoara Tony găsea bilețele de la același licean și tot acolo îi lasă și răspunsul. Când s au aflat toate acestea, consulului i se păru că e nevoie s o pună pe Tony, care avea cincisprezece ani, sub o supraveghere mai severă, într un pension și anume în acela al domnișoarei Weichbrodt, din Mühlenbrink numărul 7.


VII

Therese Weichbrodt era gheboasă, atât de gheboasă, încât întrecea doar cu puțin înălțimea unei mese. Împlinise patruzeci și unu de ani, dar fiindcă nu ținuse niciodată să aibă o înfățișare atrăgătoare, se îmbrăca asemenea unei cucoane de șaizeci, șaptezeci de ani. Peste buclele cărunte și înfoiate purta o bonetă cu panglici verzi ce i atârnau pe umerii înguști, de copil, și în îmbrăcămintea ei neagră și sărăcăcioasă nu se vedea nici urmă de podoabă, afară de broșa mare, ovală, din care, pictat pe porțelan, strălucea portretul mamei sale.
Mica domnișoară Weichbrodt avea ochi căprui, ageri și inteligenți, un nas ușor încovoiat și buze subțiri pe care putea să le strângă dându le o expresie de extremă hotărâre. De altfel întreaga ei făptură mărunțică și toate mișcările ei se caracterizau printr o energie care avea ceva comic în ea, dar impunea respect. La aceasta contribuia în mare măsură și felul ei de a vorbi. Rostea cuvintele cu o mișcare vioaie, sacadată a maxilarului de jos, dând din cap repede, insistent, exprimându se concis și fără particularități dialectale, limpede și hotărât, accentuând cu grijă fiecare consoană. Vocalele, însă, le lungea atât de mult încât în gura ei u devenea o sau chiar a, așa că, de pildă, nu zicea ulcică cu unt, ci oleică cu ont sau chiar ant, iar cățelușul ei care schelălăia cu încăpățânare nu mai era „Bobby" ci ,Babby". Când îi spunea unei eleve:,.Fetițo, nu fi stopidă!" izbind de două ori, scurt, cu arătătorul îndoit în masă, efectul era sigur; iar când mademoiselle Popinet, franțuzoaica, își punea prea mult zahăr în cafea, domnișoara Weichbrodt avea un fel de a se uita în tavan, de a bate darabana pe masă și de a spune: „Îîn locul domitale eu aș loa socriera ntreagă", încât mademoiselle Popinet roșea până peste urechi...
În copilărie — Dumnezeule, ce mogâldeață de copil sfrijit o fi fost! — Therese Weichbrodt se botezase singură „Sesemi", și acest nume și l a păstrat toată viața, așa încât elevelor mai bune și mai harnice, fie interne, fie externe, le îngăduia s o numească astfel.
— Spune mi Sesemi, copila mea, o pofti din prima zi pe Tony Buddenbrook, sărutând o scurt și răsunător pe frunte. Îmi place să mi se spună așa.
Pe sora ei mai mare, pe madame Kethelsen, o chema însă Nelly.
Madame Kethelsen, care avea vreo patruzeci și opt de ani, rămăsese, după moartea soțului ei, fără mijloace de trai; locuia la soră sa, într o odăiță sus, și mânca la masa comună. Se îmbrăca la fel cu Sesemi; dar, spre deosebire de aceasta, era cât o prăjină, iar la încheieturile subțiri ale mâinilor purta niște manșete de lână. Nu era profesoară, nu cunoștea severitatea, întreaga ei ființă răspândea numai blândețe și veselie liniștită. Când vreuna din elevele domnișoarei Weichbrodt făcea vreo drăcie, ea râdea din toată inima, cu atâta bunătate, încât ochii i se împăienjeneau de lacrimi, până când Sesemi ciocănea în masă și striga „Nelly!", cu un aer autoritar, făcând ca „Nelly" să sune „Nally", iar aceasta amuțea intimidată.
Madame Kethelsen asculta de sora sa mai mică și se lăsa dojenită de ea ca un copil. Adevărul este că Sesemi o disprețuia din toată inima. Therese Weichbrodt era o fată citită, aproape o erudită, și numai prin lupte mărunte, dar tenace, își păstrase credința din copilărie, religiozitatea pozitivă și încrederea că într o zi va fi răsplătită acolo, sus, pentru întreaga i viață grea și ștearsă. Madame Kethelsen, în schimb, era neinstruită, nevinovată, săracă cu duhul. „Buna mea Nelly..." — zicea Sesemi — „Doamne sfinte, ea e un copil, n a știut niciodată ce înseamnă îndoiala, n a avut niciodată de luptat cu ceva — e o ființă fericită..." în cuvinte de felul acesta se simțea tot atâta dispreț, cât și invidie, o slăbiciune scuzabilă însă a caracterului domnișoarei Sesemi.
Parterul înalt al căsuței de suburbie, clădită din cărămidă roșie și împrejmuită de o grădină bine întreținută era destinat pentru clase și sufragerie, în timp ce la primul cat și chiar la mansardă se înșirau dormitoarele. Elevele domnișoarei Weichbrodt nu erau numeroase, căci în pension nu erau primite decât fete mai răsărite și numai în primele trei clase erau admise și eleve externe; pe de altă parte, Sesemi ținea cu rigurozitate ca în casa ei să nu intre decât fete din familiile cele mai alese... Tony Buddenbrook fusese primită, cum spuneam, cu toată atenția; mai mult, pentru cină, Therese făcuse chiar un Bischof, un fel de punci dulce și roșu ce se servea rece și pe care îl pregătea cu adevărată măiestrie...
— Mai doriți puțin Bischof? întreba ea, dând cordial din cap, și invitația suna atât de ispititor că nimeni nu i putea rezista.
Domnișoara Weichbrodt ședea în capul mesei, pe două perne de sofa, și prezida ospățul cu energie și circumspecție; ridicându și drept și semeț trupul schilod și mic, bătu cu vigilență în masă, strigă „Nally!" și „Babby!", și cu o singură privire o puse la punct pe mademoiselle Popinet, care se pregătea să ia tot aspicul de pe friptura rece de vițel. Tony fusese așezată între două eleve: Armgard von Schilling, o blondă trupeșă, fiica unui moșier din Mecklenburg, și Gerda Arnoldsen, de fel din Amsterdam, o apariție elegantă și stranie, cu părul greu, roșu întunecat, cu ochii căprui foarte apropiați și cu fața albă, frumoasă și oarecum trufașă. În fața ei ședea, sporovăind întruna, franțuzoaica; părea o negresă și purta niște cercei de aur enormi. La capătul celălalt al mesei se afla, cu zâmbetul ei acru, costeliva englezoaică Miss Brown, care locuia de asemenea în casă.
Datorită Bischof ului domnișoarei Sesemi, fetele se împrieteniră repede. Mademoiselle Popinet le povesti că noaptea trecută iar a avut un vis năprasnic...
— Ah! quelle horreur! „Azutor, azutor, oții, oții!" striga în asemenea ocazii, de toată lumea sărea din pat... .
Apoi ieși la iveală că Gerda Arnoldson nu cânta la pian, ca toate celelalte fete, ci la vioară, și că tatăl ei — maică sa nu mai era în viață — îi făgăduise un Stradivarius veritabil. Tony nu era muzicală, la fel ca majoritatea membrilor familiei Buddenbrook și toți Krögerii. Nu era în stare să deosebească nici coralele ce se cântau în biserica Sfânta Maria... Ah, orga din Nieuwe Keik de la Amsterdam avea o voxhumana, o voce omenească, cu o rezonanță minunată! — Armgard von Schilling vorbea despre vacile de acasă.
Această Armgard îi făcuse Antoniei, din prima clipă, cea mai profundă impresie: era întâia fată de nobil pe care o cunoștea. „Să te numești «von Schilling», ce fericire!"... Părinții ei, ai Antoniei, aveau cea mai frumoasă și mai veche casă din oraș; și bunicii ei erau oameni bine, dar se numeau, simplu „Buddenbrook" și „Kröger", fapt nespus de dureros. Nepoata distinsului Lebrecht Kröger se topea de admirație pentru titlul de noblețe al colegei sale Armgard și, în taină, se gândea uneori că de fapt acest splendid „von" ei i s ar potrivi mult mai bine, căci, Doamne, Armgard nici măcar nu știa să și prețuiască fericirea, nici că i păsa de ea; umbla de colo până colo, cu cosița ei groasă, cu ochii albaștri plini de bunătate și cu accentul ei lătăreț din Mecklenburg; nu era distinsă câtuși de puțin, nu avea nici cea mai mică pretenție la așa ceva, îi lipsea chiar simțul pentru distincție. În căpșorul Antoniei însă, cuvântul „distins" era înfipt uimitor de solid și ea i l aplica cu accent admirativ Gerdei Arnoldsen.
Gerda era o ființă oarecum deosebită și avea în ea ceva straniu, ceva exotic; cu toate obiecțiile domnișoarei Sesemi, îi plăcea să și pieptene minunatul ei păr roșu într un fel cam bătător la ochi. Mulți găseau că e o nerozie să cânte la vioară și, în treacăt fie zis, vorba „nerozie" avea un sens de foarte aspră dezaprobare, într o privință însă, oricine trebuia să fie de acord cu Tony: Gerda Arnoldsen era o fată distinsă. Întreaga i făptură — era pe deplin dezvoltată pentru vârsta ei — obiceiurile, lucrurile ei, toate erau distinse: de pildă, obiectele de toaletă din fildeș aduse de la Paris, pe care Tony știa să le prețuiască cu deosebire, deoarece la ei acasă se găseau de asemenea tot felul de lucruri pe care părinții sau bunicii le aduseseră de la Paris, și pe care ei le socoteau foarte prețioase.
Cele trei fete se împrieteniră repede, erau în aceeași clasă și dormeau câteștrele în cel mai mare dormitor de la etaj. Ce clipe vesele și plăcute petreceau în acest dormitor! Seara, pe la zece, se duceau la culcare, dar în timp ce se dezbrăcau, cele trei prietene se întindeau la taifas — în șoaptă bineînțeles, fiindcă alături, mademoiselle Popinet începea să viseze hoți... Franțuzoaica dormea într o odaie cu mica Eva Ewers, o fetiță din Hamburg, al cărei tată, mare admirator și colecționar de obiecte de artă, se stabilise la München.
Storurile cu dungi cafenii erau lăsate, pe masă ardea lampa joasă cu abajur roșu, iar în cameră plutea o ușoară mireasmă de micșunele și de albituri proaspăt spălate, o atmosferă tihnită, calmă, de oboseală, de viață fără griji și de reverie.
— Dumnezeule Doamne! exclamă Armgard care ședea pe dunga patului, dezbrăcată pe jumătate, cu câtă ușurință vorbește doctorul Neumann! Intră în clasă, se așază la catedră și începe să vorbească despre Racine...
— Are o frunte frumoasă, înaltă, observă Gerda, care se pieptăna la licărul a două lumânări, în fața oglinzii așezate între cele două ferestre.
— Da! se grăbi Armgard să întărească.
— Și tu, Armgard, ai început să vorbești despre el numai ca să poți auzi asta; tot timpul îl privești cu ochii tăi albaștri, ca și cum...
— Îl iubești? întrebă Tony. Vai, nu pot să mi deznod șireturile; te rog, Gerda... așa... Ei, îl iubești, Armgard? Mărită te cu el! E o partidă foarte bună, o să ajungă profesor de gimnaziu.
— Doamne, ce nesuferite sunteți! Nu l iubesc deloc. În nici un caz n o să mă mărit cu un profesor, ci cu un moșier...
— Cu un nobil? Tony lăsă să i cadă ciorapul din mână și se uită gânditoare în ochii prietenei sale...
— Asta n o știu încă, dar va trebui să aibă o moșie mare... Vai, cât mă bucur când mă gândesc! O să mă scol la ora cinci și o să mă ocup de gospodărie... Trase plapuma peste ea și cătă visătoare în tavan.
— Prin fața ochilor i se perindă cinci sute de vaci, spuse Gerda, privindu și prietena prin oglindă.
Tony nu era încă gata, totuși își așeza capul pe pernă, își încrucișa palmele sub ceafă și se uită și ea, gânditoare în tavan.
— Eu, firește o să iau un comerciant, spuse. Trebuie să aibă mulți bani, ca să ne putem întemeia un cămin elegant; am această obligație față de familia mea și față de firmă, adăugă grav, da, da, așa am să fac, o să vedeți.
Gerda isprăvise cu pieptănătura de noapte și acum își curăța dinții albi și lați, privindu se în oglinda ei cu ramă de fildeș.
— Eu n o să mă mărit, probabil, niciodată, spuse cu oarecare greutate, căci praful de mentă o împiedica să vorbească. Nici nu văd de ce m aș mărita. N am nici un chef de așa ceva. Am să mă întorc la Amsterdam și am să cânt duete cu papà, iar mai târziu, am să stau cu sora mea care e măritată...
— Ce păcat! strigă Tony cu însuflețire. Zău că e păcat, Gerda. Ar trebui să te măriți cu cineva de aici și să rămâi la noi toată viața... Ascultă mă ce ți spun... ar trebui să iei de pildă pe unul din frații mei...
— Pe ăla cu nasul mare? întrebă Gerda, căscând cu un oftat mărunt, grațios și leneș, și acoperindu și gura cu oglinda de mână.
— Sau cu celălalt, indiferent cu care... Doamne, ce frumos v ați putea aranja! Jakobs ar face totul, Jakobs tapițerul din Fischstrasse; are gust. Aș veni în fiecare zi să vă văd...
Dar în clipa aceasta se auzi glasul domnișoarei Popinet:
— Ah, voyons, mesdames! la culcare, s'il vous plaît! Doar n o să vă măritați astă seară!
Duminicile însă și vacanțele, Tony le petrecea acasă, în Mengstrasse, sau afară, la bunici. Ce fericire când în ziua de Paști se nimerea să fie vreme frumoasă și în grădina uriașă a Krögerilor puteai căuta ouă și iepuri de marțipan! Și vacanțele de vară pe malul mării, când locuiau la hotelul băilor, bunătățile de la table d'hôte, băile, excursiile călare pe măgari! Iar în anii când afacerile consulului mergeau mai bine, călătorii mai lungi! Și, mai presus de toate, Crăciunul, cu trei rânduri de daruri; acasă, la bunici și la Sesemi, unde în seara aceea Bischof ul curgea pâraie!... Totuși, nicăieri noaptea de ajun nu era atât de minunată ca acasă, căci consulul ținea ca această sfântă sărbătoare să fie prăznuită cu strălucire, într o atmosferă de solemnă reculegere. Cufundați într o adâncă evlavie, membrii familiei ședeau în salonul cu peisaje, în timp ce în galeria cu coloane se adunau slugile și tot felul de oameni bătrâni și săraci, cărora consulul le strângea pe rând mâinile învinețite. Deodată, afară, răsuna un cântec pe patru voci, executat de corul de copii de la biserica Sfânta Maria. Totul era atât de înălțător, încât inima începea să ți bată mai tare. Apoi, în timp ce prin crăpătura ușii înalte, albe, cu două canaturi, mireasma de brad se strecura în odaie, doamna consul citea încet din vechea Biblie a familiei cu slove enorme capitolul de Crăciun; și după ce afară se mai executa un cântec, toți ai casei, intonând O, brad frumos, treceau în procesiune solemnă prin galeria cu coloane și intrau în salon, în salonul vast, cu statui pictate pe tapete, unde, luminos, sclipitor și înmiresmat, bradul împodobit cu crini albi, se înălța până în tavan, iar masa încărcată cu daruri se întindea de la ferestre până la ușă. Afară în stradă, pe zăpada înghețată bocnă, cântau flașnetari italieni și dinspre piață se auzea hărmălaia iarmarocului de Crăciun. în afară de micuța Clara, toți copiii luau parte la cina târzie din galeria cu coloane, la care se serveau imense cantități de crapi și de curcani umpluți...
Aici e locul să amintim că în acei ani Tony Buddenbrook a vizitat două moșii în Mecklenburg. A petrecut câteva săptămâni de vară cu prietena ei Armgard, la domeniul domnului von Schilling, aflat față n față cu Travemünde, de cealaltă parte a golfului. Altă dată călători cu verișoara sa, Thilda, la domeniul al cărui administrator era Bernhardt Buddenbrook. Proprietatea aceasta se numea Ungnade și nu aducea o para chioară, dar pentru a petrece o vacanță, nu era tocmai de disprețuit.
Astfel se scurgea an după an și, punînd una peste alta, se poate spune că Tony avea o tinerețe fericită.



Partea a treia

Aceasta parte este închinată din inimă
surorii mele Julia, în amintirea golfului
nostru de la Marea Baltică.


I

Într o după amiază de iunie, nu mult după ora cinci, toată familia ședea în fața „portalului" din grădină, unde luase cafeaua. În interiorul pavilionului văruit, având o oglindă înaltă, pe a cărei față erau zugrăvite niște păsări fâlfâind din aripi, și, pe peretele din fund, două uși lăcuite, care privite mai cu atenție nu erau deloc uși, ci aveau doar două clanțe pictate, aerul era încins și apăsător, așa că mobila ușoară de lemn noduros și băițuit fusese scoasă în grădină.
Consulul, soția sa, Tony, Tom și Klothilde ședeau în semicerc, în jurul mesei rotunde pe care strălucea serviciul de cafea. Mai la o parte, cu o mutră de om nenorocit, Christian prepara a doua Catilinara de Cicero. Consulul era ocupat cu țigara și cu gazeta lui. Doamna consul își lăsase broderia în poală și o privea zâmbind pe micuța Clara care, împreună cu Ida Jungmann, căuta viorele pe pajiște, căci din când în când se găsea câte un fir de floare prin iarbă. Cu capul proptit în palme, Tony citea de zor Frații Serapion de Hoffmann, în vreme ce Tom îi gâdila încetișor ceafa cu un fir de iarbă, fapt pe care, dinadins, ea se făcea că nu l baga deloc în seamă. Iar Klothilde, slăbuță, cu o înfățișare bătrânicioasă în rochița ei de creton înflorat, citea o povestire intitulată: Orb, surd, mut și totuși fericit; între timp aduna pe fața de masă fărîmele de biscuiți, apoi apuca cu cele cinci degete câte o grămăjoara și o vâra cu grijă în gură.
Pe cerul ce începea să pălească încet încet, erau câțiva nori albi, nemișcați. Cu cărările și straturile ei simetrice, grădina se întindea multicoloră și îngrijită în lumina soarelui de după amiază. Mirosul rezedei ce împrejmuia straturile de flori adia din când în când prin aer.
— Ei, Tom, spuse consulul bine dispus, scoțându și țigara din gură, afacerea cu secara pentru firma Van Henkdom & Comp., de care îți vorbeam, se face.
— Cât dă? întrebă Tom cu interes, renunțând s o mai necăjească pe Tony.
— Șaizeci de taleri pentru mia de kilograme... Nu e rău, ce zici?
— E excelent! Tom știa că afacerea e într adevăr foarte bună.
— Tony, ținuta ta nu e tocmai commeilfaut, remarcă doamna Buddenbrook.
Fără să și ridice ochii de pe carte, Tony își luă un cot de pe masă.
— Ce are a face? interveni Tom. Poate să stea cum poftește, tot Tony Buddenbrook rămâne. Thilda și ea sunt, fără discuție, cele mai frumoase ființe din familie.
Klothilde rămase cu gura căscată.
— Doamne! Tom... exclamă ea, și era de neînțeles cum reușea să lungească aceste trei silabe scurte.
Tony răbda și tăcea, căci Tom îi era superior; nu era nimic de făcut, orice ar fi răspuns. Tom i ar fi întors iar vorba și râsetele ar fi fost de partea lui. Se mulțumi să dea din umeri, trăgând aerul cu nările dilatate. Dar când maică sa începu să vorbească de balul ce se pregătea în casa consulului Huneus și scăpă o vorbă și despre niște pantofi de lac, Tony își luă de pe masă și celălalt cot și arătă un interes deosebit de viu.
— Voi vorbiți, vorbiți, ce vă pasă, se văicări Christian, dar povestea asta e îngrozitor de gravă! Ce n aș da să fiu și eu negustor!
— Da, firește; în fiecare zi vrei altceva, spuse Tom.
În clipa aceasta se ivi Anton venind dinspre curte, cu un bilet pe tava de ceai. Toți îl priveau curioși.
— Grünlich, agent comercial, citi cu glas tare consulul. Din Hamburg. Un om plăcut, cu referințe bune, fiu de pastor. Sunt în relații comerciale cu el. Ar fi ceva aici... Anton — n ai nimic împotrivă, Bethsy? — roagă l pe domnul să poftească încoace.
Un ins de statură mijlocie, de vreo treizeci și doi de ani, cu pălăria și bastonul în aceeași mână, se apropia de ei, străbătând grădina. Era îmbrăcat într o jacheta lungă, lânoasă, de culoare galbenă verzuie, purta mănuși cenușii de ață și călca cu pași mărunți, cu capul întins puțin înainte. Sub părul rar, blond deschis, fața lui trandafirie zâmbea; dar lângă una din nări, un neg răsărea. Barba și mustățile îi erau rase, în schimb, purta după moda englezească, favoriți lungi, care erau de un galben auriu puternic. Încă de departe omul își scoase înclinându se până la pământ pălăria mare, de un cenușiu deschis...
Făcu un ultim pas foarte lung, la care își roti bustul în semicerc, plecându se astfel în fața tuturor celor de la masă.
— Am nimerit într un moment nepotrivit, vă tulbur liniștea familială, spuse domol, cu o rezervă plină de delicatețe. Răsfoiți cărți frumoase, stați de vorbă... Vă cer mii de scuze.
— Sunteți bine venit, scumpe domnule Grünlich! răspunse consulul ridicându se, împreună cu cei doi fii ai săi, și strângând mâna musafirului. Îmi pare bine că pot să vă salut și în afară de birou, în mijlocul familiei mele. Domnul Grünlich, Bethsy, excelentul meu prieten și tovarăș de afaceri... Fiica mea, Antonie... Nepoata mea, Klothilde... Pe Thomas îl cunoașteți... Acesta e al doilea fiu al meu, Christian, elev la gimnaziu.
La fiecare nume domnul Griinlich se înclina din nou.
— Cum spuneam, continuă el, n aș vrea să am aerul unui intrus... Am venit în chestiuni de afaceri și, dacă îmi permiteți, l aș ruga pe domnul consul să mă însoțească vreo câțiva pași prin grădină.
Doamna Buddenbrook îi răspunse:
— Ne ați face mare plăcere dacă n ați discuta numaidecât cu soțul meu despre afaceri și v ați mulțumi, pentru câteva clipe măcar, cu societatea noastră. Vă rog să luați loc.
— Mii de mulțumiri, rosti emoționat domnul Griinlich. Apoi se lăsă pe marginea scaunului adus de Tom, așezându și pălăria și bastonul pe genunchi, își trecu degetele printr unul din favoriți și tuși ușor, cam așa: He e hm. Toate acestea păreau că vor să spună: „Asta ar fi introducerea. Și acum?"
Doamna consul atacă punctul principal al conversației:
— Locuiți la Hamburg? întrebă aplecându și capul într o parte și lăsându și broderia în poală.
— Da, doamnă consul. Domiciliul meu e la Hamburg, dar călătoresc mult; sunt foarte ocupat, din pricină că afacerile mele au un ritm foarte viu... he e hm... da, îndrăznesc să afirm acest lucru.
Gazda își ridică sprâncenele și gura ei schiță o mișcare ce părea să spună, cu un accent plin de respect „da?".
— Activitatea fără răgaz e o condiție de viață pentru mine, adăugă domnul Grünlich, întorcându se pe jumătate spre consul și tuși din nou, simțind privirea domnișoarei Antonie ațintită asupra lui, privirea aceea rece, scrutătoare, cu care fetele tinere îi măsoară pe tinerii domni străini și care în orice clipă pare gata să devină disprețuitoare.
— Avem rude la Hamburg, observă Tony, ca să spună și ea ceva.
— Familia Duchamps, explică consulul, rudele răposatei mele mame.
— Oh, sunt perfect informat, se grăbi să răspundă domnul Grünlich. Am avut onoarea să i cunosc într o oarecare măsură. O familie distinsă, oameni inteligenți și de suflet până la unul, he e hm. Într adevăr, dacă în toate familiile ar domni același spirit, lumea ar sta mult mai bine. Acolo găsești credință, caritate, pietate adâncă, pe scurt: adevăratul spirit creștin, idealul meu de totdeauna. Și toate acestea unite cu o nobilă mondenitate, cu o distincție, cu o eleganță strălucită, doamnă consul, care pe mine personal mă farmecă pur și simplu.
Tony se gândea: „De unde îi cunoaște omul acesta pe părinții mei? Le spune exact ceea ce ei doresc să audă". Consulul însă aprobă:
— Această îndoită înclinare sufletească e o adevărată podoabă pentru orice om.
Iar doamna consul nu se putu opri să nu i întindă mâna, cu palma deschisă larg, din toată inima, zăngănindu și ușor brățara.
— Parcă ai citit în inima mea, preastimate domnule Grünlich, rosti ea.
Domnul Griinlich se înclină, apoi se îndreptă din șale, își mângâie favoriții și tuși din nou, ca și cum ar fi vrut să spună: „Să mergem mai departe".
Doamna consul aminti în treacăt despre zilele din luna mai a anului patruzeci și doi, atât de catastrofale pentru orașul natal al domnului Grünlich.
— Într adevăr, remarcă domnul Grünlich, incendiul acela a fost o nenorocire îngrozitoare, o încercare dureroasă. Pagubele s au urcat la o sută treizeci și cinci de milioane; da, ele au fost evaluate destul de exact. În ce mă privește însă... mulțumesc din toată inima providenței... n am avut nimic de suferit. Focul a bântuit cu furie mai ales în parohiile Sfântului Petru și Sfântului Nicolae... Ce grădină încântătoare! se întrerupse, mulțumind consulului pentru țigara pe care acesta i o oferise. Dar pentru o grădină de oraș e neobișnuit de mare! Și ce covor bogat de flori! O, Doamne, mărturisesc că am o mare slăbiciune pentru flori și pentru natură în general! Macii aceștia de pildă sunt de un efect extraordinar.
Domnul Grünlich lăudă arhitectura elegantă a casei, lăudă în general întregul oraș, lăudă și țigara consulului și găsi câte un cuvânt amabil pentru fiecare.
— Pot să îndrăznesc a mă interesa de lectura domniei voastre, domnișoară Antonie? întrebă apoi surîzînd.
Din cine știe ce pricină, Tony se încruntă și răspunse, fără a se uita la domnul Grünlich:
— Frații Serapion de Hoffmann.
— Într adevăr! Scriitorul acesta a produs lucrări cu totul remarcabile! Dar, vă rog să mă iertați, am uitat numele celui de al doilea fiu al domniei voastre, doamnă consul.
— Christian.
— Frumos nume! Îmi plac, dacă îmi îngăduiți să vă mărturisesc, și domnul Grünlich se adresă din nou stăpânului casei, îmi plac numele care arată prin ele însele că purtătorul lor e creștin. După câte știu, în familia domniei voastre numele Johann se moștenește din tată în fiu... Cine nu se gândește, rostindu l, la discipolul favorit al Domnului? Eu, de pildă, dacă îmi pot permite să remarc, continuă domnul Grünlich cu aceeași elocvență, mă numesc, asemenea celor mai mulți dintre strămoșii mei, Bendix. E un nume ce nu poate fi considerat — nu i așa? — decât ca o contractare dialectală din Benedikt. Și dumneavoastră, domnule Buddenbrook, ce citiți? A, Cicero! Nu e o lectură ușoară opera acestui mare orator roman. Quousque tandem, Catilina... he e hm! Da, n am uitat încă de tot latina.
Consulul spuse:
— Eu, spre deosebire de răposatul meu tată, m am ridicat totdeauna împotriva ideii de a obosi peste măsură capetele tinere cu greaca și latina. Sunt atâtea lucruri serioase și importante, mai necesare pentru viața practică...
— Mi ați luat vorba din gură, domnule consul, se grăbi să răspundă domnul Grünlich, înainte de a fi reușit să formulez. E o lectură grea, și — uitasem să adaug — nu tocmai nevinovată. Las la o parte o mulțime de lucruri, dar îmi aduc aminte că în aceste discursuri sunt câteva pasaje de a dreptul indecente...
Cum o clipă toată lumea tăcu, Tony gândi: „Acum îmi vine rândul și mie". Asta din pricină că privirea domnului Grünlich se opri asupra ei. Și într adevăr îi veni rândul. Brusc, domnul Grünlich se ridică puțin, făcu un mic gest nervos și totuși elegant spre doamna consul și șopti cu înflăcărare:
— Vă rog, doamnă consul, o vedeți? Vă implor, domnișoară, se întrerupse cu glas tare, ca și cum Tony numai atât ar fi trebuit să înțeleagă, mai rămâneți o clipă în această poziție!... Observați, continuă din nou în șoaptă, cum se joacă razele soarelui în părul domnișoarei, fiica domniei voastre? În viața mea n am văzut un păr mai frumos! rosti el deodată, privind în gol, grav și extaziat, parcă i ar fi vorbit lui Dumnezeu sau propriei sale conștiințe. Doamna consul zâmbi satisfăcută, dar consulul spuse:
— Nu i mai vârâți gărgăuni în cap, domnule Grünlich, iar Tony, fără a scoate o vorbă, își încruntă din nou sprâncenele.
Câteva minute mai târziu, domnul Grünlich se ridică.
— Nu vreau să vă mai stingheresc, nu, doamnă consul, ferească sfântul! Am venit pentru afaceri... dar cine ar putea rezista?... Acum însă datoria ne cheamă. Dacă îmi permiteți să vă rog, domnule consul...
— Nu e nevoie să vă asigur că mi ar face mare plăcere dacă în timpul șederii dumneavoastră în localitate ați considera această casă drept căminul dumneavoastră...
O clipă domnul Grünlich ramase mut de recunoștință.
— Vă sunt profund îndatorat, doamnă consul, spuse el cu emoție în glas, dar n aș putea să abuzez de amabilitatea domniei voastre. Am reținut câteva camere la hotelul Hamburg.
„Câteva camere!" se gândi doamna consul, și, exact așa cum intenționase domnul Griinlich, nici nu se putea gândi la altceva.
— În orice caz, încheie dânsa, întinzându i încă o dată mâna, cu o mișcare plină de cordialitate, sper să ne mai vedem.
Domnul Grünlich sărută mâna doamnei consul, așteptă o clipă ca și Antonie să i o întindă pe a ei, ceea ce însă nu se întâmplă, descrise cu bustul un semicerc, făcu un pas mare înapoi, se mai înclină o dată, apoi, dându și capul pe spate, cu un gest larg își puse pălăria cenușie și plecă împreună cu consulul.
— Ce om plăcut! repetă acesta, când se întoarse la familia sa, și își ocupă din nou locul la masă.
— Eu îl găsesc nesărat, îndrăzni să constate, și încă apăsat, Tony.
— Tony, pentru Dumnezeu! Auzi, judecată! exclamă cam indignată maică sa. Un tânăr cu sentimente atât de creștinești!
— Un om atât de bine crescut, un om de lume! adăugă consulul. Tu nu știi ce vorbești.
Se întâmpla destul de des ca, în felul acesta, din politețe, părinții să și adopte reciproc punctele de vedere; în asemenea cazuri erau și mai siguri că se înțeleg de minune.
Christian își încreți nasul proeminent și spuse:
— Cu câtă importanță vorbește! „Stați de vorbă!" Și noi nu vorbeam deloc. Pe urmă: „Macii aceștia sunt de un efect extraordinar!" Uneori pare că își vorbește doar sieși cu glas tare. „Vă stingheresc, vă rog să mă iertați..." „În viața mea n am văzut un păr mai frumos..."
Și Christian îl imită atât de bine încât chiar consulul trebui să râdă.
— Da, se crede grozav de important, începu Tony din nou. N a vorbit decât despre el. Comerțul lui e foarte viu, el iubește natura, el preferă numele cutare, el se numește Bendix... Aș vrea să știu: ce ne privesc pe noi toate astea? Le spunea numai ca să se laude cu orice preț, strigă fata deodată, cu adevărată furie. Þi a spus și ție, mamă, și ție papà, numai lucruri pe care vă face plăcere să le auziți și asta numai pentru a vă intra pe sub piele.
— Dar nu i un cusur, Tony, grăi sever, consulul. Când cineva se găsește într o societate străină, încearcă să se arate într o lumină cât mai favorabilă, își alege cuvintele și caută să placă; e limpede, nu?
— Eu găsesc că e un om bun, rosti Klothilde, blând și tărăgănat, deși era singura persoană de care domnul Grünlich nu se ocupase deloc.
Thomas se abținu să și exprime vreo părere.
— Destul! încheie consulul. E un bun creștin, un om capabil, activ și cu o aleasă educație, iar tu, Tony, ești o domnișoară — ai optsprezece ani, azi mâine nouăsprezece — față de care el a fost atât de amabil și de curtenitor; ar trebui să ți înfrânezi pofta de a critica. Fiecare din noi își are cusururile sale și tu, iartă mă, ești într adevăr ultima care ar avea dreptul să ridice piatra... Hai, la treabă, Tom!
Tony însă murmură pentru sine:
— Hm! Favoriți aurii!... și își încruntă sprâncenele cum făcuse de mai multe ori în după amiaza aceea.


II

— Vă spun cu toată sinceritatea, domnișoară: mi a părut nespus de rău că nu v am găsit acasă! zise câteva zile mai târziu domnul Grünlich, întâlnind o în Mengstrasse, colț cu Breite Strasse, pe Tony care se întorcea din oraș. Mi am permis să prezint omagiile mele doamnei consul și absența dumneavoastră m a întristat... Dar ce fericit sunt că în sfârșit v am întâlnit totuși!
Domnișoara Buddenbrook se opri când omul începu să vorbească, dar ochii, pe jumătate închiși și întunecați deodată, nu și i ridică decât până la pieptul domnului Grünlich, iar în jurul gurii îi juca acel zâmbet ironic și neîndurător cu care o fată tânără cântărește și respinge un bărbat... Buzele i se mișcară; ce să răspundă? Ah, îi trebuia un cuvânt care să l repeadă cât colo, să l nimicească o dată pentru totdeauna pe acest Bendix Grünlich, o vorbă sprintenă, spirituală, usturătoare care să l rănească cu ascuțișul ei și în același timp să i impună...
— Fericirea nu e reciprocă! spuse în sfârșit cu privirea pironită tot în pieptul domnului Grünlich; și după ce trase această săgeată rafinat înveninată, se răsuci pe călcâie și, cu capul dat pe spate, cu fața îmbujorată, mândră de răspunsul sarcastic pe care știuse să i l dea, se duse acasă, unde află că domnul Grünlich a fost poftit duminica următoare la o friptură de vițel...
Și domnul Grünlich veni. Veni îmbrăcat într o redingotă nu tocmai după ultima modă, dar de bună calitate, evazată și cu multe cute, care îi dădea o aparență de seriozitate și de gravitate; avea fața trandafirie și surâzătoare, părul rar îi era pieptănat îngrijit, cu cărare, favoriții frizați și parfumați. Mâncă midii cu sos, supă à la julienne, pește prăjit, friptură de vițel cu cartofi în smântână și conopidă, budincă cu sos marasquino și roquefort cu pâine neagră. Și la fiecare fel găsi un nou cuvânt de laudă pe care știa să l strecoare cu delicatețe. Își ridică, de pildă, lingurița de desert, se uita la o statuie de pe tapet și își spunea, cu glas tare:
— Dumnezeu să mă ierte, dar nu pot altfel; am luat o bucata zdravănă, dar budinca asta e atât de grozavă încât trebuie s o rog pe binevoitoarea gazdă să mi mai dea o bucățică — apoi se uita la doamna consul, clipind șăgalnic din ochi.
Cu consulul discuta chestiuni de afaceri și de politică, dând dovadă de principii serioase și solide. Cu doamna consul vorbea despre teatru, despre sindrofii și toalete; avea cuvinte amabile și pentru Tom, pentru Christian și pentru biata Klothilde, ba chiar și pentru micuța Clara și domnișoara Jungmann... Tony stătea tăcută, iar el nu făcea nici o încercare de a se apropia de ea; doar din când în când îi arunca, cu capul înclinat într o parte, câte o privire în care se putea citi atât mâhnire cât și voioșie.
În acea seară, luându și rămas bun, domnul Grünlich lăsă în urma lui o impresie și mai puternică decât după întâia vizită.
— Un bărbat cu o educație desăvârșită, constată doamna consul.
— Un bun creștin, un om vrednic de toată stima, întregi consulul.
Christian îi imită și mai bine vorbele și gesturile, iar Tony spuse noapte bună încruntându și sprâncenele; avea nelămurita presimțire că pe domnul acesta care cucerise cu o iuțeală atât de neobișnuită inima părinților o să l mai vadă.
Și într adevăr, în după amiezile când se întorcea de la vreo vizită sau de la vreo sindrofie de fete, îl găsea pe domnul Grünlich cuibărit în salonul cu peisaje, citindu i doamnei consul din Waverley de Walter Scott — ba chiar cu o pronunție exemplară de vreme ce călătoriile sale în interes comercial îl purtaseră, după cum spunea, și prin Anglia. Tony, luând în mână o altă carte, se așeză deoparte și domnul Grünlich i se adresa cu glas domol:
— Poate că ceea ce citesc nu e pe placul dumneavoastră, domnișoară...
Tony își repezea capul pe spate și îi dădea un răspuns înțepător, sarcastic, ca de pildă:
— Nu, câtuși de puțin.
Dar domnul Grünlich nu se lăsa tulburat, începea să vorbească de părinții lui, decedați înainte de vreme, de tatăl său care a fost pastor, predicator, un creștin în înțelesul cel mai înalt al cuvântului și în același timp un om de lume tot atât de desăvârșit...
Apoi, într o zi, fără ca Tony să fi fost de față la vizita lui de adio, domnul Griinlich plecă la Hamburg.
— Ida, îi spuse domnișoarei Jungmann, care i era prietenă de încredere, individul a plecat.
Dar Ida Jungmann îi răspunse:
— O să vezi, copila mea...
Opt zile mai târziu, în sufrageria mică se petrecu următoarea scenă: pe la orele nouă Tony coborî și rămase cu gura căscată când îl văzu pe tatăl ei șezând încă lângă doamna consul, la masa unde li se servise cafeaua. Îi întinse fruntea să i o sărute, apoi se așeză la locul ei, proaspătă, flămândă, cu ochii roșii de somn; luă zahăr, unt și brânză cu mărar.
— Ce bine mi pare, papà, că măcar o dată te găsesc și eu aici! spuse fata apucând cu șervetul un ou fierbinte pe care apoi îl sparse cu lingurița de ceai.
— Am așteptat o azi dinadins pe mica noastră somnoroasă, îi răspunse consulul care și fuma țigara și, cu gazeta împăturită, lovea încet și stăruitor în masă.
La rândul ei, doamna consul își termină, cu mișcări încete și grațioase, micul dejun, apoi se rezemă cu spatele de speteaza canapelei.
— Thilda, trebăluiește de mult prin bucătărie, continuă, cu tâlc, consulul, și eu de asemenea aș fi de mult la birou, dacă maică ta și cu mine n am avea de vorbit într o problemă serioasă cu fetița noastră.
Tony, cu gura plină de pâine cu unt, se uita, cu un amestec de curiozitate și de spaimă, când în ochii tatălui său, când în ochii maică sii.
— Mănâncă mai întâi, copila mea! o îndemnă doamna consul.
Tony însă lăsă cuțitul din mână și strigă:
— Dă i dramul, papà, spune mi numaidecât!
Fără a înceta să se joace cu ziarul, consulul se mulțumi să repete:
— Hai, mănâncă.
În timp ce își bea în tăcere și fără poftă cafeaua și își mânca oul și tartina cu brânză verzuie, Tony începu să bănuiască despre ce era vorba. Prospețimea dimineții i se șterse de pe obraji, păli puțin, refuză mierea și în curând declară, cu glas stins, că a isprăvit...
— Draga mea copilă, începu consulul, după o clipă de tăcere, ceea ce vrem să discutăm cu tine este cuprins în această scrisoare. Și consulul continuă să bată în masă, dar nu cu gazeta, ci cu un plic mare, albăstrui. Pe scurt: domnul Bendix Grünlich, pe care cu toții l am cunoscut ca pe un om vrednic și amabil, îmi aduce la cunoștință că în timpul șederii sale în orașul nostru, în inima lui, a încolțit o adâncă înclinație pentru fiica noastră și ne cere mâna ei, după toate regulile cuvenite. Ce părere are buna noastră fetiță despre acest lucru?
Tony ședea rezemată pe spate, cu capul în piept, și cu mâna dreaptă răsucea încet inelul de argint pentru șervet. Deodată însă își ridică ochii, niște ochi întunecați și plini de lacrimi. Apoi cu glasul chinuit spuse sacadat:
— Ce vrea de la mine omul ăsta? Ce i am făcut? Izbucni în plâns.
Consulul aruncă o privire nevestei sale, apoi se uită încurcat în ceașca goală din fața lui.
— Dragă Tony, zise blând doamna consul, de ce acest Schauffement? Poți fi sigură, nu i așa, că părinții tăi îți vor binele și că ei nu te pot sfătui să refuzi situația ce ți se oferă pentru întreaga viață. Vezi tu, eu înțeleg că nu ai încă un sentiment definitiv pentru domnul Grünlich. Dar asta vine, te asigur, vine cu timpul... O ființă tânără ca tine nu știe niciodată precis ce vrea... în capul ei e tot atâta confuzie ca și în inimă... Trebuie să i dăm răgaz inimii, iar capul trebuie să l ținem deschis pentru sfaturile oamenilor cu experiență care se îngrijesc cu chibzuială de soarta noastră...
— Dar eu nu știu nimic despre el, izbucni Tony deznădăjduită, ștergându și lacrimile cu șervețelul de batist, pătat cu ou. Știu doar atât că are favoriți aurii și o întreprindere foarte activă. Buza ei superioară, tremurând de plâns, avea o expresie nespus de înduioșătoare.
Cu o mișcare subită de afecțiune, consulul își apropie scaunul de al ei și o mângâie pe păr, zâmbind.
— Mica mea Tony, spuse el, ce ai putea să știi despre domnul Grünlich? Ești doar un copil, vezi tu, și n ai avea de unde ști mai mult nici dacă ar fi stat aici, nu patru, ci cincizeci și două de săptămâni... Tu ești o fetiță, nu cunoști încă lumea și trebuie să te bizui pe sfatul celor care o cunosc și care îți vor binele...
— Nu înțeleg... nu înțeleg... suspina Tony, buimăcită, vârându și capul, ca o pisicuță, sub mâna ce o mângâia. Vine aici... le spune tuturor câte o vorbă plăcută... pleacă iar... și scrie că vrea să mă... Nu înțeleg de unde și până unde... Ce i am făcut?
Consulul zâmbi din nou.
— Toate astea le ai mai spus o dată, Tony, și tocmai asta arată că ești un copil neajutorat. Fetița mea să nu creadă cumva că vreau s o împing de la spate, s o chinuiesc. Toată treaba asta putem și trebuie chiar s o cumpănim în liniște, căci e o problemă serioasă. în sensul acesta am să i răspund deocamdată și domnului Grünlich, fără a respinge dar și fără a primi cererea lui. Sunt atâtea lucruri de care trebuie să ținem seama!... Ei, ne am înțeles? Gata! Acum Papa pleacă la treburi... Adieu, Bethsy!
— La revedere, dragul meu Jean!
— Puțină miere tot ai putea să iei, Tony, spuse doamna consul după ce rămase singură cu fiică sa care ședea nemișcată, cu capul în pământ, pe scaunul ei. Trebuie să te hrănești bine...
Încet încet, lacrimile fetei secară. Capul îi era înfierbântat și i vuia de atâtea gânduri... Dumnezeule, ce întorsătură! Știa, firește, că într o zi va fi soția unui negustor, că va face o căsătorie bună, avantajoasă, potrivită cu demnitatea familiei și a firmei... Și acum, iată că deodată, pentru prima oară, cineva voia într adevăr s o ia în căsătorie, cu tot dinadinsul. Cum trebuie să te porți într o astfel de împrejurare? Pentru ea, Tony Buddenbrook, se punea pe neașteptate problema acelor cuvinte de o înspăimântătoare însemnătate pe care până acum le cunoștea doar din cărți. Era vorba de „consimțământul" ei, de „mâna" ei, de ceva „pentru toată viața"... Dumnezeule, ce situație nouă, cu totul nouă, așa fără veste.
— Și tu, mamă? Și tu mă sfătuiești să spun... „da".
Se codise o clipă să rostească cuvântul „da", fiindcă i se părea supărător de patetic, ba chiar o stingherea; în cele din urmă însă îl pronunță, pentru întâia oară în viață, și cu demnitate, începu să se rușineze puțin de neajutorarea ei de adineauri. Nu că i s ar fi părut mai puțin absurd decât acum zece minute să se mărite cu domnul Grünlich, dar începea să se complacă în situația importantă în care se găsea.
— Să te sfătuiesc, fetița mea? răspunse maică sa. Dar papà ți a dat vreun sfat? N a zis ba, atâta tot. Nici el și nici eu nu ne am putea lua această mare răspundere. Căsătoria ce ți se oferă este exact ceea ce se numește o partidă bună, draga mea Tony... Þi ai întemeia un cămin la Hamburg, în condiții excelente, și ai trăi pe picior mare...
Tony ședea nemișcată. Deodată parcă niște draperii de mătase se iviră în fața ei, ca în salonul din casa bunicilor. Oare când va fi madame Grünlich va bea ciocolată dimineața? Nu se cuvenea să întrebe așa ceva.
— Cum spunea și tatăl tău, ai timp să te gândești, continuă doamna consul. Dar trebuie să ți atragem atenția că nu dai peste așa un noroc în fiecare zi și că această căsătorie corespunde întocmai obligațiilor și destinului tău. Da, fetița mea, și stărui asupra acestui lucru. Drumul ce ți s a deschis astăzi e drumul pe care soarta ți l a hărăzit, asta o știi de bună seamă și tu, foarte bine...
— Da, spuse Tony, dusă pe gânduri, desigur.
Era pe deplin conștientă de îndatoririle ei față de familie și față de firmă și era mândră de aceste îndatoriri. Ea, Antonie Buddenbrook, înaintea căreia comisionarul Matthiesen își scotea până la pământ jobenul ponosit, ea, fata consulului Buddenbrook, care se plimba prin oraș ca o mică domniță, era pătrunsă în toate fibrele sale de istoria familiei. Croitorul din Rostock fusese, la vremea lui, un om foarte înstărit și de atunci ascensiunea continuase tot mai strălucit. Ea, Antonie, are menirea să contribuie la rândul ei la strălucirea familiei și a firmei Johann Buddenbrook, printr o căsătorie bogată și distinsă... La birou, Tom lucra pentru același lucru... Da, desigur, o astfel de partidă era cea indicată, dar de ce tocmai domnul Grünlich?!... Îl vedea în fața ei cu favoriții aurii, cu mutra roză, zâmbitoare, cu negul de lângă nas, cu pașii mărunți; îi pipăia parcă haina lânoasă și aproape că i auzea glasul mieros.
— Știam eu bine, spuse doamna Buddenbrook, că îndată ce ai să te liniștești n ai să te mai împotrivești unor argumente chibzuite... Poate că ai și luat o hotărâre?...
— O, Doamne ferește! strigă Tony, accentuând cu o bruscă indignare pe „o". Să mă căsătoresc cu Grünlich? Ce absurditate! Am râs de el tot timpul, l am ținut numai în înțepături... Nu nțeleg din capul locului cum de mă poate suferi! Ar trebui să aibă totuși puțină mândrie...
Apoi începu să și picure miere pe o felie de pâine de secară.


III

În vara acelui an, familia Buddenbrook nu plecă în vilegiatură nici măcar în timpul vacanței lui Christian și a Clarei. Consulul declară că e prea ocupat cu afacerile sale comerciale, iar hotărârea mereu amânată a Antoniei reținea de asemenea familia acasă, în așteptare. Consulul adresase personal domnului Grünlich o scrisoare foarte diplomatică, dar lucrurile nu se urneau din loc, din pricina fetei a cărei încăpățânare izbucnea în formele cele mai copilăroase.
— Să mă ferească Dumnezeu, mamă! Nu pot să l sufăr, spunea ea, accentuând cât se poate de energic prima silabă din ultimul cuvânt.
Sau declara solemn:
— Tată! — de obicei îl numea „papà" — niciodată n am să mi dau consimțământul.
Treburile s ar fi împotmolit desigur pentru multă vreme, dacă, pe la mijlocul lui iulie, zece zile după convorbirea din sufrageria mică, nu s ar fi întâmplat următoarele:
Era după amiază, o după amiază caldă, cu cer albastru. Doamna consul plecase în oraș, și Tony ședea la fereastră cu un roman în mână, singură, în salonul cu peisaje, când Anton îi aduse o carte de vizită. Înainte chiar de a fi avut vreme să citească numele, un domn în redingotă evazată și pantaloni de culoarea mazării intră în odaie; firește că era domnul Grünlich și fața lui avea o gingășie rugătoare.
Tony sări îngrozită de pe scaun și făcu o mișcare, ca și când ar fi vrut să fugă în sufragerie... Cum ar fi fost cu putință să mai stea de vorbă cu un domn care i a cerut mâna? Inima îi bătea cu putere și fața i se îngălbeni ca ceara. Atâta vreme cât îl știa departe, tratativele serioase cu părinții și importanța neașteptată ce se acorda persoanei și hotărârii ei îi făceau chiar plăcere. Dar uite că omul era din nou aici, în fața ei! Ce are să se întâmple? Simțea din nou că o s o podidească plânsul.
Cu pași repezi, cu brațele larg deschise și cu capul aplecat într o parte, domnul Grünlich înainta spre ea, cu aerul unui om care parc ar fi vrut să spună: „Iată mă, ucide mă, dacă vrei!"
— Ce hotărâre a soartei! exclamă, să vă găsesc, pe dumneavoastră, Antonie! Spunea „Antonie".
Tony, care stătea în picioare, lângă scaun, cu romanul în mâna dreaptă, își țuguie buzele și ridicându și capul la fiecare cuvânt, rosti sacadat, cu un accent plin de revoltă:
— Ce vă trece prin gând? Totuși plânsul o îneca.
Domnul Grünlich însă era prea emoționat pentru a putea băga de seamă această întâmpinare.
— Puteam oare să mai aștep de a mă întoarce? întrebă cu foc. Am primit acum o săptămână scrisoarea iubitului dumneavoastră părinte, scrisoare care m a umplut de nădejde! Puteam să mă zbat în îndoială, domnișoară Antonie? Nu mai puteam... M am aruncat într o trăsură... Am alergat încoace... Am reținut câteva odăi la hotelul Hamburg... și acum iată mă aici, Antonie, pentru a auzi de pe buzele dumneavoastră cuvântul suprem, hotărâtor, care mă va face mai fericit decât aș putea spune!
Tony încremeni, lacrimile îi secară de mirare. Acesta era, așadar, efectul scrisorii pline de tact a tatălui ei, care amânase pe un timp nedădurminat orice răspuns? Bâlbâi de trei, patru ori:
— Vă înșelați... Vă înșelați...
Domnul Grünlich trase un fotoliu aproape de tot de scaunul ei aflat lângă fereastră, se așeză, silind o și pe Tony să și reia locul, uluită, și în timp ce înclinându se spre ea îi apucă mâna moale, continuă, cu glas emoționat:
— Domnișoară Antonie... din prima clipă, din după amiaza aceea... Vă aduceți aminte de după amiaza aceea?... Cînd am văzut întâia oară în cercul familiei făptura dumneavoastră de vis, plină de farmec și distincție... numele dumneavoastră e scris... Se corectă: e săpat cu litere neșterse... în inima mea. Din ziua aceea, domnișoară Antonie, dorința mea fierbinte, unică este de a dobândi pentru întreaga viață frumoasa dumneavoastră mână, și ceea ce scrisoarea iubitului dumneavoastră părinte mi a îngăduit doar să sper, dumneavoastră veți preface într o fericită certitudine... nu i așa? Pot să mă bizui pe simpatia dumneavoastră... Să fiu sigur, nu i așa, de reciprocitatea sentimentelor noastre!
Tony se uita încremenită la fața lui trandafirie, la negul de la rădăcina nasului...
— Nu, nu! spuse ea precipitat, cu spaimă. Apoi adăugă: Nu vă spun „da". Se opintea să vorbească dârz, dar se și pornise pe plâns.
— Prin ce am meritat această neîncredere și șovăire din partea dumneavoastră? întrebă el cu glas înăbușit și aproape mustrător. Sunteți o fetiță răsfățată, ocrotită cu dragoste și grijă... dar eu vă jur, da, vă dau drept chezășie cuvântul meu de bărbat că am să vă port pe brațe, că atunci când veți fi soția mea nimic n o să vă lipsească și că la Hamburg veți duce o viață demnă de dumneavoastră...
Tony sări în picioare, își smulse mâna din mâinile lui și izbucnind în plâns, strigă, în culmea disperării:
— Nu... Nu! Am spus doar nu! Refuz cererea dumneavoastră; nu înțelegeți, pentru numele lui Dumnezeu?
Dar și domnul Grünlich se ridică. Se trase un pas înapoi, își deschise brațele și întorcându și palmele în sus, rosti, cu seriozitatea unui om de onoare, hotărât:
— Vă dați seama, domnișoară Buddenbrook, că eu nu mă pot lăsa jignit în felul acesta?
— Dar eu nu vă jignesc, domnule Grünlich, zise Tony, părându i rău de duritatea de adineauri. Dumnezeule Doamne, de ce să i se întâmple tocmai ei astfel de lucruri? Altfel își închipuise ea o cerere în căsătorie! Crezuse că e de ajuns să spui: „Cererea dumneavoastră mă onorează, dar n o pot primi", și totul e în regulă...
— Cererea dumneavoastră mă onorează, spuse într adevăr, cât putu de liniștit, dar nu pot s o primesc... Da, și acum... trebuie să vă părăsesc, iertați mă, nu mai am timp.
Domnul Grünlich însă îi aținu calea.
— Mă respingeți? întrebă cu glasul stins.
— Da, răspunse Tony, adăugind, prevăzătoare: Îmi pare rău.
Domnul Grünlich respiră agitat, făcu doi pași mari înapoi, își înclină bustul într o parte și arătând cu degetul spre covor, strigă cu o voce înspăimântătoare:
— Antonie!
Astfel statură față n față o clipă; el, într o atitudine de sinceră mânie, poruncitor, Tony palidă, tremurând, cu batista umedă la gură. În sfîrșit, domnul Grünlich se întoarse și, cu mâinile la spate, măsură cu pași mari de două ori odaia, ca și cum ar fi fost la el acasă. Apoi se opri lângă fereastră, privind prin geam amurgul ce începuse să coboare.
Tony se îndrepta încet și cu oarecare precauție spre ușă; dar abia ajunse până n mijlocul odăii, că se pomeni din nou cu domnul Grünlich în față.
— Tony, zise acesta aproape în șoaptă, apucând o blând de mână și, încet de tot, se lăsă... se lăsă în genunchi. Favoriții lui aurii atingeau mâna fetei. Tony... repetă el, uită te la mine... Vezi bine în ce stare m ai adus... Ai oare inimă, o inimă simțitoare?... Ascultă mă... Ai în fața dumitale un bărbat care va fi nimicit, distrus, dacă... da, un om care va muri de durere, reluă cu o anumită grabă, dacă i disprețuiești iubirea! Iată mă la picioarele dumitale. Te lasă inima să mi spui: Te urăsc?
— Nu, nu! zise Tony grăbit, cu glas mângâietor. Lacrimile i se zvântară, în inima ei se trezeau emoția și compătimirea. Dumnezeule, cât trebuie s o iubească dacă a ajuns atât de departe, spunându i lucruri care pentru ea erau cu totul străine și indiferente! E cu putință ca ea, Tony, să trăiască astfel de clipe? Doar în romane citești așa ceva și uite că acum, în viața de toate zilele, un domn îmbrăcat în redingotă stă în genunchi în fața ei și o imploră... Gândul de a se căsători cu el i se păruse pur și simplu absurd, pentru că îl găsise nesărat pe domnul Grünlich. Dar acum zău că nu i mai părea deloc nesărat. Glasul și fața lui exprimau o teamă atât de adevărată, o rugăminte atât de sinceră și de deznădăjduită!...
— Nu, nu, repetă Tony, plecându se emoționată spre el, nu vă urăsc, domnule Grünlich, cum puteți să spuneți așa ceva?... Dar acum ridicați vă... vă rog.
— Nu vreți să mă omorâți? întrebă el din nou și Tony îi răspunse încă o dată, cu un accent mângâietor, aproape matern:
— Nu, nu...
— Ei, asta zic și eu vorbă! strigă domnul Grünlich, sărind în picioare. Dar observând mișcarea speriată a fetei îngenunche din nou și spuse potolind o îngrijorat: Bine, bine... Nici o vorbă mai mult, Antonie! Ajunge deocamdată... O să mai vorbim... Altă dată... Altă dată... Acum, la revedere... La revedere... O să mă întorc... La revedere!...
Se ridică repede, își luă de pe masă pălăria mare, cenușie, îi sărută mâna și ieși grăbit pe ușa cu geamuri. Tony îl văzu apucând zorit bastonul în galeria cu coloane și dispărând pe coridor. Stătea în mijlocul odăii, complet buimăcită, istovită, cu batista umedă în mâna ce i atârna fără vlagă.


IV

Consulul Buddenbrook spuse soției sale:
— Dacă aș ști că Tony are vreun motiv serios care o împiedică să se hotărască pentru această căsătorie!... Dar e un copil, Bethsy, dornică de distracții, dansează la baluri, primește, și chiar cu plăcere, ca tinerii să i facă curte, fiindcă știe că e frumoasă și de familie bună... în taină și fără să și dea seama, poate, e în căutare, dar o cunosc: încă nu și a descoperit, cum se zice, inima... Dacă ai întreba o, și ar răsuci capul spre dreapta, spre stânga, s ar gândi, s ar gândi... dar n ar ști să spună un nume. E un copil, un pui de vrabie, o mică zvăpăiată... Dacă zice da, își va fi găsit locul, își va putea înjgheba un cămin frumușel, cum îi dorește inima, și după câteva zile își va iubi bărbatul... Nu e un Adonis, o, nu, nu e un Adonis, dar e totuși cât se poate de prezentabil, și la urma urmei, nici unei oi nu i poți cere să aibă cinci picioare, dacă mi dai voie să mă exprim în limbaj comercial. Dacă vrea să aștepte pe cineva care să fie și frumos și partidă bună, n am nimic de zis, ce o da Dumnezeu! Tony Buddenbrook va mai găsi oricând ceva. Cu toate că, pe de altă parte... e totuși oarecare primejdie, și pentru a mă exprima tot în limbaj comercial, cu năvodul dai în fiecare zi, dar nu în fiecare zi prinzi pește!... Ieri dimineață am stat de vorbă mai pe ndelete cu Grünlich, care stăruie cu cea mai mare seriozitate în intențiile lui, i am văzut registrele... mi le a prezentat... Niște registre, Bethsy, să le pui în vitrină, nu altceva! Mi am exprimat toată mulțumirea. Pentru o întreprindere abia înjghebată, treburile merg foarte bine, foarte bine. Averea lui se ridică la aproximativ 120 000 taleri, și asta pare se e doar o situație trecătoare, fiindcă omul adaugă în fiecare an o sumă frumușică la capital... Informațiile pe care mi le dau rudele noastre Duchamps — știi, i am întrebat și pe ei — nu sunt nici ele rele: nu i cunosc exact situația financiară, e adevărat, dar știu că trăiește gentleman like, frecventează societatea cea mai bună și, fapt notoriu, întreprinderea îi este prosperă și cu ramificații. Ceea ce am aflat de la alte câteva persoane din Hamburg, ca de pildă bancherul Kesselmeyer, m a mulțumit de asemenea pe deplin. Pe scurt, după cum știi și tu, Bethsy, nu pot decât să doresc cu toată stăruința această căsătorie care ar fi atât de folositoare familiei și firmei noastre. Doamne sfinte! Mă doare, firește, s o văd într o situație atât de apăsătoare pe biata copilă, împresurată din toate părțile, umblând de colo până colo, obidită de abia i mai auzi glasul. Dar nici pe Grünlich nu l pot trimite pur și simplu la plimbare... Pentru că mai e ceva, Bethsy, și asta n o pot repeta îndeajuns: în anii din urmă, Dumnezeu știe de ce, nu ne a mers prea strălucit. Nu că ajutorul ceresc ne ar fi lipsit, Doamne ferește, munca cinstită își găsește răsplata cuvenită — dar afacerile merg anevoie... ah, anevoie de tot și chiar în starea aceasta ne menținem numai prin prudența deosebită de care dau dovadă. N am progresat, în orice caz, n am progresat substanțial de când tata a închis ochii... Vremurile nu sunt deloc favorabile pentru comerț... în sfârșit, nu prea avem de ce să ne bucurăm. Fata noastră e de măritat și poate să facă o partidă pe care toată lumea o găsește, spre folosul nostru, strălucită — de ce să n o facă? Nu e bine să mai așteptăm, Bethsy, nu e bine deloc! Mai vorbește i încă o dată; azi după amiază am încercat s o conving pe cât am putut.
Consulul avea dreptate: Tony era la ananghie. Nu mai spunea „nu", dar nici „da" nu se îndura să spună. Doar Dumnezeu putea să i ajute! Singură nu prea înțelegea ce o împiedica să și smulgă acest consimțământ. Între timp, când tatăl ei o lua deoparte și i spunea câte o vorbă serioasă, când maică sa o poftea lângă ea, pentru a i cere să se hotărască în sfârșit... Unchiul Gotthold și familia lui nu fuseseră inițiați în această chestiune, fiindcă ei se arătaseră totdeauna dispuși să i ia peste picior pe cei din Mengstrasse. În schimb, Sesemi Weichbrodt aflase câte ceva, și, într o vorbire corectă, îi dădu câteva sfaturi înțelepte, ba chiar și mamzel Jungmann se găsi să i spună: „Tony, draga mea, suflețelul meu, nu ți mai face griji: tot în cercurile cele mai bune ai să rămâi..." —și Tony nu mai putea pune piciorul în salonul bunicilor, salonul acela venerabil, îmbrăcat în mătase, de dincolo de poarta cetății, fără s o audă pe bătrâna Kröger: "A propos, mi a ajuns ceva la ureche; sper că ai să fii rezonabilă, mititico..."
Într o duminică, Tony se afla cu părinții și frații ei în biserica Sfânta Maria. Pastorul Kolling tâlcuia în cuvinte puternice versetul care spune că „femeia trebuie să părăsească pe tatăl și pe mama sa să și urmeze bărbatul". Deodată părintele se abătu de la text. Tony își ridică ochii spre el, crezând că poate preotul o privește. Nu, slavă Domnului; răsucindu și în altă parte capul butucănos, el revărsa valuri de generalități asupra mulțimii evlavioase. Și totuși era limpede că pastorul pornea la un nou atac și că fiecare cuvânt al lui ei îi era destinat. „Tânăra femeie care abia a ieșit din copilărie, grăia pastorul, care nu are încă nici voință proprie, nici judecată și care cu toate acestea se împotrivește sfaturilor pline de dragoste ale părinților, e vrednică de osândă și Domnul o va scuipa din gura sa..." — și la această întorsătură, una din acelea după care pastorul Kolling se dădea în vânt și pe care le rostea cu însuflețire, Tony se simți totuși atinsă de privirea lui pătrunzătoare, însoțită de o mișcare înspăimântătoare a brațului... Apoi îl văzu, alături, pe tatăl său ridicându și mâna parc ar fi vrut să spună:, Ajunge, ajunge; las o mai domol!..." Nu încăpea nici o îndoială că pastorul Kolling era înțeles, fie cu el, fie cu doamna Buddenbrook.
Ședea ghemuită, cu fața aprinsă, la locul ei obișnuit; avea impresia că ochii tuturor sunt pironiți asupra ei și în duminica următoare refuză cu dârzenie să se mai ducă la biserică.
Umbla tăcută de colo până colo, abia mai râdea, nu mai avea deloc poftă de mâncare și câteodată ofta atât de sfâșietor, de parcă s ar fi luptat cu cine știe ce hotărâre, pentru ca o clipă mai târziu să se uite cu ochi tânguioși la ai săi... Stârnea compătimirea celor ce o vedeau. Slăbise cu adevărat și pierduse mult din prospețime, în sfârșit, consulul spuse:
— Așa nu mai merge, Bethsy; n avem dreptul să chinuim copilul. Are nevoie de o schimbare de aer, ca să se liniștească, să și limpezească gândurile. Ai să vezi că atunci o să aleagă calea cea bună. Eu nu mă pot smulge de aici și vacanța, azi mâine, trece... dar noi ăștialalți, putem să rămânem foarte bine acasă. Din întâmplare, tocmai ieri a trecut pe aici bătrânul Schwarzkopf din Travemünde, Dietrich Schwarzkopf, comandantul pilotajului. Am scăpat câteva vorbe și el s a arătat bucuros să ne găzduiască pentru câtva timp fata... O să i plătesc eu într un fel... Acolo Tony va găsi o atmosferă tihnită, de familie, va putea să facă băi, să respire aer și să și limpezească gândurile. Tom o va însoți și totul are să se rânduiască. Ar fi bine chiar mâine, nu mai târziu...
Tony primi cu plăcere propunerea. Domnul Grünlich nu se prea arăta, e adevărat, dar știa că e în oraș, duce tratative cu părinții ei și așteaptă... Dumnezeule, ar putea să se trezească în orice zi cu el în față, vociferând, implorând o... La Travemünde și într o casă străină va fi mai sigură că scapă de el. Își făcu deci, repede și voioasă, bagajul, apoi într una din ultimele zile ale lui iulie se urcă, împreună cu Tom care trebuia s o însoțească, în maiestuoasa trăsură a Krögerilor, își luă într o excelentă dispoziție rămas bun de la toți și respiră liniștită când trecu pe sub poarta orașului.
Spre Travemünde mergi drept înainte, apoi treci apa cu bacul și o apuci din nou drept înainte. Drumul acesta îl cunoșteau bine amândoi. Deși soarele ardea și praful acoperea priveliștea sărăcăcioasă, copitele murgilor voinici, de Mecklenburg, ai lui Lebrecht Kröger ropoteau în cadență surdă pe șoseaua cenușie ce aluneca sprinten înapoi. În mod excepțional masa fusese servită la ora unu și cei doi frați plecaseră la ora două fix. Astfel la patru și ceva ei puteau să sosească la destinație, căci dacă o birjă făcea drumul acesta în trei ore, Jochen, vizitiul lui Kröger, avea ambiția să l facă în două.
Tony, într o rochie simplă, cenușie, strânsă pe talie, picotea visătoare sub pălăria lată de paie și sub umbrela tot de culoare cenușie împodobită cu dantele de un galben deschis, proptită de coșul trăsurii. Își pusese cu grație, unul peste altul, picioarele încălțate cu ciorapi albi și pantofi cu panglicuțe legate cruciș. Cu spatele rezemat de perne, ea ședea comod și elegant; părea făcută pentru echipajul acela.
Tom, care împlinise douăzeci de ani, era îmbrăcat într un costum îngrijit din postav albastru cenușiu; își dăduse pe ceafă pălăria de paie și fuma țigări rusești. Nu era prea înalt; dar mustățile, mai închise decât părul și genele, îi creșteau viguros. Ridicându și puțin, cum avea obiceiul, o sprânceană, el se uita la norii de praf și la copacii ce se răsfirau înapoi pe cele două margini ale șoselei.
Tony se porni pe vorbă:
— Niciodată nu m am bucurat așa de mult că plec la Travemünde ca de data asta... mai întâi din tot soiul de motive... Degeaba te strâmbi, Tom. Ce n aș da să pot lăsa la o depărtare și mai mare o anumită pereche de favoriți aurii!... Pe urmă o să avem un Travemünde cu totul nou acolo pe chei, la familia Schwarzkopf... Nici că o să mi pese de societatea de la băi... O cunosc și o răscunosc... Nu sunt deloc dispusă pentru așa ceva... Și pe urmă... pentru individul acela, acolo toate ușile sunt deschise, nu se sinchisește de nimic și, ascultă mă pe mine, ar fi în stare să răsară într o bună zi lângă mine, cu surâsul lui suav.
Tom își aruncă țigara și scoase alta din tabachera al cărei capac gravat cu artă înfățișa o troică atacată de lupi. (Consulul o primise în dar de la un client rus.) Þigările acestea mici și tari, cu vârful aurit, erau pasiunea lui Tom. Fuma cu nemiluita din ele și avea prostul obicei de a trage fumul adânc în piept, dându i drumul în valuri domoale în timp ce vorbea.
— Da, spuse el, în privința asta... parcul băilor mișună de vilegiaturiști din Hamburg. Consulul Fritsche, care a cumpărat întreaga stațiune, e și el din Hamburg... Papa zice că în timpul din urmă face niște afaceri strălucite... dar să știi că o să ți scape multe lucruri dacă nu te dai cât de cât cu ceilalți... Peter Dohlmann e firește acolo; pe vremea asta nu stă niciodată în oraș; afacerile i merg de la sine, târâș grăpiș, bineînțeles... Curios!... Eh... Și unchiul Justus vine sigur duminica, să dea câte o raită pe la ruletă. O să fie acolo și familiile Mollendorpf și Kistenmaker, toți în păr, cred că și Hagenstrom...
— A, firește! Cum să lipsească Sarah Semlinger?...
— Întâi și întâi că se numește Laura, draga mea, să fim drepți.
— Și cu Julchen, firește... Se spune că Julchen se logodește în vara asta cu August Mollendorpf și Julchen o va face! Atunci vor intra defintiv în societate! Ei bine, Tom, e revoltător! O familie de venetici...
— Ei, Dumnezeule mare... Strunck & Hagenstrom știu să se descurce în afaceri; ăsta e esențialul...
— Bineînțeles! Și se știe și cum reușesc... Cu coatele, fără nici un scrupul, fără un strop de eleganță... Bunicul spunea despre Hinrich Hagenstrom: „La ăsta și boul fată". Așa spunea bunicul...
— Da, da, dar totuna e. Banul n are miros. Iar în ceea ce privește logodna asta, e o afacere absolut corectă. Julchen va fi doamna Mollendorpf, iar August va avea o situație frumoasă.
— Ei, vrei să mă necăjești, Tom, știu eu, asta i tot... Dar eu îi disprețuiesc pe oamenii ăștia...
Tom începu să râdă:
— Doamne, Doamne... o să trebuiască să ne obișnuim cu ei, șui. Cum spunea Papa deunăzi: sunt în plină ascensiune... În timp ce familia Mollendorpf de pildă... Și apoi nu li se poate contesta destoinicia. Hermann se arată de pe acum foarte folositor în afaceri, iar Moritz, cu toate că e slab de piept, a terminat școala în chip strălucit. Se zice că e foarte temut și respectat; studiază dreptul.
— Foarte bine... dar eu tot mă bucur că mai sunt familii care n au nevoie să se căciulească în fața lor și că de pildă noi, familia Buddenbrook, oricum...
— Bine, bine, spuse Tom, n o să ne apucăm acum să ne grozăvim. Puncte vulnerabile se găsesc în orice familie, continua cu voce scăzută, uitându se la spatele lat al lui Jochen. Ce o să mai fie, de pildă, și cu unchiul Justus, numai bunul Dumnezeu știe. Papa clatină mereu din cap când vorbește de el și cred că bunicul Kröger a trebuit să l ajute de câteva ori cu sume mari... Și nici verii noștri nu prea fac mare ispravă. Jurgen, care are de gând să și continue studiile, n a fost în stare încă să și ia bacalaureatul... Și nici Jakob care lucrează la Dalbeck & Comp., la Hamburg, nu pare a avea deloc o purtare mulțumitoare. Niciodată nu i ajung banii, cu toate că nu i lipsește nimic, căci mătușa Rosalie îi trimite tot ce i refuză unchiul Justus... Nu, după părerea mea, e mai bine să nu ridicăm piatra împotriva nimănui. De altfel, dacă vrei să ții piept familiei Hagenstrom, nu ți rămâne decât să te măriți cu Grünlich.
— De asta ne am urcat în trăsură? Să vorbim de măritiș? Ei, da, poate că ar trebui să l iau. Dar acum nu vreau să mă gândesc la așa ceva. Vreau să uit. Acum mergem la familia Sroattkopp. Nu mi amintesc să i fi văzut vreodată... Sunt oameni drăguți?
— A, Diederich Swattkopp e... un ciot bătrân dat dracului... cum zice el. Nu vreau să spun că totdeauna vorbește așa. Numai după ce dă pe gât peste cinci pahare de grog. Într o zi când a fost pe la birou, am mers împreună la societatea de navigație... A băut de a stins. Tatăl său s a născut pe o corabie care făcea naveta Germania Norvegia și pe urmă a ajuns căpitan pe aceasta linie. Diederich are o pregătire bună; comandant de pilotaj e o situație de răspundere și e destul de bine plătită... E un bătrân lup de mare... dar totdeauna galant cu femeile. Atenție, o să ți facă un pic de curte...
— A...! Și nevastă sa?
— Pe nevastă sa n o cunosc nici eu. Trebuie să fie o femeie simpatică. De altfel au și un băiat. Pe vremea când l am cunoscut era într a șaptea sau a opta; acum o fi student... ia te uită, marea! Încă un sfert de oră, poate chiar mai puțin...
Trăsura înainta o bucată de drum pe o alee de fagi tineri chiar de a lungul mării, ce se întindea albastră și pașnică în soare. Farul se ivi galben și rotund; câteva clipe privirile lor alunecară peste golf și diguri, peste acoperișurile roșii ale orășelului, peste pânzele și odgoanele șalupelor din micul port. Apoi trecură de primele rânduri de case, lăsară în urmă biserica, apucară pe chei, de a lungul râului, și în sfârșit, se opriră în fața unei căscioare drăguțe, cu veranda umbrită de perdeaua deasă a viței de vie.
Comandantul Schwarzkopf stătea în fața ușii și, când trăsura ajunse aproape, își scoase chipiul de marinar. Era un om scund, spătos, cu obrajii rumeni, cu ochii albaștri ca apa și cu o barbă brumată și țepoasă, care se întindea ca un evantai de la o ureche la cealaltă. Cu gura trasă într o parte, și cu o pipă de lemn într un colț, cu buza superioară rasă, puternică, roșie și bombată, făcea impresia unui om de treabă. O vestă albă de pichet strălucea de sub vestonul deschis, împodobit cu galoane aurite. Stătea cu picioarele crăcănate și cu burta scoasă puțin înainte.
— E o adevărată onoare pentru mine, mamzel, vă spun cu toată sinceritatea, că primiți să stați un timp la noi... O ajută cu multă grijă pe Tony să coboare din trăsură. Cu plecăciune, domnule Buddenbrook! Ce face tatăl dumneavoastră? Bine? Și doamna consul?... Mă bucur din toată inima!... Poftiți, poftiți, vă rog. Nevastă mea a pregătit mi se pare o mică gustare... Dumneata mână la hanul lui Peddersen, spuse el întorcându se către vizitiul care adusese valiza în casă. Acolo e loc bun pentru cai... Sper că rămâneți la noi peste noapte, domnule Buddenbrook. Nu? Ei, se poate? Dar trebuie să răsufle și caii așa că n ați ajunge în oraș înainte de a se întuneca.
— Știți că aici e cel puțin tot așa de bine ca la hotelul băilor, spuse Tony, un sfert de ceas mai târziu, când se așezară cu toții în verandă, în jurul mesei unde se servi cafeaua. Ce aer minunat! Până aici se simte mirosul ierbii de mare. Îmi pare grozav de bine că sunt din nou la Travemünde!
Printre stâlpii verandei, acoperiți de viță, se vedeau bărcile, debarcaderele de pe râul lat sclipind în soare și mai departe, înspre adăpostul luntrilor de pe „Priwal", peninsula Mecklenburgului, mult ieșită înainte. în comparație cu porțelanurile vechi și fine de casă, ceștile cu margine albastră și cu aspect de străchini păreau neobișnuit de greoaie, dar masa pe care în dreptul Antoniei gazdele așezaseră un buchet de flori de cîmp, era îmbietoare și drumul stârnise pofta de mâncare a călătorilor.
— O să vedeți cum o să vă refaceți la noi, mamzel, spuse gospodina. Păreți, cum să zic? — epuizată de oboseală. Da, aerul de oraș și puzderia aceea de petreceri!...
Doamna Schwarzkopf, fiica unui pastor din Schlutup, părea cam de cincizeci de ani, era cu un cap mai mică decât Tony și destul de pirpirie. Părul ei, încă negru, pieptănat lins și cu îngrijire, era vârât într un fileu cu ochiuri mari. Purta o rochie de un cafeniu închis, cu un guleraș alb croșetat de mână, și manșetele la fel. Era curată, blândă, prietenoasă și își poftea oaspeții de zor să ia din cozonacul cu stafide, făcut de ea, care, înconjurat de smântână, zahăr, unt și faguri de miere, era așezat într un coșuleț în formă de luntre. Coșulețul era împodobit de o bordură brodată cu mărgele, lucrată de micuța Meta, care stătea lângă maică sa. Era o fetiță drăgălașă, de opt ani, îmbrăcată într o rochiță scoțiană, cu părul de culoarea inului împletit într o cosiță țeapănă.
Doamna Schwarzkopf se scuza pentru odaia destinată domnișoarei Tony în care aceasta își și făcuse la repezeală toaleta.
— E așa de simplă...
— Ba deloc, e încântătoare, spuse Tony, înmuind în cafea a patra felie de cozonac... Are vedere spre mare; asta i principalul.
Tom se întreținea cu bătrânul comandant despre vasul „Wullenwewer" care era în reparație în port.
Deodată, un tânăr ca de douăzeci de ani apăru pe verandă cu o carte în mână. Își scoase pălăria sură, de pâslă și, roșind, făcu o plecăciune cam stângace.
— Ei, fiule, spuse comandantul, vii cam târziu... Apoi îl prezentă.: Băiatul meu... și rosti un nume pe care Tony nu l înțelese — student în medicină; își petrece vacanța acasă...
— Îmi pare foarte bine! spuse Tony, așa cum învățase.
Tom se ridică și îi dădu mâna. Tânărul Schwarzkopf se înclină din nou, puse cartea la o parte și, roșind din nou, se așeză la masă. Era de statură mijlocie, cam subțirel și cât se poate de blond. Puful de mustață, tot așa de incolor ca și părul tăiat scurt ce i acoperea capul lunguieț, abia se vedea. Iar părul și mustața erau în perfectă armonie cu pielea feței lui extraordinar de luminoasă, semănând cu un porțelan poros și învăpăindu se la cel mai mărunt prilej. Ochii lui erau de un albastru ceva mai închis decât ai tatălui său și aveau aceeași expresie scrutătoare, nu prea vioaie, dar plină de bunătate; trăsăturile feței erau regulate și destul de plăcute. Când începu să mănânce, i se văzură dinții neobișnuit de frumoși, deși albi și sclipitori, ca fildeșul lustruit. Purta o haină scurtă, cenușie, închisă, cu clape la buzunare și cu elastic la spate.
— Da, vă rog să mă iertați, am întârziat. Vorbea cam greoi și hârâit. Am citit puțin la plajă și nu m am uitat din timp la ceas. Apoi se apucă să mestece tăcut, ridicându și numai din când în când privirea spre Tom și spre Tony, a căror chipuri le cerceta de jos în sus.
Mai târziu, când, la stăruința gospodinei, Tony se pregătea să mai ia ceva, el spuse:
— În mierea de fagure puteți avea toată încrederea, domnișoară Buddenbrook... E un produs absolut natural... Cel puțin știi ce mănânci... Trebuie să vă hrăniți zdravăn... Aerul de aici slăbește... accelerează schimbul de materii. Dacă nu vă alimentați îndeajuns, o să slăbiți...
Avea un fel naiv și simpatic de a se apleca înainte când vorbea și de a se uita uneori la altă persoană decât aceea căreia i se adresa.
Maică sa îl asculta cu drag, apoi iscodea cu privirea capul tinerei fete, dornică să știe ce impresie i au făcut cuvintele băiatului ei. Bătrânul Schwarzkopf însă îi reteză vorba:
— Ia mai slăbește ne, doctore, cu schimbul dumitale de materii... Nu ne interesează deloc.
Tânărul începu să râdă, apoi, roșind din nou, își îndrepta privirea spre farfuria domnișoarei.
Comandantul pronunțase de câteva ori numele băiatului său, dar Tony nu izbutise cu nici un chip să l prindă. Era ceva ca „Moor" sau „Mord"... cu neputință de recunoscut în vorbirea lătăreață și provincială a bătrânului.
În sfârșit, gustarea se isprăvi. Cu vestonul larg deschis, Diederich Schwarzkopf clipea tihnit în soare, apucându se, ca și fiul său, să pâcâie din pipele scurte de lemn, în timp ce Tom se consacră din nou țigărilor. Tinerii începură o discuție vie despre vechi istorii școlărești și Tony se amestecă veselă în vorbă. Tom îl cită pe domnul Stengel: „...Trebuia să faci o linie și ce ai făcut? O dungă..." Păcat că nu era aici Christian. El le știa mult mai bine... Deodată Tom îi spuse soră sii, arătând spre florile din fața ei:
— Domnul Grünlich ar zice: „Sunt de un efect extraordinar!"
Roșie de mânie, Tony îl înghionti în coastă, aruncând o privire sfioasă spre tânărul Schwarzkopf.
Cafeaua fusese servită neobișnuit de târziu și lumea zăbovi mai îndelung la masă. Se făcuse ora șase și jumătate și dincolo de „Priwall" amurgul începea să coboare, când comandantul se ridică:
— Ei, pe mine vă rog să mă iertați, spuse el, mai am ceva treabă dincolo în port... O să luăm masa la opt, dacă vă convine... Sau astăzi poate ceva mai târziu, ce zici, Meta? Și tu... îi spuse din nou pe nume băiatului, nu mai încurca lumea pe aici... Du te și vezi ți de ciolanele tale... Mamzel Buddenbrook o fi vrând să despacheteze... Sau poate dumnealor vor să se ducă la plajă... în orice caz, nu i încurca.
— O, Doamne, Diederich, interveni blând și dojenitor doamna Schwarzkopf, de ce să nu mai stea și el aici? Și dacă dumnealor vor să meargă la ștrand, de ce nu s ar duce și el cu dânșii? E doar în vacanță, Diederich!... De ce să nu se bucure și el de musafirii noștri?


VI

Tony se trezi a doua zi dimineață în odăița ei curată, cu mobilă de culoare deschisă, îmbrăcată în creton înflorat, având simțământul acela de însuflețită bucurie pe care îl încearcă oricine în clipa când deschizând ochii se pomenește într o nouă condiție de viață.
Se ridică în capul oaselor și cuprinzându și genunchii cu brațele își dădu pe spate capul zbârlit, privi clipind dunga îngustă și orbitoare de lumină ce se strecura în odaie prin crăpătura obloanelor, apoi începu să se gândească pe îndelete la întâmplările din ajun.
Abia un gând atinse persoana domnului Grünlich. Orașul, scena îngrozitoare din salonul cu peisaje, îndemnurile familiei și ale pastorului Kolling, cât de departe erau toate acestea! Aici, în fiecare dimineață avea să se trezească fără nici o grijă... Acești Schwarzkopf sunt niște oameni admirabili! Aseară au băut bowle de portocale — nici mai mult nici mai puțin — și au ciocnit pentru o fericită conviețuire. Toată lumea s a simțit minunat. Bătrânul Schwarzkopf a povestit neîntrecut câteva istorii cu haz din viața marinarilor, tânărul le a vorbit despre Gottingen unde își făcea studiile... Dar ce ciudat: Tony tot n a izbutit să i afle numele de botez! A ascultat cu atenție încordată, dar în timpul cinei nimeni nu l a pronunțat, iar ea nu s ar fi cuvenit să întrebe. Se căznea să ghicească... Cum l o fi chemând, Doamne, pe tânărul acesta? Moor... Mord? Altminteri îi plăcuse mult acest Moor sau Mord. Râdea cu o șiretenie atât de blajină când cerea de băut și în loc să spună „apă" înșira câteva litere cu niște cifre în coadă, încât bătrânul își ieșea din țâțâni...
Da, dar aceasta e formula științifică a apei — nu a apei din Travemünde, firește, căci lichidul acesta de aici trebuie să aibă o formulă mult mai complicată. În orice clipă s ar putea să găsești o meduză în el... înalta stăpânire are ideile ei proprii despre apa de băut...
Observația aceasta nu întârziase să i atragă o nouă dojană paternă pentru tonul disprețuitor cu care vorbise despre autorități. Doamna Schwarzkopf căuta mereu semne de admirație pe fața domnișoarei Tony și într adevăr tânărul vorbea cu mult haz: glumeț și savant în același timp... Și îi arătase un interes destul de stăruitor, când Tony i se prinsese că în timpul mesei i se înfierbântă capul. Nu cumva are prea mult sânge? Ce i a răspuns tânărul? A privit o cu ochi cercetători și i a spus: „Da, pe la tâmple, arterele sunt umflate, dar aceasta nu exclude o carență de sânge sau de globule roșii în cap... Domnișoara e poate puțin anemică..."
Cucul sări din ornicul de perete sculptat și vesti, cântând limpede și adânc, ceasurile:
— Șapte, opt, nouă, numără Tony. Sus!
Sări din pat și deschise larg obloanele. Cerul era ușor acoperit, dar soarele strălucea. Privirea străbătea dincolo de far, departe, peste marea agitată, care era mărginită la dreapta de coasta arcuită a Mecklenburgului și se întindea apoi în dungi albastre și verzui până în zarea vaporoasă, contopindu se cu ea. O să mă scald mai târziu, se gândi Tony, dar mai întâi să mănânc zdravăn, să nu mă slăbească schimbul de materii... Se apucă să se spele, apoi, zâmbind, se îmbrăcă, cu mișcări sprintene și vesele.
Abia trecuse de nouă și jumătate când ieși din cameră. Ușa odăii în care dormise Tom era deschisă; el plecase în zorii zilei înapoi, la oraș. Chiar aici sus, la înălțimea asta, unde nu erau decât odăi de dormit, mirosea a cafea. Parcă acesta ar fi fost mirosul caracteristic al căsuței și el sporea pe măsură ce Tony cobora scara cu balustradă de lemn simplă și masivă și trecea prin coridorul spre care dădea odaia de toate zilele, sufrageria și biroul comandantului. Sprintenă în rochița ei de pichet alb, Tony ieși în verandă într o dispoziție excelență. Doamna Schwarzkopf ședea doar cu fiul său la masa aproape strânsă. Pe deasupra rochiei cafenii, purta un șort de bucătărie cu pătrățele albastre. Iar în față avea un coșuleț cu chei.
— Mii de scuze că nu v am așteptat cu cafeaua, mamzel Buddenbrook, spuse ea, ridicându se. Noi oamenii simpli ne sculăm devreme. Sunt atâtea treburi!... Schwarzkopf e la birou... Nu vă supărați, domnișoară, nu i așa?
La rândul ei, Tony își ceru și ea iertare.
— Să nu credeți că totdeauna dorm așa de mult. Mă simt foarte vinovată, dar băutura de aseară...
Tânărul Schwarzkopf începu să râdă. Cu pipa scurtă în mână, el stătea îndărătul mesei, în picioare. Avea o gazetă dinainte.
— Da, dumneata ești de vină, zise Tony, bună dimineața!... Ciocneai întruna cu mine... Acum nu merit decât cafea rece. Trebuia să fiu gata de mult și cu micul dejun și cu baia.
— Nu, ar fi prea devreme pentru o femeie tânără. Știți, la ora șapte apa era încă destul de rece: unsprezece grade; cam tăioasă după temperatura patului.
— De unde știți că mi place să mă scald în apă căldicică, monsieur? îl întrebă domnișoara Buddenbrook, așezându se la masă. Mi ați ținut cafeaua caldă, doamnă Schwarzkopf!... Dar de servit o să mă servesc singură... Mulțumesc frumos!...
Gospodina se uită la ea cum înghițea primele îmbucături.
— Și domnișoara a dormit bine?... Da, salteaua e umplută cu iarbă de mare... De, suntem oameni simpli... Ei, acum vă doresc poftă bună și vă urez petrecere frumoasă de dimineață. Mamzel va găsi desigur multe cunoștințe la plajă... dacă vă face plăcere, fiul meu vă poate însoți. Să mă iertați că nu mai stau cu dumneavoastră, dar trebuie să văd de mâncare. Vom avea cârnați la masă... De, facem și noi ce putem.
— Eu sunt pentru mierea de faguri, spuse Tony când rămase singură cu tânărul. Știi măcar ce mănânci.
Tînărul Schwarzkopf se ridică și își așeză pipa pe balustrada verandei.
— Dar fumează, te rog! Nu, nu mă supără câtuși de puțin. Acasă, cînd cobor la micul dejun, găsesc totdeauna fum de țigară în odaie. Papa fumează mult... Dar ia spune mi te rog, întrebă ea deodată, e adevărat că un ou are aceeași valoare nutritivă ca un sfert de pound de carne?
Tânărul roși până la sfârcul urechilor.
— Vreți, poate, să vă bateți joc de mine, domnișoară Buddenbrook? întrebă râzând pe jumătate înciudat. Aseară tata mi a tras încă un perdaf pentru neroziile și fumurile mele profesionale, cum zice el...
— Dar eu am întrebat fără nici o intenție. Tony era atât de uluită, încât pentru o clipă încetă să mănânce. Fumuri?... Cum poate cineva să spună asemenea vorbe?... Aș vrea să învăț câte ceva... Eu sunt o gâscă, vezi și dumneata! La Sesemi Weichbrodt eram veșnic printre cele mai leneșe. Și dumneata știi, cred, atâtea lucruri! În sinea ei, Tony se gândea: Fumuri? Când cineva se găsește într o societate străină, încearcă să se arate într o lumină cât mai favorabilă, își alege cuvintele, caută să placă; e limpede, nu?
— Ei da, cam așa este, spuse băiatul, măgulit. în ceea ce privește unele materii nutritive...
Apoi, în timp ce Tony mânca, iar tânărul Schwarzkopf trăgea din pipă, începură să vorbească despre Sesemi Weichbrodt, despre anii de pension ai Antoniei, despre prietenele ei, Gerda Arnoldsen, care acum era din nou la Amsterdam, și Armgard von Schilling a cărei casă albă se zărea, pe vreme senină, de pe plajă...
Mai târziu, când isprăvise cu masa și se ștergea pe gură, Tony întrebă, arătând spre gazetă:
— E ceva nou în ea?
Tînărul Schwarzkopf începu să râda, clătinând din cap cu o compătimire ironică.
— A, nu... Ce să fie? Știți, gazeta noastră e o fițuică jalnică!
— O... dar Papa și mama nu se pot lipsi de ea.
— Ei, da! spuse el roșind. O citesc și eu, precum vedeți, fiindcă n ai alta la îndemână. Dar, de pildă, știrea despre cutare s au cutare angrosist și consul care se pregătește de nunta de argint nu e de o importanță prea zguduitoare... Da, da! Dumneavoastră râdeți, dar dacă ați citi alte ziare, bunăoară KonigsbergerZeitung al lui Hartung... sau Rheinische Zeitung... acolo ați găsi desigur altceva! Fiindcă orice ar zice regele Prusiei...
— Ei, ce zice?
— Da... nu, din nenorocire mi e peste putință să l citez în fața unei domnișoare... Și roși din nou. A spus o vorbă nu prea binevoitoare despre această presă, continuă tânărul cu un zâmbet de ironie cam silită, penibilă pentru Tony. Știți că presa asta nu prea cruță guvernul, pe nobili, pe popi și pe iuncheri... Și e destul de isteață ca să ducă de nas cenzura.
— Nici dumneata nu ești prea blând cu nobilimea.
— Eu? întrebă tânărul încurcat. Tony se ridică.
— Ei, despre asta o să vorbim altă dată. Ce ar fi să mă duc la plajă? Uită te cerul s a înseninat aproape de tot. Astăzi n o să mai plouă. Am o poftă grozavă să mă arunc din nou în valuri. Vrei să mă însoțești?


VII

Își puse pălăria mare de paie, își deschise umbrela, fiindcă, deși adia o ușoară boare marină, era o căldură înăbușitoare. Iar tânărul Schwarzkopf cu pălăria lui cenușie de pâslă pe cap, cu o carte în mână, mergea alături de ea, privind o din când în când dintr o parte. Înaintară de a lungul cheiului, trecură în plimbare prin parcul băilor, ce se întindea în fața lor tăcut și fără umbră, cu aleile lui prunduite și boschetele de trandafiri. Pavilionul cu muzică, ascuns între brazi, stătea tăcut, față n față cu cazinoul, cu cofetăria și cu cele două case elvețiene legate între ele printr o lungă galerie. Era aproape unsprezece și jumătate; vilegiaturiștii trebuiau să fie încă la plajă.
Cei doi tineri străbătură terenul de joc pentru copii, cu bănci și cu un scrânciob mare, trecură prin apropierea stabilimentului de băi calde și tăiară cu pași agale piațeta farului. Soarele revărsa valuri de văpaie în iarbă, stârnind mireasma tare încinsă de trifoi și de cimbru sălbatic, pilcuri de muște vinete bâzâiau obsedant sau își luau zborul în zigzag. Un murmur monoton și stins urca dinspre mare și în depărtări câte o dungă de spumă sclipea ici colo în soare.
— Spune mi și mie, ce citești? întrebă Tony.
Tânărul apucă volumul cu amândouă mâinile și îl frunzări repede de la sfârșit spre început.
— A, nu e ceva pentru dumneavoastră, domnișoară Buddenbrook. Numai sânge și intestine și mizerie... Vedeți, aici e vorba de edemul pulmonar, sau mai pe nțeles, catarul sufocant. La boala aceasta veziculele pulmonare se umplu de un lichid apos; e o stare extrem de periculoasă și se produce la congestiile pulmonare. în cazuri mai grave, bolnavul nu mai poate respira și moare pur și simplu. Și toate acestea sunt tratate aici cu răceală și de sus...
— Da, ce scârbos!... Dar dacă vrei să te faci doctor... O să am grijă să fii doctorul nostru de casă, când Grabow n o să mai practice medicina, să știi!
— Ha, ha!... Și ce citiți dumneavoastră, dacă mi dați voie să vă întreb, domnișoară Buddenbrook?
— Îl cunoști pe Hofrmann?
— Pe ăla cu dirijorul de orchestră și cu cratița de aur? Da, drăguțe lucruri, dar știți, mai mult pentru doamne... Bărbații trebuie să citească azi altceva.
— Acum un lucru trebuie să te mai întreb, se hotărî Tony după ce făcu câțiva pași. Care e de fapt numele dumitale de botez? Mi a fost cu neputință să l rețin și mă enervează grozav. Câtă bătaie de cap mi a dat!...
— Bătaie de cap?
— Ei da... dar acum nu mă mai încurca și dumneata. Nu se cuvine, poate, să ți pun astfel de întrebări, dar eu sunt curioasă din fire... De altfel s ar putea ca toată viața să nu aflu...
— Ei, mă numesc Morten, spuse el, și se înroși mai rău ca niciodată.
— Morten? Frumos nume.
— Frumos?
— Păi da... în orice caz e mai frumos decât dacă te ai numi Hinz sau Kunz. E ceva deosebit, are o rezonanță străină.
— Dumneavoastră sunteți o romantică, domnișoară Buddenbrook; ați citit prea mult Hoffmann. Da, lucrurile stau pur și simplu așa: bunicul meu era pe jumătate norvegian și se numea Morten... Și m au botezat cu numele lui. Asta i tot...
Tony păși cu grijă printre trestiile înalte și ascuțite ce creșteau pe marginea plajei pustii. În fața lor se întindea un rând de pavilioane de scânduri cu acoperișuri conice, și printre ele se puteau vedea coșurile gherete de răchită, așezate mai aproape de apă, în preajma cărora familii întregi ședeau tolănite în nisipul fierbinte: doamne purtând pince nez cu sticle albastre, în mână cu câte un volum luat de la biblioteca de împrumut, domni în costume de culoare deschisă, desenând alene, cu bastonul, diverse figuri în nisip, copii arși de soare, cu pălării mari de paie, care lucrau de zor cu niște lopățele, se tăvăleau pe jos, săpau fântâni și tunele, coceau cozonaci în tipsii de lemn, se bălăceau desculți în apa mică și dădeau drumul vaporașelor de hârtie... La dreapta, deasupra mării, se ridica clădirea de lemn a stabilimentului băilor.
— Mergem chiar înspre pavilionul familiei Mollendorpf, spuse Tony. Să facem mai bine un mic ocol.
— Bucuros... Dar desigur dumneavoastră o să vă duceți pe la ei... Eu mă așez acolo în spate, pe pietrele acelea.
— Să mă duc pe la ei... da, o să trebuiască să le spun bună ziua. Dar să știi că nu mi face plăcere deloc. Am venit aici pentru liniște. Să mă lase n pace!
— În pace? Cine?
—Ei, cine...!
— Ascultați, domnișoară Buddenbrook, și eu trebuie să va întreb un lucru, dar mai târziu, cu alt prilej, când vom avea vreme. Acum dați mi voie să vă spun la revedere. Eu o să mă așez acolo, în spate, pe pietrele acelea.
— Nu vreți să vă prezint, domnule Schwarzkopf? întrebă cu aer important Tony.
— Nu, a, nu... răspunse Morten grăbit. Mulțumesc foarte mult. Nu prea fac parte din societatea lor, știți. Eu mă așez acolo, pe pietrele acelea.
În timp ce Morten Schwarzkopf o apucă la dreapta spre blocurile mari de piatră, spălate de apă, de lângă stabilimentul băilor, Tony se îndrepta spre grupul ce stătea în fața pavilionului Mollendorpf, grup alcătuit din familiile Mollendorpf, Hagenstrom, Kistenmaker și Fritsche. În afară de consulul Fritsche din Hamburg, proprietarul întregii stațiuni, și Peter Dohlmann, petrecărețul, erau numai doamne și copii, căci fiind zi de lucru, majoritatea bărbaților erau în oraș, la treburile lor. Sus, în ușa pavilionului, consulul Fritsche, un domn mai în vârstă, cu fața distinsă, rasă, încerca să potrivească un ochean, îndreptat spre o corabie cu pânze ce se ivise în depărtare. Peter Dohlmann, cu o barbă rotunjită, ca de marinar, și cu pălărie de paie cu boruri largi, tăifăsuia cu doamnele ce stăteau culcate pe pledurile întinse pe nisip sau ședeau pe scăunele îmbrăcate cu pânză de vele: doamna senator Mollendorpf, născută Langhals, cu o claie de păr cărunt în cap, care gesticula cu o lornietă cu mâner lung; doamna Hagenstrom și alături de ea, Julchen, care rămăsese destul de scundă, dar purta de pe acum cercei cu briliante în urechi, ca și mama ei; doamna consul Kistenmaker cu fetele sale, precum și soția consulului Fritsche, o doamnă mărunțică, cu fața zbârcită, cu bonetă pe cap și care îndeplinea îndatoririle de gazdă aici la băi. Cu fața congestionată și moartă de oboseală, nu se gândea decât la reuniuni, la baluri pentru copii, la tombolă și la plimbări pe mare... Dama ei de companie stătea ceva mai la o parte. Copiii se jucau pe malul apei.
Kistenmaker & Fiul era înfloritoarea casă de vinuri care în anii din urmă începuse să l facă uitat pe CFKoppen. Cei doi fii, Eduard și Stephan, lucrau de pe acum în întreprinderea tatălui lor... Consulul Dohlmann nu avea nimic din manierele alese ale lui Justus Kröger, de pildă; era un libertin cumsecade, un libertin care se specializase într un gen de grosolănie jovială și în societate își putea permite nemaipomenit de multe, știind că prin purtarea lui slobodă, îndrăzneață și zgomotoasă se bucura de simpatia tuturor, dar mai ales a doamnelor care l găseau original. La o cină în casa Buddenbrook, când întârzierea unui fel de mâncare pusese în mare încurcătură pe amfitrioană și lumea care n avea ce face începuse să și piardă cheful de atâta așteptare, el răcni cu vocea lui amplă, tunătoare peste masa întreagă: „Mor de foame, doamnă consul!" și într o clipă bună dizpoziție se restabilise.
Cu aceeași voce răsunătoare și vulgară spunea acum anecdote cu două înțelesuri, piperându le cu întorsături dialectale... Doamna senator Mollendorpf nu mai putea de râs, să i vină rău, nu altceva, și strigă de mai multe ori:
— Încetează o clipă, domnule consul, pentru Dumnezeu.
Tony Buddenbrook fu primită cu răceală de familia Hagenstrom și cu multă cordialitate de restul societății. Chiar și consulul Fritsche coborî grăbit scările pavilionului sperând ca măcar în anul viitor familia Buddenbrook să sporească numărul vizitatorilor din stațiune.
— Al dumneavoastră cu plecăciune, mamzel! o întâmpină consulul Dohlmann, silindu se să pronunțe cuvintele cât mai îngrijit, deoarece știa că domnișoara Buddenbrook nu i prea apreciază purtările.
— Mademoiselle Buddenbrook!
— Dumnevoastră aici?
— Ce plăcere!
— Și de când?
— Și ce tualetă încântătoare! Spuneau „tualetă". Și unde locuiți?
— La familia Schwarzkopf.
— La comandantul pilotajului?
— Ce original!
— Găsesc că e teribil de original. Se auzea „terribil".
— Locuiți în oraș? repetă consulul Fritsche, proprietarul hotelului, fără a lăsa să se vadă că știrea îl impresionează neplăcut...
— O să ne faceți plăcerea să luați parte la viitoarea noastră reuniune, nu i așa? întrebă soția.
— O, ați venit numai pentru câteva zile la Travemünde? observă o altă doamnă.
— Nu găsești, draga mea, că cei din familia Buddenbrook sunt cam prea exclusiviști? se adresă doamna Hagenstrom în șoaptă doamnei senator Mollendorpf.
— Și nu ați făcut încă baie? întrebă cineva.
— Care dintre domnișoare nu s a scăldat încă astăzi? Mariechen, Julchen, Luischen? Bineînțeles că prietenele dumneavoastră o să vă însoțească, domnișoară Antonie...
Câteva dintre fete părăsiră societatea pentru a se duce să se scalde cu Tony, și desigur că Peter Dohlmann nu putea să scape prilejul de a le întovărăși de a lungul plajei.
— Dumnezeule! îți mai aduci aminte de vremurile când mergeam împreună la școală? o întrebă Tony pe Julchen Hagenstrom.
— Mda, făceai mereu pe răutăcioasa, răspunse Julchen cu un zâmbet compătimitor. Trecură peste puntea din scânduri potrivite, două câte două, cap la cap, ce ducea spre băi; și când ajunseră în dreptul bolovanilor unde ședea cu cartea în mână Morten Schwarzkopf, Tony îi făcu semn de departe, dând repede de mai multe ori din cap. Cineva se interesă:
— Pe cine ai salutat, Tony?
— O, era tînărul Schwarzkopf, răspunse. El m a condus până aici.
— Băiatul comandantului? întrebă Julchen Hagenstrom și ochii negri, strălucitori aruncară o căutătură ascuțită spre Morten, care la rândul său măsura din priviri, cu oarecare melancolie, eleganta societate. Iar Tony zise cu glas tare:
— De un singur lucru îmi pare rău: și anume, că August Mollendorpf nu e aici... Trebuie să fie destul de plictisitor să stai zi de zi la plajă!


VIII

În felul acesta pentru Tony Buddenbrook începură săptămâni frumoase de vară, cele mai vesele și cele mai plăcute din câte trăise vreodată la Travemünde. Înflorea văzând cu ochii, nimic nu i mai apăsa sufletul; vorba și mișcările ei își recăpătară îndrăzneala și nepăsarea de altădată. Consulul o sorbea din ochi, când venea duminicile, cu Tom și Christian, la Travemünde. În acele zile mâncau la table d'hôte, luau cafeaua sub umbrarul de pânză al cofetăriei, ascultând muzica, aruncau câte o privire în sala de joc unde, în jurul ruletei, se înghesuiau oamenii veseli ca Justus Kröger și Peter Dohlmann. Consulul nu juca niciodată.
Tony se prăjea la soare, mânca de zor cârnați cu sosuri piperate și făcea plimbări lungi cu Morten: pe șoseaua ce ducea spre localitatea vecină, de a lungul plajei până la „Templul mării" așezat la oarecare înălțime, de unde se deschidea o perspectivă vastă asupra largului și uscatului, sau sus, în păduricea din spatele cazinoului unde, în vârful colinei, atârna clopotul ce chema lumea la masă... Sau, cu barca peste Trave, la,,Priwah" unde se găsea chihlimbar...
Morten era un tovarăș de drum plăcut, chiar dacă avea păreri cam aprinse și categorice. Era gata să rostească o sentință severă și dreaptă despre orice, și o rostea cu hotărâre, deși în asemenea prilejuri roșea întotdeauna. Tony se întrista și îl dojenea când, cu gesturi cam stângace dar pline de mânie, Morten susținea sus și tare că nobilii sunt mizerabili și idioți. În același timp însă, era foarte mândră de faptul că în fața ei tânărul își exprima deschis și cu încredere părerile pe care le ascundea față de părinți... Ba într o zi el îi spuse:
— Trebuie să ți mai povestesc un lucru: în odaia mea din Gottingen am un schelet întreg... Știi, un schelet adevărat, pe care doar o legătură de sârmă îl ține oarecum în picioare. Ei, află că am îmbrăcat acest schelet într o uniformă veche de polițist, haha! Nu găsești că am avut o idee strașnică? Dar, pentru Dumnezeu, să nu i sufli cumva vreo vorbă tatii!
Nu se putea ca Tony să nu se întâlnească adeseori, la plajă sau în parc, cu unele cunoștințe din oraș, să nu fie poftită la cutare sau cutare sindrofie sau plimbare cu barca. Atunci Morten „ședea pe pietre". Chiar din primele zile, aceste „pietre" intraseră ca o expresie consacrată în vorbirea tinerilor.„A ședea pe pietre" însemna „a fi singur și a te plictisi". Când se întâmpla să fie o zi ploioasă, acoperind marea în lung și în lat cu un văl cenușiu, de părea că apa și cerul surpat se contopeau, iar plaja mustea la fiecare călcătură și drumurile erau inundate, Tony spunea:
— Astăzi trebuie să ședem amândoi pe pietre... adică pe verandă sau în casă. Nu ți rămâne altceva, Morten, decât să mi cânți cântecele dumitale studențești, deși mă plictisesc îngrozitor.
— Bine, răspundea Morten, să ne așezăm pe pietre... dar să știi că unde ești dumneata, acolo nu mai sunt pietre...
Asemenea cuvinte nu îndrăznea să le rostească atunci când era și tatăl său de față; de maică sa, nu se ferea.
— Ei, ce este? întreba comandantul pilotajului când vedea că Tony și Morten se ridică deodată, pregătindu se de plecare, încotro binevoiți s o apucați?
— Domnișoara Antonie mi a îngăduit s o însoțesc puțin până la „Templul mării".
— Da? Þi a îngăduit? Ascultă, filius puiule, nu crezi că ar fi mai bine să stai frumușel în bârlogul tău și să ți vezi de fibrele nervoase? Mi e că ai să uiți tot până să te întorci la Gottingen.
Dar doamna Schwarzkopf intervenea blând:
— O, Doamne, Diederich! De ce să nu se ducă și el? Lasă l să se ducă. Doar e în vacanță! De ce să nu se bucure și el de societatea domnișoarei?
Și tinerii plecau. O luau de a lungul plajei, coborând jos de tot, aproape de fața apei, acolo unde nisipul bătucit de valuri e neted și tare de poți înainta pe el fără greutate, unde scoici mărunte, obișnuite, albe zac împrăștiate în toate părțile alături de altele, lunguiețe, mari, opaline, și printre ele ierburi de mare verzi gălbui, ude, cu fructe rotunde și goale ce pocnesc dacă le strivești, și meduze, simple, de culoarea apei, sau roșii gălbui, ce ți ard piciorul dacă le atingi, când te scalzi.
— Dacă ai ști ce toantă eram mai demult! spunea Tony. Voiam să scot stelele colorate din meduze. O dată am adus acasă o mulțime, în batistă. Le am înșirat frumos pe balcon, la soare, ca să se evaporeze. „Stelele o să rămână, mă gândeam..." Ei bine, când m am întors să văd ce s a mai întâmplat, n am găsit decât o pată mare de apă care mai mirosea încă puțin a iarbă de mare putredă.
Mergeau, însoțiți de murmurul ritmic al valurilor ce se întindeau până în depărtări și obrajii le erau șfichiuiți de vântul sărat care alerga liber, neîmpiedicat de nimic, învăluindu le auzul și dându le o amețeală plăcută, o buimăceală înăbușită... Mergeau în pacea nemărginită de pe țărmul mării, în această liniște însoțită de un susur domol ce dădea o semnificație tainică celui mai mic zgomot de aproape sau din depărtări...
La stânga se ridicau, monoton, niște povârnișuri brăzdate, de lut galben și de pietriș, ale căror colțuri repetate mereu acopereau sinuozitățile coastei. Fiindcă țărmul începea să fie abrupt, ei urcară pe una din aceste pante, pentru a și continua pe sus, prin crâng, drumul spre „Templul mării". „Templul," un pavilion rotund, era construit din trunchiuri de copac cu scoarța aspră și din scânduri. Pe dinăuntru, pereții lui erau acoperiți cu inscripții, inițiale, inimi, poezioare. Tony și Morten se așezară pe o bancă grosolan cioplită, în adâncul uneia din firidele ce se înșirau cu fața spre mare, și unde mirosea a lemn, ca în cabinele de baie.
Stăruia acolo o liniște adâncă și sărbătorească, la acest ceas al după amiezii. Câteva păsări ciripeau gureșe și foșnetul ușor al copacilor se amesteca cu murmurul mării, care se întindea la picioarele lor, jos de tot. Departe, în larg, se zărea tachelajul unei corăbii. La adăpost de vântul care le șuierase până acum la urechi, ei simțiră deodată liniștea ce îndeamnă la meditație.
— Vine sau se duce? se interesă Tony.
— Cum? întrebă Morten, cu glasul lui greoi și ca și cum s ar fi trezit dintr o adâncă visare, răspunse repede: Se duce! E „Primarul Steenbock" care pleacă în Rusia. N aș vrea să fiu pe bordul lui, adăugă după o scurtă pauză. Cred că acolo se petrec lucruri și mai revoltătoare decât la noi.
— Așa? Văd că iar ai de gând să i ataci pe nobili, Morten; ți e scris pe față. Nu i frumos din partea dumitale... Ai cunoscut vreunul din ei de când ești?
— Nu! strigă Morten, aproape indignat. Slavă Domnului!
— Ei, vezi? Eu însă am cunoscut. O fată, firește, Armgard von Schilling, care locuiește pe țărmul celălalt, ți am vorbit de ea. Ei bine, fata aceasta era mai bună la suflet decât dumneata sau decât mine. Abia știa că se numește „von"... mânca la cârnați și vorbea despre vacile ei...
— Desigur sunt și excepții, domnișoară Tony! încuviință el cu însuflețire. Însă ascultă mă... dumneata ești o domnișoară tânără și cântărești lucrurile din punctul dumitale de vedere. Cunoști un nobil și zici: „Dar e un om cumsecade!" Just... Dar nu i nevoie să cunoști pe vreunul anume pentru a i condamna pe toți! Aici e vorba de principiul care stă la bază, știi, de structura socială! Ei, la asta nu mai ai ce răspunde... Cum adică? Prin simpul fapt că a binevoit să se nască, cineva să fie un ales, un nobil... să aibă dreptul de a ne privi peste umăr, cu dispreț, pe toți cei care nu ne putem ridica la înălțimea lui, oricâte merite am avea?
Morten vorbea cu o indignare naivă, însuflețită; încercă să și însoțească cuvintele cu gesturi, dar dându și seama de stângăcia lor, se lăsă păgubaș. De vorbit însă, vorbea întruna. Se simțea în largul său. Stătea aplecat înainte, cu degetul cel mare între nasturii hainei scurte și cu o expresie de îndărătnicie în ochii săi plini de bunătate:
— Noi, burghezia, starea a treia, cum ni s a spus până acum, nu vrem să mai existe decât noblețea meritului, nu mai recunoaștem nobilimea aceasta putredă, negăm actuala ierarhie a claselor... ca toți oamenii să fie liberi și egali, ca nimeni să nu fie la cheremul altuia, ci toți să se supună numai legilor. Să nu mai existe privilegii, să înceteze domnia bunului plac. Toți oamenii trebuie să fie copiii egali în drepturi ai Statului, și așa cum nu există mijlocitori între credincioși și bunul Dumnezeu, tot astfel cetățeanul să aibă legături nemijlocite cu Statul... Vrem libertatea presei, a industriei, a comerțului... Vrem libera concurență, fără regim preferențial. Vrem ca fiecare om să fie răsplătit după merit. Dar suntem robiți, cu călușul în gură... Ce voiam să spun?... da, ascultă: acum patru ani au fost reînnoite legile federale privitoare la universități și la presă. Frumoase legi! Nici un adevăr nu poate fi așternut pe hârtie sau rostit la catedră, dacă din întâmplare, este contrar ordinii în vigoare... înțelegi? Adevărul e înăbușit, nu poate fi dat la iveală. Și pentru ce? De dragul unei stări idioate, perimate, caduce, care, toată lumea o știe, mai curând sau mai târziu, tot va trebui să dispară... Eu cred din capul locului că dumneata nici nu poți pricepe această josnicie. Constrângerea aceasta polițienească, stupidă, brutală, fără pic de înțelegere pentru tot ce este spirit și progres... Nu, dar chiar lăsând la o parte celelalte, un singur lucru vreau să ți spun: regele Prusiei a comis o mare nedreptate! Atunci, în opt sute treisprezece, când franțujii erau în țara, el ne a chemat și ne a făgăduit constituția... Am răspuns la chemarea lui și am eliberat Germania...
Tony, care, cu bărbia sprijinită în palmă, îl privea dintr o parte, se întrebă o clipă, cu toată seriozitatea, dacă el însuși o fi contribuit într adevăr la izgonirea lui Napoleon. ...dar crezi că s a ținut de cuvînt? Ei bine, nu! Actualul rege e omul vorbelor frumoase, un visător, un romantic, ca dumneata, domnișoară Tony... Fiindcă, un lucru trebuie să observi: ori de câte ori filozofii și poeții depășesc și aruncă la coș un adevăr, o idee, un principiu, se ivește câte un rege care abia atunci îl descoperă, și crede că tocmai principiul acesta reprezintă ultima noutate și supremul bine în acord cu care trebuie să se procedeze... Da, așa stau lucrurile cu regalitatea! Regii nu numai că sunt oameni ca toți oamenii, dar se dovedesc niște inși cât se poate de mediocri și rămân veșnic cu câteva leghe în urmă.... Ah, Germania e ca acel tânăr dintr o asociație de studenți care în timpul războiului pentru libertate era un flăcău curajos, înfocat, pentru ca acum să devină un jalnic filistin...
— Da, da, îl întrerupse Tony, toate bune și frumoase, dar da mi voie să te întreb: ce te privesc toate astea pe dumneata? Doar nu ești prusac...
— Ah, e totuna, domnișoară Buddenbrook! Da, vă spun pe numele de familie, și asta într adins... Ar trebui să vă spun chiar demoiselle Buddenbrook, pentru a vă arăta tot respectul cuvenit! La noi oamenii sunt oare mai liberi, mai egali, mai înfrățiți decât în Prusia? Bariere, distanțe, aristocrație, aici ca și dincolo... Dumneavoastră aveți simpatie pentru nobili... Vreți să vă spun de ce? Pentru că dumneavoastră înșivă sunteți o aristocrată! Da, da, n ați știut o până acum?... Tatăl dumneavoastră e un mare domn și dumneavoastră sunteți o prințesă. O prăpastie vă desparte de noi ăștialalți care nu facem parte din cercul familiilor dumneavoastră de stăpâni. Puteți, firește, să vă distrați mergând într o mică plimbare pe malul mării cu unul din noi, dar când ajungeți din nou la cercul dumneavoastră de privilegiați și de aleși, noi putem să ședem mult și bine pe pietre...
De emoție, glasul i se schimbase cu totul.
— Morten, spuse Tony mâhnită, acuma văd că totuși erai supărat când ședeai pe pietre. Și doar te am rugat să mă lași să te prezint...
— O, dumneavoastră judecați și acum tot ca o cucoană tânără, domnișoară Tony, dintr un punct de vedere prea personal... Eu, însă, vorbesc în principiu... Eu susțin că la noi nu e mai multă omenie și frăție ca în Prusia... Și dacă aș vorbi din punct de vedere personal, continuă după o scurtă pauză, cu glasul mai scăzut, vibrând încă de emoția stranie de adineauri, nu la prezent m aș gândi, ci mai degrabă la viitor... când ca madame cutare sau cutare veți dispărea definitiv în lumea distinsă din care veți face parte... iar celălalt va ședea o viață întreagă pe pietre...
Tăcu, și Tony de asemenea. Nu se mai uita la el, ci în partea cealaltă, la peretele de scânduri de lîngă ea. O liniște apăsătoare, îndelungă se lăsă între ei.
— Vă aduceți aminte?... începu Morten din nou. V am spus odată că aș vrea să vă întreb ceva?... Da, trebuie să știți că asta mă preocupă chiar din după amiaza în care ați sosit aici... în zadar ați încerca să ghiciți, e cu neputință să știți la ce mă gândesc. O să vă întreb altă dată, când s o ivi prilejul; nu i nici o grabă, de fapt nu mă privește deloc, e o simplă curiozitate... Nu, astăzi vreau să vă destăinuiesc un singur lucru... cu totul altceva... Uitați vă aici.
Morten scoase din buzunarul hainei scurte, un capăt de panglică îngustă, cu dungi colorate, și se uită cu o privire plină de triumfală așteptare în ochii fetei.
— Ce drăguț! spuse Tony, neînțelegând despre ce e vorba. Ce înseamnă asta?
La care Morten îi răspunse solemn:
— Înseamnă că sunt membru al unei asociații studențești din Gottingen. Acuma știți! Am și un chipiu cu aceste culori, dar pentru vacanță l am pus pe capul scheletului îmbrăcat în uniformă de polițai... aici n aș avea voie să mă arăt cu el, înțelegeți... Pot să mă bizui pe dumneavoastră că n o să suflați o vorbă? Dacă tatăl meu ar afla, ar fi o nenorocire.
— Nici o vorbă, Morten. Să n ai grijă în privința mea. Dar nu înțeleg nimic... Sunteți conjurați cu toții împotriva nobililor... Ce vreți?
— Vrem libertate! spuse Morten.
— Libertate?
— Ei, da, libertate...! repetă el, făcând un gest vag, cam stângaci, dar însuflețit, în jos, spre mare și anume nu spre golful mărginit de coasta Mecklenburgului, ci spre partea opusă, spre larg, unde în fâșii verzi, albastre, galbene și sure, ușor încrețite și îngustându se treptat, marea se întindea măreață, necuprinsă, spre zările topite în depărtări...
Tony urmări din ochi gestul lui avântat; și în timp ce mâinile lor sprijinite de banca grosolană erau gata gata să se unească, amândoi priveau spre aceeași nemărginire. Tăcură multă vreme ascultând vuietul calm și greu ce urca spre ei. Și deodată, Tony crezu că e una cu Morten în înțelegerea largă, nelămurită, plină de presimțiri și nostalgii a tot ce înseamnă „libertate".


IX

— E ciudat că la mare nu te poți plictisi, Morten. Ia să stai culcat pe spate, în altă parte, trei sau patru ore, fără să faci ceva, fără să nutrești măcar un gând...
— Da, da... De altfel, trebuie să mărturisesc că până de curând mă mai plictiseam câteodată, domnișoară Tony; dar de câteva săptămâni...
Sosi și toamna și primele vânturi se porniră cu tărie. Zdrențe de nori cenușii, subțiratici, fâlfâiau grăbite pe bolta cerească. Marea tulbure, răscolită, se acoperi de spumă în lung și n lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau, neînduplecate, cu o liniște înspăimântătoare, spre țărm, se încovoiau maiestuos în volte verzi, întunecate de reflexe metalice și se prăbușeau bubuind pe mal.
Sezonul se sfârșise. Acea parte a plajei, altădată roind de oaspeți și unde acum pavilioanele erau în parte desfăcute, zăcea aproape pustie cu cele câteva gherete care mai rămăseseră ici și colo. Tony și Morten însă își petreceau după amiezile într un colț îndepărtat: acolo unde începea faleza de lut galben și unde valurile își aruncau spuma sus, spre „Stânca pescărușilor". Morten clădise pentru ea o movilă de nisip pe care o bătătorise bine; de această movilă își rezema Tony spatele, îmbrăcată într o jachețică moale, cenușie, de toamnă, cu nasturi mari, punându și unul peste altul, picioarele încălțate cu ciorapi albi și pantofi cu barete încrucișate; Morten se lungea alături, cu fața întoarsă spre ea, proptindu și bărbia în palmă. Câte un pescăruș trecea din când în când, ca o săgeată, pe deasupra valurilor, slobozind țipete de pasăre răpitoare. Cei doi tineri se uitau la zidurile verzi de apă, tivite cu iarbă de mare, care se apropiau amenințătoare și se spărgeau de stânca ce le stătea împotrivă... În acest tumult confuz, nesfârșit, care te asurzește, te amuțește și ucide sentimentul timpului, într un tîrziu, Morten făcu o mișcare, parcă atunci s ar fi trezit și întrebă:
— Ei, acum o să plecați și dumneavoastră în curând, domnișoară Tony, nu i așa?
— Nu... Cum adică? spuse Tony cu gândul în altă parte, fără să înțeleagă.
— Pai, Doamne Sfinte, suntem în zece septembrie... de altfel azi mâine și vacanța mea se sfârșește... Cât o să mai țină? Vă bucurați de societatea care vă așteaptă la oraș? Spuneți mi: sunt agreabili domnii cu care dansați?... Nu, nu asta am vrut să întreb! Acum trebuie să mi răspundeți la o întrebare, rosti el cu o hotărâre subită, săltându și bărbia în palmă și uitându se țintă la ea. E întrebarea pe care am tot amânat o atâta vreme... Ei bine, cine este domnul Grünlich?
Tony tresări, îl privi repede în față, apoi își plimbă ochii de jur împrejur, ca un om căruia i se amintește de un vis îndepărtat, în același timp în ea se deșteptă simțământul pe care îl încercase după declarația domnului Grünlich: simțământul importanței propriei sale persoane.
— Asta vrei să știi, Morten? întrebă ea cu seriozitate. Atunci, am să ți spun. Deși, înțelegi, mi a fost cât se poate de neplăcut să l aud pe Thomas amintindu i numele, atunci, în prima zi; dar de vreme ce l ai auzit... Ei bine, domnul Grünlich, Bendix Grünlich, e un om de afaceri, un prieten al tatălui meu, un comerciant prosper din Hamburg, care mi a cerut mâna... O, nu, răspunse ea repede la o mișcare a lui Morten, l am respins, nu m am putut hotărî să spun „da" pentru întreaga viață.
— Și de ce nu... dacă mi îngăduiți să vă întreb? se interesă cu stângăcie Morten.
— De ce? Doamne Dumnezeule, fiindcă nu pot să l sufăr, strigă ea aproape indignată. Să fi văzut cum poate să arate și cum se poartă! Între altele are niște favoriți de un galben auriu... cu totul nenaturali! Sunt convinsă că și i pudrează cu praful cu care se auresc nucile de pe pomul de Crăciun... Pe deasupra mai e și fățarnic. Se gudură pe lângă părinții mei și le cântă în strună, fără pic de rușine...
Morten o întrerupse:
— Dar ce înseamnă, doar atâta vă rog să mi spuneți, ce înseamnă: „e de un admirabil efect pitoresc"?
Pe Tony o apucă râsul, un râs nervos, înfundat.
— Da, așa vorbește el, Morten. Nu spune: „e plăcut" sau „împodobește odaia" ci: „e de un admirabil efect pitoresc"... E tare nesărat, crede mă... Și pe lângă toate, se mai și vâră în sufletul omului; nu mă lasă în ruptul capului în pace, deși tot timpul l am ținut numai în ironii. Într o zi mi a făcut o scenă... Cât pe ce să plângă... Ei, spune și dumneata: un bărbat care plânge...
— Trebuie să vă adore, rosti domol Morten.
— Dar ce mi pasă mie de adorația lui? strigă Tony mirată, răsucindu se pe movila ei de nisip.
— Sunteți crudă, domnișoară Tony... Totdeauna sunteți așa de crudă?... Bine, nu l puteți suferi pe acest domn Grünlich, dar ați simțit vreodată pe altcineva mai apropiat?... Uneori mă gândesc că poate aveți o inimă rece. Un lucru vreau să vă spun și pot să jur că e adevărat: un bărbat nu e nesărat fiindcă plânge din pricină că dumneavoastră nu vreți să știți de el... asta e. Și nu sunt sigur, nu sunt deloc sigur că bunăoară și eu... Vedeți, dumneavoastră sunteți o ființă răsfățată, distinsă... Vă bateți totdeauna joc de oamenii care sunt la picioarele dumneavoastră? Aveți într adevăr o inimă rece?
După scurtul răstimp de veselie, buza superioară a Antoniei începu să tremure. își îndreptă spre el ochii mari, umbriți de tristețe, care prinseră a străluci de lacrimi și rosti încet:
— Nu, Morten! Asta e părerea dumitale? Nu trebuie să crezi așa ceva despre mine.
— Dar nici nu cred! strigă Morten cu un râs în care se simțea emoția și un sentiment de bucurie abia stăpânit...
Se răsuci cu totul, în așa fel că acum ședea pe burtă alături de ea. Își propti coatele în nisip, îi apucă palma cu amândouă mîinile și o privi însuflețit și entuziast cu ochii lui buni, de un albastru metalic.
— Și dumneata... dumneata n o să râzi de mine, dacă îți voi spune că...
— Știu, Morten, îl întrerupse ea cu glas domol, cătând pieziș spre mâna cealaltă, liberă, din care nisipul se scurgea încet printre degete.
— Știi!... Și dumneata... dumneata, domnișoară Tony...
— Da, Morten. Þin mult la dumneata. Mi ești tare drag. Mai drag decât toți pe care îi cunosc.
Tânărul se ridică, își mișcă de câteva ori brațele; nu știa ce să facă. Sări în picioare, dar îndată se aruncă din nou la pământ, alături de ea. Glasul i se tăie, șovăi și îi tremură, ca în cele din urmă să izbucnească, răsunând de fericire:
— Ah, îți mulțumesc, îți mulțumesc! Vezi, în clipa asta sunt atât de fericit, cum n am fost niciodată în viață... Apoi se repezi să i sărute mâinile. Deodată îi spuse aproape în șoaptă: În curând o să te întorci în oraș, Tony, și peste două săptămâni se termină și vacanța mea... O să trebuiască să plec iar la Gottingen. Dar vrei să mi făgăduiești că nu vei uita această după amiază, aici pe plajă... până când mă voi întoarce... doctor... și mă voi înfățișa tatălui dumitale cu o rugăminte în numele amândurora, oricât de greu ar fi? Și că în răstimpul acesta n ai să mai vezi nici un fel de domn Grünlich?... O, n are să dureze mult, ai să vezi! Voi munci ca un... și asta nu e greu deloc.
— Da, Morten, spuse ea fericită și absentă, uitându se la ochii, la gura lui Morten, apoi la mâinile lui, care i le țineau pe ale ei...
El îi trase mâna și mai aproape de inimă și o întrebă, cu glasul înăbușit și rugător:
— Îmi dai voie să... Nu s ar putea să... pecetluim această...?
Fata nu i răspunse, nici măcar nu l privi, își apropie încetișor doar partea de sus a trupului și Mortem o sărută încet și prelung pe gură. Apoi, amândoi priviră în jos, în nisip, fiecare în altă direcție, rușinați peste măsură.


X

Preascumpă demoiselle Buddenbrook!
Câtă vreme a trecut de când subsemnatul nu a mai putut vedea chipul celei mai încântătoare fete? Prea puținele sale rânduri va vor spune că acest chip nu a încetat să plutească înaintea ochilor lui sufletești, că în răstimpul acestor săptămâni de nădejdi și tristețe el a păstrat necontenit în inimă amintirea încântătoarei după amiezi, din salonul părinților dumneavoastră când o promisiune, o promisiune vagă încă și sfioasă, ce i drept, dar atît de încîntătoare, v a scăpat. S au scurs lungi săptămâni de atunci și în această vreme dumneavoastră v ați retras din lume, pentru a vă reculege și a vă cunoaște pe dumneavoastră înșivă; acum poate îmi este îngăduit să sper că timpul încercărilor a trecut. Subsemnatul își permite, prea scumpă demoiselle, să vă trimită, cu profund respect și ca zălog al nemuritoarei lui afecțiuni, micul inel alăturat. Semnez cu cele mai devotate sentimente și cele mai afectuoase sărutări de mani.
Al domniei voastre preaplecat servitor,
Grünlich.


Dragă papà!
Doamne, cât m am necăjit! Chiar acum am primit de la Gr. scrisoarea alăturată și inelul, așa că mă doare capul de enervată ce sunt și nu găsesc ceva mai bun de făcut decîât să ți le trimit ție pe amândouă. Gr. nu vrea să mă înțeleagă și ceea ce scrie atât de poetic despre „promisiunea" mea e pur și simplu inexact și te rog insistent să i dai de știre cât mai curând că azi mă simt de o mie de ori mai puțin în stare decât acum șase săptămâni să i spun „da" pentru totdeauna și să mă lase în pace, fiindcă se face de râs. Þie, celui mai bun părinte, pot să ți mărturisesc că mi am legat viața de altcineva care mă iubește și pe care îl iubesc mai mult decât o pot exprima în cuvinte. O, papà, despre asta aș putea să ți scriu coli întregi. Vorbesc despre domnul Morten Schwarzkopf, student în medicină, care de ndată ce va fi doctor îmi va cere mâna. Știu că în familia noastră se obișnuiește să te măriți cu un comerciant, dar Morten face parte dintr o altă categorie de oameni cu vază, aceea a savanților. Nu are avere, ceea ce pentru tine și mama e desigur important, dar oricât de tânără sunt, un lucru pot să ți spun, dragă papà: viața a învățat pe mulți că bogăția nu aduce întotdeauna fericire oricui. Cu mii de sărutări, rămân a ta fiică ascultătoare...
Antonie.
P.S. După cum văd, inelul e din aur de calitate inferioară și destul de subțire.


Draga mea Tony,
Am primit scrisoarea ta. În ceea ce privește conținutul ei, îți aduc la cunoștință că în conformitate cu datoria mea nu am întârziat să l înștiințez în forma cuvenită pe domnul Grünlich de felul tău de a vedea lucrurile. Rezultatul a fost, însă, de asemenea natură că m a zguduit profund. Ești acum mare și te afli la o cotitură atât de serioasă a vieții încât nu mă pot opri să ți arăt urmările pe care un pas ușuratic al tău le ar putea avea. Fiindcă la cuvintele mele, domnul Gr. a fost copleșit de disperare, strigând că te iubește atât de mult, încât îi este cu neputință să se împace cu ghândul de a te pierde și că preferă să se sinucidă dacă tu stărui în hotărârea ta. Pe de altă parte, cum nu pot lua în serios ceea ce îmi scrii despre o anumită simpatie a ta, te rog să ți stăpânești indispoziția pricinuită de inelul care ți a fost trimis și să cumpănești încă o dată lucrurile singură și cu toată seriozitatea. Dând ascultare convingerii mele de creștin, draga mea Sică, socot că omule dator să respecte simțămintele altuia, și nu putem ști dacă într o zi nu vei fi trasă la răspundere de judecătorul suprem pentru faptul că bărbatul ale cărui sentimente le ai disprețuit cu răceală și încăpățânare a păcătuit luându și viața. Dar aș vrea să ți reamintesc un lucru asupra căruia am stăruit adesea prin viu grai și îmi pare bine că am prilejul de a ți l repeta și în scris. Căci deși cuvântul rostit poate lucra mai viu și mai nemijlocit, vorba așternută pe hârtie se înfățișează cu și mai mari foloase prin faptul că ea e aleasă și potrivită cu răgaz, rămâne neschimbată și, în această formă și ordine, cântărită și chibzuită de cel ce a scris o, ea poate fi citită și recitită oricând, acționând mereu în același fel. Noi nu ne am născut, draga mea, pentru ceea ce în ochii noștri miopi apare drept mica noastră fericire personală, fiindcă nu suntem niște ființe izolate, de sine stătătoare și independente, trăind pentru ele însele, ci verigile unui lanț, și astfel existența noastră nu poate fi concepută fără șirul acelora care ne au precedat și ne au arătat drumul, urmînd ei înșiși, fără abatere și fără a se uita în dreapta și în stânga, o tradiție verificată și venerabilă. Drumul tău, după câte văd eu, se deschide în față de săptămâni și săptămâni, limpede și hotărât, și nu ai fi fiica mea, nu ai fi nepoata bunicului tău, răposat întru Domnul, și nu ai fi din capul locului un membru demn al familiei noastre, dacă ai avea într adevăr de gând să umbli de capul tău, îndărătnică și ușuratică, pe cărările tale proprii, răvășite de îndoială. Acestea te rog să le cântărești bine în inima ta, draga mea Antonie.
Mama, Thomas, Christian, Clara și Klothilde (care a petrecut câteva săptămâni în casa tatălui ei, la „Ungnade"), precum și mamzel Jungmann te salută din toată inima. Toți ne bucurăm că în curând te vom putea strânge din nou în brațe.
Cu toată dragostea, Tata.


XI

Ploua cu găleata. Cerul, pământul și apa se învălmășeau, în timp ce vijelia biciuia ploaia și o izbea de geamurile pe care nu mai șiroiau stropi ci adevărate pâraie, întunecându le de tot. Glasuri plângătoare, deznădăjduite gemeau în burlanele sobelor...
Când, îndată după masă, cu pipa în gură, Morten Schwarzkopf ieși în fața verandei, pentru a vedea cum mai arată cerul, se pomeni față n față cu un domn îmbrăcat într un ulster lung, strâmt, cu pătrățele galbene, și cu o pălărie sură pe cap. în fața casei staționa un cupeu, cu coșul lucind de apă și cu roțile stropite de noroi. Morten privea buimăcit la fața roză a vizitatorului. Omul avea niște favoriți ce păreau pudrați cu praf de aurit nucile care se atârnă în pomul de Crăciun.
Domnul în ulster se uita la Morten ca la un servitor, clipind ușor din ochi, fără să l vadă, și îl întrebă cu glas moale:
— Se poate vorbi cu domnul comandant al pilotajului?
— Firește, îngână Morten. Cred că tata...
La auzul acestei vorbe domnul îl privi cu atenție. Ochii lui erau albaștri ca ai unui gînsac.
— Dumneata ești domnul Morten Schwarzkopf? întrebă.
— Da, domnule, răspunse Morten, silindu se să ia o expresie energică.
— Ia te uită! într adevăr..., observă domnul în ulster, apoi continuă: Fii bun, anunță mă, vreau să vorbesc cu tatăl dumitale, tinere. Mă numesc Grünlich.
Morten îl conduse pe necunoscut prin verandă, îi deschise pe coridor, la dreapta, ușa biroului și se întoarse în odaia de toate zilele pentru a l încunoștința pe tatăl său. În timp ce domnul Schwarzkopf ieșea din încăpere, tînărul se așeză la masa rotundă, își propti coatele de ea și, fără a se uita la maică sa care ședea la fereastra aburită și cârpea niște ciorapi, păru a se adânci în „jalnica fițuică locală", care nu știa să și informeze cititorii decât despre nunta de argint a cutărui sau cutărui consul. Tony se odihnea în odaia ei.
Comandantul pilotajului intră în biroul său cu expresia unui om mulțumit de masa pe care o luase. Deasupra jiletcii albe, bombate, tunica îi era descheiată. Barba lui sură, cu reflexe argintii — barbă de marinar — contrasta puternic cu obrajii rumeni. Limba i se plimba în tihnă de a lungul dinților și datorită acestei mișcări, gura i blajină ajungea în cele mai stranii poziții. Se înclină scurt, fringându se brusc din mijloc, de parcă ar fi vrut să spună: „Cam așa se face, nu?"
— Bine ați venit la noi! zise el. Sunt la dispoziția dumneavoastră, domnule.
La rândul său, domnul Grünlich se înclină cu chibzuială, lăsându și puțin în jos colțurile gurii și rostind încet:
— He e hm.
Biroul era o încăpere destul de mică; până la o înălțime de câteva picioare pereții erau îmbrăcați în lemn, mai sus însă se vedea tencuiala netapetată. La ferestrele în care ploaia bătea neîncetat darabana, atârnau niște perdele îngălbenite de fum. În dreapta ușii stătea o masă lungă de lemn, nefățuită, încărcată cu hârtii, deasupra căreia, pe perete, se întindea o hartă mare a Europei și una mai mică a Mării Baltice. Din mijlocul tavanului atârna macheta, lucrată cu îngrijire, a unei corăbii cu toate pânzele întinse.
Comandantul își îmbie musafirul să ia loc pe sofaua desfundată, îmbrăcată în mușama neagră, ce crăpase pe ici pe colo, așezată față n față cu ușa, apoi se lăsă la rândul lui, cu mâinile încrucișate pe burtă, într un fotoliu de lemn, în timp ce, în ulsterul încheiat până la gât, cu pălăria pe genunchi, domnul Grünlich ședea pe dunga canapelei, fără a atinge speteaza ei.
— Numele meu, repet, este Grünlich. Grünlich din Hamburg. Pentru a mă recomanda atenției dumneavoastră, voi aminti că îmi pot permite a mă socoti prieten de afaceri al marelui comerciant consulul Buddenbrook.
— Să vă fie de bine! E o onoare pentru mine, domnule Grünlich. Dar nu vreți să vă așezați un pic mai comod? Un păhărel de grog după călătoria asta? O clipă, să spun la bucătărie...
— Îmi îngădui să vă atrag atenția, rosti calm, domnul Grünlich, că trăsura mă așteaptă și că timpul fiindu mi măsurat sunt nevoit să vă cer o convorbire de numai două trei cuvinte.
— La dispoziția dumneavoastră, domnule, spuse iar Schwarzkopf, intimidat puțin.
Tăcură o clipă.
— Domnule comandant..., începu musafirul, scuturându și capul cu un aer hotărât și dându l în același timp ușor pe spate. Apoi tăcu din nou, pentru a întări efectul acestor cuvinte; își strânse cu putere gura, întocmai cum ai strânge băierile unei pungi de bani. Domnule comandant, repetă el, apoi urmă repede: Chestiunea pentru care am venit aici o privește direct pe domnișoara aflată de câteva săptămâni în casa dumneavoastră.
— Mamzel Buddenbrook? întrebă Schwarzkopf.
— Întocmai, răspunse cu voce surdă, cu capul în piept, domnul Grünlich; cute severe i se iviră în colțurile gurii. Mă văd silit să vă aduc la cunoștință, continuă pe un ton ușurel și săltăreț, în timp ce privirea extrem de atentă îi zbura dintr un colț în celălalt al încăperii, iar de acolo la fereastră, că nu demult am cerut mâna acestei demoiselle Buddenbrook, că mă găsesc în deplina posesiune a consimțământului ambilor părinți, și că însăși domnișoara, deși logodna, formal, n a avut loc, mi a dat prin cuvinte fără echivoc dreptul la mâna ei.
— Dumnezeule din cer! exclamă cu vioiciune domnul Schwarzkopf. Și eu care nu știam nimic! Vă felicit, domnu... domnule Grünlich! Vă felicit din toată inima. Asta zic și eu treabă cu temei...
— Foarte îndatorat, răspunse domnul Grünlich rece și apăsat Dar ceea ce mă aduce la dumneavoastră, stimate domnule comandant, urmă el cu voce mai ridicată și cântata, este faptul că în timpul din urmă în fața acestei înțelegeri s au ridicat anumite piedici și aceste piedici vin din casa... dumneavoastră.
Ultimele cuvinte le rosti cu un accent întrebător ca și cum ar fi spus: „Să fie oare cu putință ceea ce mi a ajuns la urechi?"
Drept răspuns, domnul Schwarzkopf își repezi sprâncenele cărunte până la mijlocul frunții și prinse cu amândouă mâinile sale arse de soare și acoperite de un puf bălai — mâini de marinar —brațele fotoliului.
— Da. Într adevăr. Așa aud, zise cu o certitudine plină de tristețe domnul Grünlich. Aud că fiul dumneavoastră, domnul studiosus medicinae și a îngăduit... fără să știe, admit... să mi încalce drepturile, aud că s a folosit de șederea domnișoarei aici, pentru a i stoarce anumite promisiuni...
— Cum? strigă comandantul și, sprijinindu se cu putere de brațele fotoliului, sări în picioare. Dar asta... Tii, asta ar fi... și din două sărituri fu la ușă, o dădu de perete și răcni cu o voce care l ar fi acoperit până și pe cel mai viforos tunet de valuri: Meta, Morten, veniți încoace! încoace, amândoi!
— Mi ar părea nespus de rău, spuse cu un zâmbet fin domnul Griinlich, dacă prin revendicarea drepturilor mele mai vechi aș zădărnici planurile dumneavoastră paterne, domnule comandant.
Diederich Schwarzkopf se răsuci pe loc și îl privi drept în față cu ochii lui ageri, albaștri, încercuiți de crețuri mărunte, ca și cum s ar fi trudit zadarnic să i înțeleagă vorbele.
— Domnule, rosti apoi, și glasul lui suna ca și cum o înghițitură de grog tare i ar fi ars gâtlejul, eu sînt un om simplu și nu mă prea pricep la medizanțe și finețuri, dar dacă veți fi vrând să spuneți că... ei, atunci dați mi voie să vă avertizez că ați apucat o pe un drum greșit și vă înșelați asupra principiilor mele. Eu știu cine e fiul meu și știu cine e mamzel Buddenbrook și am prea mult respect, dar și prea multă mândrie pentru a mi făuri astfel de planuri paterne! Și acum vorbiți, răspundeți mi! Ce este, în fond? Ce spuneți dumneavoastră în fond? Cum?
Doamna Schwarzkopf și fiul ei stăteau în ușă; întâia nebănuind nimic și având o singură preocupare: să și potrivească șorțul, Morten cu o expresie de păcătos împietrit. La intrarea lor, domnul Grünlich nici nu se clinti din loc, rămase mai departe șezând drept, nemișcat, pe marginea canapelei, în ulsterul lui încheiat până la gât.
— Va să zică te ai purtat ca un prostănac, se năpusti comandorul asupra lui Morten.
Tînărul își vârî degetul cel mare între nasturii hainei, ochii i se întunecară, și în îndărătnicia lui își umflă și obrajii.
— Da, tată, spuse în sfârșit, domnișoara Buddenbrook și cu mine...
— Așa? Ei bine, află de la mine că ești un prost, un caraghios, un nătărău și jumătate! Și mâine, la Gottingen cu tine, ai auzit? Mâine! Toate astea s copilării, copilării neroade, fără rost! Și cu asta basta!
— Doamne, Diederich, interveni doamna Schwarzkopf, împreunându și mâinile, nu poți spune numai așa fără... Cine știe?... Tăcu și se vedea că o speranță frumoasă se năruia sub ochii ei.
— Doriți să vorbiți cu domnișoara? întrebă cu glas aspru comandantul, întorcându se către domnul Grünlich.
— E în odaia ei, doarme, îl lămuri doamna Schwarzkopf, mișcată și plină de milă.
— Îmi pare rău, spuse domnul Grünlich, deși răsuflă mai degrabă mulțumit, și se ridică. De altfel, repet, timpul mi e măsurat și trăsura mă așteaptă. Îmi îngădui, continuă el, descriind cu pălăria, în fața domnul Schwarzkopf, o curbă de sus în jos, să vă exprim, domnule comandant, deplina mea satisfacție și recunoștință pentru atitudinea dumneavoastră bărbătească și loială. Vă salut! Am onoarea! Adieu!
Diederich Schwarzkopf nu i întinse mîna. își aplecă doar bustul masiv într o mișcare scurtă, repezită, ca și cum ar fi spus: „ Așa se face, nu?"
Cu pași măsurați, domnul Grünlich trecu printre Morten și doamna Schwarzkopf, se îndreptă spre ușă și ieși.


XII

Thomas apăru cu trăsura Krögerilor. Sosise ziua plecării.
Tânărul venise la orele zece dimineața și lua o mică gustare cu familia, în odaia de toate zilele. Se strânseseră laolaltă ca în prima zi, doar că vara trecuse, frigul și vântul îi împiedicau să șadă pe verandă și Morten lipsea... Era la Gottingen... Nici de la Tony nu și putuse lua rămas bun ca lumea. Comandantul stătuse alături de el zorindu l:
— Aa. Gata! Dii!
La unsprezece, fratele și sora se urcară în trăsura la spatele căreia legaseră cufărul mare al fetei. Tony era palidă și în jacheta i pufoasă de toamnă se zgribulea de frig, de oboseală, de febra călătoriei și de o melancolie care o împresura din când în când, umplându i inima de o durere apăsătoare. O sărută pe mica Meta, strânse mâna gazdei și dădu din cap când domnul Schwarzkopf îi spuse:
— N ai să ne uiți, domnișoară, nu i așa? Și să nu fii supărată pe noi. Ce zici?... Așa... călătorie plăcută, multe salutări domnului consul și doamnei...
Apoi ușa trăsurii se închise cu zgomot, murgii voinici se încordară și cei trei Schwarzkopf își fluturară batistele...
Tony își vârî capul în colțul trăsurii și privi afară pe geam. Cerul era acoperit de o ceață alburie, Trave se încrețea în unde mici ce alunecau repede pe oglinda apei biciuite de vînt. Stropi mărunți izbeau din când în când în fereastră. La capătul cheiului, oamenii ședeau în poartă și își cârpeau năvoadele. Copii desculți se apropiau cu pași alergători și cercetau, plini de curiozitate, trăsura. Ei rămâneau aici...
Când cupeul trecu de ultimele casei, Tony se aplecă înainte să mai vadă o dată farul; apoi se lăsă pe spate și închise ochii obosiți, care o dureau. Toată noaptea fusese atât de neliniștită încât abia dacă apucase să doarmă, dis de dimineață se sculase ca să și facă bagajul, iar de mâncare nu se atinsese. Avea un gust amar în gura i uscată. Și se simțea atât de slăbită încât nici nu mai încerca să și stăpânească lacrimile ce i izvorau fierbinți, neîncetat.
Abia își închise pleoapele, că se afla din nou la Travemünde, pe verandă. Îl vedea aidoma pe Morten Schwarzkopf, îl auzea aplecându se, după obiceiul lui, și vorbindu i, cu ochii plini de bunătate ațintiți din când în când asupra altcuiva; îl vedea râzând cu dinții lui frumoși de care, probabil, habar nu avea... și toate acestea o liniștiră și o înseninară. Își aminti de tot ce auzise și aflase de la el în nenumăratele lor discuții și își făgădui solemn, cu o satisfacție ce o umplea de fericire, că va păstra în sufletul ei toate acestea ca pe o comoară sfântă, de care nimeni nu se va atinge. Că regele Prusiei a săvârșit o mare nedreptate și că gazeta locală e o fițuică jalnică, ba chiar faptul că legile federale privitoare la universități au fost reînnoite acum patru ani: toate acestea vor fi mereu pentru ea de aici înainte niște adevăruri venerabile, care i vor aduce mângâiere, o comoară tainică pe care ar putea o contempla în ceasuri de nevoie. În plină stradă, în cercul familiei, la masă, ea se va gândi la această comoară. Cine știe? poate că va urma calea hotărâtă dinainte și se va mărita cu domnul Grünlich, n are importanță; dar când bărbatul său îi va vorbi, ea va gândi deodată: „Eu știu ceva ce tu nu știi... Nobilii, în principiu vorbind, sunt demni de dispreț."
Își zâmbi mulțumită... Dar pe neașteptate, din uruitul roților ea desprinse cu o limpezime desăvârșită, neînchipuit de vie, vorbele lui Morten; deosebea fiecare nuanță a glasului plin de căldură, nițeluș cam greoi și hulit, îl auzea aievea, cu urechile ei, spunând: „Astăzi o să trebuiască să stăm amândoi pe pietre, domnișoară Tony..." și această amintire neînsemnată o copleși. Pieptul i se strânse de tristețe și durere, lacrimile începură să i curgă șiroaie; nu mai avea putere să le oprească. Ghemuită în colțul ei, își ținea cu amândouă mâinile batista pe obraji și plângea amar.
Thomas, cu țigara în gură, privea oarecum descumpănit înspre șosea.
— Biată Tony! rosti în sfârșit, mângâindu i jacheta. Te compătimesc din toată inima... vezi tu, te înțeleg așa de bine! Dar ce e de făcut? Trebuie să ți iei inima n dinți ca să poți trece teafăr prin asemenea împrejurări. Crede mă... le știu și eu...
— Ah, tu nu știi nimic, Tom! hohoti Tony.
— Ei, asta să n o spui. Acum de pildă e un lucru hotărât că după Anul Nou o să plec la Amsterdam. Papa a găsit un loc pentru mine... la van derKellen & Comp. Și o să trebuiască să mi iau rămas bun pentru multă multă vreme...
— Ah, Tom, să ți iei rămas bun de la părinți și de la frați! Asta nu i nimic!
— Da! exclamă el cu un oftat prelung.
Și respiră adânc de parcă ar fi vrut să mai spună ceva, apoi tăcu, își trecu țigara dintr un colț al gurii în celălalt, își ridică o sprânceană și își întoarse capul într o parte.
— Și nu ține mult, începu din nou, după o mică pauză. Trece. Vine uitarea
— Dar eu tocmai asta nu vreau: să uit! strigă Tony deznădăjduită. Să uiți... asta i mângâiere?!


XIII

Trecură apoi cu bacul, urmă aleea Israelsdorf, Jerusalemsberg și Burgfeld. Trăsura trecu pe sub poarta orașului, în dreapta căreia se ridicau zidurile închisorii, urcară de a lungul întregii Burgstrasse și peste Koberg... Tony se uita la casele cenușii, cu vârfurile țuguiate, la lămpile suspendate deasupra străzii, la spitalul „Sfântul Duh", cu teii din fața lui aproape desfrunziți... Doamne, totul a rămas cum a fost. Orașul acesta a dăinuit neschimbat, venerabil, în timp ce ea se gândea la el ca la un vis de demult, sortit uitării! Aceste creste sure erau trecutul, obișnuința, tradiția care o primeau din nou și în mijlocul lor avea să trăiască iarăși de aici înainte. Nu mai plângea; se uita curioasă împrejur. Durerea despărțirii amorțise aproape la vederea acestor străzi și acestor fețe de mult cunoscute. Chiar în clipa aceea — trăsura uruia prin Breite Strasse — Matthiesen, hamalul, trecu prin fața lor, își scoase până la pământ jobenul ponosit și mutra lui ursuză și plină de devotament, parcă ar fi vrut să spună: N aș fi decât un câine ticălos dacă...
Trăsura întoarse spre Mengstrasse, și cei doi murgi voinici se opriră, sforăind și tropăind, în fața casei Buddenbrook. Prevenitor, Tom îi ajută surorii sale să coboare, în timp ce Anton și Line veneau în fugă să i dezlege cufărul. Dar mai avură de așteptat până să poată intra în casă. Trei camioane mari se înghesuiau în poartă, încărcate cu munți de saci doldora de grâne, și pe fiecare sta scrise cu litere negre, de o șchioapă: Johann Buddenbrook. Trecură, clătinându se cu un vuiet greu și răsunător, de a lungul peronului și coborâră panta ce ducea în curte. O parte din grâne trebuia descărcată, fără îndoială, în remizele din fundul curții, iar restul lua drumul magaziilor „Balena", „Leul" sau „Stejarul".
Consulul ieși din birou, cu condeiul la ureche, tocmai când Tony și Tom ajunseră în vestibul și își întâmpină fata cu brațele deschise.
— Bine ai venit, draga mea Tony.
Tony îl sărută; ochii îi erau plânși și oarecum rușinați. Dar consulul nu era supărat, nu făcu nici o aluzie. Spuse doar atât:
— E târziu, dar n am vrut să luăm gustarea fără voi. Doamna consul, Christian, Klothilde, Clara și Ida Jungmann îi așteptau sus, în capul scării.
În prima noapte din Mengstrasse, Tony dormi zdravăn și adânc, iar a doua zi, dimineața, în 22 septembrie, ea coborî înviorată și liniștită în sufrageria mică. Era încă devreme, abia ora șapte. Numai mamzel Jungmann era în picioare și pregătea cafeaua.
— Ei, ei, Tony, micuța mea, fetița mea scumpă, zise ea, rotindu și somnoroasă ochii mici și căprui, ce te ai grăbit așa?
Tony se așeză în fața biroului al cărui capac era deschis, își încrucișa mâinile după ceafă și se uită un răstimp pe fereastră, la caldarâmul curții, negru și lucind de umezeală, la grădina îngălbenită, înmuiată de ploi. Apoi se apucă să cotrobăiască, curioasă, printre cărțile de vizită și scrisorile împrăștiate pe birou...
Lângă călimară se afla registrul acela voluminos, atât de bine cunoscut, cu scoarțele presate, cu muchia aurită, alcătuit din diferite feluri de hârtie. A umblat la el chiar aseară și e o adevărată minune că Papa nu l a vârât, ca de obicei, în mapa de piele și nu l a încuiat în sertarul din fund.
Tony îl luă în mână, îl frunzări, apoi se apucă să citească și se adânci în el. Cele citite erau în mare parte lucruri simple și cunoscute, dar fiecare dintre autorii însemnărilor preluase de la înaintași un ton solemn și totuși lipsit de orice exagerare, un stil spontan și firesc de cronică, în care vorbea, discret dar cu atât mai demn, respectul unei familii față de ea însăși, față de tradiție și de istorie. Pentru Tony nu era nimic nou. I se dăduse voie de atâtea ori să se apropie de aceste file. Dar niciodată cuprinsul lor nu o impresionase ca în dimineața aceasta. Gravitatea plină de respect cu care erau amintite chiar cele mai modeste evenimente o ameți. Se propti în coate și citi cu o devoțiune din ce în ce mai mare, cu mândrie și seriozitate.
Și din trecutul ei — atât de scurt — erau înșirate toate amănuntele. Nașterea, bolile din timpul copilăriei, primul an de școală, intrarea în pensionul domnișoarei Weichbrodt, confirmațiunea... totul era comsemnat de consul cu scrisul lui mărunt, cursiv, negustoresc, cu grijă, cu un respect aproape religios pentru faptul în sine. Căci și cel mai neînsemnat nu izvora oare din voința și acțiunea lui Dumnezeu care a cârmuit atât de minunat destinele familiei? Ce se va mai scrie aici în viitor, după numele ei, nume pe care ea l a moștenit de la bunică sa, Antoinette? Și tot ce se va scrie va fi citit de către urmași cu aceeași pietate cu care urmărea și ea acum evenimentele din trecut
Se lăsă pe speteaza scaunului oftând ușor și inima începu să i bată solemn. Respectul față de sine însăși îi umplu sufletul și simțământul propriei sale însemnătăți o străbătu din creștet până n tălpi, simțamînt întărit prin spiritul pe care ea însăși îl lăsase să acționeze ca un fior asupra ei. „Ca o verigă dintr un lanț", îi scrisese papà... da, da! Tocmai fiindcă e o verigă în acest lanț, rolul ei e deosebit, plin de răspundere, fiind chemată să contribuie prin fapte și hotărâri la istoria familiei sale!
Răsfoi caietul voluminos până la început unde, pe o pagină aspră de format in folio, consulul rezumase cu mîna lui întreaga genealogie a familiei Buddenbrook, cu paranteze și rubrici și date cuprinzătoare: de la căsătoria întâiului strămoș cu Brigitta, fiica pastorului Schuren, până la cununia consulului Johann Buddenbrook cu Elisabeth Kröger, în anul 1825. Din această căsătorie, spunea însemnarea, s au născut patru copii... și aici numele de botez erau înșirate unul sub altul, arătându se anul și ziua de naștere a fiecăruia. în dreptul numelui celui mai mare dintre băieți cronica consemnase că la sărbătorile Paștilor, în anul 1842 acesta intrase ca practicant în întreprinderea tatălui său.
Tony își privi îndelung numele și spațiul liber din dreptul lui. Apoi pe neașteptate, dintr o dată, cu un joc nervos și înfrigurat al fizionomiei — înghiți în sec și o clipă buzele i se frecară una de cealaltă — luă condeiul, nu l înmuie, ci îl împlântă în călimară și cu arătătorul îndoit, cu capul înfierbântat, aplecat tare pe umăr, însemnă cu scrisul ei neîndemânatic, urcând oblic de la stânga la dreapta: „...S a logodit în ziua de 22 septembrie 1845 cu domnul Bendix Grünlich, comerciant din Hamburg".


XIV

— Sunt cu totul de părerea dumitale, stimate prietene. Problema e de mare însemnătate și trebuie rezolvată. Ca să nu mai lungim vorba: dota tradițională a unei fete din familia noastră se urcă la șaptezeci de mii de mărci, bani peșin.
Domnul Grünlich îi aruncă viitorului său socru o privire de om de afaceri, piezișă, scurtă și iscoditoare.
— Într adevăr..., rosti el, și acest „într adevăr" era exact așa de lung ca favoritul auriu de pe obrazul stâng, pe care l răsfira îngândurat printre degete... lăsând din mână capătul ultimului fir tocmai în clipa când ajunse la sfârșitul cuvântului „într adevăr"... Dumneavoastră, stimate tată, continuă apoi, cunoașteți respectul profund pe care îl port tradițiilor și principiilor venerabile! Dar... nu credeți că în cazul de față acest respect plin de devotament ar însemna o exagerare?... Întreprinderea crește... familia înflorește... pe scurt, condițiile de viață se schimbă, se îmbunătățesc...
— Stimate prietene, spuse consulul, în mine ai găsit un om de afaceri culant... Doamne... nu m ai lăsat să vorbesc până la capăt... altfel ai fi aflat că sunt gata a vă face pe plac, potrivit împrejurărilor, adăugind cu dragă inimă zece mii de mărci la cele șaptezeci de mii.
— Va să zică optzeci de mii... constată domnul Grünlich, în timp ce cu o mișcare a gurii părea să spună: "Nu e prea mult, dar e de ajuns".
Se înțeleseseră cât se poate de amical și, ridicându se din fotoliu, consulul își zornăi cu mulțumire legătura mare de chei din buzunarul pantalonilor. Abia cu cei optzeci de mii atinsese suma dotei tradiționale.
Apoi domnul Grünlich își luă rămas bun și plecă la Hamburg. Tony nu prea simțea că în viața ei s a schimbat ceva. Nimeni n o împiedica să danseze la familiile Mollendorpf, Langhals, Kistenmaker sau la ea acasă, să patineze pe Burgfeld sau în lunca râului Trave și să primească omagiile domnilor tineri... Pe la mijlocul lui octombrie ea luă parte în casa Mollendorpf la petrecerea ce a avut loc cu prilejul logodnei celui mai mare dintre băieți cu domnișoara Julchen Hagenstrom.
— Tom, spuse ea, n am să mă duc. E revoltător. Dar până la urmă tot se duse și petrecu minunat.
De altfel, prin cele câteva trăsături de condei pe care le adăugase la istoria familiei, ea își câștigase dreptul să facă, însoțită de maică sa sau chiar singură, cumpărături mai mari în toate magazinele orașului și să se îngrijească personal de trusou, un trusou distins, firește. Două cusătorese ședeau de dimineața până seara în sufrageria cea mică, la fereastră, tiveau pânzeturi, brodau monograme și înghițeau cantități considerabile de pâine de secară cu brânză.
— Au sosit albiturile de la Lentfohr, mamă?
— Nu, draga mea, dar iată două duzini de șervețele pentru ceai frumoase... Și îmi făgăduise că mi le va trimite până azi după amiază. Sfinte Dumnezeule, cearșafurile trebuiesc tivite.
— Ida, mamzel Bitterlich întreabă de dantelele pentru fețele de pernă.
— În dulapul de rufărie, pe sală, Tonychen.
— Line...!
— Ai mai putea da și tu o fugă, inimioara mea...
— Vai de mine, doar nu mă mărit ca să alerg toată ziua pe scări...
— Te ai gândit la rochia de nuntă, Tony?
— Moire antique, mamă... Nu mă duc la cununie fără moire antique.
Astfel trecură octombrie și noiembrie. De Crăciun își făcu apariția domnul Grünlich. Venise să petreacă Ajunul în sânul familiei Buddenbrook; și nu refuză nici invitația bătrânului Kröger. Purtarea lui față de logodnică era plină de delicatețe, ceea ce se aștepta cu drept cuvânt din partea lui. Nici o solemnitate de prisos! Nici o complicație mondenă! Nici o gingășie nelalocul ei! O sărutare discretă, aeriană, pe frunte în fața părinților, pecetlui logodna... Din când în când Tony constata cu oarecare mirare că fericirea logodnicului nu prea era pe măsura deznădejdii arătate din pricina refuzurilor ei. O privea doar cu ochi veseli de proprietar. E adevărat că, uneori, când se întâmpla să rămână singuri, împins de dorința de a face glume drăgăstoase, el o așeza pe genunchi și apropiindu și favoriții de obrajii ei, cu glasul tremurând de bucurie, îi spunea:
— Vezi că tot am pus mîna pe tine? Vezi că tot te am înhățat?
La care Tony îi răspundea:
— Vai, dumneata nu ți dai seama ce spui! și cu o mișcare sprintenă se desprindea din brațele lui.
Îndată după Crăciun, domnul Grünlich se întoarse la Hamburg, fiindcă negoțul lui activ cerea neapărat să fie acolo, iar soții Buddenbrook au fost de acord cu el că până la logodnă Tony avusese destulă vreme să l cunoască.
Problema casei fu rezolvată prin corespondență. Tony se bucura nespus de viața pe care avea să i o ofere un oraș mare și își exprimă dorința de a locui în centru, cu atât mai mult, cu cât și birourile domnului Grünlich erau tot acolo, și anume în Spitalerstrasse. Dar printr o stăruință cu adevărat bărbătească, logodnicul obținu împuternicirea de a cumpăra o vilă în afara orașului, la Eimsbuttel... un colțișor romantic și departe de lume, un cuibușor idilic făcut anume pentru o pereche de însurăței tineri — procul negotiis... (Nu, domnul Grünlich nu și uitase complet nici cunoștințele de limba latină!)
Decembrie trecu și pe la începutul anului patruzeci și șase se celebră și cununuia. Petrecerea de Polterabend fu strălucită și luă parte la ea jumătate din oraș. Prietenele Antoniei — între altele și Armgard von Schilling care venise la oraș într o trăsură cât un turn — dansară cu prietenii lui Tom și Christian — adică, între alții, cu Andreas Gisecke, băiatul comandantului de pom pieri, studiosus juris, cu Stephan și Eduard Kistenmaker, de la Justenmaker & Fii, în sufragerie și pe coridorul presărat anume cu talc. Tonul petrecerii fu dat în primul rînd de Peter Dohlmann care sparse de lespezile din vestibulul cel mare toate oalele de lut ce i căzură în mînă.
în ziua nunții doamna Stuht din Glockengiesserstrasse avu din nou prilejul de a pătrunde în lumea bună, dându le o mână de ajutor domnișoarei Jungmann și croitoresei ca s o gătească pe Tony. S o bată Dumnezeu, spuse ea, dacă a văzut o mireasă mai frumoasă și, privind în sus, plină de admirație, se așeză în genunchi — așa grasă cum era — să prindă crenguțele de mirt pe rochia de mătase albă din moire antique... Asta se petrecea în sufrageria mică. Domnul Grünlich, în frac cu pulpane lungi și vestă de mătase, aștepta în fața ușii. Chipul lui trandafiriu avea o expresie serioasă și corectă; pe negul de lângă nara stângă se zărea o părere de pudră, iar favoriții aurii erau frezați cu grijă.
Sus, în sala cu coloane, căci acolo urma să aibă loc ceremonia cununiei, se adunase întreaga familie. Impunătoare societate! Erau de față bătrânii Kröger, încovoiați puțin amândoi, dar ca totdeauna aparițiile cele mai distinse. Apoi consulul Kröger și soția sa, cu fiii lor Jurgen și Jakob (acesta din urmă venise, ca și rudele Duchamps de la Hamburg). Era și Gotthold Buddenbrook cu nevasta sa, născută Stiwing, cu Friederike, Henriette și Pfiffi, care câteștrele n aveau să se mai mărite, se pare, niciodată... Reprezentând linia colaterală din Mecklenburg, tatăl Klothildei, domnul Bemhardt Buddenbrook, venise de la țară și privea uluit luxul nemaipomenit din casa bogatelor sale rude. Cei din Frankfurt se mulțumiseră să trimită daruri, călătoria fiind prea obositoare... în locul lor se aflau însă, singurii care nu făceau parte din familie, doctorul Grabow, medicul casei, și mamzel Weichbrodt, prietena — ca o mamă — a miresei, Sesemi Weichbrodt, îmbrăcată într o rochiță neagră și cu o bonetă cu panglici verzi noi nouțe ce atârau peste buclele strânse pe tâmple.
— Dumnezeu să ți dea fericire, bonul meu copil! spuse ea când, la brațul domnului Grünlich, Tony apăru în sală; apoi se ridică în vârful picioarelor și o sărută, plescăind, pe frunte.
Familia avea toate motivele să fie mulțumită de mireasă. Tony era drăguță, naturală și părea veselă, deși era cam palidă din pricina curiozității și a călătoriei ce o aștepta.
Sala era împodobită cu flori, iar pe partea dreaptă fusese ridicat un altar. Pastorul Kolling de la biserica Sfînta Măria celebra cununia, ținând un discurs în care stărui cu deosebită energie asupra cumpătării. Totul se petrecu după rânduieli și obiceiuri. Tony rosti un „da" naiv și blând; domnul Grünlich își drese mai întâi glasul: „he e hem". Pe urmă fu un praznic pe cinste.
...În timp ce sus, în sală, invitații, în frunte cu pastorul, continuau ospățul, consulul și soția sa conduseră tânăra pereche, gata de drum, până în strada învăluită în cețuri albe de ninsoare. Trăsura mare de călătorie, încărcată cu geamantane și cufere, aștepta la scară.
După ce își exprimă de mai multe ori convingerea că în foarte scurtă vreme va veni în vizită acasă, precum și nădejdea că nici vizita părinților la Hamburg nu se va lăsa prea mult așteptata, Tony se urcă voioasă în trăsură și se lăsă învelită cu grijă de maică sa în pledul călduros, căptușit cu blană. Se așeză și soțul ei.
— Și... atenție, Grünlich, spuse consulul, dantelele cele noi sunt în valiza mică, deasupra. Când o să vă apropiați de Hamburg, le iei nițel sub palton, nu i așa? Accizele astea... trebuie să le mai ocolești, pe cât poți... Cu bine! încă o dată, cu bine, scumpa mea Tony! Dumnezeu să te aibă în grijă!
— O să găsiți un adăpost bun la Ahrensburg? întrebă doamna consul.
— Am reținut totul din timp, scumpă mamă, totul e reținut! răspunse domnul Grünlich.
Anton, Line, Trina, Sophie își luară, pe rând, rămas bun de la „ma'm Grünlich". Dar tocmai când se pregăteau să închidă ușa trăsurii, Tony fu cuprinsă de o puternică emoție. Fără să i pese de încurcăturile pricinuite, se smulse din pleduri, coborî, trecând valvârtej peste genunchii domnului Grünlich care începu să mormăie și sări de gâtul tatălui ei.
— Adieu, papà... Bunul meu papà... Apoi încet de tot, în șoaptă, îl întrebă: Ești mulțumit de mine?
O clipă consulul o îmbrățișa în tăcere, apoi o îndepărtă puțin și îi strînse cu multă căldură amîndouă mîinile...
Acum totul era gata. Ușa se închise pocnind, vizitiul plescăi din limbă, telegarii se smuciră din loc și ferestrele cupeului prinseră a zbârnâi... Doamna consul își flutură batista în vânt până când trăsura ce cobora pe strada în pantă începu să se mistuie în negura zăpezii.
Consulul stătea îngândurat alături de soția sa care, cu o mișcare grațioasă, își strânse pe umeri pelerina de blană.
— Ei, s a dus, Bethsy!
— Da, Jean, întâiul copil care ne părăsește. Crezi că va fi fericită cu el?
— Ah, Bethsy, e mulțumită de ea însăși. Aceasta e cea mai trainică fericire din câte putem avea pe pământ.
Și soții Buddenbrook se întoarseră la oaspeții lor.


XV

Thomas Buddenbrook coborî pe Mengstrasse, până la „Fünfhausen". Se feri să treacă pe Breite Strasse, ca să nu fie nevoit să și scoată mereu pălăria în fața numeroaselor cunoștințe. Cu amândouă mâinile înfundate în buzunarele largi ale șubei călduroase de culoare cenușie închisă, el pășea cufundat în gânduri pe zăpada înghețată, cu sclipiri cristaline, ce scârțâia sub botinele sale. Mergea pe propriu i drum, de care nu știa nimeni... Cerul lucea senin, albastru și rece; aerul era proaspăt, tăios, înmiresmat, vremea aspră, limpede, curată, fără o adiere de vânt, cinci grade sub zero, o zi neasemuită de februarie.
Thomas merse la vale pe „Fünfhausen", străbătu Bäckergrube și, printr o ulicioară ce tăia de a curmezișul, ajunse în Fischergrube. Făcu câțiva pași pe această stradă povârnită, care cobora paralel cu Mengstrassse până la Trave și în sfârșit se opri în fața unei căscioare, o florărie foarte modestă, cu o intrare strâmtă, cu o mică vitrină sărăcăcioasă, unde, pe o placă de sticlă verde, se înșirau câteva ghivece cu bulbi.
Când intră, clopoțelul de tinichea de la ușă începu să schelălăie ca un cățeluș credincios. Înăuntru, în fața tejghelei, o doamnă mică, grasă, bătrâioară, cu o pelerină pe umeri stătea de vorbă cu tânăra vânzătoare. Trebuia să aleagă între câteva ghivece, și le cerceta, le mirosea, le critica în fel și chip, sporovăind cu atâta volubilitate încât trebuia să se șteargă mereu la gură. Thomas Buddenbrook o salută politicos și se retrase într un colț... Cucoana era o rudă săracă a senatorului Langhals, o fată bătrână, blajină și vorbăreață nevoie mare, purtând numele uneia dintre familiile cele mai de vază, fără a face totuși parte din această societate, nefiind poftită la ospețe și la baluri, ci numai la cafea, în intimitate, și căreia, cu puține excepții, toată lumea din oraș îi zicea mătușa Lottchen.
Þinând la subsuoară un ghiveci cu flori învelit în foiță, ea se îndreptă spre ușă, iar Thomas după ce o salută din nou, îi spuse cu glas tare, vânzătoarei:
— Dați mi, vă rog, câțiva trandafiri... Da, oricare. La France... Apoi după ce mătușa Lottchen dispăruse închizând ușa în urma ei, el continuă cu vocea scăzută: Așa, acum pune i la loc, Anna... Bună ziua, micuță Anna! Ei, azi am venit încoace cu inima grea.
Peste rochița i simplă, neagră, Anna purta un șorț alb. Era minunat de frumoasă. Delicată ca o gazelă, fața ei avea trăsături aproape malaeze: pomeți ieșiți puțin, ochi alungiți și negri, cu o strălucire blândă, tenul smead și mat cum nu mai găseai în lung și n lat. Mâinile, de aceeași culoare, erau subțiri și, pentru o vânzătoare, extraordinar de frumoase.
Se duse îndărătul tejghelei, în colțul din dreapta prăvălioarei, unde din stradă, prin vitrină, nu putea fi văzută. Thomas o urmă de cealaltă parte a mesei, se aplecă spre ea și o sărută pe gură și pe ochi.
— Ești înghețat de tot, săracul de tine, spuse fata.
— Cinci grade sub zero, răspunse Tom. Nici n am băgat de seamă. Am venit destul de mâhnit până aici. Se așeză pe tejghea și ținând mâna fetei într a sa, continuă: Ascultă, Anna, astăzi trebuie să fim înțelepți. A sosit ceasul.
— O, Doamne, gemu fata, ducându și șorțul la ochi, cu teamă și cu durere.
— O dată tot trebuia să se întâmple, Anna. Ei, ei, nu mai plânge. Ne am înțeles doar că o să fim cuminți, nu i așa? Ce să i faci? Trebuie să trecem și hopul ăsta...
— Când...? întrebă Anna suspinând.
— Poimâine.
— O, Dumnezeule... de ce poimâine? Încă o săptamână măcar. Te rog!... Cinci zile!...
— Nu se poate, draga mea. Totul e hotărât și pus la punct... sunt așteptat la Amsterdam... Nici o zi n aș mai putea zăbovi, oricât aș vrea.
— Și e așa de îngrozitor de departe...!
— Amsterdam? Aș! Deloc. Și de gândit tot ne putem gândi unul la celălalt, nu? Și o să ți scriu. Ai să vezi, îți scriu de ndată ce sosesc.
— Îți mai aduci aminte..., spuse ea, acum un an și jumătate, la concursul de tir...
Tom o întrerupse, vrăjit:
— Doamne, da, acum un an și jumătate...! Eu te am luat drept o italiancă... Am cumpărat o garoafă și mi am pus o la butonieră... O păstrez și azi... Am s o iau cu mine la Amsterdam... Ce prăfărie și zăpușeală era pe pajiște!...
— Da, mi ai adus un pahar de limonadă din baraca de alături... îmi aduc aminte, parc ar fi fost ieri. Mirosea a plăcinte și a oameni...
— Dar a fost frumos, oricum. Nu ne am citit în ochi, din prima clipă, cum stăm?
— Și tu ai vrut să ne dăm în călușei, dar nu se putea, fiindcă trebuia să vând flori. Ce ar mai fi ocărât patroana!...
— Ai dreptate, Anna, nu se putea, recunosc. Anna rosti încet:
— Și asta a fost singura dorință pe care nu ți am împlinit o. Tom o sărută din nou pe gură și pe ochi.
— Rămâi cu bine, Anna mea mică, bună și dragă... Da, trebuie să începem să ne luăm rămas bun.
— Ah, dar nu i așa că o să mai vii și mâine?
— Da, sigur, tot la ora asta. Și am să trec și poimâine dimineața, dacă pot să scap... Dar acum vreau să ți spun ceva, Anna... Eu plec destul de departe, că, oricum, Amsterdam e totuși foarte departe... și tu rămâi aici. Dar să nu ți întinezi viața, auzi, Anna... Căci până acum nu ți ai întinat o, asta eu ți o spun...
Ea plângea ținându și la ochi șorțul, cu mâna rămasă liberă.
— Și tu?... Și tu?...
— Numai Dumnezeu știe ce întorsătură vor mai lua lucrurile Nu rămânem toată viața tineri... Tu ești o fată înțeleaptă. Niciodată nu mi ai vorbit despre căsătorie sau despre așa ceva.
— Nu, Doamne ferește, să ți cer așa ceva...
— Vezi tu, valurile vieții te poartă cum vor ele. Dacă trăiesc, am să moștenesc firma, o să fac o partidă bună... Eu sunt sincer cu tine în ceasul despărțirii. Și tu la fel... o să meargă... îți urez mult noroc, mica mea Anna, bună și dragă. Dar să nu ți întinezi viața, auzi? Căci până acum nu ți ai întinat o, asta eu ți o spun...!
Era cald aici înăuntru. Miresme de pământ jilav și de flori pluteau în mica prăvălie. Afară soarele de iarnă era în asfințit. Un amurg gingaș, palid și pur, ca zugrăvit pe porțelan împodobea, dincolo de râu, bolta cerului. Cu bărbia înfundată în gulerul ridicat, oamenii treceau grăbiți prin fața vitrinei și nu le vedeau pe cele două ființe care își spuneau adio într un ungher al micii florării.



Partea a patra


30 aprilie 1846

Dragă mamă,
Mii de mulțumiri pentru scrisoarea ta prin care îmi anunți logodna lui Armgard von Schilling cu domnul von Maiboom, la Poppenrade. Mi a trimis și Armgard o invitație (foarte elegantă, cu chenar aurit) și mi a scris și o scrisoare în care vorbește cu un entuziasm grozav despre logodnicul ei. Se pare că e un om de o rară frumusețe și foarte distins. Ce fericită trebuie să Se Armgard! Toate fetele se mărită; am primit un faire part și din München, de la Eva Ewers. Se mărită cu directorul unei fabrici de bere.
Dar acum trebuie să te întreb un lucru, dragă mamă: cum se face că pe aici nu se aude nimic despre o vizită a doamnei și domnului consul Buddenbrook? Nu cumva așteptați o invitație oficială din partea lui Grünlich? Nu văd să fie nevoie de ea, fiindcă el nici nu se gândește, cred, la asta, și când îi amintesc de invitație, îmi spune de obicei: "Da, da, draga mea, dar tatăl tău are alte treburi". Sau credeți poate că o să mă stingheriți? Ah, nu, câtuși de puțin. Sau poate vă temeți să nu mi strniți dorul de casă? Doamne sfinte, dar sunt o femeie înțelegătoare, am intrat în vâltoarea vieții, nu mai sunt copil.
Chiar acum am fost la cafea în vecini, la madame Kaselau, sunt oameni plăcuți. Și vecinii din stingă, soții Gussmann, sunt de asemenea oameni sociabili (doar că stăm destul de departe cu casele). Avem doi prieteni buni, care locuiesc și ei aici, în afara orașului: doctorul Klaassen (despre care o să trebuiască să ți vorbesc mai târziu) și bancherul Kesselmeyer, un prieten intim al lui Grünlich. Nu ți poți închipui ce caraghios e bătrânelul acesta! Are niște favoriți albi, retezați, și pe cap un păr rar șj subțire, câteva fire mai mult albe decât negre, care parcă ar fi puf, fiindcă la cea mai mică adiere încep să fluture. Cum și capul și l bâțâie caraghios ca o pasăre, și mai e și destul de guraliv, eu îi zic coțofana, dar Grünlich îmi interzice acest lucru fiindcă, spune el, coțofana fură, iar domnul Kesselmeyer e un om de onoare. Merge cocoșat și vâslind din brațe. Puful nu i acoperă decât jumătate din scăfârlie; mai jos ceafa lui e roșie și plină de încrețituri. E o fire extraordinar de veselă! Câteodată mă lovește ușor peste obraji și exclamă: „Ce nevestică minunată! Ce binecuvântare cerească pentru Grünlich să aibă parte de dumneata!" Apoi scoate de undeva o pereche de ochelari (poartă în permanență vreo trei perechi, legate cu șnururi lungi ce se încurcă mereu pejiletca i albă), și i înfige cu atâta vădită plăcere pe nas, cu care prilej și l încrețește grozav, și începe să mă măsoare cu gura căscată, încât eu pufnesc în râs. Dar nu se supără.
Cât despre Grünlich, el e foarte ocupat, pleacă dimineața la oraș cu trăsurica noastră galbenă și adesea nu se întoarce decât seara târziu. Uneori se așază lângă mine și citește ziarul.
Când ne ducem undeva, de pildă la Kesselmeyer sau la consulul Goudstikker pe Alsterdam sau la senatorul Bock în Rathausstrasse, trebuie să luăm o trăsură de piață. L am rugat pe Grünlich de mai multe ori să cumpere un cupeu; nu te poți lipsi de o trăsură când stai aici, în afară de oraș. Mi a și făgăduit o, dar, ciudat, nu i face nici o plăcere să iasă cu mine în lume și am constatat că nu i place nici să mă vadă stând de vorbă cu lumea din oraș. Să fie oare gelos?
Vila noastră pe care ți am mai descris o amănunțit, dragă mamă, e într adevăr foarte plăcută și cu mobila cumpărată acum în urmă s a făcut și mai frumoasă. Salonului de la mezanin nu i ai putea găsi nici un cusur: e îmbrăcat în mătase cafenie de sus până jos. Sufrageria de alături are o căptușeală de lemn foarte drăguță: scaunele au costat douăzeci și cinci de mărci bucata. Eu stau mai mult în odaia cu pansele care servește drept cameră de toate zilele. Mai avem apoi o odaie pentru fumat și joc de cărți, far în salonul așezat de partea cealaltă a coridorului, și care ocupă o jumătate a parterului, am pus perdele galbene, astfel că are un aspect foarte distins. Sus, sunt odăile de culcare, de baie, budoarul, camerele servitorilor. Pentru trăsurica galbenă avem un groom. De cele două servitoare sunt destul de mulțumită. Nu știu dacă sunt într adevăr cinstite, dar slavă Domnului, nu am nevoie să mă calicesc pentru orice para! pe scurt, totul e cum se cuvine numelui nostru.
Și acum, dragă mamă, urmează amănuntul cel mai important și pe care dinadins l am lăsat la urmă. Și anume: de un timp încoace mă simt cam nu știu cum, mă nțelegi, nu tocmai bine, dar nici bolnavă. Când s a ivit prilejul, i am spus doctorului Klaassen. Acesta e un om foarte scund, cu capul mare și cu o pălărie boltită încă și mai mare. Are obiceiul să și lipească bastonul de trestie spaniolă cu miner de os de barbișonu i lung, aproape verde deschis de mult ce l a cănit. Ei bine, trebuie să l vezi! N a răspuns nimic, și a îndreptat ochelarii pe nas, a început să clipească din ochii i mici și roșii, mi a făcut un semn cu nasul lui cât un cartof și s a hlizit la mine, măsurându mă din cap până n picioare cu atâta neobrăzare, de mi venea să intru în pământ. Apoi m a examinat și mi a declarat că totul merge cât se poate de bine, dar că trebuie să beau apă minerală, deoarece s ar putea să fiu puțin anemică. O, mamă, spune i te rog lui papà, dar cu precauțiunea necesară, toată povestea asta, ca să o poată trece în cronica familiei. Cât de curând cu putință, vei primi și alte știri.
Salutări lui papà, Christian, Clara, Thilda și Ida Jungmann. Lui Thomas i am scris nu demult la Amsterdam.
Fiica ta devotată și ascultătoare, Antonie.


2 august 1846

Scumpul meu Thomas,
Am primit cu bucurie scrisoarea în care îmi vorbești de întâlnirea ta cu Christian, la Amsterdam. Îmi închipui ca ați petrecut câteva zile vesele. Nu am încă nici o știre despre continuarea călătoriei lui prin Ostende spre Anglia, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că totul a mers bine. De vreme ce s a hotărât să renunțe la cariera științifică, aș dori din toată inima să nu fie prea târziu pentru el să învețe ceva de ispravă la șeful său, Mr. Richardson. Dea Domnul ca profesiunea de comerciant să i fie încununată de succes și prosperitate! Mr. Richardson (Threadneedle Street) este, precum știi, un prieten de afaceri apropiat al casei mele. Mă consider norocos că amândoi băieții mei lucrează la firme cu care mă găsesc în raporturi de foarte bună prietenie. Tu trebuie să simți de pe acum binefacerile acestei situații. Sunt foarte mulțumit că domnul van derKellen ți a ridicat salariul chiar în acest trimestru și că mai târziu se va îngriji să ai și ceva câștiguri suplimentare. Sunt convins că prin destoinicia ta te ai arătat și te vei arăta vrednic de această atitudine prevenitoare.
Pe de altă parte, însă, știrea că nu te simți tocmai bine cu sănătatea m a întristat. Ceea ce mi scrii despre nervozitatea ta îmi amintește de propria mea tinerețe, când lucram la Antwerpen, de unde a trebuit să plec la Ems să fac o cură. Dacă și tu ai avea nevoie de așa ceva, dragul meu, sunt gata, se înțelege, să te ajut cu vorba și cu fapta, deși, în aceste vremuri de tulburări politice, mă feresc de asemenea cheltuieli.
Pe la mijlocul lui iunie am făcut totuși, maică ta și cu mine, o călătorie la Hamburg, s o vedem pe sora ta, Tony. Soțul ei nu ne poftise, dar în schimb ne a primit cu mare cordialitate și în cele două zile cât am stat acolo și a sacrificat tot timpul pentru noi, neglijându și chiar afacerile; abia am avut răgazul să facem o vizită în oraș la familia Duchamps. Antonie era în luna a cincea; doctorul ei ne a asigurat că totul va decurge în mod normal și fericit.
Aș vrea să ți mai vorbesc de o scrisoare a domnului van Kellen din care, spre mulțumirea mea, am înțeles că și în particular ești un oaspete bine văzut în cercul familiei lui. Ai ajuns la vârsta, fiul meu, când începi să culegi roadele educației pe care ți au dat o părinții. A ș vrea să ți servească drept sfat faptul că la vârsta ta, atât la Bergen cât și la Antwerpen, am năzuit să fiu serviabil și îndatoritor față de soțiile șefilor mei, ceea ce mi a fost de mare folos. în afară de plăcerea și onoarea de a fi în relații mai apropiate cu familia superiorului tău, în soția lui ai putea găsi oricând o protectoare plină de bunăvoință pentru cazul că ai face o greșeală, sau că șeful n ar fi pe ici colo tocmai mulțumit. Firește că, pe cât posibil, astfel de situații trebuiesc ocolite cu orice preț, dar nu e mai puțin adevărat totuși că ele se pot ivi.
În ceea ce privește planurile tale comerciale de viitor, fiul meu, ele îmi fac plăcere datorită interesului viu de care dai dovadă, dar nu le pot aproba în întregime. Tu pleci de la premisa că desfacerea mărfurilor produse de împrejurimile orașului nostru natal ca: cereale, rapiță, piei crude și argăsite, lână, ulei, turte de ulei, oase etc. este comerțul cel mai indicat și cel mai rentabil și te gândești să te consacri mai ales acestei branșe, continuând totuși și comerțul de mărfuri în comision. Într o vreme când concurența în această ramură era încă foarte slabă (astăzi ea a crescut considerabil), am avut și eu asemenea gânduri și în măsura în care mi s a oferit locul și prilejul am făcut chiar câteva încercări. Þinta principală a călătoriei mele în Anglia a fost de a stabili relații pentru întreprinderile mele și în această țară. Am mers până în Scoția în acest scop și am făcut multe cunoștințe folositoare, dar în curând mi am dat seama de latura primejdioasă a afacerilor de export în aceste părți, și astfel am renunțat la ele, cu atât mai mult cu cât niciodată n am uitat sfatul pe care ni l a dat strămoșul nostru, întemeietorul firmei:, fiule, ziua să ți vezi cu drag de negoț, dar să l faci într așa fel încât să nu ți tulbure somnul noaptea".
Vreau să păstrez cu sfințenie această maximă pînă la sfârșitul vieții mele, deși câteodată te cuprinde îndoiala, văzând că unii care nu au astfel de principii o duc, pe cât se pare, mai bine. Mă gândesc Ia Strunck & Hagenström care sunt în plină ascensiune, în timp ce afacerile noastre merg prea domol. Știi că în urma micșorării capitalului de după moartea bunicului tău, casa noastră nu și a mai sporit volumul de afaceri și rog pe bunul Dumnezeu să ți o pot lăsa cel puțin în starea actuală. Am un ajutor chibzuit și cu experiență în persoana procuristului Marcus. Numai familia maică tii de ar fi ceva mai cu băgare de seamă la banii ce i trec prin mână; moștenirea va fi de mare importanță pentru noi!
Eu sunt ocupat până peste cap cu afacerile mele și cu treburile orașului. Sunt decanul Colegiului navigatorilor din Bergen, și am fost ales, pe rând, delegat al orașului pentru Departamentul Finanțelor, pentru Camera de Comerț, pentru Comisia de revizuire a conturilor și pentru azilul Sfânta Ana.
Maică ta, Clara și Klothilde îți trimit afectuoase salutări. De asemenea mai mulți domni, și anume: senatorii Mbllendorpf și doctorul Oeverdieck, consulul Kistenmaker, misitul Gosch, CF. Koppen, ca și, din biroul nostru, domnul Marcus și căpitanii Kloot și Klotermann m au rugat să ți transmit salutări din partea lor. Domnul să te binecuvânteze, fiul meu. Muncește, roagă te lui Dumnezeu și fă economii!
Cu drag, Al tău tată


8 octombrie 1846

Iubiți și multstimați părinți,
Subsemnatul mă văd în plăcuta situație de a vă anunța că fiica domniilor voastre, preaiubita mea soție Antonie, a scăpat de grijile sarcinii acum o jumătate de ceas, în chipul cel mai fericit. Din voia lui Dumnezeu ea a născut o fetiță și nu găsesc cuvinte pentru a vă arăta cât sunt de bucuros și de mișcat. Scumpa noastră lăuză, ca și copilul, se află într o stare excelentă și doctorul Klaassen este pe deplin mulțumit de felul cum au decurs lucrurile. Și doamna Grossgeorgis, moașa, spune că a fost o nimica toată. — Emoția mă silește să las condeiul din mână. Respectuoase salutări și afecțiune veneraților noștri părinți.
B. Grünlich
Dacă ar fi fost băiat, mă gândeam să ipun un nume foarte drăguț. Pe fetiță aș vrea s o botez Meta, dar Gr. este pentru Erika.


II

— Ce i cu tine, Bethsy? întrebă consulul așezându se la masă și ridicând farfuria ce i acoperea supa. Nu te simți bine? Ce ai? Pari suferindă.
Masa rotundă părea acum foarte mică în sufrageria vastă. În afară de părinți nu se mai așezau zilnic la ea decât mamzel Jungmann, Clara, în vârstă de zece ani, precum și slăbuța și umila Klothilde care mânca în tăcere. Consulul se uită în jurul lui... Numai fețe alungite, întristate. Ce se întâmplase? El însuși era nervos și îngrijorat, căci bursa oscila, din pricina neliniștii iscate de complicata situație din Schleswig Holstein... Și în aer mai plana și o altă neliniște. Mai târziu, când Anton ieși să aducă friptura, consulul află ce se petrecuse în casă. Trina, bucătăreasa, care până acum se arătase o fată credincioasă și cumsecade, făcuse deodată o scenă de adevărată rebeliune. Spre marea supărare a doamnei consul, de câtăva vreme ea se împrietenise — un soi de legătură spirituală — cu o calfă de măcelar și acest om veșnic murdar de sânge părea a fi avut o influență cât se poate de nefastă asupra evoluției ideilor politice ale Trinei. Când doamna consul îi făcuse o observație pentru că greșise un sos cu ceapă, Trina își pusese brațele goale în șolduri și se exprimase în felul acesta:
— Așteptați mata, m'am consul, că mult n o să mai ție, și o să vie o drăguliță de rânduială de eu am să stau, gătită în mătăsuri, pe canapea, și mata ai să mă servești...
Firește că fusese concediată pe loc. Consulul clătină din cap. El însuși văzuse multe lucruri îngrijorătoare în timpul din urmă. E adevărat că hamalii și docherii mai bătrâni erau destul de cumsecade și nu se lăsau ademeniți; dar, pe ici pe colo, purtarea câte unuia mai tânăr dovedea destul de limpede că noul spirit al revoltei se încuibase cu perfidie printre ei... În primăvară izbucnise o tulburare de stradă, deși proiectul unei noi constituții, în conformitate cu cerințele timpurilor noi, era pregătit, și puțin mai târziu, cu toată opoziția lui Lebrecht Kröger, și a altor câtorva bătrâni mai încăpățânați, el fu ridicat, prin decretul Senatului, la rangul de lege fundamentală a Statului. Se făcuseră alegeri de reprezentanți ai poporului, se întrunise adunarea cetățenească. Dar liniștea se dusese. Lumea era în fierbere. Fiecare voia să revizuiască constituția și legea electorală, iar cetățenii se certau. „Pe colegii!" — strigau unii, printre care și Johann Buddenbrook, consulul. „Sufragiu universal!" — proclamau alții și Hinrich Hagenstrom era printre aceștia. În sfârșit o seamă de inși strigau: „Alegeri generale pe colegii" și poate că ei știau chiar ce se înțelegea prin asta. Dar prin aer mai zbârnâiau și alte idei, ca de pildă: să se suprime orice deosebire între cetățenii și locuitorii orașului, să li se dea și necreștinilor posibilitatea de a dobândi dreptul de cetățenie... Nu era deci de mirare că Trina din casa Buddenbrook ajunsese la niște idei ca aceea cu canapeaua și cu rochia de mătase! Aveau să urmeze întâmplări și mai cumplite. Lucrurile amenințau să ia o întorsătură groaznică...
Era în ziua de 1 octombrie a anului patruzeci și opt; bolta albastră, pe care doar ici colo plutea câte un nor ușor, era scăldată într o lumină argintie de un soare care firește că nu mai avea cine știe ce putere, de vreme ce în salonul cu peisaje, îndărătul grilajului înalt și sclipitor, focul începuse să ardă în sobă.
Clara, o fetiță cu părul blond închis și cu ochi cam severi, ședea la masa de lucru din fața ferestrei, cu o broderie în mână, în timp ce Klothilde, lucrând tot la o broderie, se ghemuise lângă doamna consul, pe sofa. Klothilde Buddenbrook nu era mult mai în vârstă decât verișoara ei măritată — nu avea așadar decât douăzeci și unu de ani — totuși, trăsăturile feței prelungi, care începuseră să se ascută, ca și părul lins, pieptănat cu cărare, îi dădeau o înfățișare de fată bătrână. Ea era mulțumită de această situație și nu făcea nimic pentru a o schimba în vreun fel. Poate că simțea nevoia de a îmbătrâni repede, ca să scape repede de orice îndoieli și speranțe. Cum nu avea nici un ban, știa prea bine că în toată lumea n o să se găsească nici un bărbat care s o ia de nevastă și și privea cu resemnare viitorul: o odăiță oarecare, unde va putea trăi din mica rentă de care îi va face rost puternicul ei unchi din fondurile vreunei instituții de binefacere pentru fete sărace din familii de vază.
Doamna consul era ocupată cu citirea celor două scrisori pe care le primise. Tony îi povestea despre Erika, fetița ei, care se dezvolta minunat, iar Christian îi descria cu vervă viața și forfota din Londra, fără a intra însă în amănunte în privința slujbei sale la Mr. Richardson... Doamna consul, care se apropia de vârsta de patruzeci și cinci de ani, deplângea amarnic soarta blondelor, sortite să îmbătrânească înainte de vreme. La această vârstă, tenul gingaș care se potrivește atât de bine cu părul roșcat își pierde strălucirea; dresurile nu mai ajută la nimic. Și chiar părul ar încărunți iremediabil dacă n ar exista — slavă Domnului! — rețeta unei tincturi pariziene care înlătură deocamdată această pacoste. Doamna consul era hotărâtă să nu încărunțească niciodată. Dacă într o zi vopseaua nu s ar mai dovedi eficace, ea va purta o perucă de culoarea părului din tinerețe... Pieptănătura ei, încă făcută cu mare artă era împodobită în creștet cu o rozetă cu dantelă pe margini: începutul, prevestirea bonetei. Fusta de mătase îi cădea în falduri înfoiate pe șolduri; mânecile i bufante erau căptușite cu muselină apretată. Ca totdeauna, la încheieturile mîinilor îi zomăia încet o pereche de brățări. Era ora trei după masă.
Deodată, dinspre stradă, se auziră strigăte, țipete, chiote obraznice, fluierături și tropote de pași numeroși. Și zgomotul se apropia și creștea necontenit...
— Mamă, ce i asta? întrebă Clara care se uita și pe fereastră și în „spion". Atâția oameni!... Ce or fi vrând? De ce s or fi bucurând așa?
— Dumnezeule! strigă doamna consul, aruncând scrisorile. Sări înfricoșată de pe canapea, și alergă la fereastră. Nu cumva... O, Doamne, da, revoluția!... Poporul!...
Adevărul era că toată ziua tulburările se ținuseră lanț în oraș. Dimineața, vitrina negustorului de postavuri Benthien din Breite Strasse fusese spartă cu pietre, și numai Dumnezeu știe ce avea a face vitrina domnului Benthien cu politica înaltă.
— Anton?! strigă spre sufragerie doamna consul cu glas tremurător. Servitorul rânduia argintăria. Anton, du te jos, încuie poarta! încuie tot! Poporul e aici!...
— Da, doamnă consul! răspunse Anton, dar pot oare să îndrăznesc? Eu sunt valet de casă mare... Când or vedea livreaua asta pe mine...
— Ce oameni răi! spuse cu glas trist și tărăgănat Klothilde fără a și întrerupe lucrul de mînă.
În clipa aceea consulul se ivi în galeria cu coloane și intră grăbit pe ușa cu geamuri. Avea paltonul pe braț și pălăria în mână.
— Vrei să pleci, Jean? întrebă doamna consul îngrozită.
— Da, draga mea; trebuie să mă duc la adunare.
— Dar poporul, Jean, revoluția...
— O, Doamne sfinte, dar nu e așa de grav, dragă Bethsy... Suntem în mâna lui Dumnezeu. Au trecut de casa noastră. Eu voi ieși prin dos...
— Jean, dacă mă iubești... Vrei să te expui, să ne lași singure, aici?... O, mi e frică, mi e așa de frică!
— Scumpa mea, te rog... Te enervezi peste măsură... Oamenii or să facă puțin tărăboi în fața Primăriei sau în piață... Statul o să se aleagă poate cu o mică pagubă, câteva ferestre sparte, atâta tot.
— Unde vrei să te duci, Jean?
— La adunarea cetățenească... Aproape am întârziat, am mai avut treburi. Ar fi o rușine să lipsesc astăzi de la întrunire. Crezi că tatăl tău poate fi împiedicat să participe? Așa bătrân cum e...
— Bine, atunci du te cu Dumnezeu... Dar fii cu băgare de seamă, te rog ai grijă... Și vezi și de tata! Dacă i s ar întâmpla ceva...
— Fii liniștită, draga mea.
— Cînd te întorci? strigă doamna consul după el.
— Când se va putea; la patru și jumătate, la cinci... depinde...
— Ah, mi e frică, repetă doamna consul, plimbându se de colo colo prin odaie, în timp ce arunca priviri neajutorate înjur.


III

Consulul Buddenbrook străbătu grăbit curtea largă. Când ieși în Backergrube, auzi pași în urma lui și l zări pe misirul Gosch care, învăluit pitoresc în pelerina i lungă, urca strada în pantă, îndreptându se tot spre adunare. în timp ce cu o mână lungă și slabă își săltă ușor pălăria de iezuit, iar cu cealaltă execută un gest larg de deferentă, spuse cu glas înăbușit și îndîrjit:
— Domnul consul... vă salut!
Cu toate aerele lui teribile, acest Sigismund Gosch, un burlac de vreo patruzeci de ani, era omul cel mai blajin și mai cumsecade din lume. Doar că era un tip prețios, un original. Fața lui rasă se distingea printr un nas coroiat și o bărbie ascuțită și proeminentă, prin trăsături aspre și o gură mare cu colțurile lăsate în jos; își strângea buzele subțiri, dobândind un aer ursuz, răutăcios. Avea ambiția (și nu s ar putea spune că nu izbutea) să și compună un cap caracteristic, sălbatic, frumos și diabolic de intrigant, o figură cruntă, malițioasă, interesantă și îngrozitoare, ceva între Mefistofel și Napoleon... pe frunte îi cădea, sumbru, un smoc de păr brumat. Regreta din toată inima că n avea cocoașă. Era o apariție stranie și atrăgătoare printre locuitorii vechiului oraș de negustori. Făcea parte, nici vorbă, dintre aceștia, căci meseria — avea o agenție de mijlocitor, mică, solidă, apreciată în modestia ei — și o făcea după tipicul tuturor tradițiilor burgheze. Dar în biroul lui îngust și întunecos se găsea un dulap mare de cărți, plin de volume de versuri în toate limbile și se vorbea că de la vârsta de douăzeci de ani lucra la traducerea operelor complete ale lui Lope de Vega... Iar o dată la o reprezentație de amatori, jucase rolul lui Domingo în Don Cauos de Schiller. Acesta fusese punctul culminant al vieții lui. Niciodată nu i ieșise din gură vreo vorbă vulgară și chiar în discuțiile de afaceri el nu rostea frazele obișnuite în jargonul comercial decât strecurându le printre dinți și cu o mimica de parcă spunea: „Ha, nemernicule, îți blestem strămoșii chiar în mormânt!" În mai multe privințe el putea fi socotit moștenitorul și urmașul răposatului Jean Jacques Hoffstede; numai că era o fire mai sumbră și mai patetică și nu avea nimic din voioșia glumeață, pe care prietenul lui Johann Buddenbrook senior o adusese din secolul trecut
Într o zi zi pierduse la bursă, dintr o dată, șase taleri și jumătate, cu niște acțiuni pe care le cumpărase anume ca să le speculeze. Lăsându se furat de instinctul dramatic, omul dăduse o adevărată reprezentație. Se prăbușise pe o bancă, de parcă ar fi pierdut bătălia de la Waterloo, își dusese pumnul strâns la frunte, și repetase întruna, ridicând spre cer o privire nelegiuită: „Ah, blestem!" Cum micile câștiguri liniștite și sigure pe care le realiza din vânzarea cutărei sau cutărei proprietăți îl plictiseau în fond, această pierdere, această lovitură tragică pe care cerul i o hărăzise lui, intrigantului, era o plăcere, o fericire, care îl hrănise săptămâni de zile. Când cineva îl oprea, ca să i spună: „Am auzit că ai avut o pierdere, domnule Gosch... îmi pare rău..." — el avea obiceiul să i răspundă: „O, scumpul meu prieten! Uomo non educalo dai dolore riman sempre bambino! Firește că nimeni nu înțelegea. O fi fost din Lope de Vega? Cert e că acest Sigismund Gosch trecea drept un om învățat și ciudat.
— Ce vremuri ne a fost dat să trăim! îi spuse consulului, în timp ce, adus de spate, sprijinindu se în baston, urca strada, alături de el. Vremuri de furtuni și de neliniște.
— Ai dreptate, răspunse consulul. Vremurile sunt agitate într adevăr. Ședința de azi e așteptată cu încordare, și cu drept cuvânt. Principiul alegerilor pe colegii...
— Nu, ascultați mă, continuă domnul Gosch, toată ziua am umblat pe străzi, am observat plebea. Am văzut câțiva flăcăi superbi, cu ochi înflăcărați de ură și însuflețire...
Johann Buddenbrook începu să râdă:
— Ei, știi că i bună, prietene! Se pare că îți place situația asta. Eh, să mă ierți... e o copilărie, atâta tot! Ce vor oamenii aceștia? O mână de țângăi prost crescuți, care profită de ocazie pentru a face un pic de tărăboi.
— Desigur! Dar nu se poate contesta că... Am fost de față când calfa de măcelar Berkemeyer a spart vitrina domnului Benthien... Parcă era o panteră! Domnul Gosch pronunță ultimul cuvânt cu dinții aproape încleștați, apoi urmă: O, nu se poate contesta că situația asta are latura ei sublimă. În sfârșit, ceva deosebit, știți, ceva ce nu se întâmplă în toate zilele, ceva violent, furtună, sălbăticie... un uragan... Ah, poporul e neștiutor, îmi dau seama! Dar inima, această inimă a mea, e alături de el...
Ajunseseră în fața casei simple, vopsită în galben, cu ulei, la parterul căreia era sala de adunări.
Această sală făcea parte din berăria și localul de dans al unei văduve pe nume Suerkringel, și în anumite zile era pusă la dispoziția domnilor din „adunarea cetățenească". Un coridor strâmt, cu lespezi pe jos, pe dreapta căruia se înșirau încăperile restaurantului mirosind a bucătărie și bere, ducea spre sala aflată pe mâna stângă. Ușa ei de scânduri, vopsită în verde, nu avea nici clanță nici broască și era atât de îngustă și de scundă încât nimeni n ar fi bănuit că îndărătul ei e un spațiu atât de mare. Sala era rece și goală ca o șură; pe tavanul văruit se vedeau grinzile; pereții i erau de asemenea, văruiți. Cele trei ferestre, destul de înalte, cu cercevelele vopsite în verde, nu aveau perdele. În fața lor se ridicau, în formă de amfiteatru, rândurile de bănci, la picioarele cărora era așezată o masă acoperită cu postav verde pe care se înșirau niște acte, un clopoțel voluminos și diverse ustensile de scris pentru orator, pentru secretar, și pentru comisarii Senatului, prezenți la ședință. Lângă peretele din fața intrării, erau mai multe cuiere înalte, încărcate cu paltoane și pălării.
O învălmășeală de glasuri îi izbi pe consul și pe însoțitorul său, când, unul după altul, intrară prin ușa îngustă. Erau, de bună seamă, ultimii care soseau. Sala era plină de cetățeni care, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, sau la spate, sau agitându le în aer, stăteau pâlcuri pâlcuri discutând. Din cei o sută douăzeci de membri ai corporației, veniseră cu siguranță o sută. Câțiva delegați din ținut preferaseră să rămână acasă, date fiind împrejurările.
Aproape de intrare stătea un grup de oameni mai mărunți, doi trei comercianți neînsemnați, un profesor de liceu, domnul Mindermann, „părintele orfanilor", și simpaticul bărbier Wenzel. Domnul Wenzel, un om scund, îndesat, cu mustăți negre, cu fața inteligentă și cu mâini roșii, îl bărbierise chiar în dimineața aceea pe domnul consul; aici însă era egal cu el. Nu i bărbierea decât pe domnii din înalta societate, adică aproape numai pe cei din familiile Mollendorpf, Langhals, Buddenbrook și Oeverdieck, și alegerea lui în adunarea cetățenească se datora cunoașterii sale atotcuprinzătoare a problemelor citadine, sociabilității și îndemânării sale, precum și demnității personale, pe care și o păstra chiar în situația de subaltern.
— Știți care e ultima noutate, domnule consul? spuse el întîmpinându l cu însuflețire și privindu l grav pe protectorul său.
— Ce să știu, dragul meu Wenzel?
— Azi dimineață nu se aflase încă... Mă iertați, domnule consul, asta e ultima noutate! Poporul nu se va aduna în fața Primăriei sau în piață! Va veni aici să amenințe adunarea. Redactorul Rubsam e instigatorul.
— Aș! Nu se poate! răspunse consulul.
Se strecură printre grupurile din față, spre mijlocul sălii, unde îl zări pe socrul său stînd de vorbă cu senatorii prezenți la adunare, doctorul Langhals și James Mollendorpf.
— E adevărat, domnilor? întrebă, dând mâna cu ei.
De fapt, întreaga adunare era tulburată de aceste zvonuri; răzvrătiții se apropiau, se și auzea gălăgia lor.
— Pleava! spuse rece și disprețuitor Lebrecht Kröger. Venise cu trăsura sa. în împrejurări obișnuite, statura zveltă a cavalerului à la mode de odinioară tindea să se încovoaie sub povara celor optzeci de ani. În ziua aceea însă, el se ținea drept ca lumânarea, cu ochii închiși pe jumătate, strâmbându și cu distincție și cu dispreț colțurile gurii, deasupra cărora mustățile albe își ridicau cu semeție, perpendicular, vârfurile scurte. Două rânduri de pietre prețioase străluceau în chip de nasturi pe vesta lui neagră de catifea...
Nu departe de acest grup putea fi văzut Hinrich Hagenstrom, scund și corpolent, cu favoriți roșcați, pe alocuri încărunțiți, cu un lanț gros de ceas pe vesta cu pătrățele albastre, cu haina descheiată. Era în tovărășia asociatului său, domnul Strunck, și nu se grăbi deloc să l salute pe consul.
Ceva mai departe negustorul de postavuri Benthien, un om înstărit după înfățișare, înconjurat de un mare număr de domni, le povestea de a fir a păr cum a fost cu vitrina lui...
— O cărămidă, domnii mei, o jumătate de cărămidă... Rrrapp... prin sticlă și zdupp... pe un balot de rips verde!... Derbedeii!... Ei, treaba Statului.
Pe undeva, într un colț, se auzea neîncetat glasul domnului Stuht din Glockengiesserstrasse care, îmbrăcat cu un surtuc negru peste cămașa de lână, participa la discuție printr o singură exclamație repetată stăruitor, pe un ton indignat: „Infamie nemaipomenită!" De altfel spunea infamee.
Johann Buddenbrook făcu ocolul sălii, salutând ici pe vechiul său prieten C.F. Koppen, dincolo pe concurentul acestuia, consulul Kistenmaker. Strânse mâna doctorului Grabow și schimbă câteva cuvinte cu comandantul pompierilor Giesecke, cu arhitectul Voight, cu oratorul zilei, doctorul Langhals, un frate al senatorului, cu câțiva negustori, profesori și avocați...
Ședința nu fusese deschisă, dar discuțiile erau extrem de animate. Toți domnii îl ocărau pe acest scrib nemernic, pe acest redactor Rubsam, căci se știa că el stârnise mulțimea... și, în fond, pentru ce? Rostul adunării de azi era doar să hotărască dacă în reprezentanța populară trebuie menținut principiul alegerilor pe colegii, sau dacă trebuia să se introducă sufragiul universal. Senatul se și pronunțase pentru această din urmă soluție. Dar ce voia poporul? Să i ia de guler pe domni, atâta tot. Drace, niciodată domnii nu fuseseră într o situație atât de proastă! Se strângeau în jurul trimișilor Senatului pentru a afla care era părerea acestora. Se adunau și în jurul consulului Buddenbrook care trebuia să știe ce atitudine a luat primarul Oeverdieck în această chestiune; căci din anul trecut, de când doctorul Oeverdieck, senatorul, un cumnat al consulului Justus Kröger, devenise președintele Senatului, ca rude cu primarul, alde Buddenbrook crescuseră considerabil în ochii opiniei publice...
Deodată vuietul de afară se îngroșă... Revoluția ajunse sub ferestrele sălii de ședințe. într o clipită discuțiile aprinse se stinseră în sală. Cu mâinile încrucișate pe burtă, amuțiți de groază, membrii adunării se uitau unii la alții, sau la ferestre, de după care se ridicau pumni, în timp ce, dezlănțuite, țipetele și urletele smintite și asurzitoare zguduiau văzduhul. Apoi, pe neașteptate, ca și cum răsculații înșiși s ar fi speriat de purtarea lor, afară se făcu o liniște tot așa de mare ca în sală, și în tăcerea adâncă ce se așternu peste tot, din zona dinspre primele bănci, unde ședea Lebrecht Kröger, se auzi un cuvânt care se ridică încet, rece și răspicat:
— Pleava!
Și de îndată, dintr un colț, o voce înăbușită și indignată șuieră:
— Nemaipomenită infamée!
Apoi vorba pripită, tremurată și misterioasă a lui Benthien, negustorul de postavuri, îmbrățișa ca un fior adunarea...
— Domnilor, domnilor... ascultați mă pe mine! Eu cunosc casa... Dacă te urci în pod, e acolo o ferestruică în acoperiș... Când eram copil, trăgeam de multe ori prin ea, după pisici. Pe acolo te cațări ușor pe acoperișul din vecini și ești la adăpost.
— Lașitate josnică! șuieră printre dinți misitul Gosch. Stătea cu brațele încrucișate, cu spatele proptit de masa oratorilor și, ținându și capul înclinat, se uita cu niște ochi înfiorători spre ferestre.
— Lașitate, domnule? Cum adică? Trăsni i ar Dumnezeu!... Ãștia dau cu cărămida! Ei bine, mie îmi ajunge!...
Chiar în clipa aceea zgomotul de afară se înteți din nou, fără a atinge însă culmea furtunoasă de mai înainte. De astă dată era liniștit, neîntrerupt, un bâzâit răbdător, ce părea aproape mulțumit, melodios, din care se desprindea când și când câte o fluierătură sau câte un strigăt stingherea: „Principiu!"... „Drept civic!"... Adunarea ciulea urechile smerită.
— Domnilor, spuse după un răstimp, cu glas înăbușit, doctorul Langhals care prezida adunarea, cred că sunt în asentimentul domniilor voastre deschizând în acest moment ședința...
Era o simplă propunere care însă nu se bucură de nicăieri nici de cel mai neînsemnat sprijin.
— Mie unuia mi e lehamite de atâtea adunări, rosti cineva cinstit, hotărât, ce nu lăsa loc vreunei obiecții.
Era un om cu înfățișare de țăran, pe nume Pfahl, din districtul Ritzerau, delegat al satului Klein Schretstaken. Nimeni nu și aducea aminte să i fi auzit vreodată glasul în dezbateri; dar în situația de față până și părerea celui mai simplu om putea să apese greu în cumpănă... Curajos și cu un instinct politic infailibil, domnul Pfahl exprimase părerea întregii adunări.
— Doamne ferește! strigă domnul Benthien indignat. Băncile din rândurile de sus se văd din stradă. Oamenii azvârlă cu cărămizi, trăsni i ar Dumnezeu să i trăsnească! Mie mi ajunge!...
— Și ușa asta blestemată e așa de strâmtă! izbucni disperat angrosistul de vinuri Koppen. Când o fi să ieșim, ne strivim unii pe alții... ne strivim!
— Nemaipomenită infamée, repetă cu glas surd domnul Stuht.
— Domnii mei, începu din nou, cu glas energic, președintele, vă rog să vă gândiți bine... în termen de trei zile eu trebuie să prezint primarului procesul verbal al ședinței de azi... Mai mult, orașul așteaptă să l vadă publicat în ziar... În orice caz aș dori să se hotărască prin votare dacă trebuie sau nu să deschidem ședința...
Dar în afară de câțiva cetățeni care l susțineau pe orator, nimeni nu se arăta dispus să treacă la ordinea de zi. N ar fi avut nici un rost să se voteze. Mulțimea nu trebuia stârnită. Nimeni nu știa ce vrea poporul. Trebuia evitată orice primejdie de a l irita printr o hotărâre, indiferent în ce sens ar fi luată. Trebuia așteptat în liniște, fără agitație. Ceasul de la biserica Sfnta Maria bătu patru și jumătate...
Se încurajau reciproc să aștepte cu răbdare. Încetul cu încetul se obișnuiră cu zgomotul care acolo, afară, creștea, scădea, și din când în când amuțea cu totul, pentru a se porni iar. Oamenii începură să se liniștească, să se simtă mai în largul lor, să se așeze pe băncile și scaunele din ultimele rânduri... Spiritul de activitate al tuturor acestor vrednici cetățeni se trezea treptat treptat... Ici colo oamenii îndrăzneau să discute despre afaceri, ba chiar să încheie câte o tranzacție... Misiții se apropiau de angrosiști... Domnii împresurați stăteau la taifas cu niște oameni pe care o furtună grozavă i a adunat la un loc și, în timp ce vorbesc despre altceva, din când în când, cu fețe grave și pline de respect, ciulesc urechile la tunete. Se făcu ora cinci, cinci și jumătate și amurgul începu să coboare. Când și când, câte unul își aducea aminte, oftând că acasă nevastă sa îl așteaptă cu cafeaua. La care domnul Benthien își îngăduia să le amintească de ferestruica din pod. Dar cei mai mulți gândeau ca domnul Stuht care declară, clătinînd fatalist din cap:
— Sunt prea gras pentru așa ceva.
Cu gândul la rugămintea soției sale, Johann Buddenbrook se ținea pe lângă socrul său și îl privi cu oarecare îngrijorare când îi puse întrebarea:
— Sper că această mică aventură nu te impresionează prea mult, tată, nu i așa?
Sub smocul de păr alb ca zăpada, pe fruntea lui Lebrecht Kröger două vene albăstrui erau îngrijorător de umflate și, în timp ce una din mâinile i aristocratice, de bătrân, se juca cu nasturii opalini de pe jiletcă, cealaltă, cu un briliant mare în degetul arătător, îi tremura pe genunchi.
— Fleacuri! Buddenbrook! spuse el, cu o oboseală ciudată. Mă plictisește, atâta tot. Dar se dezise singur, șuierând deodată: Parbleu! Jean, cu praf de pușcă și cu plumb ar trebui să i punem la respect pe acești mocofani infami... Derbedeii!... Pleava!...
Consulul murmură, încercând să l îmbuneze:
— Da, da... Ai dreptate, e într adevăr o comedie destul de nedemnă... Dar ce i de făcut? Trebuie să ți păstrezi cumpătul. Se înserează. Desigur că o să se scurgă și mulțimea...
— Unde mi e trăsura?... Să vie trăsura! porunci Lebrecht Kröger ieșindu și din fire. Izbucni înfuriat peste măsură. Mânia i se revărsă, tremura din tot trupul. Am comandat o pentru ora cinci... Unde i?... Ședința nu se ține... Ce mai caut eu aici?... N am nici un chef să mă fac de râs!... Să vină trăsura! îl insultă cineva pe vizitiul meu? Du te și vezi, Buddenbrook!
— Dragă tată socrule, liniștește te, pentru numele lui Dumnezeu! îți pierzi cumpătul... Și asta nu ți face bine! Firește... mă duc să văd chiar acum de trăsura dumitale. Situația asta mă dezgustă și pe mine. O să vorbesc cu oamenii, o să i poftesc să se ducă acasă...
Kröger se împotrivi și i ordonă pe un ton cât se poate de rece și de disprețuitor:
— Stai! De aici nu te miști! Doar n ai să te compromiți în halul acesta, Buddenbrook!
Consulul însă străbătu iute sala. El fu ajuns din urmă, chiar lângă ușița verde, de Sigismund Gosch care l apucă de braț cu mâna lui osoasă și l întrebă șoptind sinistru:
— Încotro, domnule consul?
Fața misitului era brăzdată toată de cute adânci. Cu o expresie de sălbatică hotărâre, bărbia lui ascuțită se repezi în sus, până aproape de nas, părul cărunt îi căzu sumbru pe tâmple și pe frunte; trăgându și capul între umeri, atât de tare, încât reuși într adevăr să și dea înfățișarea unui cocoșat, rosti aceste cuvinte:
— Iată mă gata să vorbesc poporului.
— Nu, lasă mă mai bine pe mine, Gosch... Poate că am mai multe cunoștințe printre acești oameni.
— Fie! răspunse, cu voce surdă, misitul. Sunteți un om mai de seamă decât mine. Și, ridicîndu și glasul continuă: Dar am să vă însoțesc, voi sta alături de dumneavoastră, domnule consul Buddenbrook! Chiar de ar fi să mă sfâșie furia sclavilor dezlănțuiți... Ah, ce zi! Ce seară! spuse în timp ce părăseau sala... Fără îndoială că niciodată nu se simțise atât de fericit. Ei, domnule consul, iată poporul!
Străbătură coridorul și ieșiră pe poartă, oprindu se pe prima dintre cele trei trepte înguste ce coborau spre trotuar. Strada oferea o priveliște neașteptata. Parcă era moartă, dar la ferestrele deschise și luminate ale caselor vecine se vedeau oameni curioși uitându se la mulțimea neagră a răzvrătiților, care se înghesuiau în fața clădirii unde se ținea întrunirea. Această mulțime nu era mult mai numeroasă decât adunarea din sală și se compunea din muncitori tineri din port și de la docuri, din hamali, copii de școală, câțiva mateloți de pe vasele comerciale și din alți oameni care locuiau prin cartierele sărace ale orașului, prin ulicioare dosnice, prin hudițe și prin curți amante. Erau cu ei și vreo trei patru femei care, din toată această poveste, nădăjduiau pesemne să se aleagă cu vreun succes de felul celui la care se gândea bucătăreasa familiei Buddenbrook. Câțiva dintre răzvrătiți, obosiți de atâta stat în picioare, se așezaseră pe marginea trotuarului, cu picioarele în rigolă, și mâncau pâinea cu unt adusă de acasă.
Era aproape de șase și, cu toate că se înserase de a binelea, lămpile cu petrol atârnau neaprinse de lanțurile întinse deasupra străzii. Acest fapt, această vădită și nemaipomenită întrerupere a ordinii fu întâiul lucru care l înfurie într adevăr pe consul și din pricina lui începu să vorbească scurt și mânios:
— Ce s toate prostiile astea, oameni buni?
Oamenii care mâncau pe marginea trotuarului săriră în picioare. Cei care stăteau mai la spate, de cealaltă parte a șoselei, se ridicară în vârful degetelor. Câțiva muncitori din port care erau în slujba consulului își scoaseră șepcile. își făceau semne, se înghionteau și își spuneau cu glas înăbușit:
— Io te mă, consulu' Buddenbrook! Consulu' Buddenbrook vrea să țină o cuvântare! Tacă ți fleanca, Krischan, nu știi ce al dracului e când îl apucă?... Io te și misitu' Gosch. Măa, ce maimuțoi! Parc ar fi lovit cu leuca în cap!
— Cori Smolt! începu consulul din nou, intuind cu ochii i mici, înfundați în cap, pe un muncitor de la docuri, în vârstă de vreo douăzeci și doi de ani, strâmb de picioare, care, cu șapca în mână și cu gura plină de pâine, stătea chiar în fața lui. Ei acum vorbește, Cori Smolt! Acum e timpul. Mi ați urlat toată după amiaza, cât a fost de lungă...
— De, dom'le cunsul, izbucni Cori Smolt, molfăindu și pâinea, asta i... adecă, vreau să zic, suntem gata... facem revuluție.
— Ce mama dracului mai e și asta, Smolt?
— Păi, orice ați zice, dom'le cunsul, noi aici am ajuns... ne am saturat de ce a fost... vrem altă rânduială, asta e.
— Ia ascultă, Smolt, și voi ceilalți. Cine mai are un pic de minte în cap se duce acum acasă, nu și mai vâră nasul în revoluție și nu mai tulbură ordinea...
— Sfânta ordine! îl întrerupse domnul Gosch, șuierind.
— Ordinea, am zis!... încheie consulul Buddenbrook... Nici măcar lămpile n au fost aprinse... Ați mers cam departe cu revoluția.
Dar Smolt își înghiți ultima îmbucătură și, având mulțimea în spate, stătea cu picioarele crăcănate, și și avea plângerile sale.
— Păi da, dom'le cunsul, așa ziceți 'mneavoastră. Da' vedeți că aici e la mijloc principiul general cu dreptu' de vot...
— Dumnezeule, ce găgăuță! strigă consulul și, de indignat ce era, uită să vorbească în dialect... Îndrugi numai gogomănii.
— Da, dom'le cunsul, răspunse Cori Smolt, intimidat puțin, asta e. Numai că revuluția trebuie să fie, nu ncape ndoială. în toate părțile e revuluție, la Berlin, la Paris...
— Bine, Smolt, dar la urma urmei ce vreți voi? Hai, spune o dată!
— Iacă vă spun, dom'le cunsul, vă spun chiar acușica: vrem republică, asta vrem.
— Dar bine, cap sec ce ești, doar avem o republică!
— Păi atunci, dom'le cunsul, mai vrem încă una!
Câțiva oameni din jurul lui, care știau mai bine cum stau lucrurile, începură să râdă, greoi și din toată inima, și cu toate că numai puțini înțeleseseră răspunsul lui Cori Smolt, râsul se răspândi și în curând întreaga mulțime de republicani se trezi hohotind cu poftă. La ferestrele sălii de întruniri se iviră câțiva domni curioși, cu halbe de bere în mână... Singurul pe care această întorsătură îl dezamăgi și îl duru era Sigismund Gosch.
— Ei, oameni buni, rosti în sfârșit consulul Buddenbrook, cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceți pe la casele voastre!
Cori Smolt, zăpăcit cu totul de efectul propriilor lui vorbe, îi răspunse:
— Păi asta așa e, dom'le cunsul, apoi om lăsa lucrurile cum au fost, și îmi pare bine că nu v ați supărat, și să trăiți, dom'le cunsul...
Mulțimea începu să se împrăștie în cea mai bună dispoziție.
— Smolt, ia mai stai o clipă! strigă consulul. N ai văzut pe undeva trăsura Krögerilor? Știi, caleașca aceea mare de dincolo de poarta orașului.
— Ba da, dom'le cunsul. Venea încoace, apoi în drum, a intrat în curtea dumneavoastră...
— Bravo! atunci dă fuga, Smolt, și spune i lui Jochen să vină aici, stăpânul lui vrea să plece.
— Da, dom'le cunsul! și trântindu și șapca n cap, cu cozorocul tras adânc pe ochi, cu pași mari și legănați, Cori Smolt, porni în fugă la vale.


IV

Când consulul Buddenbrook se întoarse împreună cu Sigismund Gosch la adunare, sala oferea un tablou mult mai liniștitor decât cu un sfert de ceas înainte. Două lămpi mari cu parafină ardeau pe masa prezidențială, iar în cercul lor de lumină gălbuie ședeau sau stăteau în picioare domnii, turnându și bere din sticle în căni strălucitoare, ciocnind și vorbind zgomotos într o dispoziție grozavă. Coana Suerkringel, văduva Suerkringel, era acolo, printre ei, îngrijindu se inimoasă de mușteriii împresurați. Având în vedere că starea de asediu putea să mai dureze cine știe cât, ea îi îmbie, cu vorbe meșteșugite, la niscaiva gustări, ca să mai prindă inimă, profitând astfel de vremurile agitate pentru a și desface o cantitate considerabilă din berea i blondă, ce conținea destul alcool. Chiar în clipa când cei doi negociatori se întorceau, rândașul, cu mânecile suflecate, cu un zâmbet prietenos pe față, venea cu o nouă provizie de sticle, și cu toate că se înnoptase de a binelea — cu toate că era prea târziu pentru ca cineva să se mai ocupe de revizuirea constituției — nimeni nu avea poftă să întrerupă reuniunea și să plece acasă. Cafeaua de după amiază tot era pierdută...
Consulul, după ce primi numeroasele strângeri de mână care îl felicitau pentru fericitul rezultat, se îndreptă fără zăbavă spre socrul său. Lebrecht Kröger părea să fie singurul a cărui dispoziție rămăsese neschimbată. Stătea înalt, rece și distant la locul lui și când i se anunță că în clipa aceea trăsura se afla la scară, răspunse batjocoritor, cu o voce tremurând mai mult de amărăciune decât de bătrânețe:
— Plebea binevoiește să mi îngăduie să mă întorc la casa mea?
Cu mișcări țepene, care nici pe departe nu mai aminteau gesturile sale încântătoare de altădată, el lăsă să i se pună pe umeri șuba îmblănită și când consulul se oferi să l însoțească, el își trecu brațul pe sub acela al ginerelui său, spunând nepăsător:
— Merci.
Caleașca maiestuoasă, cu două felinare mari la capră, aștepta în fața porții, unde de altfel, spre sincera mulțumire a consulului, lămpile începuseră să ardă, și amândoi se urcară în trăsură. Drept, tăcut, fără să se reazeme de perne, cu ochii pe jumătate închiși, Lebrecht Kröger ședea cu pătura pe genunchi, la dreapta consulului, în timp ce trăsura trecea uruind, de a lungul străzilor. Pe sub sfârcurile scurte ale mustăților albe, cele două colțuri arcuite ale gurii se prelungeau în două cute verticale până la bărbie. Furia pentru umilința îndurată îl mistuia, îl rodea. Privea cu ochi istoviți și reci perna goală din fața lui.
Străzile erau mai animate decât într o seară de duminică. Era parcă ceva sărbătoresc în aer. Poporul încântat de desfășurarea fericită a revoluției, umbla voios încoace și încolo. Se auzea chiar câte un crâmpei de cântec. Ici colo băiețandrii strigau „ura!" când trecea trăsura și își aruncau șepcile în aer.
— Cred într adevăr că prea ai pus la inimă toată povestea asta, tată, spuse consulul. N a fost decât un caraghioslâc, când stai să te gândești... O farsă... Și pentru a i smulge bătrânului un răspuns, o părere, el se apucă să i vorbească cu multă vioiciune despre revoluții în general. Dacă toată mulțimea asta care nu are după ce bea apă ar înțelege cât de puțin își servește propria sa cauză în aceste momente!... O, Doamne, pretutindeni același lucru! Am avut o scurtă discuție azi după masă cu misitul Gosch, omul acesta ciudat, care privește totul cu ochi de poet sau de dramaturg... Vezi dumneata, tată socrule, revoluția a fost pusă la cale la Berlin, la mese de ceai de niște esteți... Apoi poporul a luptat pentru cauză, și a pus pielea la bătaie... Oare tot el va trebui să plătească oalele sparte?
— Ai face bine să deschizi geamul din partea dumitale, spuse domnul Kröger.
Johann Buddenbrook îi aruncă o privire scurtă și se grăbi să coboare geamul.
— Nu te simți bine, tată dragă? întrebă îngrijorat.
— Nu. Deloc! răspunse aspru Lebrecht Kröger.
— Trebuie să iei o gustare și să te odihnești, îl sfătui consulul și, ca să facă ceva, trase mai atent pătura de blană peste genunchii socrului său.
Trăsura înainta uruind pe Burgstrasse, când deodată se întâmplă ceva îngrozitor. Anume, când trăsura trecu la vreo cincisprezece pași de zidurile porții cufundate în penumbră, pe lângă o ceată de ștrengari ce se zbenguiau veseli, o piatră zbură prin fereastra deschisă în cupeu. Era o piatră cu totul inofensivă, abia de mărimea unui ou de găină, aruncată în cinstea revoluției de mâna vreunui Krischan Snut sau Heine Voss, desigur fără nici o intenție rea și pesemne fără să fi țintit deloc trăsura. Ea zbură fără zgomot pe fereastră, se izbi fără zgomot de pieptul acoperit de șubă a lui Lebrecht Kröger și, tot așa de fără zgomot, se rostogoli în jos pe pătura căptușită cu blană, oprindu se pe fundul trăsurii.
— Bădăranii dracului! murmură consulul cu ciudă. Ce, toți și au ieșit din fire în seara asta?... Dar nu te a rănit, tată, nu i așa?
Bătrânul Kröger tăcea, era o tăcere înspăimântătoare. În trăsură era prea întuneric ca să i se poată desluși expresia feței. Ședea mai drept, mai înalt, mai țeapăn decât înainte, fără a atinge pernele de la spate. Apoi, ca dintr un adânc, încet, rece și greu, scoase o singură vorbă:
— Canalia!
De teamă să nu i mărească iritarea, consulul nu i răspunse. Trăsura trecu cu un uruit răsunător prin poarta orașului și după trei minute era în aleea largă, în fața grilajului cu vârfurile aurite, ce mărginea proprietatea familiei Kröger. De ambele părți ale porții monumentale, unde începea aleea cu castani ce ducea la terasă, ardea câte un felinar cu glob aurit deasupra. Consulul se îngrozi când văzu fața socrului său. Era galbenă și brăzdată de cute lăbărțate. Expresia de dispreț aspru și rece, pe care gura o avusese până atunci, se prefăcuse într o strâmbătură neajutorată piezișă, fleșcăită și hăbăucă de moșneag... Trăsura se opri în fața terasei.
— Ajută mă, spuse Lebrecht Kröger, deși consulul, care coborâse mai înainte, aruncase la o parte pătura căptușită cu blană și îi oferise umărul și brațul drept sprijin. Îl duse încet câțiva pași, pe prundiș, până la scările albe, lucitoare, ce urcau spre sufragerie. În fața treptelor bătrânul se prăbuși în genunchi. Capul îi căzu pe piept, maxilarul de jos se izbi de cel de sus, trosnind. Dădu ochii peste cap și lumina lor se stinse...
Lebrecht Kröger, cavalerul à la mode, se afla lângă strămoșii săi.
Un an și două luni mai târziu, într o dimineață cu neguri de zăpadă din luna ianuarie 1850, doamna și domnul Grünlich ședeau la micul dejun, împreună cu fetița lor de trei ani, în sufrageria îmbrăcată în lemn cafeniu deschis, pe scaunele cumpărate cu douăzeci și cinci de mărci bucata. Prin ochiurile celor două ferestre înecate în ceață privirea abia putea răzbi; copacii goi, tufele de afară se topeau în zarea cenușie. într un colț, lângă ușa deschisă ce dădea spre odaia „cu pansele" unde erau și plante ornamentale, văpaia roșie pâlpâia în soba scundă de faianță verde, umplând încăperea cu o căldură domoală, care împrăștia o mireasmă ușoară. În partea opusă, prin deschizătura draperiilor de postav verde, pe jumătate date la o parte, se putea vedea salonul tapetat cu mătase cafenie și o ușă înaltă cu geamuri ale cărei crăpături erau astupate cu burleți; terasa mică aflată dincolo de această ușă se pierdea în pâcla de ceața lăptoasă. O a treia ușă laterală dădea spre coridor. Masa rotundă, acoperită cu damasc alb deasupra căruia se afla un „milieu" cu broderie verde, era încărcată de porțelanuri cu muchia aurită și atât de transparente încât pe alocuri aveau străluciri de sidef. Un ceainic zumzăia. Într un coșuleț de pâine, făcut dintr o foaie subțire de argint și având forma lătăreață a unei frunze mari, dantelate și cu marginile ușor răsucite, erau rotocoale și felii de cozonac. Sub un clopot de cristal, stăteau grămadă mici globuri de unt, crestate, sub un altul se vedeau diferite soiuri de brânzeturi: galbene, albe, cu vinișoare verzi. Nu lipsea nici sticla de vin roșu, care era așezată în fața tacâmului domnului Grünlich, căci stăpânul casei era obișnuit cu mâncarea caldă și la micul dejun.
Cu favoriții proaspăt frezați, cu fața deosebit de trandafirie pentru această oră matinală, el ședea cu spatele spre salon, îmbrăcat complet, cu jachetă neagră, cu pantaloni de culoare deschisă în carouri mari, și mânca, după moda englezească, cotlet în sânge. Soția lui găsea moda aceasta foarte distinsă, dar în același timp tot atât de respingătoare, așa că niciodată nu se putuse hotărî să și schimbe micul dejun cu care era obișnuită — adică pâine și ouă — cu acela al soțului ei.
Tony era în rochie de casă. Se prăpădea după rochiile de casă. Nimic nu i se părea mai distins decât un negligé elegant și fiindcă în casa părintească nu i se îngăduise să se lase în voia acestei pasiuni, acum, ca femeie măritată, o cultiva cu atât mai mult. Avea trei astfel de veșminte mlădioase, delicate, a căror confecționare cere mai mult rafinament și fantezie decât o toaletă de bal. Astăzi o purta pe cea vișinie, a cărei culoare se potrivea întocmai cu tonul tapetelor de deasupra căptușelii de lemn a pereților; era din stofă cu flori mari, mai moale decât vata, stropită cu o bură de mărgeluțe din sticlă de aceeași nuanță. Un rând des și drept de panglici de catifea roșie cobora de la gât până la tiv.
Părul doamnei Grünlich, des, blond cenușiu, împodobit cu o panglică roșie de catifea, era cârlionțat pe frunte. Deși ca înfățișare, după cum singură știa, atinsese apogeul, expresia copilărească, naivă și îndrăzneață a buzei de sus, ușor ieșită înainte, rămăsese aceeași. Pleoapele ochilor albaștri cenușii erau roșii, fiindcă se spălase cu apă rece. Mâinile, mâinile cam scurte, dar fine ale familiei Buddenbrook, cu încheieturi delicate prinse în manșetele moi de catifea, mânuiau cuțitul, lingurița și ceașca cu mișcări care din cine știe ce pricină în ziua aceea păreau cam bruște și pripite.
Lângă stăpâna casei, într un scaun de copil de forma unui turnuleț și îmbrăcată cu o rochiță nostimă, albăstruie, fără formă precisă, de lână groasă, tricotată, ședea Erika, o fetiță bine hrănită, cu bucle de un blond deschis, tunse scurt. Þinea strâns cu amândouă mânuțele o ceașcă mare, în care fețișoara ei dispărea cu totul, și își sorbea cu nesaț laptele, scoțând din când în când câte un oftat scurt.
Apoi doamna Grünlich sună și Thinka, dădaca, intră dinspre coridor, ca să ia fetița din turn și să o ducă în odaia ei să se joace.
— Poți s o scoți la plimbare, o jumătate de ceas, Thinka, spuse Tony, dar nu mai mult, și pune i jachețica mai groasă, auzi?... E ceață.
Apoi rămase singură cu soțul ei.
— Ești ridicol, spuse doamna Grünlich după un răstimp de tăcere, reluând, după cât se părea, firul unei discuții întrerupte... Ce argumente poți să mi aduci împotrivă? Spune mi măcar unul... Nu pot să mi bat capul tot timpul cu copilul...
— Þie nu ți sunt dragi copiii, Antonie.
— Nu mi sunt dragi copiii... nu mi sunt dragi copiii... N am timp! Gospodăria nu mi dă răgaz. Mă deștept cu douăzeci de gânduri cărora ar trebui să le găsesc rezolvare în timpul zilei și mă culc cu alte patruzeci nerezolvate.
— Avem două fete în casă. O femeie atât de tânără...
— Două fete... foarte bine. Thinka spală vasele, deretică, servește la masă. Bucătăreasa nu și vede capul de treburi. Tu începi ziua cu cotlete... Gândește te și tu, Grünlich! Mai curând sau mai târziu, Erika va avea nevoie neapărat de o bonă, de o guvernantă...
— În situația în care ne găsim, nu ne putem permite să ținem o bonă numai pentru ea.
— Nu ne putem permite... Ești de a dreptul ridicol! Ce am ajuns, cerșetori? Suntem oare siliți să renunțăm la lucrurile de elementară necesitate? După câte știu, ți am adus optzeci de mii de mărci în această căsnicie.
— Ei, cu cele optzeci de mii ale tale!
— Bineînțeles! Acum vorbești cu dispreț de ele... Nu aveai nevoie de bani... M ai luat din dragoste... Bun. Dar măcar mă mai iubești? Treci peste dorințele mele cele mai îndreptățite. Copilul să nu aibă bonă... despre cupeul de care avem nevoie ca de pâinea cea de toate zilele nu se mai aude o vorbă... De ce ții să stăm mereu la țară, dacă mijloacele nu ne permit să avem o trăsură cu care să ieșim în lume cum se cuvine? De ce nu ți place să mă vezi mergând în oraș?... Ai vrea să ne îngropăm aici pentru totdeauna, să nu văd suflet de om. Ești acru ca o varză murată.
Domnul Grünlich își turnă vin roșu în pahar, ridică clopotul de cristal și trecu la brânzeturi. Nu răspunse nimic.
— De fapt, mă întreb dacă mă mai iubești!? spuse Tony din nou... Tăcerea ta dovedește atâta proastă creștere, încât mă simt îndreptățită să ți amintesc o anumită scenă petrecută în salonul cu peisaje la noi acasă... Atunci te ai arătat altfel!... Aici, chiar din prima zi, ai luat obiceiul să te așezi doar seara lângă mine și atunci numai pentru a ți citi jurnalul. La început tot mai țineai seama cât de cât de dorințele mele, dar și asta s a isprăvit de mult. Puțin îți pasă de mine.
— Și tu? Tu mă ruinezi.
— Eu? Eu te ruinez?
— Da. Mă ruinezi cu trândăvia ta, cu mania ta de a te lăsa servită de toată lumea, cu luxul tău.
— Te rog... Nu mi tot imputa buna mea educație! La părinții mei n aveam nevoie să mișc nici degetul cel mic. Aici, vrând nevrând, a trebuit să mă înham la gospodărie, dar un lucru pot să cer și eu: să nu mi refuzi ajutoarele de care nu mă pot lipsi. Tata e om bogat, și niciodată nu s ar fi așteptat să n am destul personal de serviciu.
— Atunci ai răbdare; o să mai angajăm o fată când bogăția asta a lui are să ne fie în vreun fel de folos.
— Nu cumva dorești moartea tatălui meu?... Þi am spus că suntem oameni cu stare și n am venit la tine cu mâna goală...
Domnul Grünlich, deși era ocupat cu mestecatul, zâmbea. Zâmbea cu superioritate, melancolic și tăcut. Asta o încurcă pe Tony.
— Grünlich, spuse ea mai potolit... Zâmbești, vorbești de mijloacele noastre... Mă înșel oare în privința situației? Ai făcut afaceri proaste? Ai...
Chiar în clipa aceea se auzi o bătaie în ușă, un răpăit scurt de tobă la ușa dinspre coridor și domnul Kesselmeyer intră.


VI

Ca prieten al casei, domnul Kesselmeyer intră neanunțat, fără pălărie și fără palton, și se opri în ușă. Înfățișarea lui corespundea exact descrierii făcute de Tony într o scrisoare către maică sa. Era un om mai degrabă mic de statură, nici gras, nici slab. Purta o haină neagră și cam lucioasă, pantaloni de aceeași culoare, scurți și strâmți, și o jiletcă albă pe care un lanț subțire și lung de ceas se încrucișa cu două sau trei șnururi de ochelari. Pe fața lui roșie, favoriții tunși și albi care i acopereau obrajii, lăsându i libere buzele și bărbia erau cei care ieșeau îndeosebi în relief. În gura mică, mobilă și poznașă, nu avea decât doi dinți în gingia de jos. Cu mâinile cufundate în buzunarele drepte ale pantalonilor, domnul Kesselmeyer se opri zăpăcit, absent, dus pe gânduri, proptindu și cei doi dinți canini, în formă conică, de buza de sus. Pe cap, puful alb și negru flutura încet, deși nu se simțea nici cea mai slabă adiere.
În sfîrșit își scoase mâinile din buzunare, se înclină, își lăsă buza în jos și, cu mare greutate izbuti să și scoată un șnur de ochelari din învălmășeala generală de pe piept. Apoi își propti pe nas dintr o singură mișcare o pereche de pince nez, făcu o strâmbătură dintre cele mai stranii cu putință și, cântărindu i din ochi pe cei doi soți, exclamă:
— Aha!
Dat fund că interjecția aceasta o întrebuința extraordinar de des, trebuie să spunem de la început că o pronunța cu intonații foarte variate și foarte caracteristice. Putea s o rostească, de pildă, cu capul dat pe spate, cu nasul încrețit, cu gura larg deschisă, agitându și brațele în aer, pe un ton nazal, metalic și prelung, care aducea cu sunetul unui gong chinezesc... și putea — lăsând la o parte multe alte nuanțe — s o arunce scurt de tot, în treacăt, cu blândețe, și atunci ea suna parcă și mai caraghios, fiindcă omul scotea un „a" foarte posomorât și fornăit. Astăzi dădu drumul unui „aha" fugitiv și vesel, însoțit de o mică scuturare crispată a capului, ce părea că și are izvorul într o voioșie fără margini... și totuși, cine ar fi crezut așa ceva s ar fi înșelat fiindcă, în realitate, cu cât dispoziția bancherului Kesselmeyer era mai primejdioasă, cu atât omul se arăta mai voios. Când se apuca să țopăie și repeta de o mie de ori acest „aha", împlântându și ochelarii pe nas și lăsându i să cadă numaidecât, gesticulând cu brațele, îndrugând verzi și uscate și scăpărând de bună dispoziție, puteai pune rămășag că pe dinăuntru îl rodea răutatea... Domnul Griunlich îl privea clipind din ochi, cu vădită neîncredere.
— Așa de dimineață? întrebă el.
— Daha!... răspunse domnul Kesselmeyer, fluturându și prin aer mâna mică, roșie și zbârcită, parc ar fi vrut să spună: „Răbdare, răbdare, prietene, am ceva grozav pentru dumneata." Trebuie să discutăm ceva, neîntârziat, dragul meu.
Avea un fel de a vorbi neînchipuit de ridicol. Mai întâi tăvălea fiecare cuvânt printre gingii, apoi îl smulgea cu o sforțare grozavă din gura i mică, mobilă și fără dinți. Pe „r" îl rostogolea ca și cum cerul gurii i ar fi fost uns cu grăsime. Domnul Grünlich clipea și mai neîncrezător.
— Poftim, poftim, domnule Kesselmeyer, spuse Tony. Ia loc, te rog. E drăguț din partea dumitale că ai venit... Ascultă, și te rog să fii arbitru. Mă ciorovăiam tocmai cu Grünlich... Spune și dumneata: Are nevoie de bonă un copil de trei ani, da sau nu? Ei?...
Domnul Kesselmeyer părea că nici n o bagă în seamă. Se așeză pe scaun, își deschise cât putu gura mică, își încreți nasul și își scărpina cu degetul arătător favoriții tunși, producând un zgomot enervant, apoi, plimbându și privirile pe deasupra ochelarilor, cercetă cu o mutră nespus de veselă masa elegantă întinsă pentru micul dejun, coșulețul de argint pentru pâine, eticheta de pe sticla cu vin roșu...
— Fiindcă, să știi, continuă Tony, Grünlich pretinde că îl ruinez.
Aici domnul Kesselmeyer se uită la ea... apoi la domnul Grünlich... și, în sfârșit, izbucni într un hohot de râs nemaipomenit.
— Dumneata îl ruinezi?... strigă. Îl ruin... Dumneata... va să zică dumneata îl ruinezi?... Dumnezeule, auzi, Tată ceresc! Ei bine, știi că are haz! are un haz extra... extra... extraordinar!
Și Kesselmeyer dezlănțui o adevărată cascadă de „aha", „aha", pe diferite tonuri.
Domnul Grünlich se foia pe scaun cu o nervozitate vădită. Din când în când își trecea degetul arătător între gât și guler și își mângâia agitat favoriții aurii...
— Kesselmeyer, spuse, potolește te! Nu ești în toate mințile? încetează o dată! Nu vrei un pahar de vin? O țigară? La urma urmei de ce râzi?
— De ce râd?... Da, dă mi un pahar de vin, dă mi o țigară... De ce râd? Va să zică dumneata găsești că doamna, soția dumitale, te ruinează?
— Are gusturi prea costisitoare, spuse Grünlich cu năduf. Tony n avea nimic de spus împotriva acestei afirmații.
Foarte calmă, cu spatele lipit de scaun, cu mâinile în poală pe panglicile de catifea ale rochiei de casă, cu buza de sus repezită ștrengărește înainte, zise:
— Ei da... așa sunt eu. E limpede. Moștenire de la mama. Krögerii au înclinat totdeauna spre lux.
Cu aceeași liniște ar fi declarat că e ușuratică, iute la mânie, răzbunătoare. Avea un simț atât de dezvoltat al familiei, încât noțiunea că poate dispune de sine însăși, că poate avea propria i voință, îi era așa zicând străină și își recunoștea, cu o nepăsare aproape fatalistă, însușirile sau defectele... fără deosebire și fără a încerca să se îndrepte. Era, fără să știe, de părere că o calitate, de orice natură, reprezintă o moștenire, o tradiție familială și, ca atare, e ceva venerabil, ceva ce trebuie respectat în orice caz.
Domnul Grünlich își isprăvise micul dejun și aroma celor două țigări de foi se amesteca cu aburii calzi ai sobei.
— Nu trage, Kesselmeyer? întrebă amfitrionul. Ia alta. Să ți mai torn un pahar de vin... Va să zică vrei să mi spui ceva. E urgent? E important? Nu găsești că e prea cald aici?... Pe urmă o să mergem împreună, cu trăsura în oraș... De altfel, în odaia de fumat e mai răcoare...
Dar drept răspuns la toate aceste strădanii, domnul Kesselmeyer își flutura mâna prin aer, parc ar fi vrut să zică: „Nu ți mai răci gura degeaba, dragul meu!"
În sfârșit, se ridicară de la masă. Tony rămăsese însă în sufragerie pentru a supraveghea pe jupâneasa care strângea masa, iar domnul Grünlich își conduse prietenul de afaceri prin odaia cu pansele. Răsucindu și îngândurat vârful favoriților, el mergea înainte, cu capul plecat: Kesselmeyer, vâslind cu brațele, dispăru în urma lui în odaia de fumat.
Trecură zece minute. Tony intrase o clipă în salon pentru a scutura personal, cu o măturică de pene colorate, praful de pe placajul sclipitor de nuc al micului birou și de pe picioarele curbate ale mesei, apoi trecând încet prin sufragerie, se întoarse în odaia de toate zilele. Pășea liniștit, cu o vădită demnitate. Era limpede că devenind doamna Grünlich, demoiselle Buddenbrook nu renunțase câtuși de puțin la conștiința valorii sale. Se ținea foarte dreaptă, cu bărbia apăsată ușor în piept și privea lucrurile de sus. Într o mână avea grațiosul coșuleț lăcuit, pentru chei, pe cealaltă și o vârâse neglijent în buzunarul rochiei de casă de culoare vișinie și gusta cu toată seriozitatea jocul faldurilor lungi și moi care o învăluiau, dar expresia naivă și neștiutoare a gurii arăta că toată această demnitate era în sine ceva nespus de copilăresc, de nevinovat și de jucăuș.
Cu mica stropitoare de alama în mână, Tony umbla de colo colo prin odaia cu pansele, pentru a uda pământul negru al plantelor. Þinea mult la palmierii ei care contribuiau în chip strălucit la distincția casei. Pipăi cu grijă o mlădiță tânără de pe un trunchi gros și rotund, cercetă cu dragoste evantaliile deschise maiestuos, și cu foarfecele reteză din loc în loc vârful îngălbenit al unei frunze... Deodată ciuli urechile. În odaia de fumat, discuția care de câteva minute părea a fi căpătat un ton foarte vioi, deveni acum atât de zgomotoasă, încât se auzea și de partea astălaltă deslușit orice vorbă, deși ușa groasă era acoperită cu o draperie grea.
— Nu răcni așa, stăpânește te, pentru Dumnezeu, striga domnul Grünlich, și cum glasul lui moale nu era capabil de asemenea eforturi, se prefăcu într un guițat. Mai ia o țigară! adăugă apoi, cu o blândețe desperată.
— Da, cu cea mai mare plăcere, mulțumesc foarte mult, răspunse bancherul. Urmă o mică pauză în timpul căreia domnul Kesselmeyer se servi. Apoi spuse: Scurt și cuprinzător: vrei sau nu vrei, una din două.
— Kesselmeyer, dă mi o prelungire de termen...
— Aha? Nuo... ho... nu, scumpul meu, în nici un caz; nici vorbă nu poate fi de așa ceva...
— De ce nu? Ce te a apucat? Fii om de înțeles, pentru numele lui Dumnezeu! Ai așteptat atâta vreme...
— Nici o zi mai mult, dragul meu. Ei, hai să zicem opt zile, dar nici un ceas mai mult! Cine mai are azi încredere în...
— Fără nume, Kesselmeyer!
— Fără nume... Bine. Crezi că mai are cineva încredere în preastimatul dumitale so...
— Fără precizări!... Ce ești nebun, pentru Dumnezeu!
— Bine, fără precizări. Crezi că mai are cineva încredere în cunoscuta firmă de care depinde mortal și creditul dumitale, dragul meu? Cât a pierdut la falimentul lui Bremen? Cincizeci de mii? Șaptezeci de mii? O sută de mii? Și mai mult? Că era vârâtă, vârâtă până n gât, o știu și vrăbiile de pe acoperiș. Lucrurile astea sunt o chestiune de atmosferă. Ieri încă... bine, fără nume... ieri încă firma respectivă era tare și, fără să știe, ținea spatele pentru dumneata... azi ea se clatină și B. Grünlich e la pământ... E limpede ca bună ziua. Dumneata nu bagi de seamă? Doar ești întâiul care trebuie să simtă aceste fluctuațiuni... Cum ești întâmpinat? Cum ești privit? Bock și Goudstikker se topesc de politețe și încredere, poate? Cum se comportă Banca de Credit?
— Îmi acordă o prelungire.
— Aha! Ai început să minți? Crezi că nu știu cum te au concediat ieri c o lovitură de picior? O lovitură foarte, foarte încurajatoare, nu?... Ia te uită... Dar n ai de ce te rușina. Bineînțeles că ai tot interesul de a mă face să cred că ceilalți continuă să fie calmi ca mai înainte și îți acordă încredere... Nu hu, dragul meu! Scrie i consulului. Aștept o săptămână.
— Îți dau o sumă în cont, Kesselmeyer!
— Ce sumă în cont? Accepți un cont când vrei să sondezi terenul, să te convingi de solvabilitatea cuiva. Am eu nevoie să fac astfel de sondaje? Sunt pe deplin lămurit în ceea ce privește solvabilitatea dumitale! Ha aha... sumă în cont... Știi că ai haz?
— Temperează ți glasul, Kesselmeyer. Nu mai râde întruna ca un diavol. Situația mea e atât de gravă! Da, recunosc, e foarte gravă, dar mai am atâtea și atâtea afaceri în curs... Totul se poate încă îndrepta. Ascultă mă: dă mi o prelungire și îți iscălesc douăzeci la sută dobândă.
— Na na na, nu ți merge! Auzi, să mor de râs, nu altceva! Nu hu, drăguțule, eu sunt dintre cei care vând la timpul potrivit! Mi ai oferit opt la sută și am prelungit. Mi ai oferit doisprezece, apoi șaisprezece la sută și eu am prelungit mereu. Acum poți să mi oferi și patruzeci la sută, că nici prin gând nu mi trece să prelungesc, nici prin gând nu mi trece, scumpule!... De la eșecul de proporții al fraților Westfahl, la Bremen, toată lumea se grăbește în momentul de față să și lichideze legăturile cu firma în chestiune și să se pună la adăpost... Cum îți spuneam, eu sunt dintre acei care vând la timpul potrivit. Am păstrat iscăliturile dumitale atâta timp cât nu exista nici o îndoială că Johann Buddenbrook e bun de plată... căci în răstimp puteam să trec la capital și dobînzile restante și să ți urc astfel procentele! Dar nimeni nu păstrează o valoare decât atâta timp cât ea este în urcare, sau cel puțin stă solid pe loc... când începe să scadă o vinzi... Vreau să spun că îmi reclam capitalul.
— Kesselmeyer, ești un nerușinat.
— A aha, nerușinat... Ai haz, zău că ai haz... Ce vrei dumneata, de fapt? Orice ai face, tot socrului dumitale trebuie să i te adresezi. Banca de Credit turbează; de altfel, nici dumneata nu ești tocmai fără prihană...
— Nu, Kesselmeyer... nu, te implor, ascultă mă liniștit!... Îți vorbesc deschis, situația mea e gravă, o recunosc fără ocoluri. Dumneata și Banca de Credit nu sunteți singurii. Mi s au pus cambii în față. Parcă toată lumea conspiră împotriva mea.
— Se nțelege. În astfel de împrejurări... Dar mai e o scăpare...
— Nu, Kesselmeyer, ascultă mă ce ți spun... Fă mi plăcerea și mai ia o țigară...
— N am fumat o nici pe asta încă! Dă mi pace cu țigările dumitale. Plătește!...
— Kesselmeyer, nu mă lăsa chiar acum; îmi ești prieten, ai stat la masa mea...
— Și dumneata n ai stat la a mea, dragul meu?
— Da, da... dar nu mi refuza creditul, Kesselmeyer!
— Creditul? Mai vrei și credit? Nu cumva îți lipsește o doagă? Un nou împrumut?
— Da, Kesselmeyer, te implor... Nu mare, o nimica toată... Trebuie să fac doar câteva plăți în dreapta, în stânga, ca să mi asigur din nou respectul și răbdarea de care am nevoie. Susține mă, ai să faci o afacere grozavă! Cum îți spuneam, o mulțime de combinații sunt în curs... Totul se va întoarce spre bine... Știi că sunt activ și ingenios.
— Da, un nătărău înfumurat, asta ești dumneata, drăguțule. Nu cumva vrei să ai nespusa bunătate să mi comunici și mie ce mai ai de gând să născocești?... Poate o bancă, undeva în lumea asta mare, care să ți puie pe masă măcar un ban de argint? Sau, poate, încă un socru? A, nu... Lovitura cea mare e de domeniul trecutului! O lovitură ca aceea nu mai poți da! Tot respectul! Da ha, îmi ridic pălăria!
— Da' vorbește mai încet, ce dracu!
— Ești un înfumurat! Activ și ingenios... Da, dar numai spre folosul altora! Nu ești deloc scrupulos și totuși n ai profitat cu limic de pe urma acestui fapt. Ai făcut potlogării, ai stors capiluri prin coțcării, ca să mi plătești dobânzi de șaisprezece procente în loc de douăsprezece. Þi ai aruncat peste bord toată moarea, fără să ai nici cel mai mic folos. Ai o conștiință de copoi și totuși ești un ghinionist, o găgăuță, un biet nerod! Există astfel de oameni și sunt grozav de ridicoli, grozav! Adică de ce ți e așa de frică să i te adresezi cu toată tărășenia asta domnului în chestiune? Pentru că acum patru ani, n a fost totul tocmai în bine, nu s a petrecut tocmai curat, ai? Þi e frică, poate, că anumite lucruri...
— Bine, Kesselmeyer, am să i scriu. Dar dacă se codește, dacă mă lasă în voia soartei?...
— Oh... aha! Păi atunci dăm faliment. Un faliment mititel, foarte, foarte amuzant, dragul meu! Ce mi pasă mie? Nu mă privește câtuși de puțin! Eu personal, prin dobânzile pe care le ai jlătit, adunându le de ici, de colo, mi am recuperat oarecum cheltuielile, iar la masa de faliment am întâietate, scumpul meu... Și ai să vezi că n o să mă las păgubit. Cunosc casa asta ca palma aea, stimabile! M am asigurat din bună vreme de inventar; îl am aici în buzunar... Aha! Și o să am eu grijă să nu dispară nici măcar un coșuleț de argint, nici o rochie de casă...
— Kesselmeyer, dumneata ai stat la masa mea...
— Ia lasă mă n pace cu masa dumitale!... Peste opt zile o să vin după răspuns. Plec în oraș pe jos. Puțină mișcare o să mi facă grozav de bine. Ziua bună, drăguțule, bună și veselă!
Și domnul Kesselmeyer păru că pleacă, ba chiar plecă de a binelea. De pe coridor se auzea târșâitul ciudat al pașilor lui și dacă l vedeai vâslind cu brațele prin aer...
Când domnul Grünlich se întoarse în odaia cu pansele, Tony era acolo, cu stropitoarea de alamă în mînă și îl privea drept în chi.
— Ce stai aici... ce te uiți așa?... se răsti Grünlich la ea bălăbănindu și mâinile și legănându se încoace și încolo.
Fața lui trandafirie nu putea păli de tot. Era plină de pete roșii de parc ar fi avut scarlatină.


VII

Consulul Johann Buddenbrook sosi la vilă după amiază, pe la ora două. Îmbrăcat într o manta cenușie de călătorie, el intra în salonul familiei Grünlich și își îmbrățișa fiica cu o anumită duioșie dureroasă. Era palid și părea îmbătrânit. Ochii mici i se pierdeau în orbite, dintre obrajii scofâlciți nasul mare îi țâșnea ascuțit, buzele păreau mai subțiri, iar barba — pe care în timpul din urmă n o mai purta în două fâșii frezate pornind de la tâmple până către mijlocul obrajilor, ci pe gât, pe sub bărbie și maxilare, acoperită pe jumătate de enormul guler scrobit și de cravata lată — îi încărunțise ca și părul.
Consulul trecuse prin zile grele, istovitoare. Thomas avusese o hemoragie pulmonară. încunoștințat de această nenorocire printr o scrisoare a domnului van der Kellen, el lăsase afacerile în mâinile chibzuite ale procuristului său și se grăbise să ajungă la Amsterdam pe drumul cel mai scurt. Se dovedise că boala fiului său nu prezenta un pericol imediat, dar că băiatul avea urgentă nevoie de o cură de aer în sud, în sudul Franței. Și fiindcă, printr o întâmplare norocoasă, băiatul șefului se pregătea să plece de asemenea într o călătorie de odihnă, consulul îi trimise pe cei doi tineri la Pau, de ndată ce Thomas se restabili destul ca să poată pleca.
Abia se întorsese de la Amsterdam și primi lovitura ce i zgudui pentru o clipă casa până n temelii: falimentul acela de la Bremen la care, cu o singură „carte", pierduse optzeci de mii de mărci. Ce se întâmplase? Polițele scontate, trase asupra firmei Frații Westfahl, se înapoiaseră la firmă, deoarece cumpărătorii suspendaseră plățile. Nu că acoperirea ar fi lipsit. Firma a arătat ce poate, pe loc, fără șovăire, fără să și piardă capul. Dar asta nu l a scutit pe consul să simtă, la bănci, la „prieteni", la firmele din străinătate, toată răceala subită, toată rezerva și neîncrederea pe care o astfel de nenorocire, o astfel de slăbire a capitalului o stârnește de obicei.
Apoi, a mai prins curaj, a reexaminat totul, i a liniștit pe toți, a pus ordine pretutindeni, a înfruntat furtuna. Dar iată că în toiul luptei, în potopul de telegrame, de scrisori și socoteli, a mai venit și această năpastă: Grünlich, B. Grünlich, soțul fiicei lui, era insolvabil și într o scrisoare lungă, încâlcită, și nespus de jalnică, îi cerea, îl implora, îi cerșea un ajutor de o sută douăzeci de mii de mărci! Consulul o încunoștință pe scurt, în treacăt, cu multă cruțare pe nevasta sa și i răspunse domnului Grünlich, rece, deloc îndatoritor, stabilind o întrevedere, împreună cu sus amintitul bancher Kesselmeyer, în casa ginerelui său. Apoi plecă.
Tony îl aștepta în salon. Era totdeauna încântată să primească vizite în salonul tapetat cu mătase cafenie, și cum cu toate că nu și dădea limpede seama, simțea totuși adânc și solemn importanța momentului, în ziua aceea nu putea face excepție nici pentru tatăl său. Arăta bine, era frumușică și avea un aer grav; purta o rochie de un cenușiu deschis, cu dantelă la piept și la încheieturile mâinilor, cu mâneci bufante, o crinolină foarte largă, dupăr ultima modă, și o agrafă cu diamante la gît.
— Bună ziua, papà, în sfârșit, te mai vedem și noi! Ce face mama? Ai știri bune de la Tom?... Scoate ți mantaua, ia loc, te rog, papà dragă!... Nu vrei să te speli puțin? Am pregătit pentru tine odaia de oaspeți de sus... Și Grünlich se îmbracă chiar acum...
— Lasă l în pace, draga mea; o să l aștept aici. Știi că am venit pentru o discuție cu soțul tău... o discuție foarte, foarte serioasă, draga mea Tony. Domnul Kesselmeyer a sosit?
— Da, papà. E în odaia cu pansele și răsfoiește albumul...
— Unde i Erika?
— Sus în odaia ei, cu Thinka; e bine, își scaldă păpușa... nici vorbă, nu în apă, că e de ceară... doar așa... știi.
— Se nțelege. Consulul oftă și urmă: Nu prea îmi vine să cred, draga mea, că ești la curent cu situația... situația soțului tău.
Se așezase într unul din fotoliile mari aflate în jurul mesei, în timp ce Tony se chircise la picioarele lui pe un scăunaș improvizat din trei perne de mătase puse pieziș una peste alta. Degetele mâinii lui drepte se jucau grijuliu cu diamantele de la gâtul ei.
— Nu, papà, răspunse Tony, trebuie să ți mărturisesc: nu știu nimic. Doamne sfinte, eu sunt o gâscă, știi, n am idee de nimic. Deunăzi am tras nițel cu urechea când discutau, Kesselmeyer și Grünlich... La sfârșit, mi s a părut că Kesselmeyer iar glumește... Vorbește totdeauna așa de caraghios. O dată sau de două ori, am priceput că vorbeau de tine...
— Ai priceput că vorbeau de mine? În legătură cu ce?
— Despre asta nu știu nimic, papà!... Din ziua aceea, Grünlich a fost tot posomorât... Da, chiar nesuferit, pot să spun!... Până ieri... Ieri a fost duios și m a întrebat de vreo zece, douăsprezece ori dacă îl iubesc și dacă aș pune o vorbă bună pentru el în cazul că ți ar cere ceva.
— Ah...
— Da... mi a spus că ți a scris și că tu ai să vii... Bine că ești aici! E ceva neliniștitor în casa asta... Grünlich a așezat masa verde la care se joacă de obicei cărți, și pe care se află acum o mulțime de hârtii și de creioane... La masa asta vei avea consfătuirea cu el și cu Kesselmeyer...
— Ascultă, copila mea, spuse consulul mîngâind o pe păr. Trebuie să te întreb ceva. Ceva serios... Spune mi, îți iubești bărbatul din toată inima?
— Desigur, papà, răspunse Tony, cu o expresie de copilărească prefăcătorie, ca pe vremuri, când părinții îi puneau întrebarea: „Nu i așa că n ai s o mai necăjești pe Liese, păpușăreasa?..."
Consulul tăcu o clipă.
— Îl iubești atât de mult, întrebă apoi, încât n ai putea trăi fără el... Cu nici un preț? Chiar dacă, prin voia Domnului, situația lui s ar schimba, dacă ar ajunge în condiții care nu i ar mai îngădui să te înconjoare cu toate aceste lucruri?... Și mâna lui schița în treacăt o mișcare spre mobilă, spre draperii, spre pendula aurită de pe etajera cu oglindă și în sfârșit spre rochia ei.
— Desigur, papà, repetă Tony, cu glas mângâietor, ca aproape totdeauna când i se vorbea serios.
Privirea îi lunecă pe lângă fața tatălui său și se opri în fereastră; afară ploaia ușoară și deasă se cernea în tăcere. Ochii ei aveau aceeași expresie ca a unui copil căruia i se citește un basm și în mijlocul povestirii i se vâră nitam nisam cine știe ce considerații generale asupra moralei și îndatoririlor... o expresie în care era un amestec de nedumerire și nerăbdare, de cumințenie și de plictiseală.
Consulul o cercetă un minut în tăcere, clipind îngândurat. Era oare mulțumit de răspunsul ei? Acasă și în timpul călătoriei cumpănise totul cu matură chibzuire...
Oricine înțelege că întâiul și cel mai sincer gând al consulului Johann Buddenbrook era să se ferească, pe cât posibil, să plătească vreun ban pentru ginerele său. Dar când își aducea aminte cu câtă stăruință sprijinise, pentru a întrebuința o expresie blândă, această căsătorie, când evoca privirea cu care, după nuntă, copila își luase rămas bun de la el, întrebându l: „Ești mulțumit de mine, papà?" — îl încerca parcă o mustrare de conștiință și recunoștea că în această privință numai voința ei trebuia să hotărască. Știa bine că fiica lui nu din dragoste consimțise la această căsătorie, dar se gândea că poate cei patru ani, obișnuința, nașterea copilului, vor fi schimbat multe lucruri, că acum Tony era legată trup și suflet de bărbatul ei, și că din motive creștinești și mondene ea ar putea respinge ideea unui divorț. În cazul acesta, socotea consulul, n avea încotro, trebuia să dea orice sumă i ar cere. Datoria creștinească și demnitatea de femeie porunceau ca Tony să și urmeze fără condiții, chiar și în nenorocire, bărbatul; iar dacă fiica sa și ar arăta într adevăr această intenție, el nu se socotea îndreptățit s o lipsească pe viitor, fără vină, de tot confortul și toate frumusețile vieții cu care era deprinsă din copilărie. în cazul acesta deci, el se vedea obligat să preîntâmpine catastrofa, să l salveze pe domnul Grünlich cu orice preț. Pe scurt, după ce cumpănise bine, el ar fi dorit s o ia cu dânsul pe fiica sa cu copil cu tot și să l lase pe domnul Grünlich să se descurce cum o ști. De n ar trebui, Doamne ferește, să se ajungă la această soluție, extremă. Pentru orice eventualitate, însă, consulul, era hotărât să se prevaleze de articolul de lege care autorizează divorțul în cazul când bărbatul se dovedește incapabil de a și întreține nevasta și copiii. Dar înainte de toate trebuia să afle ce părere are cu adevărat Antonie...
— Văd, scumpul meu copil, spuse el, continuând să i mângâie părul, văd că ești însuflețită de principii mai bune și lăudabile. Dar... sunt de părere că nu vezi lucrurile așa cum, din nenorocire, trebuiesc văzute: anume ca fapte certe. Eu nu te am întrebat ce ai face, poate, în cazul cutare sau cutare, ci ce ai să faci acum, astăzi, îndată. Nu știu în ce măsură cunoști sau bănuiești situația adevărată... așa că sunt dator — tristă datorie — să ți spun că bărbatul tău e nevoit să înceteze plățile, că nu mai poate face față din punct de vedere comercial... Cred că mă înțelegi...
— Grünlich a dat faliment? întrebă Tony încet, ridicându se pe jumătate de pe perne și apucându l repede pe consul de mână.
— Da, fiica mea, răspunse el grav. Nu bănuiai nimic?
— Nu bănuiam nimic precis, se bâlbâi ea. Așadar, Kesselmeyer nu glumea?... continuă cu ochii ațintiți pieziș pe covorul cafeniu... O, Dumnezeule! — izbucni deodată, lăsându se din nou pe perne. Abia în clipa aceasta își dădu seama de tot ce se ascundea în cuvântul faliment, de toată groaza nelămurită pe care încă din copilărie o simțea la auzul lui... „Falimentul"... era mai îngrozitor decât moartea, era haosul, prăbușirea, ruina, rușinea, ocara, deznădejdea și mizeria... A dat faliment! repetă ea. Era atât de lovită, atât de zdrobită de acest cuvânt fatal, încât nu se mai gândea la nici un ajutor, nici măcar la ajutorul pe care tatăl său i l ar putea da.
Consulul o privea cu sprâncenele ridicate. Ochii lui mici, înfundați în orbite, păreau triști și obosiți, și totuși trădau o tensiune extraordinară.
— Te întreb deci, scumpa mea Tony, spuse domol, ești gata să ți urmezi soțul și în sărăcie?... În sinea lui recunoscu îndată că alesese instinctiv cuvântul dur „sărăcie", ca s o sperie, și adăugă: Totuși, se mai poate ridica...
— Desigur, papà, răspunse Tony, izbucnind în lacrimi.
Plângea cu hohote, îngropându și fața în batista tivită cu dantelă și purtând inițialele A.G. Plângea tot ca un copil: sincer, fără să se rușineze. Și buza de sus îi tremura nespus de înduioșător.
Tatăl continuă să o privească cu aceeași căutătură scrutătoare.
— Vorbești serios, draga mea? întrebă. Era tot așa de descumpănit ca și ea.
— Pot să fac altfel?... suspină ea. Trebuie...
— Ba deloc! spuse cu vioiciune consulul; dar simțindu se vinovat, se corectă numaidecât: Eu nu te aș constrânge neapărat, scumpa mea Tony. Admițând că sentimentele tale nu te leagă în asemenea măsură de bărbatul tău...
Se uită la el cu ochii scăldați în lacrimi, fără să l înțeleagă.
— Cum asta, papà?
Consulul se răsuci puțin spre dreapta, spre stânga; în sfârșit găsi o ieșire.
— Fetița mea, ar fi, crede mă, foarte dureros pentru mine să te expun tuturor jignirilor, tuturor situațiilor penibile ce se vor ivi de îndată, ca urmare a lichidării afacerilor lui și a gospodăriei tale... Doresc să te cruț de aceste prime neplăceri și să te duc, împreună cu mica Erika, deocamdată la noi acasă. Cred că ai să mi fii recunoscătoare pentru asta...
Tony tăcu o clipă, ștergându și lacrimile. Suflă de câteva ori în batistă, apoi o apăsă pe ochi, pentru a preveni o inflamație. în cele din urmă întrebă pe un ton hotărât, fără a ridica glasul:
— Papa, e vinovat Grünlich? Nenorocirea asta se datorește ușurinței și necistei lui?
— Foarte probabil... zise consulul. Adică... nu, nu știu, fetița mea. Þi am spus că urmează să am o explicație cu el și cu bancherul lui...
Tony părea că nu dă nici o atenție acestui răspuns. Ghemuită pe cele trei perne de mătase, ea își propti un cot pe genunchi și bărbia în palmă și privi odaia de jos în sus, visătoare, cu capul adânc plecat.
— Ah, papà, vorbi ea încet, aproape fără a și mișca buzele, nu era mai bine dacă atunci?...
Consulul nu putea să i vadă fața; dar Tony avea aceeași expresie ca în unele seri de vară, când ședea cu coatele pe pervazul ferestrei din mica ei odaie de la Travemünde. Un braț i se odihnea pe genunchiul tatălui său, în timp ce mâna îi atârna inertă, fără sprijin. Chiar și această mână exprima o renunțare nespus de melancolică și de duioasă, un dor plin de dulci amintiri ce se pierdeau în depărtări.
— Mai bine...? întrebă consulul. Dacă nu s ar fi întâmplat ce, draga mea?
El era gata să recunoască din toată inima că ar fi fost mai bine să nu se fi încheiat această căsătorie. Dar cu un oftat, Tony spuse doar atât.
A, nimic!
Se părea că e înlănțuită de propriile i gânduri, că sufletul și a luat zborul spre alte zări, uitând, poate, chiar de „faliment". Consulul se văzu nevoit să rostească singur ceea ce ar fi preferat să confirme doar.
— Cred că îți ghicesc gândurile, dragă Tony, spuse, și la rândul meu, recunosc că azi mă căiesc pentru pasul care acum patru ani mi se păruse înțelept și salutar... mă căiesc cu toată sinceritatea. Nu mă socotesc însă vinovat în fața lui Dumnezeu. Cred că nu mi am făcut decât datoria atunci când m am străduit să ți înjgheb un trai demn de originea ta... Cerul a vrut altfel... dar tu n ai să ți închipui că tatăl tău ți a pus în joc norocul fără chibzuială și cu ușurință! Grünlich avea cele mai bune recomandări când a intrat în relații cu mine... era fiu de pastor, un om umblat și animat de sentimente creștinești. Mai târziu m am interesat în ce privește negoțul lui, informațiile erau cât se poate de bune. I am cercetat situația... Toată povestea asta e încurcată, încurcată, și trebuie încă limpezită. Dar tu nu mă învinuiești, nu i așa?
— Nu, papà! Cum poți sa vorbești astfel? Hai, nu ți mai face sânge rău, bietul meu papà. Ești palid, să ți aduc niște picături de stomac? își puse brațul pe după gîtul lui și îl sărută pe obraji.
— Îți mulțumesc, zise consulul. Lasă... îți mulțumesc. Da, ultimele zile m au istovit. Ce să i faci? Am avut atâtea supărări! Dumnezeu ne încearcă. Dar asta nu înseamnă că față de tine m aș simți cu desăvârșire nevinovat, draga mea. Totul atârnă acum de întrebarea pe care ți o pusesem adineauri, și la care nu mi ai dat nici un răspuns precis. Spune mi sincer, Tony: l ai îndrăgit, în acești ani de căsătorie, pe soțul tău?
Tony izbucni din nou în plâns și, acoperindu și ochii cu batista pe care o ținea cu amândouă mâinile, rosti cu glas întretăiat de suspine:
— Ah... ce mai întrebi, papà!... Niciodată nu l am iubit... Totdeauna mi a fost silă de el!... Parcă tu nu știi!...
Ar fi greu de descris ceea ce se oglindea pe fața lui Johann Buddenbrook. În ochi i se citea spaimă și tristețe, și totuși își strânse buzele atât de tare, încât colțurile gurii și obrajii i se încrețiră, cum se întâmpla de obicei când încheia o afacere grozavă. Apoi zise încet:
— Patru ani...
Lacrimile Antoniei secară deodată. Cu batista umedă în mână, ea se ridică și spuse mânioasă:
— Patru ani... ah! În acești patru ani, de multe ori se așeza lângă mine seara și se apuca să și citească ziarele...
— Dumnezeu v a dăruit un copil..., șopti consulul mișcat.
— Da, papà, și Erika mi e tare dragă, deși Grünlich e de părere că nu iubesc copiii... Nu m aș despărți niciodată de ea, să știi... Dar Grünlich, nu... Grünlich, nu! Și pe deasupra mai dă și faliment... Ah, papà, dacă vrei să mă duci acasă, împreună cu Erika... Cu dragă inimă! Ei, acum știi!
Consulul își strânse din nou buzele; era cât se poate de mulțumit. E adevărat că mai trebuia amintită o dată chestiunea principală, dar cum Tony se arătase atât de hotărâtă, primejdia era destul de mică.
— Totuși, fata mea, spuse el, ai uitat cu desăvîrșire, mi se pare, că ar putea fi ajutat... și anume prin mine. Tatăl tău a recunoscut că nu se simte cu totul nevinovat față de tine și în cazul acesta, dacă tu speri asta de la el, dacă o aștepți, ar căuta să sară, să împiedice prăbușirea, să acopere de bine de rău datoria soțului tău și să i țină întreprinderea la suprafață.
O urmărea cu o atenție încordată și jocul fizionomiei ei îi făcu o plăcere nespusă, căci exprima dezamăgire.
— În definitiv de ce sumă e vorba? întrebă ea.
— Ce importanță are, fata mea?... E vorba de o sumă mare, mare! Și consulul dădu de câteva ori din cap cu încetineală, ca și cum gândul la această sumă l ar fi clătinat, prin greutatea lui, într o parte și ntr alta. De asemenea nu pot să ți ascund că independent de chestiunea asta, firma noastră a suferit pierderi și că o asemenea sumă ar însemna pentru ea o dezechilibrare după care cu greu... cu greu s ar mai putea pune pe picioare. Nu spun asta nicidecum pentru ca...
Nu apucă să și încheie fraza. Tony sări în picioare, făcu chiar câțiva pași îndărăt și, ținându și batista umedă în mână, strigă:
— Bine! Destul! Niciodată! Avea o atitudine aproape eroică. Cuvântul „firmă" prinsese. Avusese, de bună seamă, un efect mai puternic chiar decât repulsia ei față de Grünlich. Asta n ai s o faci, papà! izbucni ea, ieșindu și din fire. Vrei să dai și tu faliment? Ajunge! Niciodată.
În această clipă ușa dinspre coridor se deschise cu oarecare șovăială și domnul Grünlich intră în odaie.
Johann Buddenbrook se ridică cu o mișcare care parcă ar fi spus: s a isprăvit.


VIII

Domnul Grünlich avea fața plină de pete roșii, dar ținuta lui era cât se poate de îngrijită. Purta o redingotă sobră, neagră, cu cute, și niște pantaloni de culoarea mazării, ca aceea din vremea când făcuse primele vizite în Mengstrasse. Rămase în picioare, fără vlagă și spuse, cu ochii în pământ, pe un ton obosit și șters:
— Tată...
Consulul se înclină cu răceală, apoi cu câteva gesturi energice își îndreptă cravata.
— Vă mulțumesc că ați venit, adăugă domnul Grünlich.
— Era de datoria mea, prietene, răspunse consulul, dar mă tem că e singurul lucru pe care îl pot face pentru dumneata.
Ginerele său îi aruncă în grabă o privire, ca apoi să se arate și mai pleoștit.
— Aud că bancherul dumitale, domnul Kesselmeyer ne așteaptă, continuă consulul. Unde ați hotărât să aibă loc întrevederea noastră? Vă stau la dispoziție...
— Vă rog să binevoiți a mă urma, murmură domnul Grünlich.
Consulul Buddenbrook o sărută pe fiică sa pe frunte și îi spuse:
— Du te sus la copil, Antonie.
Apoi însoțit de domnul Grünlich care mergea când în fața, când în spatele lui și dădea la o parte draperiile, trecu, prin sufragerie, în odaia de toate zilele.
Când domnul Kesselmeyer, care stătea la fereastră, se întoarse, puful alb și negru de pe cap i se zbârli, apoi se lăsă încet din nou pe creștet.
— Domnul bancher Kesselmeyer... consulul Buddenbrook, angrosist, socrul meu... zise domnul Grünlich, grav și modest.
Fața consulului era imobilă. Domnul Kesselmeyer se înclină bălăbănindu și brațele și, proptindu și cei doi colți îngălbeniți de buza de sus, spuse:
— Sluga dumneavoastră, domnule consul. Încântat de a avea plăcerea...
— Te rog foarte mult să mă ierți că te am făcut să aștepți, Kesselmeyer, i se adresă domnul Grünlich.
Era numai politețe față de amândoi.
— Nu trecem la subiect? întrebă consulul, întorcându se spre dreapta și spre stânga, cu ochi cercetători.
Gazda se grăbi să răspundă:
— Vă rog, domnii mei...
În timp ce se îndreptau spre fumoar, domnul Kesselmeyer sporovăia cuprins de bună dispoziție:
— Ați făcut o călătorie plăcută, domnule consul?... Aha, a plouat? Da, urâtă vreme, pocită de tot, o mizerie! Dacă ar veni un pic de ger, un pic de ninsoare!... Dar nimic! Ploaie, noroi. Da, foarte, foarte neplăcut!
Ce om ciudat, se gândea consulul.
În mijlocul odăii mici, tapetată cu flori de culoare închisă, se afla o masă pătrată, destul de mare, acoperită cu postav verde. Afară ploaia se întețise. Era atât de întuneric încât, în curând, domnul Grünlich trebui să aprindă cele trei lumânări din sfeșnicele de argint așezate pe masă. Scrisori de afaceri albăstrui, cu ștampile de firme, hârtii uzate pe ici, pe colo rupte, acoperite cu date și semnături, zăceau împrăștiate pe postavul verde. În afară de acestea se mai vedea un registru voluminos, o nisiparniță și o călimară de metal, încărcată cu pene de gâscă și creioane ascuțite.
Domnul Grünlich făcea onorurile casei cu expresia și mișcările măsurate, reținute și pline de tact ale cuiva care se ocupă de asistență la o înmormântare.
— Tată dragă, ia, te rog, fotoliul acesta, spuse el cu blândețe. Domnule Kesselmeyer, vrei să fii atât de bun să te așezi aici?...
În sfârșit își ocupă fiecare locul. Bancherul ședea față în față cu stăpânul casei, iar consulul prezida în fotoliul lui așezat pe latura lungă a mesei. Speteaza fotoliului său atingea ușa dinspre coridor.
Domnul Kesselmeyer se cocoșă, își lăsă buza inferioară în jos, descurcă de pe vesta lui o pereche de ochelari pe care și i potrivi pe nasul încrețit, căscând gura. Apoi își scărpina favoriții scurți făcând un zgomot enervant, își propti mâinile pe genunchi, clătină din cap spre hârtii și aruncă scurt și vesel:
— Aha, frumoasă treabă!
— Îmi permiteți să văd mai de aproape care este situația, spuse consulul, punând mâna pe registru.
Dar, cu un gest de apărare, domnul Grünlich își întinse deodată mâinile peste masă (mâinile acelea lungi, cu vene groase, albastre, scuturate de un tremur vădit) și strigă cu glasul gâtuit:
— O clipă, o clipă numai, tată!... O, dați mi voie să fac o observație preliminară!... Da, veți vedea care este situația, nimic n o să scape atenției dumneavoastră... Dar, vă rog să mă credeți: ceea ce veți vedea e situația unui nenorocit, nu a unui vinovat! Vă rog să mă socotiți un bărbat care a luptat neobosit împotriva soartei, dar care a fost învins de ea. În acest sens...
— O să văd, prietene, o să văd! spuse consulul fără să și ascundă nerăbdarea și domnul Grünlich își trase mâinile înapoi, fără a se mai împotrivi fatalității.
Trecură clipe de tăcere lungi, înfricoșătoare. Închiși între patru pereți întunecați, cei trei domni ședeau înghesuiți unul lângă altul, la lumina tremurătoare a lumânărilor. Nu se auzea decât foșnetul hârtiilor pe care consulul le cerceta. Iar de afară, numai răpăitul ploii.
Domnul Kesselmeyer își vârâse cele două degete mari în răscroiturile vestei, la subsuori, iar cu celelalte bătea darabana pe piept, plimbându și privirea cu o nespusă veselie de la unul la celălalt. Domnul Grünlich ședea, fără a se rezema de spetează, cu mâinile întinse pe masă, se uita trist în gol, aruncând din când în când câte o privire piezișă și înfricoșată spre socrul său. Consulul răsfoia cartea mare, urmărea cu unghia coloane de cifre, confrunta date și însemna cu creionul pe hârtie cifre mărunte, ilizibile. Pe fața lui istovită se citea groaza în fața situației ce se contura tot mai limpede... în sfârșit își puse mâna stingă pe brațul domnului Grünlich și i spuse, zguduit:
— Nenorocitule!
— Tată..., gemu Griinlich.
Pe fața omului vrednic de milă se rostogoliră două boabe mari de lacrimi și i se scurseră în favoriții aurii. Domnul Kesselmeyer urmări cu cel mai viu interes drumul celor doi stropi. Se ridică chiar o clipă, se aplecă înainte uitîndu se cu gura căscată în ochii celui care stătea în fața lui. Consulul Buddenbrook era foarte mișcat. Înduioșat de nenorocirea ce îl lovise și pe el însuși, simțea că se lasă dus de milă, dar se reculese repede stăpînindu și sentimentele.
— Cum se poate? clătină mâhnit din cap... În numai câțiva ani.
— Nimic mai ușor! răspunse domnul Kesselmeyer bine dispus. În patru ani te poți curăța complet. Când te gândești cât de veseli zburdau nu demult încă frații Westfahl la Bremen...
Consulul îl privea clipind din ochi, fără să l vadă și fără să l audă. Nu și dăduse în nici un caz pe față gândul adevărat, gândul care îl frămînta... De ce, se întreba în sinea lui, bănuitor și totuși fără să înțeleagă ceva, de ce toate acestea, tocmai acum? B. Grünlich ar fi putut să fie în situația în care se găsea azi încă de acum doi trei ani; asta se vedea dintr o privire. Dar creditul lui fusese inepuizabil, obținuse credite de la bănci, făcuse rost pentru operațiunile lui de iscălitura unor case serioase, ca aceea a senatorului Bock și a consulului Goudstikker, și polițele lui circulau ca banii peșin. De ce tocmai acum, acum, acum — și conducătorul casei Johann Buddenbrook știa bine ce înțelegea prin acest „acum" — această prăbușire pe toată linia, această totală retragere a oricărei încrederi, ca la un consemn, acest atac general împotriva lui B. Grünlich, în pofida oricărei considerațiuni, ba chiar a celor mai elementare forme de politețe? Consulul ar fi fost prea naiv dacă nu și ar fi dat seama că, din momentul logodnei, Grünlich trăsese foloase de pe urma autorității casei Buddenbrook. Dar creditul lui Grünlich atârna oare de al său atât de evident, de exclusiv și într o măsură atât de mare? Așadar, prin el însuși, Grünlich nu însemna nimic? Și informațiile pe care consulul și le procurase, registrele pe care le cercetase?... Oricum ar fi fost, hotărârea lui de a nu mișca nici degetul mic în această chestiune era mai neclintită ca oricând. Ei bine, aici cineva și a făcut greșit socoteala! Probabil că B. Grünlich a știut să creeze impresia că Johann Buddenbrook e solidar cu el. Ei bine, să se termine o dată cu această greșeală, care, după cât se părea, fusese răspândită pretutindeni! Ce ochi o să facă și acest Kesselmeyer! Are oare paiața asta un dram de conștiință? Cui nu i bate la ochi cu câtă nerușinare a speculat ipoteza că el, Johann Buddenbrook, n o să l lase pe soțul fiicei sale să se prăbușească, și cum a continuat să i dea lui Grünlich, ruinat de mult, noi credite, storcându i iscălitura pentru dobânzi tot mai sângeroase?
— Orice ar fi, spuse scurt consulul, să revenim la subiect. Dacă e să mi dau avizul în calitate de comerciant, cu părere de rău trebuie să declar că situația în fața căreia ne găsim este a unui om nenorocit, e adevărat, dar și vinovat în cea mai mare măsură.
— Tată..., bâlbâi domnul Grünlich.
— Acest mod de a mi te adresa îmi supără auzul, rosti consulul repede și aspru. Și întorcându se rapid către bancher, continuă: Pretențiile dumneavoastră față de domnul Grünlich se urcă la șaizeci de mii de mărci...
— Cu dobânzile restante și adăugate la capital, șaizeci și opt de mii șapte sute cincizeci și cinci de mărci și cincisprezece șilingi, răspunse calm domnul Kesselmeyer.
— Foarte bine... Și n ați fi dispus în nici un caz să mai așteptați?
Domnul Kesselmeyer începu pur și simplu să râdă. Râdea cu gura deschisă, sacadat, fără nici o urmă de ironie, ba chiar cu blândețe, uitându se la fața consulului, parc ar fi vrut să l îmbie să râdă și el.
Ochii mărunți și înfundați în cap ai lui Johann Buddenbrook se întunecară și dintr o dată în jurul lor răsări un chenar roșu, întinzându se până la pomeți. Întrebase doar de formă și știa foarte bine că o păsuire din partea unui singur creditor n ar schimba starea de fapt decât într o măsură cu totul neînsemnată. Dar chipul în care omul acesta îi respinsese propunerea îl umili și îl îndîrji din cale afară. Cu o singură mișcare a mâinii el împinse cât colo tot ce era în fața lui, puse brusc creionul pe masă și zise:
— Atunci țin să vă aduc la cunoștință că nu doresc să mă ocup în nici un fel de această chestiune!
— Aha, exclamă domnul Kesselmeyer, agitându și mâinile prin aer. Ãsta zic și eu răspuns: așa vorbește un om cu demnitate. Domnul consul va avea grijă de totul. Fără prea multe parlamentari. Scurt și cuprinzător!
Johann Buddenbrook nici măcar nu se uită la el.
— Nu ți pot fi de nici un ajutor, prietene, rosti el, întorcându se liniștit către domnul Grünlich. Lucrurile trebuie să și urmeze cursul pe care l au apucat. Nu sunt în situația de a mă împotrivi lor. Reculege te și caută tărie și mângâiere în Domnul. Din parte mi, socotesc ca încheiată această discuție.
În chip surprinzător, fața domnului Kesselmeyer lua o expresie serioasă, ceea ce părea cu totul ciudat; apoi omul începu să i facă semne de încurajare lui Grünlich. Acesta stătea nemișcat, doar mâinile lungi, întinse pe masă, și le frângea mereu, cu atâta putere încât degetele i trosneau ușor.
— Tată... Domnule consul, rosti el cu glas șovăitor, nu vreți... nu se poate să doriți ruina mea, mizeria mea! Ascultați mă! E vorba, în total, de un deficit de o sută douăzeci de mii... Dumneavoastră mă puteți salva. Sunteți un om bogat! Priviți cum vreți această sumă: ca pe o lichidare definitivă, ca pe o parte de moștenire a fiicei dumneavoastră, ca pe un împrumut cu dobânzi... Voi munci... Dumneavoastră știți că sunt un om activ și ingenios...
— Am spus ultimul meu cuvânt, zise consulul.
— Îmi dați voie... nu sunteți în stare? întrebă domnul Kesselmeyer, privindu l prin ochelari și încrețindu și nasul. Gândiți vă, dacă îmi permiteți să vă atrag atenția... că, în fond, ar fi un prilej admirabil pentru firma Johann Buddenbrook să și dovedească puterea, tocmai acum...
— N ați face rău, domnul meu, să lăsați în seama mea grija pentru reputația acestei case. Pentru a da dovadă de solvabilitatea mea nu e nevoie să mi arunc banii în prima mocirlă care mi iese n cale.
— Ce spuneți! A aha! „mocirlă"... foarte nostim! Dar nu credeți, domnule consul, că falimentul ginerelui dumneavoastră ar putea pune, cum să zic? ar putea arunca, cum să zic? o lumină falsă și nefavorabilă și asupra situației dumneavoastră?
— Nu pot decât să vă recomand încă o dată să înțelegeți că reputația mea în lumea comercială mă privește numai pe mine.
Domnul Grünlich se uita deznădăjduit în ochii bancherului său și începu din nou:
— Tată... vă implor, gândiți vă ce faceți... E vorba oare numai de mine? O, eu pot să mă ruinez... dar fiica dumneavoastră, soția mea pe care o iubesc atât de mult, pe care am cucerit o printr o luptă atât de înverșunată... și copilul nostru, copilul nostru e nevinovat... să ajungă și ei în mizerie? Nu, tată, așa ceva n aș putea îndura! M aș omorî!... da, m aș omorî, uite, cu mâna asta... credeți mă! Și cerul să vă dezlege atunci de acest păcat!
Alb la față, Johann Buddenbrook se rezemă de speteaza fotoliului: inima îi bătea cu putere. Pentru a doua oară se vedea asaltat de simțămintele acestui om și manifestarea lor purta pecetea unei absolute sincerități; din nou trebui să audă groaznica amenințare, ca atunci cînd îi comunicase conținutul scrisorii trimise din Travemünde de fiica sa, și din nou se simți înfiorat de respectul fanatic al generației sale pentru simțămintele omenești, respect care se opunea spiritului treaz și practic al omului de afaceri. Dar accesul acesta de milă nu dură mai mult de o secundă. O sută douăzeci de mii de mărci..., repetă în sinea lui, apoi spuse, calm și hotărăt:
— Antonie este fiica mea și voi ști s o apăr de o suferință nemeritată.
— Ce vreți să spuneți? întrebă domnul Grünlich, încremenind.
— O să aflați la timp, răspunse consulul. Deocamdată nu am nimic de adăugat.
Și cu aceste cuvinte, se ridică, așeză cu un gest hotărât scaunul la loc și se îndreptă spre ușă.
Domnul Grünlich ședea tăcut, țeapăn, buimăcit; colțurile gurii i se mișcau spasmodic când într o parte, când într alta; nu putea scoate o singură vorbă. În schimb, la gestul tăios și definitiv al consulului, domnului Kesselmeyer îi reveni buna dispoziție... mai mult, veselia lui luă proporții, depăși orice limită și deveni înspăimântătoare! Ochelarii îi căzură de pe nasul încrețit, în timp ce gura minusculă, în care cei doi dinți se iviră galbeni și singuratici, era gata gata să crape de atâta râs. Mâinile i mici și roșii vâsleau prin aer, puful de pe creștetul capului flutura, întreaga față, strâmbă și schimonosită din cauza veseliei nemăsurate, se făcu stacojie, între favoriții albi și retezați.
— A aha! strigă cu vocea sugrumată. Găsesc că e grozav... grozav de amuzant! Dar ia gândiți vă puțin, domnule consul Buddenbrook: vreți să vârâți în mormânt o asemenea podoabă, o astfel de comoară de ginere... Unde mai găsiți, în toată lumea asta mare, un spirit atât de activ și de ingenios! Aha, acum patru ani, când eram cu cuțitul la beregată... când funia începea să ne strângă de gât... cum am știut să trâmbițăm la bursă logodna noastră cu domnișoara Buddenbrook, înainte chiar ca ea să fi avut loc... Felicitările mele! Eh hei! cea mai înaltă admirație!
— Kesselmeyer! zbieră domnul Grünlich în timp ce mâinile i se agitau spasmodic prin aer, de parcă s ar fi aparat de o stafie; apoi fugi într un colț al odăii unde se așeză pe un scaun, își îngropa fața în palme și se chirci atât de tare, încât vârfurile favoriților îi ajunseră până la șolduri. Ba de câteva ori își trase chiar și genunchii în sus.
— Ia să vedem nițel cum am adus o din condei, continuă Kesselmeyer. Ce am făcut, ce am dres de am pus mâna pe fetiță și pe cele optzeci de mii de mărci? Oho, lucrurile astea se pot aranja! Când ai măcar un dram de îndemânare și ingeniozitate, totul se face! Pui în fața babacului salvator niște registre curățele, frumușele de ți e mai mare dragul... în care totul e în perfectă ordine, doar că ele nu se potrivesc sută n sută cu realitatea crudă... Fiindcă, în realitate, trei sferturi din dotă trebuie să acopere datorii pe polițe.
Consulul stătea palid ca moartea lângă ușă, cu mâna pe clanță. Se înfiora de groază. Se afla oare în această odaie mică, cu lumina tremurătoare, cu un escroc și cu un maimuțoi înnebunit de răutate?
— Domnule, resping cu dispreț cuvintele dumneavoastră, spuse domnul Buddenbrook cu o voce nu tocmai sigură. Disprețuiesc calomniile dumneavoastră demente cu atât mai mult cu cât ele mă ating și pe mine... pe mine care nu mi am împins fata cu ușurătate în nenorocire. Îmi făcusem rost de referințe sigure asupra ginerelui meu... restul a fost voința lui Dumnezeu.
Se întoarse — nu mai voia să audă nimic — și deschise ușa. Dar domnul Kesselmeyer strigă după el:
— Aha! Referințe? Dar de la cine? De la Bock? De la Goudstikker? De la Petersen? De la Massmann & Timm? Păi ăștia erau cu toții implicați, păi ăștia erau cu toții înfundați până n gât! Și se bucurau grozav că și găseau salvarea prin această căsătorie...
Consulul trânti ușa în urma lui.


IX

Dora, bucătăreasa nu tocmai cinstită, trebăluia în sufragerie.
— Roagă pe doamna Grünlich să coboare, porunci consulul.
— Pregătește te de plecare, fiica mea, spuse apoi când Tony apăru. Trecură împreună în salon. Pregătește te cât mai în grabă și ai grijă ca și Erika să fie cât mai repede gata... Ne ducem în oraș... O să dormim la hotel și mâine plecăm acasă.
— Da, papà, răspunse Tony. Fața îi era roșie, tulburată, nedumerită. Își ducea mâna la talie cu mișcări repezi și inutile, fără să știe cu ce să înceapă pregătirile și fără să creadă că ceea ce se petrecea era adevărat. Ce să iau cu mine, papà? întrebă ea îngrijorată și neliniștită. Tot? Toate rochiile? Un cufăr sau două?... Grünlich a dat într adevăr faliment?... O, Dumnezeule... în cazul acesta pot să mi iau cu mine bijuteriile?... Papà, trebuie să concediez și servitoarele... N am din ce să le mai plătesc... Grünlich trebuia să mi dea azi sau mâine bani pentru gospodărie...
— Lasă asta, fetița mea. Chestiunile acestea se vor aranja aici. Ia numai strictul necesar... o valiză... una mică. Lucrurile tale îți vor fi trimise mai târziu. Dar grăbește te, auzi? Nu mai avem decât... în această clipă draperiile fură date la o parte, și domnul Grünlich intră în salon. Cu pași repezi, cu brațele deschise el înainta grăbit spre nevastă sa, cu capul înclinat, de parcă ar fi vrut să spună: „Iată mă, omoară mă dacă vrei", și ajungând în fața ei, căzu în genunchi. Înfățișarea lui îți făcea milă. Favoriții aurii îi erau zbârliți, redingota mototolită, cravata într o parte, gulerul descheiat, fruntea acoperită de broboane mărunte de sudoare.
— Antonie..., spuse el, privește mă! Ai inimă, o inimă simțitoare?... Ascultă mă... în fața ochilor tăi se află un bărbat care va fi nimicit, distrus, dacă... da, care va muri de supărare dacă tu îi vei disprețui iubirea. Stau în genunchi în fața ta; te lasă inima să mi spui: mi e silă de tine, te părăsesc?
Tony plângea. Totul se petrecea aidoma ca odinioară, în odaia cu peisaje. Vedea din nou aceeași față schimonosită de teamă, aceiași ochi rugători îndreptați spre ea și din nou constată, mirată și mișcată, că această teamă și aceste rugăminți sunt sincere, neprefăcute.
— Ridică te, Grünlich, îi zise ea suspinând, te rog, ridică te. Și apucându l de umăr încercă să l tragă în sus. Nu te urăsc. Cum poți spune așa ceva?... Neștiind ce să mai adauge, se întoarse cu totul neajutorată către tatăl ei. Consulul o luă de mână, se înclină în fața ginerelui său și se îndreptă spre ușă.
— Pleci? strigă Grünlich și sari în picioare...
— V am explicat o dată, spuse consulul, că e de datoria mea să nu mi las copilul pradă nenorocirii, fără să aibă vreo vină. Și adaug că nici dumneata nu poți face acest lucru. Nu, domnul meu, dumneata nu mai ai dreptul să dispui de fiica mea, ți ai bătut joc de acest drept. Și mulțumesc Creatorului că a păstrat atât de curată și neștiutoare inima acestui copil încât se desparte fără ură de dumneata. Rămâi cu bine!
La aceste cuvinte însă, domnul Grünlich își pierdu cumpătul. Ar fi putut să vorbească despre o despărțire scurtă, despre o întoarcere, despre o viață nouă și poate că ar fi izbutit să salveze moștenirea; dar se isprăvise cu chibzuință, cu abilitatea și ingeniozitatea lui. Ar fi putut să apuce farfuria mare și incasabilă de bronz, așezată pe etajera cu oglindă, dar el luă vaza subțire, smălțuită cu flori, ce se afla alături și o trânti de se sparse în mii de bucăți.
— Hah! Frumos! Bine! strigă el. Pleacă! Crezi că am să urlu după tine, gâscă ce ești? O, nu, vă înșelați, scumpa mea! Te am luat numai pentru banii tăi, dar fiindcă nici pe departe nu mi au ajuns, hai, cară te cât mai repede! M am săturat de tine! m am săturat... m am săturat...!
Johann Buddenbrook își conduse fata afară în tăcere. El însă se mai întoarse o dată, se duse drept la domnul Grünlich care stătea la fereastră cu mîinile la spate, uitându se la ploaia ce se cernea, îi atinse blând umărul și îi spuse sfătuindu l domol:
— Reculege te! Roagă te lui Dumnezeu!


X

O atmosferă apăsătoare se înstăpîni pentru multă vreme în casa mare din Mengstrasse, după ce madame Grünlich se întoarse acolo cu fetița ei. Lumea umbla cu grijă și nimeni nu pomenea bucuros despre „cele întâmplate"... cu excepția eroinei principale care, dimpotrivă, vorbea cu pasiune despre întreaga poveste și se simțea într adevăr în elementul ei.
Tony se mută cu Erika la etajul al doilea, în odăile în care odinioară, pe vremea bătrânului Buddenbrook, locuiau părinții ei. Rămase puțin dezamăgită când văzu că tatălui său nici prin gând nu i trecea să ia o servitoare numai pentru ea și avu la ce medita o jumătate de ceas, când, cu vorbe blânde, consulul îi arătă că deocamdată se cuvine să trăiască retrasă, renunțând la viața mondenă din oraș, căci, chiar dacă, după concepțiile omenești, nu e vinovată de încercarea pe care Dumnezeu i a trimis o, situația de femeie divorțată îi impune totuși cea mai mare rezervă. Tony avea însă minunatul dar de a se adapta cu talent și îndemânare la orice împrejurare de viață, găsind un prilej de vie bucurie în tot ce era nou. În curând începu să se complacă în rolul ei de femeie persecutată fără vină de soartă, se îmbrăca în haine închise, frumosul păr blond cenușiu și l pieptăna lins și cu cărare ca pe vremea când era fată, iar lipsa de distracții sociale o răscumpără în cercul familiei, desfășurând cu o importanță grozavă și cu o plăcere neobosită, fel de fel de considerații asupra căsătoriei, asupra domnului Grünlich și asupra vieții și a destinului în general.
Nu toată lumea îi dădea însă prilejul să facă acest lucru. Maică sa, de pildă, deși era convinsă că domnul Buddenbrook procedase corect, adică își îndeplinise datoria, când Tony începea să vorbească, își ridica doar încetișor frumoasa mână albă și i zicea:
— Assez, draga mea; nu mi place să aud povestea aceasta.
Clara, care avea abia doisprezece ani, nu înțelegea nimic din toată întâmplarea, iar verișoara Thilda era de asemenea prea prostuță.
— O, Tony, e atât de trist! era tot ce se dovedea în stare să rostească cu glasul ei tărăgănat și mirat.
În schimb, tânăra femeie găsi o ascultătoare atentă în mamzel Jungmann care împlinea treizeci și cinci de ani și se putea lăuda că a încărunțit servind în cercurile cele mai distinse.
— Nici o grijă, Tonychen, puiule, îi spunea, ești tânără încă, ai să te măriți iar.
De altfel, Ida se consacra cu dragoste și devotament educației micii Erika și îi povestea aceleași istorii și amintiri pe care le ascultaseră, cu cincisprezece ani în urmă, și copiii consulului: mai ales despre un unchi Marienwerder, care murise de sughiț, fiindcă sughițul „îi deplasase inima".
Dar cu nimeni nu stătea Tony atât de bucuros și de îndelung de vorbă ca, de pildă, cu tatăl ei, după prânz, sau dimineața după micul dejun. Legăturile dintre ei deveniseră deodată mai duioase. Până atunci Antonie nutrise pentru tatăl său, datorită poziției înalte pe care el o avea în oraș, datorită vredniciei, hărniciei, autorității și pietății lui, mai mult respect plin de sfială decât simțăminte de afecțiune, dar de când cu explicația ce avusese loc în salonul ei, consulul se apropiase de ea ca om. Tony era nespus de mândră și înduioșată de faptul că tatăl său o onorase cu o astfel de convorbire serioasă și confidențială asupra acestei probleme, ba lăsase la voia ei hotărârea și că el, omul fără prihană, îi mărturisise aproape cu umilință că nu se socotea cu totul nevinovat față de ea. E neîndoios că singură Tony n ar fi ajuns niciodată la această idee, dar fiindcă tatăl său i o spusese, o crezu și prin aceasta sentimentele ei față de el deveniră mai calde, mai afectuoase. Cât despre consul, el nu și schimbase întru nimic felul de a vedea lucrurile și credea că e de datoria lui să și mângâie fata cu îndoită dragoste pentru soarta tristă ce i fusese hărăzită.
Johann Buddenbrook nu întreprinse nici un fel de acțiune personală împotriva ginerelui său care l înșelase. E adevărat că în timpul unor discuții Tony și maică sa aflară la ce mijloace necinstite recursese domnul Grünlich pentru a obținte cele optzeci de mii de mărci; dar consulul se ferea să facă public acest fapt sau să l aducă în fața justiției.Rănit amarnic în mândria lui de om de afaceri, el își purta în tăcere rușinea de a se fi lăsat tras pe sfoară într un chip atât de grosolan.
În orice caz, de ndată ce se declarase falimentul casei B. Grünlich — care de altfel, pricinuise pagube destul de însemnate mai multor firme din Hamburg — consulul introdusese cu toată hotărârea procesul de divorț... Și procesul acesta, gândul că ea, ea personal, a ajuns în centrul unui proces adevărat, îi dădu Antoniei senzația unei demnități indescriptibile.
— Tată, spunea ea, căci cu asemenea prilejuri nu i spunea consulului niciodată „papà", cum mai stăm cu procesul nostru? Crezi că totul va merge bine? Articolul de lege e limpede ca ziua; l am studiat amănunțit: „Incapacitatea bărbatului de a și întreține familia..." O să trebuiască să recunoască și domnii magistrați... Dacă am fi avut un băiat, el ar fi rămas la Grünlich.
Altă dată zise:
— M am gândit de multe ori la anii mei de căsnicie, tată. Așa! Va să zică de asta nu voia omul cu nici un preț să locuim în oraș, cu toate că eu doream atât de mult. De asta nu vedea cu ochi buni nici o încercare a mea de a intra în relații cu lumea din oraș, de a face vizite. Fiindcă acolo primejdia de a afla într un fel sau altul cum îi merg afacerile era mai mare decât la Eimsbtittel!... Ce escroc!
— Să nu judecăm pe nimeni, draga mea, răspundea consulul. Sau, după ce divorțul fu pronunțat, ea îi spuse cu un aer plin de importanță:
— Sper că ai înregistrat evenimentul în cronica familiei, tată. Nu? Ei, atunci dă mi voie să o fac eu... Dă mi, te rog, cheia de la birou.
Și ea notă, grăbită și mândră, sub rândurile pe care le așternuse cu patru ani în urmă, în dreptul numelui ei: „Aceasta căsătorie a fost desfăcută legal în februarie 1850".
Apoi puse condeiul deoparte și stătu o clipă pe gânduri.
— Tată, adăugă în sfârșit, știu că această întâmplare e o pată în istoria familiei noastre. Da, m am gândit de multe ori la asta. E exact ca și cum ar fi o pată de cerneală în cartea asta. Dar fii liniștit... tot eu am s o șterg de aici! Sunt tânără... nu găsești că sunt încă destul de frumușică? Cu toate că madame Stuht când m a văzut din nou prin oraș, mi a spus: „Vai, madame Grünlich, cât ai îmbătrînit!" Eh, bineînțeles că nu poți să rămâi pe veci o gâscă cum eram acum patru ani. Viața lasă firește urme... Pe scurt, am să mă mărit din nou! Ai să vezi, totul se va îndrepta printr o nouă căsătorie avantajoasă. Nu crezi?
— Cum va fi voia Domnului, fiica mea, dar în nici un caz nu se cuvine să vorbim acum despre astfel de lucruri.
De altfel pe vremea aceea Tony începu să întrebuințeze des expresia: „așa e viața..." și la cuvântul „viața" ea își ridica pleoapele cu o încântătoare gravitate, menită să sugereze cât de adânc a pătruns în taina existenței și sorții omenești...
Când prin luna august a acelui an Thomas se întoarse de la Pau, numărul celor care luau masa în sufragerie se mări și Tony avu noi prilejuri de a și povesti păsurile. Antonie îl iubea și l prețuia din toată inima pe acest frate care și atunci la plecarea din Travemünde îi cunoscuse și i respectase durerea și în care ea vedea pe viitorul conducător al firmei, pe capul familiei.
— Da, da, spunea Thomas, noi doi am trecut prin multe încercări, Tony... Apoi, își ridica o sprânceană, își trecea țigara rusească în celălalt colț al gurii, gândindu se, poate, la mica florăreasă cu chip de malaeză, care se măritase nu de mult cu băiatul patroanei și acum conducea ea însăși florăria din Fischergrube.
Thomas Buddenbrook, cam palid încă, era o apariție de o remarcabilă eleganță. Părea că ultimii ani îi desăvîrșiseră educația. Cu părul adunat deasupra urechilor, cu mustățile răsucite, trase cu fierul în linie orizontală și, după moda franceză, foarte ascuțite, cam scund de statură și cu umerii destul de lați, el avea un aer aproape milităros. Dar vinișoarele albăstrii și foarte pronunțate de la tâmplele i înguste, de unde părul pornea înapoi în două valuri, ca și o ușoară predispoziție spre friguri, pe care bunul doctor Grabow o combătea fără rezultat, indicau deopotrivă că tânarul nu avea o constituție prea robustă. În ceea ce privește unele amănunte ale conformației fizice, ca de pildă tăietura bărbiei, a nasului și mai ales a mâinilor... mâini miraculos clădite, mâini de adevărat Buddenbrook... care îl apropiau ca înfățișare și mai mult bunicului său.
Vorbea o franțuzească cu accent spaniol și uluia lumea prin simpatia lui pentru anumiți scriitori moderni cu caracter satiric și polemic... în tot orașul doar la sumbrul misit Gosch găsea înțelegere pentru acest gust al lui; tatăl său îl condamna cu toată asprimea.
Faptul acesta nu putea ascunde însă mândria și fericirea ce se puteau citi în ochii consulului ori de câte ori venea vorba de acest fiu al său. Îndată după sosirea lui, el îl primi din nou, cu emoție și bucurie, ca pe un adevărat colaborator în birourile sale unde el însuși lucra cu mai multă mulțumire de câtva timp, și anume de la săvârșirea din viață a bătrânei madame Kröger care murise pe la sfârșitul anului.
Pierderea bătrînei doamne trebuia îndurată cu resemnare. Atinsese o vârstă foarte înaintată și în ultimii ani trăia singură cuc. Dumnezeu o luase la el, iar familia Buddenbrook moșteni o grămadă de bani, o sută de mii de taleri în cap, care aduseră o îmbucurătoare creștere a capitalului firmei.
Moartea aceasta mai avu și o altă urmare: de ndată ce puse mâna pe restul moștenirii ce i se cuvenea, cumnatul consulului, Justus, obosit de necontenitele i insuccese comerciale, își lichidase întreprinderea și se retrăsese din afaceri. Justus Kröger, libertinul, fiul iubitor de viață al cavalerului a la mode, nu prea avusese noroc în viață. Cu amabilitatea și voioșia lui nepăsătoare, el nu izbutise să și cucerească niciodată o poziție sigură, solidă și neîndoielnică în lumea comercială; o parte însemnată din moștenirea părintească o tocase de timpuriu și, pe deasupra, în vremea din urmă, Jakob, băiatul lui mai mare, îi dădea multă bătaie de cap.
Tânărul, care părea a se fi înhăitat la Hamburg cu o ceată de oameni stricați, îl costa pe tatăl său, de ani de zile, o groază de parale și când consulul Kröger refuză să i mai dea cu nemiluita, maică sa, o femeie impresionabilă și delicată, începu să i trimită într ascuns alte sume fiului dezmățat, ceea ce stârni neînțelegeri regretabile între soți. Și, ca să pună vârf la toate, aproape în același timp când B. Grünlich își înceta plățile, la Hamburg, unde Jakob Kröger lucra în întreprinderea Dalbeck & Comp., s a întâmplat o altă nenorocire... O impietate, o dovadă crasă de nerecunoștința... Nu se vorbea despre asta, nimeni nu l întreba pe Justus Kröger, dar deodată începu să circule zvonul că Jakob a găsit un post de comis voiajor la New York și în curând avea să se îmbarce. Înainte de plecare, mai fusese văzut o dată prin oraș; venise pesemne pentru a obține de la maică sa ceva bani, peste suma trimisă de tatăl său pentru drum. Arăta ca un tânăr filfizon și avea o înfățișare nesănătoasă.
Pe scurt, lucrurile luaseră o astfel de întorsătură încât consulul, ca și cum n ar mai fi avut decât un singur urmaș, nu mai vorbea decât despre „fiul meu", adică despre Jurgen, care ce i drept nu se făcuse niciodată vinovat de vreo faptă rea, dar părea cât se poate de mărginit din punct de vedere intelectual. Terminase cu chiu cu vai liceul și de un timp se afla la Jena unde urma dreptul, fără prea multă tragere de inimă și fără succes, după cât se părea.
Johann Buddenbrook urmărea cu adâncă durere evoluția puțin glorioasă a familiei nevesti sii și se gândea cu atât mai îngrijorat la viitorul propriilor săi copii. Era îndreptățit să și pună toată încrederea în vrednicia și seriozitatea băiatului mai mare; în ce l privea însă pe Christian, Mr. Richardson îi scria că tânărul reușise, ce i drept, să și însușească dovedind un talent deosebit limba engleză, dar că în întreprindere nu arăta totdeauna suficient interes și avea o slăbiciune prea mare pentru distracțiile metropolei, ca de pildă pentru teatru. Christian însuși manifesta în scrisorile sale o vie dorință de a călători și se ruga cu stăruință de părinții săi, să l lase să plece „dincolo", adică în America de Sud, și să și ia un serviciu, poate în Chile.
— Gusturi de aventurier, spuse consulul, și i ordonă să mai stea deocamdată un an — era al patrulea — la Mr. Richardson pentru a și desăvârși cunoștințele comerciale.
Mai schimbară apoi câteva scrisori în legătură cu planurile lui și, în vara anului 1851, Christian Buddenbrook se îmbarcă pentru Valparaiso, unde își găsise un post. Plecă de a dreptul din Anglia, fără a mai trece prin patrie.
Dar lăsând la o parte pe cei doi băieți, consulul era încântat să vadă cu câtă hotărâre și demnitate își apăra Tony situația de membră a familiei Buddenbrook... deși era de prevăzut că, din pricina divorțului, va avea de înfruntat din partea celorlalte familii toată gama de răutăți și de păreri preconcepute.
— Hah! spuse ea, întorcându se într o zi cu obrajii rumeni de la plimbare și aruncându și pălăria pe canapeaua din salonul cu peisaje... Această Mollendorpf, născută Hagenstrom, această Semlinger, această Julchen, individa asta... închipuiește ți mamă... Nu mă salută... nu, nu mă salută! Așteaptă să o salut eu întâi. Ei, ce zici? Am trecut pe Breite Strasse pe lângă ea, cu capul ridicat, uitându mă drept în ochii ei...
— Mergi prea departe, Tony... Nu, totul are o limită. De ce adică n ai fi putut să o saluți tu întâi pe madame Mollendorpf? Sunteți de aceeași vârstă și ea este o femeie măritată, cum ai fost și tu...
— Niciodată, mamă! Auzi, lepădătura!....
— Assez, draga mea! Astfel de vorbe nedelicate!...
— Nu i de mirare că ți ieși din sărite!
Ura ei împotriva „familiei de venetici" se hrănea din pura închipuire că acum cei din familia Hagenstrom se simțeau poate îndreptățiți să o privească de sus și, poate în aceeași măsură, din înfloritoarea prosperitate a acestei familii în continuă ascensiune. Bătrânul Hinrich murise la începutul anului '51 și fiul său Hermann... Hermann cel cu franzeluțele cu aromă de lămâie și cu palmele, conducea acum, alături de domnul Strunck, întreprinderea de export care făcea afaceri strălucite; se însurase, la un an după moartea tatălui său, cu fata consulului Huneus, omul cel mai bogat din oraș, care, din negoțul lui cu lemne, izbutise să lase moștenire câte două milioane de mărci fiecăruia din cei trei copii ai săi. Fratele lui Hermann, Moritz, deși era slab de piept, își terminse studiile cu un succes nemaiîntâlnit și se stabilise în oraș ca jurisconsult. Trecea drept un cap limpede, șiret și cu spirit, ba chiar cu înclinări artistice și își făcu în scurtă vreme o clientelă considerabilă. Ca înfățișare nu avea nimic de la familia Semlinger, doar fața i era galbenă și dinții ascuțiți și stricați.
Chiar înăuntrul familiei, Tony trebuia să și apere cu tărie demnitatea. De când trăia departe de afaceri, unchiul Gotthold, îmbrăcat cu niște pantaloni largi în picioarele i scurte, se plimba fără griji în modestul său apartament, ronțăind bomboane de tuse dintr o cutie de tinichea, căci îi plăceau dulciurile... Purtarea lui față de fratele vitreg, favorizat de împrejurări, se îmblânzi cu anii, deveni mai resemnată, ceea ce nu l împiedica, firește, să simtă mai ales când se gândea la cele trei fete nemăritate ale sale, o tainică mulțumire pentru căsătoria neizbutită a Antoniei. Cât privește pe nevastă sa, născută Stuwing, și mai ales pe cele trei fete bătrâne: una de douăzeci și șase, a doua de douăzeci și șapte și a treia de douăzeci și opt de ani, acestea manifestau pentru nenorocul verișoarei lor și pentru procesul ei de divorț un interes aproape exagerat, în orice caz mult mai viu decât arătaseră pe vremuri pentru logodna și nunta ei. La „ziua copiilor", care de la moartea bătrînei madame Kröger avea loc din nou în Mengstrasse, în fiecare joi, Tony trebuia să le țină piept— și nu i era ușor.
— O, Doamne, biata de tine! spunea Pfiffi, cea mai tânără dintre ele, care era mică și durdulie și avea ciudatul obicei de a se scutura ori de câte ori scotea o vorbă, în timp ce saliva i se aduna în colțurile gurii. Va să zică s a dat sentința. Așadar, ești ca la început?
— O, dimpotrivă, intervenea Henriette care, ca și sora ei mai mare, era extraordinar de slabă și de înaltă, situația ta e mult mai tristă decât dacă nu te ai fi măritat deloc.
— Așa găsesc și eu, întărea Friederike. Atunci e cu mult mai bine să nu te măriți niciodată.
— O, nu, dragă Friederike! spunea Tony, dându și capul pe spate și căutând un răspuns potrivit și usturător. De astă dată te cam înșeli, poate, nu crezi? Oricum, e ceva să cunoști viața, știi! Să nu rămâi o simplă gâscă! Și pe urmă tot am mai multe speranțe de a mă căsători din nou decât atâtea altele care ar trebui să facă acest lucru pentru întâia oară.
— Þău? se minunau într un glas verișoarele... spuneau „țău" cu „ț", în loc de „zău", și astfel cuvântul suna și mai ascuțit și mai sceptic.
Sesemi Weichbrodt în schimb era mult prea bună și avea prea mult tact pentru a pomeni măcar de acest lucru. Din când în când, Tony o vizita pe educatoarea ei de odinioară, în căsuța roșie din Mtihlenbrik numărul 7, unde tot mai forfotea un pâlc de fetișcane, deși încet încet, pensionul începea să nu mai fie la modă; la rândul ei, vrednica domnișoară bătrână era invitată din când în când în Mengstrasse, la un mușchi de căprioară sau la o gâscă împănată. Cu asemenea prilejuri ea se ridica în vârful picioarelor și, mișcată, o săruta pe frunte pe Tony, semnificativ, cu un plescăit ușor al buzelor. Madame Kettelsen, sora ei mai puțin instruită, începuse să surzească tot mai tare în ultima vreme și nu înțelesese aproape nimic din cele întâmplate Antoniei. Râsul ei naiv și aproape plângăreț de atâta bunătate sinceră izbucnea în împrejurări tot mai nepotrivite, așa încât Sesemi era nevoită mereu să ciocănească în masă și să strige „Nally!"...
Anii treceau repede. Impresia produsă în oraș și în familie de cele petrecute cu fata consulului Buddenbrook se ștergea din ce în ce mai mult. Chiar și Tony se gândea doar din când în când la căsnicia ei și asta numai atunci când pe fața micuței Erika ce creștea sănătoasă vedea cutare sau cutare asemănare cu Bendix Grünlich. Dar începuse să poarte iar rochii de culoare deschisă, să și încârlionțeze părul pe frunte, și să facă vizite, ca pe vremuri, în cercurile cunoștințelor.
În orice caz era bucuroasă că în fiecare vară avea prilejul să părăsească orașul pentru mai multă vreme... deoarece, din nefericire, consulul trebuia să și îngrijească sănătatea în stațiuni balneare mai îndepărtate.
— Nu ți dai seama ce înseamnă să îmbătrânești, spunea el. Iacă o pată de cafea pe pantaloni și nu i chip să o frec cu nițică apă rece, că îndată mă pomenesc cu o criză afurisită de reumatism.. Și când te gândești câte îmi permiteam altădată.
Uneori consulul avea și amețeli. Se duceau la Obersalzbrunn, la Ems și Baden Baden, sau la Kissingen; iar de aici făceau o călătorie, pe cât de instructivă, pe atât de veselă, la Mtinchen, trecând prin Nurnberg și la Viena, cu un ocol pe la Ischl și Salzburg, și apoi se întorceau acasă prin Praga, Dresda și Berlin... Și cu toate că din cauza unei colite nervoase — de care suferea în timpul din urmă — madame Griinlich trebuia să se supună unui regim sever, la băi, călătoriile acestea însemnau pentru ea o schimbare, extrem de bine venită, fiindcă nu ascundea deloc că se cam plictisea acasă.
— O, Doamne, vezi cum se întâmplă în viață, tată, spunea ea, cu ochii ațintiți în tavan. Firește, am învățat ce va să zică viața... Dar tocmai de aceea e așa de trist că trebuie să stau mereu acasă, ca o proastă. N o să crezi, nădăjduiesc, că nu mă simt bine la voi... aș merita să fiu bătută, ar fi cea mai mare lipsă de recunoștință din partea mea! Dar așa e omul, știi tu...
Ceea ce o supăra mai ales era spiritul din ce în ce mai religios ce cuprindea vasta locuință părintească, fiindcă înclinările evlavioase ale consulului se accentuau tot mai tare, pe măsură ce omul înainta în vârstă și sănătatea i se șubrezea. Și de când începuse să îmbătrânească, prinsese și soția lui gustul acestor deprinderi. Rugăciunile la masă aveau o veche tradiție în casa Buddenbrook; de mai mult timp, însă, eră lege ca dimineața și seara familia și servitorimea să se adune în sufrageria mică, pentru a asculta împreună un capitol din Biblie, citit chiar de consul. Pe deasupra, vizitele pastorilor și misionarilor se înmulțeau an de an. Căci respectabila casă patriciană din Mengstrasse, unde, în treacăt fie zis, se mânca excelent, era cunoscută de mult ca un liman prietenos în cercurile clerului luteran și reformat, în lumea misiunilor din țară și din străinătate, și cu anumite prilejuri din toate unghiurile țării veneau domni îmbrăcați în negru și cu plete ca să petreacă aici câteva zile... încredințați că n o să ducă lipsă de convorbiri plăcute lui Dumnezeu, de mese copioase și de ceva subsidii sunătoare pentru scopuri pioase. Predicatorii din oraș intrau și ieșeau de asemenea ca la ei acasă...
Tom era mult prea discret și înțelept pentru a schița măcar un zâmbet, dar Tony făcea pur și simplu haz pe socoteala lor, ba, din nefericire, nu se sfia să ridiculizeze cinstitele fețe bisericești ori de câte ori putea.
Uneori, când doamna consul avea migrenă, madame Grünlich trebuia să ia asupra ei grija gospodăriei și să hotărască felurile de bucate. Într o zi, cînd se nimerise să aibă în casă un preot străin a cărui poftă de mâncare stârnea ilaritate generală, ea avu perfidia de a pune să se pregătească o supă de slănină, o specialitate a orașului, un fel de bulion preparat cu varză acră în care se turnau toate felurile ce alcătuiau prânzul: cartofi, șunca, prune uscate, pere răscoapte, conopidă, mazăre, fasole, sfecle și alte lucruri, împreună cu un sos de fructe; nimeni în lume nu putea mânca această supă, dacă nu era deprins cu ea din copilărie.
— Vă place, părinte, vă place? întreba Tony întruna... Nu? Vai de mine, cine ar fi crezut! Și lua o mutră de ștrengărită, plimbându și limba pe buza de sus, cum avea obiceiul să facă ori de câte ori punea la cale vreo drăcie.
Domnul voluminos lăsă cu resemnare lingura jos și zise, fără a bănui ceva rău:
— Nu face nimic, o să iau din felul al doilea.
— Da, mai avem un mic apres, spuse repede doamna consul, căci după această supă nimeni nu se putea gândi la un al doilea fel de mâncare. Și astfel, deși mai era și o prăjitură cu sos de mere, preotul păcălit se ridică flămând de la masă, în timp ce Tony chicotea pe nfundate, iar Tom, abia stăpânindu se, își ridica o sprinceană.
Altă dată, Tony vorbea în vestibul cu Stina, bucătăreasa, despre treburi de ale gospodăriei, când pastorul Mathias din Cannstatt, care se afla iar de câteva zile în casa lor, se întoarse de la plimbare și sună la intrare. Legănându se ca o rață, cu mersul ei de țărancă, Trina se grăbi să i deschidă; pastorul, din dorința de a i spune o vorbă binevoitoare și de a o examina puțin, o întrebă prietenos:
— Iubești pe Domnul?
Poate că voia să i facă chiar un mic dar, dacă ea și ar fi mărturisit credința în Mîntuitor.
— Da, domnule pastor, răspunse Trina, șovăind, roșind, făcând ochi mari, dar la care vă gândiți, la domnu' mare sau la conașu'?
Firește că madame Griinlich nu uită să povestească la masă, și încă cu glas tare, această istorie, și chiar doamna consul se pomeni râzând, cu râsul acela al Krögerilor, pufăind din buze.
Consulul însă privea serios și supărat în farfurie.
— O neînțelegere..., spuse pastorul Mathias încurcat.


XI

Ceea ce urmează acum s a întâmplat la sfârșitul verii anului '55, într o după amiază de duminică. Familia Buddenbrook ședea în salonul cu peisaje și l aștepta pe consul, care se îmbrăca încă în odaia de jos. Se înțeleseseră cu familia Kistenmaker să facă o plimbare la o grădină de vară dincolo de poarta orașului, în afară de Clara și Klothilde, care în fiecare duminică seara tricotau în casa unei prietene ciorapi pentru copiii de negri, ceilalți aveau de gând să ia cafeaua acolo, și să facă, dacă timpul le va îngădui, chiar o plimbare cu barca pe râu...
— Ei bine, papà mă scoate din sărite, spuse Tony, întrebuințând ca de obicei cuvinte tari. S a pomenit vreodată să fie gata la timp? Stă acolo la birou, stă... și stă... totdeauna mai găsește ceva de făcut... Dumnezeule, poate că trebuie într adevăr, nu zic... deși nu cred că am da chiar faliment dacă ar lăsa condeiul din mână cu un sfert de ceas mai devreme. Bun... și după ce a întârziat zece minute, își aduce aminte că a făgăduit ceva și urcă scările, două câte două, deși știe ce l așteaptă: congestie și bătăi de inimă... Așa se întâmplă de câte ori avem musafiri sau ieșim să ne plimbăm! Nu poate să și dea un pic de răgaz? Nu poate să se ridice la timp de la birou, să umble încet? E inconștient. Eu dacă aș fi în locul tău, mamă, i aș spune serios bărbatului meu...
Îmbrăcată la modă, într o rochie de mătase, cu ape, Tony ședea pe canapea lângă maică sa care, la rândul ei, purta o rochie mai grea, de mătase cenușie, ripsată, împodobită cu dantelă neagră. Capetele bonetei de dantelă și tul scrobit erau legate pe sub bărbie cu o panglică de atlaz și i atîrnau pe piept. Părul neted și cu cărare avea aceeași culoare blond roșcată. În mâinile i albe, cu vinișoare albăstrui, ținea o punguță. Lângă ea, într un fotoliu, se afla Tom, fumându și țigara, în timp ce Clara și Thilda ședeau față n față, lângă fereastră. Biata Klothilde! Era de neînțeles cum putea să înghită zilnic o hrană atât de îmbelșugată și de gustoasă, fără să se vadă nimic pe ea! Slăbea din ce în ce mai tare și rochia i neagră, care de altfel nu avea nici un fel de croială, n o înfrumuseța câtuși de puțin. Pe fața ei prelungă, liniștită și pământie, sub părul lins, de un blond cenușiu, nasul se ridica drept și poros, îngroșându se la vîrf...
— Credeți că nu va ploua! spuse Clara. Fetița aceasta avea obiceiul de a nu ridica vocea când punea câte o întrebare și de a privi cu hotărâre și cu oarecare asprime în ochii fiecăruia. Rochia ei cafenie nu avea altă podoabă decât un guleraș alb și scrobit și manșete la fel. Ședea drept, cu mâinile în poală. Servitorimea îi știa de frică, mai mult decât oricui; ea rostea rugăciunile dimineața și seara, deoarece consulul nu mai putea citi cu glas tare din pricina durerilor de cap. Ai să pui astă seară mantila, Tony? întrebă ea din nou. O să se ude de ploaie și i păcat, că e nouă. Cred că ar fi mai bine să amânați plimbarea...
— Nu, răspunse Tom. Vine și familia Kistenmaker... Nu face nimic... barometrul a scăzut prea brusc... N are să fie cine știe ce, o răpăială trecătoare... n o să dureze. Papa tot nu e încă gata. Foarte bine. O să așteptăm în liniște să treacă.
Doamna consul își ridică mâna, apărându se parcă.
— Crezi că vine vreo furtună, Tom? Ah, știi cât mi e de frică.
— Nu, răspunse Tom. Am vorbit azi dimineață în port cu căpitanul Kloot. El nu greșește niciodată. O să avem doar o ploaie torențială... fără vânt puternic. Această a doua săptămână din septembrie venise cu călduri caniculare. Purtată de curenții din sud sud est, vara târzie se lăsa peste oraș mai copleșitoare decât în iulie. Un cer straniu, de un albastru închis, strălucea peste coamele caselor, în fundul zării însă el era spălăcit ca în pustiu; iar după asfințit, pe străzile înguste, din case și din caldarâm ieșea, ca din niște cuptoare, o zăpușeală grea. În ziua aceea, vântul începuse brusc să bată numai spre vest și în același timp se produsese o scădere bruscă a barometrului... Cerul era încă în mare parte senin, dar începeau să se suie mase grozave de nori albaștri cenușii, groși și moi ca niște perne.
Tom adăugă:
— Găsesc că ploaia ar fi foarte binevenită. Ne am topi dacă ar trebui să umblăm prin aerul acesta. E un zăduf nefiresc. Așa ceva n am pomenit la Pau...
În clipa aceea intră în odaie Ida Jungmann, de mână cu mica Erika. Fetița, îmbrăcată într o rochiță de stambă proaspăt spălată și călcată, răspândea miros de scrobeală și săpun și avea un aer foarte poznaș. Tenul ei era trandafiriu și ochii erau întocmai ca ai lui Grünlich, dar buza de sus era a Antoniei.
Buna Ida avea părul cărunt, aproape alb, deși abia trecuse de patruzeci de ani. Dar era ceva ereditar; și unchiul său, care se prăpădise de sughiț, avusese părul alb la treizeci de ani. Altfel însă, ochii ei mici și căprui erau vioi, neobosiți și credincioși. Trecuseră douăzeci de ani de când venise în această casă și simțea cu mândrie că nu se pot lipsi de ea. Supraveghea bucătăria, cămara, scrinurile cu rufe, vesela de porțelan, făcea cumpărăturile mai importante, îi citea micuței Erika, îi făcea rochii pentru păpuși, o ajuta să și pregătească lecțiile și la amiază, înarmată cu un pachet de tartine, o lua de la școală și o ducea la plimbare în Muhlenwall. Nu era cunoștință care să nu i spună doamnei consul Buddenbrook sau fiicei sale:
— Ce comoară de guvernantă ai dumneata, draga mea! Aur nu altceva, aur, ascultă mă pe mine! Douăzeci de ani!... Și chiar la vârsta de șaizeci de ani și peste șaizeci de ani, tot voinică o să fie! Oamenii ăștia ciolănoși... Și ce ochi credincioși are! Te invidiez, scumpa mea!
Dar și Ida Jungmann se respecta. Știa cine era și când în Muhlenwall o slujnicuță oarecare se așeza cu vreun copil pe aceeași bancă și încerca să intre în vorbă cu ea ca de la egal la egal, mamzel Jungmann i o reteza scurt: „Erika, micuța mea, trage grozav aici", și o lua din loc.
Tony trase fetița spre dânsa și o sărută pe unul din obrajii trandafirii, iar doamna Buddenbrook îi întinse mâna cu un zâmbet cam distrat... căci privea cu îngrijorare cerul care se întuneca din ce în ce mai mult. Cu mâna stângă pipăia nervoasă perna canapelei, iar ochii ei luminoși se întorceau neliniștiți spre fereastră.
Erikăi i se dădu voie să se așeze lângă bunica, iar Ida luă loc pe un scaun, fără să atingă speteaza, și începu să croșeteze. Tăceau toți, așteptându l pe consul. Aerul era înăbușitor. Afară ultimul petic de albastru dispăruse și cerul plumburiu atârna greu și împovărat, până la pământ. Culorile odăii, peisajele de pe tapete, galbenul mobilelor și al draperiilor se stinseseră, rochia Antoniei nu și mai juca apele și ochii oamenilor își pierduseră strălucirea. Iar vântul, vântul de apus, care adâneauri alerga încă printre copacii din preajma bisericii Sfânta Maria și ridica în mici vârtejuri praful de pe strada întunecată, nu mai sufla. Era o clipă de liniște desăvârșită.
Și deodată — clipa veni brusc — în tăcerea adâncă se întâmplă ceva înspăimântător. Năduful se înteți, într o secundă văzduhul parcă își spori presiunea cu o repeziciune și intensitate ce te apăsau pe creieri, îți strângeau inima și ți tăiau respirația... Jos, în stradă, o rândunică zbura atât de aproape de pământ încât aripile ei atingeau caldarâmul... Și această apăsare copleșitoare, această tensiune, această tortură crescândă a organismului ar fi devenit de neîndurat, dacă ar mai fi ținut fie și pentru o frântură de clipă, dacă momentul culminant, atins de îndată, n ar fi fost urmat de o destindere, de un salt... de o mică ruptură salvatoare care se produse undeva — o ruptură fără zgomot, și totuși auzită parcă de urechea omenească — dacă în aceeași clipă, fără să fi fost precedat aproape de nici un strop, puhoiul nu s ar fi revărsat din cer cu atâta tărie, încât din prima secundă apa spumega în șanțuri și împroșca până sus pe trotuare...
Deprins din timpul bolii să și urmărească manifestările nervilor, în clipa aceasta stranie, Thomas se aplecă înainte, își duse mâna la tâmplă și își aruncă țigara. Se uită de jur împrejur să vadă dacă și ceilalți au simțit și și au dat seama de cele petrecute. Crezu că citește ceva pe chipul maică sii; ceilalți însă nu păreau să fi observat nimic. Doamna consul privea acum afară la ploaia deasă care învăluise cu totul biserica Sfânta Maria și oftă:
— Slavă Domnului!
— Așa, zise Tom. Asta răcorește aerul în două minute. Apoi acolo, afară, stropii de ploaie vor picura doar de pe crengile copacilor și noi vom lua cafeaua pe verandă... Thilda, deschide nițel fereastra!
Zgomotul ploii năvăli mai puternic în odaie. Era o larmă nemaipomenită. Totul vâjâia, plescăia, murmura, spumega. Vântul se porni din nou, se repezi vesel în vălul des de apă, îl sfârtecă, îl goni încoace și încolo. Fiecare minut aducea un nou val de răcoare.
În clipa aceea, Line, jupâneasa, venea alergând prin galeria cu coloane și dădu buzna în odaie. Încercînd s o domolească, Ida îi spuse cu o privire dojenitoare:
— Ei, ce să zic...
Ochii albaștri și fără expresie ai Linei erau larg deschiși și câteva secunde fălcile i se mișcară fără a izbuti să scoată un cuvânt...
— Ah, doamnă consul, ah, nu... veniți repede... ah, Dumnezeule, ce spaimă am tras...
— Bravo! spuse Tony. Iar a spart ceva! Poate chiar din porțelanurile fine! Ei bine, mamă, ai niște slujnice...!
Jupâneasa însă bâlbâia îngrozită:
— A, nu m'am Grünlich... Că dacă ar fi numai atât... da' e domnul... că voiam să i duc cizmele și când colo domnu' consul sade în fotoliu și nu poate grăi și geme întruna. Și eu zic că nu i a bună, că i galben ca ceara..
— La Grabow! strigă Thomas și o împinse pe Line spre ușă.
— Dumnezeule, Dumnezeule din ceruri! strigă doamna consul ieșind grăbită și cuprinzându și fața între mâini.
— La Grabow... cu trăsura... repede! repetă Tony, gâfâind. Alergară pe scări în jos, prin sufrageria mică, în odaia de dormit.
Dar Johann Buddenbrook era mort.



Partea a cincea


I

— Bună seara, Justus! spuse doamna Buddenbrook. Cum îți merge? Bine? Ia loc, te rog.
Consulul Kröger o îmbrățișa delicat și fugitiv, apoi strânse mîna celei mai în vârstă dintre nepoatele sale care era de asemenea în sufragerie. Avea acum vreo cincizeci și cinci de ani. Purta o mustață mică, și de un timp încoace, niște favoriți mari, rotunjiți și cărunți de tot, care i lăsau liberă bărbia. Iar peste chelia lui vastă și trandafirie se așterneau câteva șuvițe sărăcăcioase, pieptănate cu grijă. Pe mâneca redingotei elegante purta o bandă lată de doliu.
— Ai aflat ultima noutate, Bethsy? întrebă el. Da, Tony, pe tine o să te intereseze îndeosebi. Ei bine, am vândut proprietatea de la poarta orașului... Cine a cumpărat o? Nu unul, ci doi, căci va fi împărțită. Casa urmează s o dărâme și să ridice prin mijlocul terenului un gard; apoi negustorul Benthien, la dreapta, și negustorul Sorenson la stânga, își vor clădi fiecare câte un coteț de câini... Ei, așa a vrut Dumnezeu!
— Nemaipomenit! exclamă doamna Grünlich, încleștându și mâinile în poală și ridicându și privirea în tavan... Proprietatea bunicului! Bine, dar în felul ăsta se distruge. Tot farmecul ei era întinderea aceea... de prisos, de fapt... dar tocmai asta îi dădea un aer boieresc... Grădina aceea mare... până la Trave... și casa din fund, cu intrarea pentru trăsuri, cu aleea de castani... Va să zică o taie n două... Benthien o să stea în fața uneia dintre porți trăgînd din lulea, Sorenson, în fața celeilalte. Ei, așa a vrut Dumnezeu, într adevăr, nene Justus. Se vede că nimeni nu mai este destul de distins ca să locuiască singur în toată proprietatea. Bine că bunicul n a mai apucat să vadă...
În casă atmosfera de doliu era încă prea gravă și apăsătoare pentru ca Tony să fi putut da frâu liber indignării ei cu glas mai ridicat și în cuvinte mai tari. Era ora cinci și jumătate din după amiaza zilei în care urma să se deschidă testamentul, la două săptămâni de la moartea consulului. Doamna consul Buddenbrook îl poftise pe fratele ei în Mengstrasse pentru a discuta cu Thomas și cu domnul Marcus, procuristul, dispozițiile decedatului și situația averii familiei; Tony declamase că vrea să fie și ea de față. „Datorează acest interes — zicea ea — atât firmei cât și familiei" și avu grijă să dea întrevederii aerul unei ședințe, unui consiliu de familie. Trăsese perdelele și cu toate că pe masa lungită din sufragerie, acoperită cu postav verde, ardeau două lămpi cu parafină, ea mai aprinse, de prisos ce i drept, și luminările din candelabrele mari, aurite. În afară de asta mai împrăștie pe masă o sumedenie de hârtie de scris și de creioane ascuțite; nimeni nu știa pentru ce era nevoie de ele.
Rochia neagră împrumuta trupului lui Tony o zveltețe tinerească și cu toate că era mai îndurerată, poate, decât toți de moartea consulului — fusese doar atât de apropiată de el în ultimul timp — cu toate că azi chiar, gândindu se la el, izbucnise de două ori în lacrimi amare, perspectiva acestui mic consiliu de familie, a acestei mici dezbateri serioase la care își propusese să ia parte cu demnitate, izbuti să i rumenească obrajii frumoși, să i învioreze privirea, să dea voioșie și greutate mișcărilor ei... În schimb, doamna Buddenbrook, istovită de spaimă, de durere, de miile de formalități ale doliului și de ceremoniile înmormântării, părea suferindă. Fața ei, încadrată de dantelele negre ale bonetei, părea și mai palidă, iar privirea ochilor de un albastru deschis era golită de viață. Dar în păru i neted, blond roșcat, pieptănat cu cărare, nu se vedea încă nici un fir alb... Era la mijloc tot loțiunea de la Paris sau doamna consul începuse să poarte perucă? Asta o știa numai mamzel Jungmann, dar ea n ar fi suflat o vorbă nici măcar doamnelor din familie.
Ședeau la capătul mesei din sufragerie și așteptau să vină din birou Thomas și domnul Marcus. Din fundalul azuriu, chipurile zugrăvite ale zeilor se desprindeau albe și mândre pe soclurile lor.
Doamna Buddenbrook spuse:
— Uite ce este, dragul meu, Justus... Te am rugat să vii... pe scurt, e vorba de fetiță, de Clara. Bunul meu Jean, fie iertat, a lăsat în seama mea alegerea unui tutore de care copila va mai avea nevoie timp de trei ani. Știu că nu ți place să te încarci cu obligații; ai destule îndatoriri față de nevastă și față de fiii tăi.
— Față de fiul meu, Bethsy.
— Bine, bine, să fim creștini și iertători, Justus, căci scris este: „...precum iertăm și noi greșiților noștri". Gândește te la mila Tatălui nostru ceresc. Fratele ei o privi cam mirat. Până acum astfel de fraze se auzeau numai din gura răposatului consul. Destul despre asta! reluă doamna Buddenbrook. Această funcție caritabilă n o să ți dea prea multă bătaie de cap... Te aș ruga să primești să i fii tutore.
— Cu plăcere, Bethsy, o fac într adevăr cu plăcere. N aș putea să mi văd pupila? Fata asta atât de bună... e puțin prea serioasă.
Clara fu chemată. Îmbrăcată în negru, ea intră palidă, cu mișcări triste, reținute. De la moartea consulului își petrecuse aproape tot timpul în rugăciuni la ea în odaie. Ochii i întunecați erau ficși; părea încremenită de durere și de frică de Dumnezeu.
Curtenitor cum era de felul lui, unchiul Justus făcu câțiva pași în întâmpinarea ei și aproape că se înclină când îi strânse mâna, după care îi adresă câteva cuvinte cumpănite. Apoi copila se retrase, nu mai înainte însă ca maică sa s o sărute pe buzele ei nemișcate.
— Cum îi merge bunului nostru Jurgen? începu din nou doamna Buddenbrook. Cum se simte la Wismar?
— Bine, răspunse Justus Kröger, în timp ce, ridicând din umeri, se așeză iar pe un scaun... Cred că în sfârșit și a găsit locul... E un băiat cumsecade, Bethsy, un băiat cinstit; dar... după ce nici a doua oară n a reușit la examen, nu avea de ales...
Dreptul nu i făcea nici o plăcere și situația lui la poșta din Wismar e destul de acceptabilă... Dar ia spune mi: aud că Christian al tău se întoarce.
— Da, Justus, se întoarce... Dumnezeu să l aibă în pază pe mare. Ah, drumul e îngrozitor de lung! I am scris a doua zi după moartea lui Jean, dar are să treacă multă vreme până va primi scrisoarea și pe urmă, cu corabia cu pânze îi mai trebuiesc vreo două luni până să sosească. Dar are să vină; mi e așa de dor de el, Justus! Deși Thomas spunea că Jean n ar fi fost niciodată de acord să și părăsească postul din Valparaiso... dar, gândește te, sunt aproape opt ani de când nu l am văzut! Și apoi în aceste împrejurări! Vreau să i văd pe toți în jurul meu, în clipele acestea grele... E doar firesc, ca o mamă...
— De bună seamă, de bună seamă, se grăbi să răspundă consulul Kröger, fiindcă surorii sale îi dăduseră lacrimile.
— Acum nici Thomas nu mai are nimic împotrivă, continuă ea. Căci unde ar fi un loc mai bun pentru Christian decât în casa răposatului său tată, în întreprinderea lui Tom? Poate să stea aici, să lucreze aici... Ah, sunt mereu îngrijorată, mă tem că și clima de acolo îi face rău. Chiar atunci intră în sufragerie Thomas Buddenbrook, însoțit de domnul Marcus, Friederich Wilhelm Marcus, de ani de zile, procurist al decedatului consul, un om de statură înaltă; purta o haină cafenie cu bandă neagră la braț. Vorbea foarte încet, ezitant, cam gângav, cumpănind o secundă fiecare cuvânt și avea obiceiul să și treacă ușurel și prevăzător degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă peste mustața castaniu roșcată, neîngrijită, ce i acoperea gura, sau să și frece cu multă înfrigurare palmele, în timp ce își plimba atât de îngândurat, într o parte și într alta, privirea ochilor căprui și rotunzi, încât părea un om zăpăcit și cu desăvârșire absent, deși în tot ce făcea era atent la fiecare amănunt.
Thomas Buddenbrook, conducător al unei mari case de comerț la o vârstă atât de tânără, dovedea, prin înfățișarea și întreaga lui atitudine, seriozitate și demnitate; dar era palid, iar îndeosebi mâinile lui — una din ele purta inelul familiei cu sigiliu de piatră verde — erau tot atât de albe ca și manșetele ce i ieșeau din mânecile hainei de postav negru; judecând după paloarea lor înfrigurată se putea ușor ghici cât erau de uscate și reci. Aceste mâini cu unghii ovale și îngrijite, bătând în vânăt, puteau să aibă, în anumite clipe, în anumite poziții inconștiente și ușor crispate, o expresie de negrăită sensibilitate și de rezervă aproape temătoare, o expresie străină până acum mâinilor cam late și burgheze, deși fin articulate, ale familiei Buddenbrook și care nici nu li se prea potrivea... întâia grijă a lui Tom fu să deschidă cele două canaturi ale ușii dinspre salonul cu peisaje, pentru a lăsa să intre căldura sobei ce ardea îndărătul grilajului de fier forjat.
Apoi dădu mâna cu consulul Kröger, luă loc la masă, față în față cu domnul Marcus, și ridicându și o sprânceană o privi destul de mirat pe sora sa. Dar Tony își scutură în așa fel capul spre spate și își propti apoi bărbia în piept cu un aer atât de hotărât încât Tom renunță la orice observație în legătură cu prezența ei.
— Va să zică tot nu ți putem spune încă „domnule consul"? întrebă Justus Kröger... Așadar, Þările de Jos așteaptă zadarnic să le reprezinți, dragă Tom?
— Da, unchiule Justus, am socotit că e mai bine așa... Vezi, puteam să preiau numaidecât consulatul, laolaltă cu alte obligații, dar în primul rând sunt încă prea tânăr... apoi am vorbit cu unchiul Gotthold; s a bucurat și a primit.
— Foarte cuminte, băiete. Și grozav de politic... Absolut gentlemanlike.
— Domnule Marcus, spuse doamna consul, dragă domnule Marcus. Și i întinse mâna cu palma larg deschisă și întoarsă în sus, iar procuristul i o apucă cu o privire piezișă, gravă și îndatoritoare. Te am rugat să poftești aici... Dumneata știi despre ce este vorba și eu sunt sigură că ești de acord cu noi. Bărbatul meu, fie i țărâna ușoară, în ultimele sale dispoziții și a exprimat dorința ca, după trecerea lui la cele veșnice, dumneata să ți pui în serviciul firmei loiala și încercata dumitale putere de muncă, nu în calitate de colaborator străin, ci de asociat.
— Firește, negreșit, doamnă consul, răspunse domnul Marcus. Și vă rog respectuos să credeți că știu să prețuiesc cu toată recunoștința cinstea pe care mi o face această ofertă, căci mijloacele materiale pe care le pot pune la dispoziția firmei sunt prea neînsemnate. În fața lui Dumnezeu și a oamenilor nu pot face ceva mai bun decât să primesc cu profundă recunoștință propunerea domniei voastre și a fiului domniei voastre.
— Da, Marcus, îți mulțumesc din inimă că te arăți gata să preiei o parte din marea mea răspundere care pentru mine ar fi fost prea grea.
Thomas rosti aceste cuvinte repede și ușor, întinzând mîna peste masă asociatului său, căci ei doi erau înțeleși de mult și ceea ce se petrecea acum era o simplă formalitate.
— „Cârdășie — ticăloșie"... Ei, voi doi veți ști să dezmințiți această zicătoare glumeață, spuse consulul Kröger. Și acum, dacă vreți, să cercetăm în grabă situația, copii. Pe mine nu mă privește decât zestrea pupilei mele, restul mi e indiferent. Ai o copie după testament, Bethsy? Și tu, Tom, ai făcut o evaluare sumară?
— O am în cap, spuse Thomas; și rostogolindu și creionul de aur încoace și încolo pe tăblia mesei, începu să expună situația, în timp ce, rezemat de speteaza fotoliului, îmbrățișa cu privirea salonul cu peisaje...
Ieși la iveală că averea lăsată de consul era cu mult mai mare decât ar fi putut crede oricine. E adevărat că zestrea celei mai vârstnice dintre fete se dusese pe copcă, că pierderea suferită de pe urma falimentului din Bremen în '51 fusese o lovitură grea. Anul '48, ca și acest an '55, cu atâtea tulburări și zvonuri de război, pricinuiseră de asemenea destule pierderi, dar din succesiunea de 400 000 de mărci, rămasă la moartea soților Kröger, casei Buddenbrook îi reveniseră 300 000 în cap, dat fiind că Justus își mâncase o mare parte din moștenirea personală. Și cu toate că, după obiceiul negustorilor, Johann Buddenbrook se plângea mereu, pierderile erau larg compensate de cei treizeci de mii de taleri, câștigați anual în ultimii cincisprezece ani. Averea se ridica așadar, fără a pune la socoteală bunurile imobiliare, la suma rotundă de 750 000 de mărci.
Chiar lui Thomas, atât de inițiat în mersul afacerilor, tatăl său îi ascunsese oarecum această situație. În timp ce doamna Buddenbrook lua cunoștință de cifra respectivă cu liniștită discreție, în timp ce Tony, neînțelegând nimic, privea în sus cu o adorabilă demnitate, fără a izbuti totuși să și alunge de pe față o îndoială plină de îngrijorare care parcă voia să spună: „e mult asta?... foarte mult?... suntem într adevăr oameni bogați?..." În timp ce domnul Marcus își freca mâinile încet și distrat în aparență, iar consulul Kröger se plictisea vădit, pe Thomas cifra pe care o rosti îl umplea de o mîndrie nervoasă, nerăbdătoare, făcându l să pară aproape supărat.
— De mult trebuia să atingem milionul, spuse cu glasul înăbușit de emoție, în timp ce mâinile îi tremurau... în epoca cea mai înfloritoare bunicul ajunsese să dispună de 900 000 de mărci. Și câte strădanii de atunci, câte succese, ce lovituri frumoase din când în când! Și zestrea mamei! Moștenirea mamei! Dar vai, fărâmițarea aceasta continuă!... Doamne, e natura lucrurilor... Iertați mă dacă în clipa asta vorbesc prea exclusiv în interesul firmei și prea puțin în al familiei... Aceste dote, aceste despăgubiri plătite unchiului Gotthold și celor din Frankfurt, aceste sute de mii care au trebuit să fie retrase din întreprindere... Și pe vremea aceea șeful casei avea doar un frate și o soră... în sfârșit, o să avem multe de făcut, Marcus.
Setea de acțiune, de izbândă și de putere, dorința de a îngenunchea norocul se aprinse scurt, aprig în ochii săi. I se părea că privirile întregii lumi stau ațintite asupra lui, așteptând să vadă dacă va fi în stare să sporească sau măcar să păstreze prestigiul firmei, al familiei străvechi. La bursă întâlnea căutături piezișe, cercetătoare, ochi joviali, sceptici și puțin batjocoritori ai negustorilor bătrâni, care parcă l întrebau: „Ei, fiule, o să duci la tăvăleală?"
— Da, o să duc! se gândea el.
Friederich Wilhelm Marcus își freca mâinile îngândurat, iar , Justus Kröger spuse:
— Domol, domol, bătrâne Tom! S au dus vremurile când bunicul tău era furnizor al armatei prusace.
Urmă o discuție amănunțită asupra dispozițiilor generale și particulare ale testamentului, o discuție la care participau toți. Consulul Kröger era corifeul bunei dispoziții, și nu l mai scotea pe Thomas din „Alteța Sa de aci înainte Prinț Domnitor". „Conform tradiției, domeniul hambarelor rămâne, fără vorbă, în posesiunea Coroanei", spunea el.
De altfel, cum ușor se poate înțelege, tendința dispozițiilor testamentare era, ca, pe cât posibil, totul să rămână într o singura mână, ca doamna Elisabeth Buddenbrook să fie, în principiu, legatara universală și ca întreaga avere să rămână în întreprindere. La acest din urmă punct domnul Marcus observă că în calitatea lui de asociat adaugă 120 000 de mărci la capitalul social. Lui Thomas i se fixă deocamdată o avere personală de 50 000 de mărci; aceeași sumă îi fu destinată și lui Christian, pentru cazul că și ar crea o situație independentă. Justus Kröger arătă un interes plin de zel când se citi paragraful următor: „Stabilirea dotei pentru mult iubita mea fiică mai mică, Clara, în caz de căsătorie, o las la aprecierea mult iubitei mele soții..."
— Să zicem 100 000, propuse el, rezemându se de speteaza fotoliului, picior peste picior, și răsucindu și cu amândouă mâinile mustățile scurte și cărunte. Era generozitatea întrupată. Dar până la urmă se ajunse la tradiționala sumă de 80 000.
„În cazul că mult iubita mea fiică mai mare, Antonie, s ar remărita — glăsuia mai departe testamentul — dota ei nu va putea depăși 17 000 de taleri, deoarece pentru întâia ei căsătorie i au fost date 80 000 de mărci...". Cu un gest pe cât de grațios pe atât de neliniștit, doamna Antonie, întinse brațele pentru a și sumeca mânecile corsajului și, ridicând privirea în tavan, exclamă:
— Grünlich, ha! Era ca un strigăt de război, ca un sunet de trâmbiță. Știi dumneata, domnule Marcus, cum s au petrecut de fapt lucrurile cu omul acesta? îl întrebă ea. Într o după amiază stăm în grădină, fără să bănuim ceva... în fața „portalului"... șui, portalul nostru. Ei bine, cine crezi că apare? Un individ cu niște favoriți aurii... Ce escroc!
— Te rog, interveni Thomas, o să vorbim ceva mai târziu despre domnul Grünlich, bine?
— Bine, bine, dar o să recunoști și tu Tom, că ești deștept, și am băgat și eu de seamă, știi, cu toate că nu de mult eram încă tare proastă, că în viață lucrurile nu se petrec totdeauna cum se cuvine și cinstit...
— Da..., recunoscu Tom.
Apoi continuă firul vorbei, trecură la amănunte, luară cunoștință de dispozițiile consulului privitoare la marea Biblie a familiei, la butonii lui de diamant, la o mulțime de obiecte mai mărunte... Justus Kröger și domnul Marcus rămaseră la cină.


II

Pe la începutul lui februarie 1856, după o absență de opt ani, Christian Buddenbrook se întoarse în orașul natal. Sosi cu poștalionul din Hamburg. Era îmbrăcat într un costum galben cu carouri mari care avea un aspect tropical; purta un cioc ca un pește cu spadă și un baston mare de trestie de zahăr și primi, distrat și încurcat, îmbrățișările doamnei consul.
Păstră aceeași atitudine și a doua zi, când familia se duse la cimitir, dincolo de poarta orașului, ca să depună o coroană la mormântul consulului. Stăteau unul lângă altul pe aleea acoperită de zăpadă, în fața lespezii mari pe care, în jurul blazoanelor familiei săpate în piatră, se înșirau numele celor ce odihneau acolo... în fața crucii drepte de marmură ridicate la marginea crângului golaș, iernatic; erau toți, afară de Klothilde, care plecase la „Ungnade" ca să l îngrijească pe tatăl ei bolnav.
Tony așeză coroana unde sta scris numele tatălui ei, săpat de curând, cu litere de aur, și, fără să i pese de zăpadă, îngenunche lângă mormânt pentru a rosti în șoaptă o rugăciune; vălul negru îi plutea în jur și fusta i largă se așternu roată în falduri pitorești. Numai Dumnezeu știe câtă durere și pioșenie, dar și câtă vanitate de femeie frumoasă era în această atitudine degajată. Thomas nu avea chef să se gândească la asta. Christian însă se uita la sora sa cu coada ochiului, cu un amestec de ironie și de îngrijorare, parc ar fi vrut să spună: „Îți iei răspunderea pentru ceea ce faci? N o să te rușinezi când o să te ridici? Ce lucru neplăcut!" Tony îi prinse privirea când se ridică, dar nu se zăpăci deloc. Își dădu capul pe spate, își potrivi vălul și rochia și porni cu o siguranță plină de demnitate, fapt care îl liniști vădit pe Christian.
Dacă în iubirea lui exaltată pentru Dumnezeu și pentru cel răstignit pe cruce, răposatul consul fusese întâiul din neamul său care încercase și cultivase simțăminte atât de puțin burgheze, atât de deosebite și puțin comune, în schimb cei doi fii ai săi păreau a fi întâii Buddenbrook care se dădeau îndărăt, speriați, din fața manifestării libere și naive a unor astfel de sentimente. E sigur că Thomas primise moartea tatălui său cu o durere mai adâncă decât, să zicem, bunicul său pe aceea a străbunicului. Totuși, el nu avea obiceiul să îngenuncheze lângă mormânt, nu se prăbușea pe masă, ca Tony, suspinând ca un copil, și i era peste măsură de penibil să audă cuvintele mari, amestecate cu lacrimi, prin care doamnei Grünlich îi plăcea să preamărească, între friptură și desert, personalitatea și calitățile defunctului lor tată. În fața izbucnirilor de acest fel, el păstra o seriozitate plină de măsură, o tăcere resemnată, abia clătinând din cap... și tocmai când nimeni nu se gândea sau nu pomenea de cel dispărut, ochii i se umpleau, încet, de lacrimi, fără ca fața lui să și fi schimbat expresia.
Christian, însă, era cu totul altfel. În fața efuziunilor naive și copilăroase ale surorii sale, îi era pur și simplu cu neputință să și păstreze calmul; se apleca asupra farfuriei, se întorcea în altă parte, se răsucea de parcă ar fi vrut să intre în pământ și adeseori o întrerupea chiar, spunându i încet, chinuit: „Pentru Dumnezeu... Tony..." în timp ce nasul i se zbârcea în nenumărate crețuri.
Da, se arăta neliniștit și încurcat de ndată ce venea vorba de cel răposat; se părea că i era teamă și fugea nu numai de manifestările fără măsură ale simțămintelor adânci și solemne, ci și de aceste sentimente în sine.
Nimeni nu l văzuse vărsând o singură lacrimă pentru tatăl sau mort. Îndelungata ședere printre străini singură nu explica acest lucru. Mai straniu era, însă, că mereu o lua pe Tony la o parte și, în ciuda obișnuitei lui aversiuni pentru astfel de discuții, o punea să i povestească cu amănunte cât mai concrete tot ce s a petrecut în acea după amiază groaznică a morții. Căci madame Grünlich avea un fel nespus de vioi de a istorisi.
— Și zici că era galben? întrebă pentru a cincea oară... Ce striga fata când a năvălit în salon?... Așadar, era galben de tot?... Și n a mai putut rosti nici un cuvânt înainte de moarte? Ce spunea fata? Ce sunete mai putea scoate? „Ua?..." Tăcea, tăcea îndelung, în timp ce ochi i mici, rotunzi, adânciți în orbite, rătăceau grăbiți și îngândurați încoace și ncolo prin odaie. îngrozitor, spunea deodată, și se vedea că l trecea un fior din creștet până n tălpi în timp ce se ridica. Apoi cu ochi neliniștiți, îngândurați, începea să se plimbe în sus și n jos.
Tony îl urmărea uluită, căci fratele ei, care din motive neînțelese părea să se rușineze când ea îl jelea cu glas ascuțit pe tatăl său, repeta tare și cu un fel de concentrare înfiorată, horcăielile acestuia, în clipa morții, așa cum le aflase cu mare greutate de la Line, fata din casă...
Christian nu se făcuse deloc mai frumos. Era deșirat și palid, pe țeasta lui pielea stătea întinsă, între pomeți, nasul lui mare, încovoiat, se ridica ascuțit și descărnat, iar părul i se rărise vizibil. Gâtul îi era subțire și prea lung, iar picioarele i slabe se curbau nefiresc... De altfel, șederea la Londra părea a fi avut o influență cât se poate de adâncă asupra lui și cum și la Valparaiso întreținuse legături îndeosebi cu englezi, întreaga lui înfățișare luase un aer britanic ce nu i venea rău deloc. Acest aer se vădea în croiala comodă a costumelor, în stofa lor de lână trainică, în solida eleganță a ghetelor late și în felul în care mustața i roșcată și stufoasă îi atârna pleoștită peste gură dându i un aer acru. Chiar și mâinile i albe, care erau palide și poroase, ca ale oamenilor din regiunile tropicale, făceau, cu unghiile lor îngrijite, scurte și rotunde, impresia că sunt mâini de englez.
— Spune mi te rog, întreba fără nici o legătură, cunoști senzația... e greu de descris... când ai înghițit ceva tare și te doare de a lungul întregii spinări. În timp ce vorbea nasul i se strângea din nou în nenumărate crețuri severe.
— Da, spunea Tony, e un lucru foarte obișnuit. Bei o gură de apă și...
— Crezi? răspundea el nemulțumit. Mi se pare că nu ne gândim la același lucru. Și o seriozitate plină de neliniște îi juca nestatornic pe figură...
De altfel el fu cel dintâi care a adus în casă o atmosferă degajată, străină de doliu. Nu uitase nimic din arta de a l imita pe răposatul Marcellus Stengel și era în stare să vorbească ceasuri întregi în jargonul lui. La masă se interesa de Teatrul Municipal... Dorea să știe dacă era o trupă bună, ce se joacă...
— Habar n am, răspunse Tom pe un ton de o exagerată nepăsare, și asta dinadins, pentru a nu părea nerăbdător. Acum nu mi arde de așa ceva.
Christian însă se făcea că nu aude și începea să vorbească despre teatru.
— Nu pot să vă spun cât îmi place să mă duc la teatru. Chiar cuvântul „teatru" mă face fericit... Nu știu dacă vreunul dintre voi cunoaște această senzație. Aș fi în stare să stau ceasuri întregi nemișcat într un fotoliu, privind cortina lăsată... Mă bucur ca în copilărie, când intram aici pentru a primi darurile de Crăciun... Clipa când se acordează instrumentele în orchestră!... M aș duce la teatru să aud chiar numai atât... Îmi plac mai ales scenele de dragoste... Sunt unele amoreze care se pricep de minune să țină în mâini capul amorezului... În general, actorii... La Londra, ca și la Valparaiso, am avut mulți prieteni printre actori. La început eram de a dreptul mândru că pot sta de vorbă cu ei în viața de toate zilele. La teatru urmăresc cu atenție fiecare mișcare a lor... E foarte interesant. Unul dă ultima replică, se întoarce, cât se poate de liniștit, și se îndreaptă foarte încet și sigur, fără nici o emoție, spre ieșire, deși știe că ochii întregului public sunt ațintiți spre spatele său... Cum izbutește? Mai demult doream necontenit să ajung o dată îndărătul culiselor. Azi, pot să spun, mă mișc acolo ca la mine acasă. Închipuiți vă... într un teatru de operetă... era la Londra... într o seară cortina se ridică în timp ce eu eram încă pe scenă... Stăteam de vorbă cu miss Watercloose... o domnișoară Watercloose... o fată foarte drăguță! Ei bine, deodată sala era în fața mea... Dumnezeule, până n ziua de azi nu știu cum am coborât de pe scenă.
Madame Grünlich era aproape singura care râdea la masă, dar Christian continua să trăncănească, plimbându și privirile încoace și ncolo. Vorbea de cântărețele din șantanurile englezești, de o artistă care apăruse pe estradă cu o perucă pudrată, lovind cu un baston lung în podele și cântând That's Maria...
— Maria, știți, e cea mai infamă dintre toate... Când o femeie face cel mai mare păcat, se zice: That's Maria. Maria e cea mai păcătoasă. Știți... e viciul... Și ultimul cuvânt îl rostea cu o expresie de scârbă, încrețindu și nasul și ridicându și mâna dreaptă cu degetele încovoiate.
— Assez, Christian! spunea doamna consul. Asta nu ne interesează deloc.
Dar privirea lui Christian aluneca absentă pe deasupra maică sii și desigur că ar fi încetat să vorbească și fără întreruperea ei, căci în timp ce ochii i mici, rotunzi, înfundați în cap se roteau necontenit, el părea a se pierde într o meditație profundă și neliniștită asupra Mariei și a viciului.
— Ciudat... spunea pe neașteptate, câteodată nu pot să înghit! Nu, nu i de râs; e ceva foarte grav! Îmi vine n minte așa, dintr o dată, că nu pot înghiți, și atunci, într adevăr nu pot. Îmbucătura ajunge în fundul gurii, dar gâtlejul, mușchii... refuză să funcționeze... nu se mai supun voinței, știți. Da, adevărul e că nici nu mai îndrăznesc să mi impun ca lumea voința.
— Christian! Dumnezeule, ce prostii! striga Tony, pierzându și cumpătul. Nu ndrăznești să vrei să nghiți... I auzi... Te faci de râs! Vorbești alandala!...
Thomas tăcea, dar doamna Buddenbrook observă:
— Ãștia s nervii, Christian. Era timpul să te întorci; clima aceea de peste ocean te ar fi îmbolnăvit.
După masă se așeza la micul armoniu ce stătea într un colț al sufrageriei și imita un pianist virtuoz. Își dădea pe spate coroana imaginară, își freca mâinile și se uita de jos în sus prin odaie; apoi, fără a scoate vreun sunet, fără a atinge suflătoarele, căci nu știa să cânte și, ca cei mai mulți din familia Buddenbrook, nu era muzical, se apleca concentrat înainte, stăruia asupra basului, executa o fugă nebună, se arunca înapoi, privea încântat spre tavan și își împlânta amândouă mâinile puternic și triumfal în clape... Chiar și Clara izbucnea în râs. Jocul era seducător, plin de pasiune și șarlatanie, de un comic irezistibil, având caracterul burlesc și excentric anglo american, fără să supere cât de cât, deoarece Christian se simțea foarte bine și foarte sigur în rolul său.
— Am frecventat foarte des concertele, spunea. Îmi place nespus de mult să văd cum mânuiesc oamenii instrumentele!... O, e într adevăr minunat să fii artist!
Apoi o lua iar de la cap. Deodată, însă, se oprea. Pe neașteptate, devenea serios; schimbarea era atât de bruscă încât părea că o mască i a căzut de pe față. Se ridica, își trecea mâna prin păru i rar, se așeza pe alt scaun și rămânea acolo tăcut, înciudat, cu ochii neliniștiți și cu o expresie ca și cum ar trage cu urechea la cine știe ce zgomot bizar.
— Uneori Christian mi se pare cam ciudat, zise madame Grünlich într o seară, stând de vorbă cu fratele său Thomas. Ce curios vorbește! Intră în atâtea amănunte, sau — cum să zic? — vede lucrurile atât de straniu, nu?
— Da, răspunse Tom, înțeleg foarte bine ce vrei să spui, Tony. Christian e o fire profund indiscretă... e greu de găsit cuvântul potrivit. Îi lipsește ceva ce s ar putea numi echilibru, echilibru personal. Pe de o parte nu e în stare să și păstreze calmul în fața naivităților lipsite de tact ale altora... Nu poate să se stăpânească, să le treacă cu vederea, își pierde cu desăvîrșire cumpătul... Pe de altă parte însă își poate pierde această stăpânire de sine și prin faptul că el însuși se trezește vorbind verzi și uscate, dându și pe fața într un mod cât se poate de neplăcut toate intimitățile. Asta îți face uneori o impresie de a dreptul penibilă. Nu e ca și cum ar aiura, prins de friguri? Celui cuprins de delir îi lipsește în același fel măsura, ținuta... A, în fond, totul e cât se poate de simplu: Christian se ocupă prea mult de el însuși, de procesele ce se petrec înlăuntrul lui. Uneori îl apucă o adevărată manie, de a , scoate la lumină și de a comenta cele mai mărunte și mai ascunse din aceste procese lăuntrice... de care un om cu scaun la cap nu se sinchisește, de care nici nu vrea să știe, și asta pentru simplul motiv că i ar fi rușine să le dezvăluie cuiva. E atâta lipsă de pudoare în aceste firi prea comunicative, Tony!... Vezi tu, și altul poate să și mărturisească pasiunea pentru teatru, dar o face cu un alt accent; mai în treacăt, în sfârșit, mai modest. Christian însă, o spune într o manieră care înseamnă: „Nu e ceva nemaipomenit de original, de interesant în entuziasmul meu pentru scenă?" Și în timp ce vorbește își caută cuvintele, parcă s ar căzni să exprime ceva extraordinar de subtil, de misterios și de neobișnuit... Am să ți spun un lucru, continuă el după un răstimp, aruncându și țigara prin grilajul de fier forjat în sobă... M am gândit și eu uneori la această neliniștită, vanitoasă și ciudată preocupare de sine a lui Christian, căci pe vremuri înclinam și eu spre așa ceva. Dar am băgat de seamă că ea te destramă, te face neputincios, te lipsește de tărie... și pentru mine tăria, echilibrul sunt lucruri esențiale. Vor fi totdeauna oameni îndreptățiți să se intereseze de propria lor personalitate, să și analizeze cu minuțiozitate simțămintele, poeți care știu să și exprime cu precizie și eleganță viața lor interioară de ființe privilegiate, îmbogățind prin aceasta viața sufletească a altora. Dar noi nu suntem decât simpli comercianți, draga mea, și cînd ne autoanalizăm suntem de o jalnică neînsemnătate. Putem să descoperim, la nevoie, că zgomotul orchestrei care își acordează instrumentele ne face o plăcere deosebită și că uneori nu îndrăznim să înghițim... Eh! să ne vedem de treabă, ce dracu, să înfăptuim ceva, cum au înfăptuit și înaintașii noștri...
— Ai dreptate, Tom, asta e și părerea mea. Când mă gîndesc că acești Hagenstrom se ridică pe zi ce trece. O, Dumnezeule, lepădăturile astea, știi... mama nu vrea să audă cuvântul acesta, dar e singurul care li se potrivește. Nu cumva cred că în afară de ei nu mai există familii distinse în oraș? Hah! îmi vine să râd, știi să râd cu hohote...!


III

Când sosise fratele său, șeful firmei Johann Buddenbrook îl cântărise cu o privire mai îndelungată și iscoditoare, iar în primele zile, îl cercetase în treacăt, ori de câte ori avusese prilejul, în sfârșit, fără a și trăda vreo apreciere pe fața i calmă și discretă, curiozitatea lui păru satisfăcută, opinia sa fixată. În cercul familiei îi vorbea cu un aer indiferent despre lucruri indiferente și se amuza în rând cu ceilalți când Christian dădea vreo reprezentație.
După vreo opt zile îi spuse:
— Va să zică o să lucrăm umăr la umăr, băiete!... Dacă nu mă nșel, ești de acord cu dorința mamei, nu i așa?... Ei, precum știi, Marcus a devenit asociatul meu, proporțional cu capitalul pe care l a pus la dispoziția întreprinderii. Mă gândesc că, în principiu, ca frate ce mi ești, ar trebui să iei locul lui, postul de procurist, cel puțin așa, de formă. Cât despre ceea ce vei avea de făcut nu purea știu cât de departe ai ajuns în privința cunoștințelor comerciale. Cred că până acum ai cam hoinărit, ce zici?... în orice caz corespondența engleză mi se pare că ar fi mai potrivită pentru tine... Dar un lucru trebuie să ți cer, dragul meu. În calitatea ta de frate al șefului, printre ceilalți funcționari, vei avea, firește, o poziție deosebită... Nu e nevoie să ți spun, nu i așa, că o să te impui mult mai mult muncind cot la cot cu ei, făcându ți datoria din plin, decât folosindu te de privilegii și îngăduindu ți fel de fel de libertăți. Așadar, va trebui să te ții de orele de birou și să păstrezi totdeauna les dehors, da?
Apoi îi făcu o propunere privitor la procură, pe care Christian o acceptă fără să stea pe gânduri și fără să se târguiască, cu o mutră stingherită și distrată, ce arăta foarte puțină cupiditate, dar o dorință cu atât mai vie de a încheia cât mai repede afacerea.
În ziua următoare, Thomas îl conduse în birouri și Christian își începu activitatea în slujba vechii firme...
După moartea consulului, afacerile își urmară cursul neîntrerupt și de nezdruncinat. Dar în curând se văzu că de când Thomas Buddenbrook ținea în mână frâiele, un spirit mai original, mai vioi, mai întreprinzător domina întreprinderea. Ici colo se, observa câte un gest îndrăzneț, din când în când creditul casei, care sub conducerea anterioară fusese doar o noțiune, o teorie, un lux, era pus la încercare și exploatat intenționat și conștient... Domnii de la bursă își făceau semne, dând din cap: „Buddenbrook pornește cu avânt la drum" — ziceau. Totuși erau mulțumiți că Thomas trebuie să tragă după dânsul, ca pe o ghiulea legată de picioare, pe preacinstitul domn Friederich Wilhelm Marcus. Influența domnului Marcus avea funcțiunea de frână în mersul afacerilor. Omul își trecea cu grijă două degete pe deasupra mustății, își alinia cu o chibzuită meticulozitate uneltele de scris și paharul de apă ce stătea veșnic pe pupitrul său, cerceta, cu o expresie absentă, fiecare problemă din diferite puncte de vedere și avea obiceiul de a coborî în timpul orelor de birou de câte cinci șase ori în curte și la spălătorie pentru a se răcori, vârându și capul sub robinet.
„Cei doi se completează unul pe altul", își ziceau șefii caselor mai mari: consulul Huneus de pildă, consulul Kistenmaker; și această părere își făcuse loc și printre marinarii și muncitorii din depozite, ca și în familiile din burghezia măruntă, căci orașul era curios să vadă „ce poate" tânărul Buddenbrook... Chiar domnul Stuht din Glockengiesserstrasse îi spunea nevesti sii care se învârtea prin cele mai înalte cercuri din oraș:
— Ãștia doi: sacul și peticul, ascultă mă pe mine!
Dar „personalitatea" în această întreprindere — în privința aceasta, nu încăpea nici o îndoială — era cel mai tânăr dintre cei doi asociați. Asta se vedea și din faptul că el era acela care știa cum trebuie să se poarte cu oamenii din serviciul casei, cu căpitanii, cu șefii depozitelor, cu cărăușii, cu docherii. Știa să vorbească cu fiecare pe limba lui, firesc, ținându i totuși la distanță... Când însă domnul Marcus îi spunea unui muncitor cumsecade: „Mă nțelegi matale?" vorba îi suna atât de caraghios încât asociatul lui de la pupitrul din față începea pur și simplu să râdă și la acest semnal toată lumea din birou se înveselea.
Thomas Buddenbrook, plin de râvna de a păstra și de a spori strălucirea casei, așa cum se cuvenea vechiului ei renume, era bucuros să și pună în joc propria lui persoană în lupta aceasta zilnică pentru succes, deoarece știa că nu puține izbânzi datorează felului său sigur și elegant de a se prezenta, amabilității lui cuceritoare, tactului și abilității lui în convorbiri.
— Un om de afaceri nu trebuie să fie un birocrat, îi spunea fostului său coleg de școală, Stephan Kistenmaker, de la Kistenmaker & Fiii, cu care rămăsese prieten și căruia îi impunea prin ținuta superioară a spiritului său, astfel că acesta ciulea urechile la fiecare vorbă a lui Thomas, pentru a o răspândi apoi drept opinie personală... Pentru comerț e nevoie de personalitate, asta e părerea mea. Nu cred că se poate obține un succes însemnat dintr un scaun de birou... mie unuia cel puțin nu mi ar face cine știe ce plăcere. Succesul nu poate fi calculat pe hârtie... Eu simt permanent nevoia de a dirija prin întreaga mea prezență mersul lucrurilor, cu privirea, cu vorba, cu gesturile mele, de a domina acest succes prin influența nemijlocită a voinței mele, a talentului, a norocului meu, numește l cum vrei. Din nefericire, această inițiativă personală a comerciantului începe să nu mai fie la modă... Timpul merge înainte, dar lasă, mi se pare, în urmă tot ce e mai bun... Circulația devine din ce în ce mai ușoară, cursurile se cunosc din ce în ce mai repede... Riscurile sunt mai mici și o dată cu ele e mai mic și profitul... Ehei, altfel făceau bătrânii! Bunicul meu de pildă... bătrânul domn cu capul pudrat, cu pantofiori grațioși în picioare s a urcat în trăsura lui cu patru cai și nu s a oprit, în calitate de furnizor al armatei prusace, până în Germania de sud. A risipit amabilități în dreapta și în stânga, el știe ce a făcut, ce a dres, și s a ales cu un câștig de necrezut, Kistenmaker! Ah, mă tem că viața de negustor va ajunge cu timpul ceva atât de banal!...
Așa se plângea Thomas Buddenbrook uneori și de aceea afacerile cele mai plăcute pentru el erau acelea făcute cu totul la întâmplare, de pildă în timpul unei plimbări cu familia, când intrând într o moară și așezându se la taclale cu proprietarul care se simțea onorat, încheia cu el, ușor, en passantl, bine dispus, un contract bun... Așa ceva îi era cu totul străin asociatului său.
...Cât despre Christian, la început părea că se consacră cu adevărat zel și cu plăcere activității sale; ba parcă găsea o mulțumire excepțională în această activitate și câteva zile la rând mâncase cu poftă, pâcâise din luleaua scurtă și își ridicase umerii în haina englezească într un fel ce exprima o deplină satisfacție. Dimineața cobora la birou cam la aceeași oră cu Thomas și se așeza lângă domnul Marcus, față n față cu fratele său, într un fotoliu turnant, căci, la fel cu cei doi șefi, avea și el un fotoliu, înainte de toate citea gazeta fumându și în tihnă țigara de dimineață. Apoi golea un păhărel din coniacul vechi păstrat în sertarul de jos al biroului, își întindea brațele ca să se poată mișca mai în voie, scotea un „așa!" și, plimbându și limba printre dinți, se apuca voios de lucru. Scrisorile lui englezești erau extraordinar de dibaci alcătuite și cu rezultate bune, căci așa cum vorbea englezește: simplu, necăutat, fără efort, pe un ton nepăsător, tot astfel și scria. Acasă, după obiceiul lui, își povestea impresiile.
— E frumos totuși să fii comerciant; e o carieră care te face într adevăr fericit. Solidă, cumpătată, laborioasă, liniștită... pentru așa ceva m am născut, într adevăr! Și așa, lucrând la întreprindere, știți... scurt, mă simt mai bine ca oricând. Dimineața intri înviorat în birou, parcurgi ziarul, fumezi, te gândești la una, la alta, la norocul ce a dat peste tine, bei un păhărel de coniac și mai și lucrezi câte puțin. Apoi vine amiaza, prânzești în familie, te odihnești, apoi din nou la lucru... Scrii, ai o bunătate de hârtie netedă, curată, cu antetul firmei, un condei grozav, riglă, cuțit de tăiat foile, ștampilă, totul de prima calitate, cum se cuvine... Și iac așa faci cu sârg toate trebușoarele, pe rând, una după alta, iar la urmă strângi tot calabalâcul. Ce o mai fi mâine, om vedea... Și seara când te întorci la cină, simți că mulțumirea îți pătrunde întreaga ființă... fiecare încheietură e mulțumită... Mâinile se simt mulțumite...
— Pentru numele lui Dumnezeu, Christian! strigă Tony. Te faci de râs! Mâinile se simt mulțumite...
— Ei, da, da! Tu nu cunoști această senzație? Mă gândesc la... Și se căznea să exprime, să explice... îți strângi pumnul, știi... n are prea multă putere, fiindcă ești obosit de muncă. Dar nu e nici umed... nu te supără... Pipăindu se se simte el însuși bine, tihnit... E o senzație de mulțumire intimă... Poți să stai liniștit, fără să te plictisești...
Toți tăcură. În sfîrșit Thomas spuse, pe un ton cât se poate de nepăsător, pentru a și ascunde sila:
— Eu cred că nimeni nu muncește pentru ca... dar se opri și nu repetă cuvintele lui Christian. Apoi adăugă: Eu cel puțin urmăresc altceva când lucrez.
Christian însă, cu privirile pierdute în gol, părea că nu l aude; era cufundat în gânduri și în curând începu să povestească o istorie din Valparaiso, o întâmplare cu un omor la care se nimerise să fie și el de față.
— ...Da' atunci găliganul scoate cuțitul...
Cine știe din ce pricină, Thomas asculta fără nici un chef povestirile acestea din care Christian avea provizii atât de bogate și pe care doamna Grünlich le gusta enorm, în timp ce doamna consul, Clara și Klothilde se înfiorau de groază, iar mamzel Jungmann și Erika le ascultau cu gura căscată. Thomas le urmărea aruncând din când în când o observație rece și ironică, arătându și pe față convingerea că Christian exagerează sau născocește... Ceea ce nu era, desigur, cazul; doar că Christian vorbea colorat și cu vervă. Nu i plăcea oare lui Thomas că mezinul său a călătorit mai mult decât el și a văzut mai multe lucruri? Sau îl dezgusta elogiul dezordinii și al violenței exotice ce se desprindea din aceste istorii cu revolvere și cuțite? Fapt e că lui Christian nu i păsa deloc de această dezaprobare a fratelui său; era mult prea absorbit de povestirea lui ca să bage de seamă dacă avea succes sau nu, și după ce sfârșea, își plimba privirile prin odaie, pierdut și îngândurat.
Dacă, o dată cu trecerea timpului, raporturile dintre cei doi Buddenbrook n au evoluat prea fericit, nu Christian era acela căruia i ar fi trecut prin minte să arate sau să nutrească vreo urmă de dușmănie față de fratele său, să și îngăduie a l judeca, a l critica sau a l cântări. În tăcere, el recunoștea, fără îndoială, ca un lucru de la sine înțeles, superioritatea fratelui mai mare, seriozitatea, destoinicia și onorabilitatea lui deosebită. Dar tocmai această nemărginită supunere, această nepăsare, această dezarmare totală îl sâcâiau pe Thomas, căci pe drumul acesta Christian mergea de fiecare dată atât de departe și cu atâta ușurință, încât părea că, în ochii lui, superioritatea, destoinicia, onorabilitatea și seriozitatea nu prețuiau nimic.
Nu arăta a și da deloc seama că șeful casei îl întâmpina cu tot mai multă indignare tăcută... indignare motivată de altfel prin faptul că, din nefericire, zelul lui Christian începuse să scadă considerabil chiar după întâia săptămână, și scăzu și mai mult după a doua. Aceasta se arăta în primul rând prin faptul că pregătirile pentru lucru, care la început păreau niște plăceri anticipate, prelungite cu un rafinament artistic, îi luau din ce în ce mai mult timp iar lectura ziarelor, fumatul de după micul dejun și păhărelele de coniac sfârșiră prin a se prelungi toată dimineața. Apoi — lucrurile urmară de la sine — Christian prinse a se elibera treptat de constrângerea orelor de lucru; dimineața venea tot mai târziu la birou, cu țigara n gură, să și înceapă pregătirile pentru muncă, la amiază mânca la club și nu se întorcea decât târziu, uneori abia spre seară, altă dată deloc...
Acest club, frecventat mai cu seamă de comercianți burlaci, ocupa, la primul etaj al unui restaurant câteva încăperi plăcute unde puteai mânca și unde te puteai întâlni pentru a petrece în libertate câteva ceasuri, adesea nu tocmai nevinovate, dat fiind că exista și o ruletă. Din club făceau parte și câțiva capi de familie mai flușturatici, ca de pildă consulul Kröger, și bineînțeles, Peter Dohlmann, ca și prefectul poliției, Cremer, care era „primul la postul său". Așa spunea doctorul Giesecke, Andreas Giesecke, fiul comandantului de pompieri, vechi camarad de școală al lui Christian, stabilit în oraș ca avocat și cu care, deși acesta trecea drept un libertin destul de deocheat, tânărul Buddenbrook se înhăita în curând, reînnoind prietenia din copilărie.
Christian, sau cum i se spunea adesea mai simplu, Krischan, îi cunoștea mai mult sau mai puțin pe toți, era chiar prieten cu unii dintre ei — mai toți fuseseră elevii răposatului Marcellus Stengel — și fu primit cu brațele deschise, căci deși nici oamenii de afaceri, nici oamenii cu carte nu i prea apreciau calitățile intelectuale, toți îi cunoșteau talentele pline de haz, cu căutare în societate. De fapt aici dădea cele mai reușite reprezentații, aici își spunea cele mai savuroase istorii. Făcea pe virtuozul la pianul clubului, imita actori și cântăreți de operă englezi și de dincolo de Ocean, povestea, în felul său nevinovat și amuzant, întâmplări cu femei din diferite țări — căci, nici vorbă, Christian Buddenbrook era un libertin — istorisea aventuri pe care leavusese pe mare, în tren, la Sao Paulo, în Whitechapel, prin pădurile virgine. Vorbea captivant, seducător, cu o cursivitate neistovită, cu o ușoară nuanță de tânguială în glasu i tărăgănat, cu un ton burlesc și blând, de umorist englez. Spunea istoria unui câine care fusese trimis într o cutie de la Valparaiso la San Francisco, și pe deasupra mai era și râios. Dumnezeu știe unde era sarea anecdotei, dar în gura lui ea avea un haz nemaipomenit. Apoi, în timp ce în jurul lui oamenii se tăvăleau de râs, el stătea la o parte cu nasul lui mare și coroiat, cu gâtul subțire și exagerat de lung, cu părul roșcat și rar; cu o seriozitate neliniștită și inexplicabilă își punea unul peste altul picioarele uscățive și strâmbe, plimbându și încoace și încolo privirea îngândurată a ochilor mici, rotunzi, adânciți în cap... Aproape se părea că lumea râdea pe socoteala lui, că râdeau de el... Dar la așa ceva Christian nu se gândea.
Acasă îi plăcea să vorbească mai ales de biroul unde lucrase la Valparaiso, de temperatura excesivă din acel oraș și de un tânăr londonez cu numele Johnny Thunderstrom, un pierde vară, un tip grozav.
— Să mă bată Dumnezeu, dacă l am văzut vreodată lucrând și totuși era un negustor foarte priceput. Dumnezeule! exclamă el pe neașteptate. Era o căldură!... Când, deodată, vine directorul... Noi, vreo opt inși, zăceam acolo grămadă ca muștele și fumam, ca să alungăm măcar țânțarii. Sfinte Dumnezeule!... „Ei, zice șeful, ce i cu dumneavoastră, domnilor? Nu lucrați?", „ No, sir, răspunde Johnny Thunderstrom, precum vedeți, sir!" Și în aceeași clipă îi suflam toți fumul în ochi. Dumnezeule Sfinte!
— De ce tot îi dai cu „Dumnezeule Sfinte"? întrebă Thomas cu arțag.
Dar nu exclamația era ceea ce îl supăra. Simțea că Christian povestise întâmplarea cu atâta plăcere numai fiindcă îi dădea prilejul să vorbească în bătaie de joc și cu dispreț despre muncă.
Maică sa interveni discret, schimbând vorba.
Sunt multe lucruri urâte pe pământ, se gândea doamna consul Buddenbrook, născută Kröger. Se poate să se urască și să se disprețuiască chiar frații între ei. Se întâmplă, oricât de groaznic ar suna. Dar despre astfel de lucruri nu se pomenește. Se trec sub tăcere. Mai bine să nu se știe nimic de ele.


IV

Într o noapte tristă din luna mai, unchiul Gotthold, consulul Gotthold Buddenbrook, în vârstă de șaizeci de ani, fu apucat de o criză de inimă și muri de o moarte năprasnică în brațele soției sale, născută Stuwing.
Fiul bietei madame Josephine, care rămăsese în umbră față de frații săi mai mici și mai puternici, copiii doamnei Antoinette, se împăcase de mult cu soarta și în anii din urmă, mai ales de când nepotul său îi cedase consulatul Þărilor de Jos, își ronțăia fără ură și fără pizmă bomboanele de tuse, pe care le purta într o cutie de tablă. Vechea discordie din familie era întreținută, într o formă generală și vagă, mai degrabă de femeile din casă, nu atât de blajina și mărginită soție, cât mai ales de cele trei fete bătrâioare, cărora li se aprindea o flăcăruie veninoasă în ochi de îndată ce o vedeau pe doamna Buddenbrook, pe Antonie sau pe Thomas...
În fiecare joi, ziua tradițională „a copiilor", familia se aduna, la ora patru, în casa încăpătoare din Mengstrasse, pentru a prinzi și a petrece seara împreună — uneori își făcea apariția și consulul Kröger cu nevastă sa, sau Sesemi Weichbrodt cu sora ei cea necultivată — și în aceste împrejurări domnișoarele Buddenbrook din Breite Strasse aduceau vorba, cu predilecție și dezinvoltură, despre căsnicia Antoniei, stârnind o pe doamna Grünlich să spună vorbe mari, în timp ce ele schimbau priviri scurte și tăioase... sau făceau considerațiuni generale asupra vanității nedemne a unor femei care și vopsesc părul, sau în sfârșit, se interesau cu o solicitudine exagerată de Jakob Kröger, nepotul doamnei Buddenbrook. Chiar biata, nevinovata și răbdătoarea Klothilde, singura care trebuia să se simtă mai prejos și decât ele, nu scăpa de ironiile lor și înțepăturile domnișoarelor Buddenbrook nu erau nici pe departe atât de blânde ca acelea pe care, cu amabilitatea ei plină de mirare și cu vorba tărăgănată, fata săracă și veșnic flămândă le primea zilnic de la Tom și Tony. Își băteau joc de severitatea și bigotismul Clarei și mirosiră repede că Christian nu prea se avea bine cu Thomas și că, slavă Domnului, nu trebuia să i poarte nicidecum respect, de vreme ce omul era un aiurit, un tip ridicol, și atât. În ceea ce l privea pe Thomas căruia nu i puteau găsi nici un cusur, și care la rândul lui se purta cu ele cu o îngăduitoare indiferență ce părea să spună: ,;Vă înțeleg și îmi pare rău de voi..." ei bine, pentru Thomas arătau o stimă ușor înveninată. Dar despre Erika, oricît de trandafirie și îngrijită ar fi fost, tot trebuia să se spună că a rămas îngrijorător de mică. Iar Pfiffi care se bucura întruna, în timp ce în colțul gurii i se aduna salivă, punea vârf la toate, atrăgând atenția asupra îngrozitoarei asemănări a fetiței cu escrocul de Grünlich...
Acum stăteau și plângeau, împreună cu mama lor, la patul de moarte al tatălui și deși li se părea că și de această pierdere tot rudele din Mengstrasse sunt de vină, le trimiseră vorbă și acestora. În miez de noapte, clopotul de la intrare sună prelung, dar cum Christian se întorsese acasă târziu și nu se simțea bine, Thomas pomi singur la drum prin ploaia de primăvară.
Sosi tocmai la timp pentru a vedea ultimele spasme ale bătrânului, apoi stătu multă vreme cu mâinile împreunate, în camera mortuară, uitându se la trupul mic ce se contura sub cearșafuri, la chipul mort, cu trăsături cam molatice și cu favoriți albi...
Nu ți a mers prea bine în viață, unchiule Gotthold, gândea Thomas. Ai învățat prea târziu să faci concesii, să ții seamă de alții... Și nu se poate fără asta... Dacă aș fi fost ca tine, de mult m aș fi însurat și eu cu o prăvălie... Să păstrezi aparența!... dar ai vrut tu, din capul locului, altceva decât ceea ce ai avut? Deși ai fost un îndărătnic, și ai crezut, poate, că această îndărătnicie înseamnă idealism, sufletul tău a avut prea puțin elan, prea puțină fantezie, prea puțin din idealismul ce îți dă tăria să păstrezi, să cultivi, să aperi, să înalți la putere, la onoare și la glorie un bun abstract, un nume străvechi, o firmă, cu acel entuziasm liniștit, care e mai dulce, te face mai fericit și mai mulțumit decât o dragoste tainică. Þi a lipsit simțul poeziei, deși ai avut destul curaj ca să iubești și să te căsătorești împotriva voinței tatălui tău. N ai avut nici ambiție, unchiule Gotthold. E adevărat că vechiul nostru nume nu e decât un nume burghez și îl cultivăm doar ducând la înflorire o Casă de comerț de grâne, făcându ne puternici, iubiți și respectați într un colțișor de lume... Ce ți ai zis? Mă însor cu fata lui Stuwing, puțin îmi pasă de socotelile practice care nu s decât meschinării filistine... O, am făcut și noi câteva căsătorii, și avem și noi atâta cultură ca să ne dăm seama că, privite din afară și de sus, limitele ce ne îngrădesc ambiția sunt jalnic de strâmte. Dar totul pe acest pământ nu e decât o parabolă, unchiule Gotthold! Nu știai că și într un oraș mic poți să fii un om mare? Că poți fi un Cezar într un port comercial mijlociu, la țărmul Mării Baltice? Firește, pentru așa ceva e nevoie de puțină fantezie, de puțin idealism... și acestea ți au lipsit, orice părere vei fi avut despre tine însuți.
Și Thomas Buddenbrook își îndreptă privirea în altă parte. Se duse la fereastră și, cu mâinile la spate, cu un zâmbet pe chipul lui inteligent, se uită la fațada gotică, slab luminată a Primăriei învăluite în ploaie.
Cum era de așteptat, funcția și titlul de consul regal al Þărilor de Jos, pe care Thomas le ar fi putut revendica îndată după moartea tatălui său, trecură în sfârșit asupra lui, spre nespusa bucurie a Antoniei Grünlich, și herbul boltit cu leul, cu armele și cu coroana în basorelief ajunse din nou pe frontispiciul casei din Mengstrasse, sub inscripția Dominus providebit.
Îndată după încheierea acestor treburi, încă în luna iunie, tânărul consul plecă într o călătorie de afaceri la Amsterdam, neștiind cât avea să stea departe de casa.


V

Unii simt după moartea cuiva o înclinație către cele cerești, astfel că, după săvârșirea din viață a lui Johann Buddenbrook nimeni nu se mira când auzea din gura văduvei lui câte o expresie ce vădea o adâncă religiozitate, neobișnuită mai înainte la ea.
Dar în curînd se văzu că nu era vorba de ceva trecător și prin oraș se răspândi repede vestea că doamna consul, care în ultimii ani, și mai ales de când începuse să îmbătrânească, simpatiza cu înclinările religioase ale soțului său, înțelege să i cinstească memoria însușindu și pe de a ntregul pioasa lui concepție de viață.
Se străduia să umple vasta casă cu spiritul defunctului, cu acea blândă și creștinească gravitate ce nu excludea nobila seninătate a inimii. Rugăciunile de dimineață și de seară se țineau și mai departe, dar în formă prelungită. Familia se aduna în sufragerie, personalul de serviciu stătea în galeria cu coloane. Doamna consul sau Clara citea un capitol din Biblia familiei, cu litere de o șchioapă, apoi se intonau câteva versete din cartea de imnuri religioase; doamna consul acompania la armoniu. Biblia era înlocuită adesea prin vreuna din cărțile de predici sau de edificare spirituală, legată în negru, cu muchie aurită; în casă se găseau cu duzina astfel de „Sipete cu comori", de „Psaltiri", de „Ceasuri sfinte", de „Cântece de dimineață" și de „Toiege de pelerini", ale căror veșnice efuziuni pentru dulcele Iisus, aducătorul de fericire, erau oarecum dezgustătoare.
Christian nu lua parte decât foarte rar la aceste rugăciuni. O obiecție a lui Thomas împotriva acestor practici, făcută, într un moment prielnic, cu toată prudența, și pe jumătate glumind, fusese respinsă cu blândețe și demnitate. Cât despre madame Grünlich, purtarea ei, din nefericire, lăsa de dorit uneori. Într o dimineață — se întâmplase tocmai ca în casa Buddenbrook să fie oaspete un predicator străin — trebuia intonat, pe o melodie solemnă, plină de adâncă evlavie, imnul:

O mortăciune s, un schilod
Și rău n el mă ține,
Ca o rugină simt cum rod
Păcatele în mine.

Stăpâne, ca pe câini, de i vrea,
Mă ceartă, da naintea mea dă mi osul milei hrană
Și n cerul tău mă cheamă.

...la care, într o pornire de adâncă pocăință, madame Grünlich aruncă din mână cărțulia și părăsi încăperea.
Dar doamna consul cerea mult mai mult de la sine însăși decât de la copiii ei. Așa de pildă, organiză o școală de duminică, în fiecare duminică dimineața un cârd de fetițe de la școala primară suna în Mengstrasse; și Stine Voss din Mauerstrasse, Mike Stuht din Glokengiesserstrasse și Fike Snut, care locuia pe malul Travei sau în Kleine Gropelgrube sau în Engelwisch, intrau, cu părul lor blond deschis, pe care l umezeau pentru a l pieptăna, treceau agale prin vestibulul vast spre odaia luminoasă din fund, care de mult nu mai era folosită ca birou și unde fuseseră rânduite câteva bănci. Acolo doamna consul Buddenbrook, născută Kröger, îmbrăcată într o rochie grea de atlaz negru, cu fața albă și distinsă și cu o bonetă de dantelă și mai albă se așeza în fața lor, la o mică măsuță pe care se afla un pahar de apă cu zahăr, și le învăța catehismul timp de un ceas.
Ea fonda și „seara Ierusalimului" la care, în afară de Clara și Klothilde, trebuia să fie de față, vrând nevrând și Tony. O dată pe săptămână, în jurul mesei lungi din sufragerie, la lumina lămpilor și a luminărilor, vreo douăzeci de doamne, ajunse la vârsta când e timpul să ți ochești un locșor mai potrivit în cer, sorbeau ceai sau bischof, mâncau tartine cu unt sau o felie de budincă, citeau cu glas tare imnuri și meditații religioase și croșetau tot felul de lucruri de mână ce se vindeau, la sfârșitul anului, la un bazar, venitul fiind trimis la Ierusalim, în folosul misiunilor.
Din pioasa societate făceau parte în primul rând cucoane din anturajul doamnei Buddenbrook, ca soția senatorului Langhals, doamna Mollendorpf și bătrâna soție a consulului Kistenmaker, în timp ce alte doamne în vârstă, dar cu idei mai mondene, mai profane, ca madame Koppen, bunăoară, râdeau de prietena lor Bethsy. în schimb, soțiile predicatorilor din oraș, ca și văduva Buddenbrook, născută Stuwing, și Sesemi Weichbrodt, împreună cu sora sa cea neinstruită, erau de asemenea prezente. Cum însă în fața lui Iisus nu există ranguri și nici deosebiri, la „seara Ierusalimului" luau parte și femei mai sărace și mai ciudate, ca de pildă o ființă pirpirie și zbârcită, a cărei singură bogăție era evlavia și modelele de croșetat și care locuia la spitalul Sfântului Duh; se numea Hirnmelsburger și era ultima reprezentantă a neamului acesta. „Ultima Himmelsburger", își spunea ea cu melancolie, vârându și iglița sub bonetă și începând să se scarpine.
Mult mai demne de a fi luate în seamă erau însă alte două membre ale societății, două gemene, două fete bătrâne și bizare, care purtau niște pălării de păstorițe din secolul al optsprezecelea, niște rochii decolorate de ani de zile și cutreierau orașul ținându se de mână, dornice de a săvârși fapte bune. Se numeau Gerhardt și pretindeau că se trag, în linie directă din Paul Gerhardt, pastorul. Se spunea că nu sunt deloc lipsite de mijloace, dar duceau o viață de mizerie și dădeau săracilor tot ce aveau. „Dragele mele, observa doamna consul Buddenbrook care uneori era cam stingherită din pricina lor, Dumnezeu nu caută decât la inimi, dar rochiile dumneavoastră sunt cam ponosite... Trebuie, oricum, să te respecți." Drept răspuns ele își sărutau pe frunte prietena elegantă care nu izbutea să și dezmintă firea de cucoană mare... o sărutau cu întreaga superioritate indulgentă, afectuoasă și compătimitoare, încercată de ființele umile față de omul supus ce și caută mântuirea. Nu erau deloc proaste domnișoarele Gerhardt, cu chipurile lor mici, urâte și zbârcite, ca de papagal, în care erau împlântați niște ochi căprui cu luciri învăluite, ce priveau lumea cu lin straniu amestec de blândețe și de înțelepciune... Inimile lor erau pline de cunoștințe minunate și tainice. Știau, de pildă, că în ceasul cel din urmă, toți cei dragi nouă care s au înălțat mai de mult la Domnul vor veni, fericiți, cântând întru întâmpinarea noastră. Rosteau cuvântul „Domnul" cu ușurința și naivitatea primilor creștini care au auzit chiar din gura învățătorului vorbele: „încă puțin și iarăși mă veți vedea". Cunoșteau cele mai ciudate teorii despre luminile interioare, despre presimțiri, despre transmiterea și migrațiunea gândurilor... căci una dintre ele, Lea, deși era surdă, știa aproape totdeauna despre ce era vorba.
Fiindcă Lea Gerhardt era surdă, de obicei ea făcea lectura cu glas tare, și doamnele găseau că citește frumos, mișcător. Își scotea din pungă bucoavna străveche, ridicolă prin lungimea ei neproporțională cu lățimea și împodobită cu gravura neînchipuit de bucălată a străbunicului, o apuca cu amândouă mâinile și, pentru a și auzi cât de cât glasul, începea să citească cu o voce înfiorătoare care suna ca vântul când se înfundă prin burlane:
„Când satana vrea să mă înghită..."
Ei... se gândea Tony Grünlich, aș vrea să văd ce satană s ar lacomi să te înghită!... dar de spus nu spunea nimic, își mânca budinca și se întreba dacă într o zi va fi și ea urâtă ca cele două surori Gerhardt.
Nu era fericită, se plictisea și o sâcâiau toți acești pastori și misionari ale căror vizite deveniseră parcă și mai dese după moartea consulului și care, după părerea ei, prea erau ascultați în casă și prea înghițeau multe parale. Acest din urmă punct îl privea pe Thomas, dar el tăcea, în timp ce sora lui murmura din când în când câte ceva împotriva oamenilor care sub pretextul unor rugăciuni nesfârșite devorau cămările văduvelor. Îi ura amarnic pe acești domni îmbrăcați în negru. Ca femeie matură care cunoștea viața — încetase doar de a mai fi o gâscă proastă — Tony nu mai era în stare să creadă în desăvârșita lor sfințenie.
— Mamă, spunea, o, Doamne, știu că nu se cuvine să vorbim de rău pe aproapele nostru... foarte bine. Dar un lucru tot trebuie să ți spun, și m aș mira dacă viața nu te ar fi învățat și pe tine, anume că nu totdeauna toți cei ce poartă sutană și rostesc întruna „Dumnezeule, sfinte", sunt fără prihană!
Nu s a aflat niciodată ce credea Thomas despre aceste lucruri pe care sora sa le mărturisea cu o extraordinară energie. Christian în schimb nu avea nici o părere, se mulțumea să observe, cu nasul încrețit, vorba și gesturile acestor domni, imitîndu i apoi la club sau acasă...
E adevărat că Tony avea cel mai mult de suferit de pe urma fețelor bisericești găzduite în casa lor. Într o zi se întâmplă, nici mai mult nici mai puțin, ca un misionar cu numele de Jonathan, care fusese prin Siria și Arabia, un om cu ochii mari și severi și cu niște pungi jalnice în obraji, să se proțăpească în fața ei și cu un aer trist și auster să o întrebe dacă socotește că zulufii ei frezați pe frunte se potrivesc cu adevărata umilință creștină... Ah, dar pastorul nu se aștepta la replica ascuțită, sarcastică a Antoniei Grünlich. Ea tăcu o clipă, se vedea că creierul ei se frămînta, apoi i o întoarse:
— Dacă îmi îngăduiți, v aș ruga, iubite domnule pastor, să vă ocupați mai degrabă de propriii dumneavoastră zulufi!... Apoi ieși, foșnindu și rochia, cu umerii puțin ridicați, cu capul dat pe spate și totuși căutând să și proptească bărbia n piept... Pastorul Jonathan abia avea câteva fire de păr pe cap, ba scăfârlia lui era cheală de a binelea!
Într o zi avu un triumf și mai mare. Și anume, pastorul Trieschke plângărețul din Berlin, numit astfel din pricină că în fiecare duminică, în mijlocul predicii, la locul potrivit izbucnea deodată în lacrimi... Trieschke plângărețul care se distingea printr o față palidă, ochi roșii și adevărate fălci de cal și care se afla de vreo opt zece zile în casa familiei Buddenbrook, având grijă de două lucruri: să mănânce cât șapte, luându se la întrecere cu biata Thilda, și să facă rugăciuni, se îndrăgosti de Tony... nu însă de sufletul ei nemuritor, o, nu, ci de buza ei superioară, de părul ei des, de ochii ei frumoși și de statura ei înfloritoare. Și acest slujitor al lui Dumnezeu, care avea nevastă și o droaie de copii la Berlin, nu se sfii să strecoare, prin Anton, feciorul din casă, în dormitorul Antoniei de la etajul al doilea, o scrisoare, care era un amestec patetic de citate din Biblie și de vorbe dezmierdătoare... Tony o găsi când se duse la culcare, o citi și cobori imediat scările cu pași hotărâți, intră în odaia de dormit a maică sii, unde, la lumina lumânării, citi cu glas tare, fără nici o sfială, mesajul bunului părinte sufletesc, așa că de atunci Trieschke plângărețul nu mai îndrăzni să calce casa din Mengstrasse.
— Așa sunt toți! spuse madame Grünlich... Hahl. Toți sunt la fel. O, Doamne, am fost o gâscă mai demult, o proastă, mamă, dar viața mi a distrus încrederea în oameni. Cei mai mulți sunt niște șarlatani... da, din nenorocire, acesta e adevărul! Grünlich...! Și numele răsuna ca o fanfară, ca un țiuit de trâmbiță pe care îl arunca în aer cu umerii puțin ridicați, cu ochii înălțați spre cer.


VI

Sievert Tiburtius era un om mărunțel, subțirel, cu cap mare și purta favoriți blonzi, rari și lungi, ale căror capete le așeza peste umeri uneori, pentru că așa i era mai comod. Þeasta lui rotundă era acoperită de nenumărate bucle mărunte și lânoase. Urechile i erau mari, clăpăuge, cu marginile răsucite înăuntru și în partea de sus atât de ascuțite ca la o vulpe. Nasul îi stătea ca un nasture mic și lătăreț, în mijlocul feței, pomeți i erau ieșiți, iar ochii lui cenușii, de obicei închiși pe jumătate și clipind cam blegi, puteau, în anumite prilejuri să se dilate, să se mărească într un chip cu totul neașteptat, să se umfle gata gata să sară din orbite.
Acesta era pastorul Tiburtius, originar din Riga, care slujise câțiva ani în Germania Centrală, iar acum, în drum spre țara lui de baștină, unde îl aștepta un post de predicator, se oprise în oraș. înarmat cu recomandația unui confrate, care mâncase și el o dată supă cu găluște de ficat și șuncă cu sos de arpagic în Mengstrasse, făcu o vizită doamnei consul, fu poftit de ea pentru durata șederii sale în oraș — era vorba doar de câteva zile — și fu găzduit în încăpătoarea odaie de musafiri ce dădea spre coridor, la etajul întâi.
Dar zăbovi mai mult decât plănuise. Trecuseră opt zile și el tot mai avea de văzut ba o curiozitate, ba alta; dansul macabru și ceasul apostolilor în biserica Sfânta Maria, Primăria, „corporația armatorilor" sau soarele cu ochi mișcători din dom. Trecu și ziua a zecea, pastorul pomeni de mai multe ori despre plecare, dar la primul cuvințel prin care fu rugat să mai rămână, el o amână din nou.
Era un om mai cumsecade decât domnii Jonathan sau Trieschke plângărețul. Nu și bătea capul, Doamne ferește, cu buclele frezate de pe fruntea doamnei Antonie și nici bilețele nu i scria. Dar cu atât mai vârtos, în schimb, se ocupa de Clara, mezina atât de serioasă. În prezența ei, când vorbea ea, când sosea sau pleca ea, se întâmpla ca ochii lui să se dilate în mod cu totul nebănuit, să se mărească din ce în ce mai tare, să se umfle, gata gata să sară din orbite... Stătea aproape toată ziua lângă ea, discutând probleme religioase și lumești, citindu i cu glasul său înalt, ascuțit, cu pronunțarea poznașă, săltăreață, din patria lui baltică.
Chiar din prima zi el îi spuse doamnei consul:
— Vă cer iertare pentru îndrăzneala mea. Nu știți ce comoară, ce binecuvântare a cerului aveți în fiica dumneavoastră Clara. E un copil minunat, într adevăr.
— Aveți dreptate, răspunse doamna consul.
Dar pastorul repetă aceste cuvinte atât de des încât, cu privirea discret scrutătoare a ochilor ei de un albastru deschis, doamna Buddenbrook începu să l cerceteze tot mai atent și în cele din urmă îl îndemnă să i vorbească ceva mai amănunțit despre originea și situația sa, despre perspectivele lui de viitor. Ieși la iveală că pastorul se trăgea dintr o familie de negustori, că maică sa răposase întru Domnul, că nu avea nici frați, nici surori, și că bătrânul său tată trăia la Riga din rentele unei averi însemnate, care într o zi avea să treacă asupra pastorului Tiburtius; de altfel, parohia îi aducea un venit îndestulător.
Clara mergea pe nouăsprezece ani și cu părul ei închis și lins, pieptănat cu cărare, cu ochii ei căprui, severi și totuși visători, cu nasul ușor coroiat, cu gura puțin prea strânsă și cu statura înaltă și zveltă, ea devenise o domnișoară e o frumusețe stranie și aspră. În casă cel mai bine se înțelegea cu sărmana și, asemenea ei, foarte evlavioasa Klothilde, verișoara sa, al cărei tată murise nu demult și care se purta cu gândul să și „facă un rost", cât mai curând, adică să intre într o pensiune cu puțină mobilă și cele câteva părăluțe pe care le moștenise... Dar Clara nu avea nimic din vorba tărăgănată, din umilința răbdătoare și famelică a Thildei. Dimpotrivă, în raporturile cu slugile, ba chiar cu maică sa și cu frații săi, ea avea un ton oarecum poruncitor, și chiar vocea ei de alto pe care nu putea decât să o coboare, dându i un accent hotărât, fără să o și urce interogativ, avea un caracter imperios și uneori căpăta un timbru tăios, dur, nerăbdător și trufaș, mai ales în zilele când avea dureri de cap.
Chiar înainte de moartea consulului care îndoliase întreaga familie, ea participa cu o demnitate distantă la sindrofiile ce aveau loc în casa părintească sau în case de același rang... Maică sa o urmărea cu grijă și nu și putea ascunde că, în ciuda zestrei serioase, cu toate calitățile de gospodină pe care le avea Clara, n o să i fie ușor să o mărite. Pe nici unul din comercianții sceptici, joviali și amatori de vin roșu, ce făceau parte din cercul ei, nu și l putea închipui alături de această fată austeră și cu frica lui Dumnezeu; pe un preot însă da. Și fiindcă gândul acesta o umplea de bucurie, ea primea cu o bunăvoință plină de măsură, dar și de amabilitate preambulurile delicate ale pastorului Tiburtius.
Și într adevăr, lucrurile mergeau ca pe roate. Într o după amiază caldă și senină de iulie, familia făcu o excursie. Doamna consul, Antonie, Christian, Clara, Thilde, Erika Grünlich cu mamzel Jungmann și, împreună cu ei, pastorul Tiburtius, trecură dincolo de poarta orașului și ajunseră departe, la un han de țară. Acolo, sub cerul liber, pe mese de lemn, ei mâncară fragi, frișca, fiertură de ovăz cu zeamă de fructe, iar după ce luară gustarea se duseră să se plimbe prin grădina întinsă care cobora până la râu, trecând, la umbra a tot soiul de pomi, printre tufe de coacăze și agrișe, printre straturi de cartofi și sparanghel.
Sievert Tiburtius și Clara Buddenbrook rămaseră puțin în urmă. El, mult mai scund decât ea, cu barba răsfirată peste umeri, își luase de pe capu i mare pălăria neagră de paie cu borurile răsucite și, zvântându și fruntea cu o batistă îi vorbi, cu ochii larg deschiși, îndelung și blând. În timpul acestei convorbiri, deodată, cei doi se opriră, și cu glasul grav și liniștit Clara îi spuse „da".
Apoi, după ce se întoarseră acasă, când doamna consul, cam obosită de căldură, ședea singură în salonul cu peisaje — afară stăruia liniștea meditativă a după amiezelor de duminică —pastorul Tiburtius se așeză lângă ea în lumina de aur a amurgului de vară și începu o lungă și blândă convorbire la capătul căreia doamna Buddenbrook rosti:
— Destul, dragă domnule pastor... Propunerea dumitale se potrivește perfect cu dorința inimii mele de mamă și nici dumneata nu ai ales rău, de asta să fii încredințat. Cine ar fi crezut că sosirea și șederea dumitale în casa noastră vor fi atît de binecuvântate!... Nu vreau să spun chiar azi ultimul meu cuvânt, căci se cuvine să i scriu mai întâi fiului meu, consulul, care, pentru moment, precum știi, se găsește în străinătate. Mâine, cu voia lui Dumnezeu, vei pleca spre Riga, pentru a ți lua în primire parohia, iar noi avem de gând să ne ducem, pentru câteva săptămâni la mare... în curând vei avea vești de la mine. Dea Domnul să ne revedem fericiți.


VII

Amsterdam, 20 iulie '56 Hotelul Het Haasje

Dragă mamă,
Am primit chiar acum scrisoarea ta atât de amănunțită, și mă grăbesc să ți mulțumesc din toată inima pentru atenția de care mă învrednicești, cerându mi consimțământul în chestiunea știută; îl dau, firește, și adaug cele mai sincere felicitări, fiind pe deplin convins că tu și Clara ați făcut o alegere bună. Frumosul nume Tiburtius mi e cunoscut și îmi aduc bine aminte că tata a avut legături comerciale cu bătrânul. În orice caz, Clara va avea un trai plăcut și ca soție de pastor se va bucura de o situație potrivită cu firea ei.
Așadar Tiburtius a plecat la Riga și va veni din nou în august să și vadă logodnica?Ei bine, în cazul acesta va fi multă veselie la noi în Mengstrasse, mai multă chiar decât vă închipuiți, fiindcă voi nu știți ce pricini cu totul deosebite am de a mă bucura și totodată de a mă minuna atât de tare de logodna domnișoarei Clara și de o potriveală dintre cele mai fericite. Da, scumpa și distinsa mea doamnă mamă, dacă sunt gata a trimite azi de la Amstel la Marea Baltică consimțământul meu solemn la fericirea pământească a Clarei, o fac, pur și simplu, cu condiția de a primi la rândul meu, cu Întoarcerea curierului consimțământul tău într o chestiune de aceeași natură. Aș da trei florini noi nouti să ți pot vedea fața, dar mai ales fața bunei noastre Tony, când citiți aceste rânduri... Dar să trecem la subiect.
Hotelul meu, mic și curățel, cu vedere frumoasă spre canal este în inima orașului, nu departe de bursă, și afacerile pentru care am venit (era vorba de a încheia noi și prețioase legături, și știi că de asemenea lucruri îmi place să mă îngrijesc personal) au apucat chiar din prima zi pe făgașul dorit. Dar fiind bine cunoscut în oraș de pe vremea când îmi făceam ucenicia aici, am fost prins de îndată și de obligațiile sociale, deși multe familii sunt la mare. Am fost la câteva serate mai nepretențioase în casele van Henkdom și Molen, și la numai trei zile după sosire a trebuit să mă îmbrac de gală ca să iau parte la un dineu, dat în chip vădit în cinstea mea, de fostul meu șef, domnul van derKellen, cu toate că nu suntem în sezon. Și am condus o la masă... ia să văd dacă ghiciți... pe domnișoara Arnoldsen, Gerda Arnoldsen, vechea colegă de pension a Antoniei, al cărei tată, mare comerciant și poate și mai mare virtuoz la vioară, precum și fata lui măritată și soțul acesteia, erau de asemenea de față.
Îmi aduc aminte foarte bine că încă de când era foarte tânără și mergea la școală la pensionul domnișoarei Weichbrodt pe Muhlenbrink, Gerda — dați mi voie să nu i mai spun decât pe numele ei mic — mi a făcut o impresie puternică. Și impresia aceasta nu s a stins niciodată de tot. Acum însă am revăzut o: mai mare, mai dezvoltată, mai frumoasă, mai spirituală... Fiindcă nu știu dacă mi aș putea struni condeiul, cu voia voastră mă voi lăsa păgubaș să vă descriu persoana ei pe care în curând o s o vedeți lângă voi.
Vă puteți închipui câte puncte de plecare pentru o conversație plăcută ni s au ivit la masă; dar chiar după supă am părăsit tărâmul vechilor anecdote și am trecut la lucruri mai serioase, mai atrăgătoare. În muzică nu puteam să i țin piept, fiindcă noi ăștia din familia Buddenbrook ne pricepem prea puțin în privința asta, dar în pictura olandeză eram mai la mine acasă, iar în literatură ne am înțeles de minune.
Într adevăr timpul se scurgea pe nesimțite. După masă am fost prezentat bătrânului Amoldsen, care s a purtat față de mine cu cea mai aleasă amabilitate. Mai târziu, în salon el a cântat o serie de piese de concert, ca și Gerda de altfel. Arăta minunat când interpreta și cu toate că eu habar n am de vioară, știu că a cântat atât de pătrunzător (are un Stradivarius veritabil) încât a emoționat până la lacrimi.
În ziua următoare am făcut o vizită în casa Amoldsen, pe Buttenkant. Întâi m a primit o bătrână damă de companie cu care a trebuit să mă întrețin în franțuzește; apoi a apărut și Gerda, si am stat la taifas cu dânsa, ca în ajun, un ceas întreg; doar că de data asta ne am apropiat și mai mult unul de altul, năzuind să ne cunoaștem și să ne înțelegem și mai bine. Am vorbit din nou despre tine, mamă, despre Tony, despre bunul, bătrânul nostru oraș și despre activitatea mea de acolo...
Chiar din acea zi hotărârea mea era luată: sau ea, sau nimeni alta, acum ori niciodată! Ne am mai întâlnit cu prilejul unei garden party la amicul meu van Svindren și am fost invitat la o mică serată muzicală chiar acasă la Arnoldsen. De data aceasta am îndrăznit să fac experiența unei semideclaratii de sondaj. Mi s a răspuns în termeni încurajatori... Iar acum cinci zile m am înființat înainte de prânz la domnul Amoldsen pentru a l ruga să mi îngăduie a i cere mâna fiicei sale. M a primit la biroul lui particular. „ Scumpul meu consul, mi a spus, îmi ești nespus de simpatic, oricât de greu mi ar veni să mă despart de fiica mea, așa văduv și bătrân cum sunt. Dar ea? Până acum și a păstrat neclintită hotărârea de a nu se mărita... Crezi că ai ceva sorți de izbândă ? A rămas stană de piatră când i am spus că domnișoara Gerda mi a dat de fapt oarecare speranțe.
I a lăsat câteva zile de gândire și cred că doar din egoism a încercat chiar a o sfătui să nu primească. Dar totul a fost în zadar: eu sunt cel ales și de ieri după amiază logodna e fapt împlinit.
Nu, dragă mamă, nu ti cer binecuvântarea în scris pentru această căsătorie, căci chiar poimâine am să plec; dar iau cu mine cuvântul lui Arnoldsen că în luna august, Gerda, cu el și cu sora măritată vor veni la noi. Și atunci va trebuia să recunoști și tu că ea este într adevăr tovarășa de viață de care am nevoie. Fiindcă n o să ai nimic împotrivă, cred, că Gerda nu e decât cu trei ani mai tânără decât mine. Sper că niciodată nu ți ai închipuit că am să mă însor cu o codană oarecare din cercul Mollendorpf —Langhals — Kistenmaker — Hagenstrom.
Iar în ceea ce privește „partida"?... Mă tem că Stephan Kistenmaker, și Hermann Hagenstrom, și Peter Dohlmann, și unchiul Justus și întreg orașul îmi vor face șmecherește cu ochiul, când vor afla de această partidă; căci viitorul meu socru e milionar... Doamne, ce se mai poate spune în privința asta? Sunt atâtea lucruri nelămurite în noi care pot fi interpretate și într un fel și într altul. O iubesc cu însuflețire pe Gerda Arnoldsen, dar nici prin gând nu mi trece să cobor atât de aâînc în sufletul meu încât să descopăr dacă și în ce măsură zestrea mare despre care, cu destul cinism, mi s a șoptit chiar de la prima noastră întîlnire, a contribuit la această înflăcărare. O iubesc, dar fericirea și mândria mea sporesc când mă gândesc că, prin cucerirea ei, aduc și pentru firma noastră un însemnat aport de capital.
Închei această scrisoare, prea lungă, dragă mamă, când te gândești că peste câteva zile vom putea vorbi de la suflet la suflet despre fericirea mea. Îți doresc să petreci plăcut și cu folos la băi și te rog să transmiți tuturor alor noștri cele mai sincere salutări din partea mea.
Cu dragoste și devotament, al tău fiu ascultător,
T.


VIII

Într adevăr, miezul verii din acel an fu însuflețit și sărbătoresc în casa Buddenbrook. La sfârșitul lui iulie Thomas se întoarse în Mengstrasse și, la fel cu ceilalți domni reținuți de treburi în oraș, se duse de câteva ori să și vadă familia la mare, în timp ce Christian își petrecu acolo toată vacanța, plângându se mereu de o durere vagă în piciorul stâng pe care doctorul Grabow nu prea știa cum s o trateze și la care, tocmai de aceea, Christian se gândea cu atât mai stăruitor.
— Nu e, propriu zis, o durere... n o poți numi astfel, explica el cu greutate, frecându și piciorul cu mâna, încrețindu și nasul mare și plimbându și privirile în toate părțile. E un chin, un chin neîntrerupt, surd și neliniștitor în tot piciorul... și asta pe partea stângă unde e și inima... Ciudat... foarte ciudat, găsesc. Tu ce crezi, Tom?...
— Da, da... spunea Tom. Dar acum stai, ai liniște și faci băi. Apoi Christian cobora la mare să spună anecdote vilegia turiștilor și toată plaja începea să răsune de râsete; sau intra la cazino, să joace la ruletă cu Peter Dohlmann, unchiul Justus, doctorul Giesecke și câțiva petrecăreți de la Hamburg.
Iar consulul Buddenbrook și Tony, ca totdeauna când erau la Travemünde, se duceau să i vadă pe bătrânii Schwarzkopf.
— Bună ziua poftim, m'am Grünlich! strigă comandantul, și de bucurie începu să vorbească în Plattdeutsch. Ei, vă mai aduceți aminte? A curs ceva apă pe Trave de atunci... Și erau niște zile frumoase... ce vremuri!... Morten al nostru e doctor de mult la Breslau; are o clientelă pe cinste, ștrengarul... Doamna Schwarzkopf lipăi de colo până colo, făcu cafeaua, apoi se așezară cu toții la masă, în veranda verde, ca pe vremuri... atât numai că acum aveau cu zece ani mai mult, Morten și mica Meta, care se măritase cu primarul din Haffkrug, erau departe, comandantul, care avea părul alb de tot și era cam surd, ieșise la pensie; nevastă sa încărunțise de asemenea binișor, iar madame Grünlich nu mai era o gâscă, ci cunoștea viața, ceea ce n o împiedica să mănânce cantități considerabile de miere de faguri, repetând întruna:
— E un produs natural și curat, știi cel puțin ce înghiți.
Pe la începutul lui august, însă, familia Buddenbrook, ca și majoritatea celorlalți vilegiaturiști, se întoarse în oraș și în curând sosi mult așteptata clipă când, aproape în același timp, pastorul Tiburtius, venind din Rusia, și familia Arnoldsen, venind din Olanda, se adunară în Mengstrasse pentru o vizită mai lungă.
Frumoasă a fost scena când pentru întâia dată consulul își conduse logodnica în salonul cu peisaje în fața bătrânei doamne Buddenbrook care, cu brațele deschise, cu capul înclinat într o parte, făcu câțiva pași în întâmpinarea ei. Gerda — acum o femeie înaltă și voinică — pășea cu o grație mândră și sigură pe covorul luminos. Cu părul ei greu, de un roșu închis, cu ochi căprui, foarte apropiați unul de altul, încercuiți de umbre fine viorii, cu dinții ei lați și sclipitori pe care i arăta zâmbind, cu nasul drept și energic și cu gura nobil arcuită, fata aceasta de douăzeci și șapte de ani era o frumusețe elegantă, stranie, fermecătoare și misterioasă. Fața ei albă și mată era cam trufașă; totuși ea și o înclină când doamna Buddenbrook îi cuprinse cu blândețe și gingășie capul în mâini și îi sărută fruntea imaculată ca zăpada.
— Da, fii binevenită în casa și în familia noastră, scumpa, frumoasa, binecuvântata mea fată, zise ea. Ai să l faci fericit... parcă nu văd de pe acum cât îl faci de fericit? Și cu brațul drept îl trase spre ea și pe Thomas, ca să l sărute.
Niciodată n a fost mai multă veselie și însuflețire — decât, poate, pe vremea bunicului — în casa încăpătoare care putea să i primească fără greutate pe toți musafirii. Numai pastorul Tiburtius își alesese, din modestie, o odaie în clădirea din fund, lângă sala de biliard; ceilalți: domnul Amoldsen, un om sprinten și plin de haz, care se apropia de șaizeci de ani, cu o barbă ascuțită, căruntă și cu o vioiciune plăcută în toate gesturile lui, fata lui mai mare care părea suferindă, ginerele său, un om elegant și de viață, pe care Christian îl conduse prin oraș și la club, și în sfârșit Gerda, își împărțiră între ei odăile libere de la parter, de lângă galeria cu coloane, de la etajul întâi...
Antonie Grünlich se simțea mulțumită că pentru moment Sievert Tiburtius era singura față bisericească în casa Buddenbrook... mai mult decât mulțumită! Logodna fratelui adorat, faptul că tocmai prietena ei, Gerda, era aleasa lui, strălucirea acestei partide care învăluia într o nouă lumină numele familiei și al firmei, zestrea de 300 000 de mărci de care se vorbea în șoaptă, gândul la ce avea să spună orașul, ce vor spune celelalte familii și mai ales Hagenstrbmii... totul contribuia să o țină într o veșnică stare de încântare. O îmbrățișa pe viitoarea ei cumnată cel puțin de trei ori pe ceas, cu pasiune...
— O, Gerda, exclama ea, dac ai ști cât te iubesc! Totdeauna te am iubit! Știu că tu nu mă poți suferi, totdeauna m ai urât, dar...
— Vai de mine, Tony, o întrerupea domnișoara Amoldsen, de ce să te urăsc? Ce rău mi ai făcut tu la urma urmei, te întreb?
Totuși, din cine știe ce pricini, poate numai și numai dintr o nemăsurată bucurie și din simpla plăcere de a vorbi, Tony o ținea una și bună că Gerda a urât o totdeauna, dar că, în schimb, ea — și aici ochii i se umpleau de lacrimi — n a răspuns decât cu dragoste la această ură. Apoi îl lua la o parte pe Thomas și îi spunea:
— Ai făcut bine, Tom, Doamne Dumnezeule, ce bine ai potrivit o! Ce păcat că tata n a apucat să vadă... îți vine să urli, nu altceva! Multe pete se șterg prin acest pas al tău... în primul rând întâmplarea cu individul al cărui nume nu mi place să l rostesc...
În clipa următoare, însă, o lua pe Gerda într o odaie liberă și îi povestea de a fir a păr toată căsnicia cu Bendix Grünlich. Sporovăia ceasuri întregi și despre anii de la pension, despre taifasurile lor din serile de atunci, despre Armgard von Schilling din Mecklemburg și despre Eva Ewers din München... De Sievert Tiburtius și de logodna lui cu Clara nu se sinchisea aproape deloc; dar lor nici că le păsa. Stăteau toată ziulica mână în mână și vorbeau liniștit și serios despre un viitor frumos.
Fiindcă anul de doliu nu trecuse încă, cele doua logodne se celebrară numai în familie. Totuși, Gerdei Amoldsen i se duse destul de repede faima în oraș: la bursă, la club, la Teatrul Municipal, în societate, persoana ei era principalul subiect de conversație... „Tip top", ziceau libertinii plescăind din limbă, căci aceasta era ultima expresie de la Hamburg hărăzită pentru tot ce era deosebit de ales, fie că era vorba de o marcă de vin roșu, de o țigară, de o masă, sau de o ispravă în materie de negoț. Dar printre cetățenii cuminți, cinstiți și cu principii solide, se găseau destui care clătinau din cap.
— Ciudat... Toaletele acestea, părul acesta, ținuta, fața aceasta... puțin cam prea ciudat, într adevăr.
Negustorul Sorensen își dădu astfel cu părerea:
— Are ceva nu știu cum, și întorcându se într o parte se strâmbă, parc ar fi fost la bursă și cineva i ar fi făcut o ofertă nu tocmai curată.
Dar era vorba de consulul Buddenbrook... Și i se potrivea... Cam cu ifose acest Thomas Buddenbrook, cam... altfel, altfel chiar decât înaintașii lui. Lumea știa, mai ales postăvarul Benthien știa, că Thomas își comanda la Hamburg nu numai toate obiectele de îmbrăcăminte fine, de modă nouă — și din fiecare avea neobișnuit de multe, pardesiuri, redingote, pălării, jiletci, pantaloni, cravate — ci și rufăria. Se știa chiar că își schimba zilnic cămașa, uneori chiar de două ori pe zi, și că își parfuma batista și mustățile lungi a la Napoleon al III lea. Și toate acestea le făcea, nu de dragul firmei și pentru a se înfățișa la înălțime — casa Johann Buddenbrook nu avea nevoie de așa ceva — ci dintr o înclinare personală spre rafinamente aristocratice... sau cum dracu să le mai spui! Pe urmă citatele acelea din Heine și din alți poeți cu care își împănează discursurile chiar când e vorba de chestiunile cele mai practice, de probleme comerciale sau municipale... Și acum femeia aceasta!... Hotărât lucru, chiar în el, în consulul Buddenbrook era „ceva cam nu știu cum"... dar acest fapt nu putea fi amintit, firește, decât cu cel mai mare respect, având în vedere că familia lui se bucura de o deosebită stimă, firma avea o reputație mai presus de orice critică și șeful ei era un om inteligent, amabil, care iubea orașul și desigur că avea să l mai slujească cu succes... și orice s ar spune, partida e a naibii de grozavă, se vorbea de o sută de mii de taleri în cap... Deși... Și printre cucoane erau unele care o găseau pe Gerda Arnoldsen pur și simplu neroadă, și e de notat că vorba „nerod" avea un sens de gravă condamnare.
Dar era un om care, din clipa când o zărise pentru întâia dată pe stradă, o venera cu o înverșunată însuflețire pe logodnica lui Thomas Buddenbrook, și acesta era misirul Gosch.
— Hah! exclama la club sau la corporația armatorilor în timp ce își ridica paharul de punci, schimonosindu și cu o mimică fioroasă fața de intrigant. Ce femeie, domnii mei! Hera și Afrodita, Brunhilda și Melusina în una și aceeași persoană... Hei, viața e totuși frumoasă! adăuga pe neașteptate și nici unul din cetățenii ce ședeau înjurui lui, pe băncile de lemn grele și sculptate, din vechea casă a armatorilor, sub machetele de corăbii cu pânze și sub peștii dolofani ce atârnau din tavan, nici unul din acești cetățeni ce și sorbeau în tihnă halbele nu înțelegea ce însemna apariția Gerdei Arnoldsen în viața modestă dar dornică de aventuri extraordinare a misirului Gosch...
Neavând obligații, cum s a mai spus, să facă festivități deosebite, mica societate din Mengstrasse se bucura cu atât mai mult de răgazul de a se cunoaște mai de aproape. Sievert Tiburtius povestea, ținnd mâna Clarei într a sa, despre părinții lui, despre tinerețea lui și despre planurile i de viitor. Cei din familia Arnoldsen istoriseau despre arborele lor genealogic, ale cărui rădăcini erau la Dresda și din care numai cea a lor fusese transplantată în Þările de Jos. Apoi madame Grünlich cerea cheile biroului din odaia cu peisaje și aducea, cu multă gravitate, mapa cu hârtiile familiei, în care Thomas nu uitase să însemne ultimele evenimente. Antonie vorbea cu un aer important de istoria familiei Buddenbrook, începând cu croitorul din Rostock, care la vremea lui fusese un om foarte înstărit, citea vechi poezii festive:

Iscusința o știm una
Cu frumusețea pe pământ,
Precum Venus lângă mâna
Lui Vulcan, asemeni sunt.

și privind spre Tom și Gerda clipea din ochi, jucându și limba pe buza superioară. Din respect pentru istorie, ea nu ar fi trecut sub tăcere pentru nimic în lume nici amestecul în povestea familiei a unui individ al cărui nume de altfel nu i plăcea să l rostească...
Iar joi, la orele patru, soseau oaspeții obișnuiți. Venea Justus Kröger și nevastă sa, fire slabă, cu care el trăia într o veșnică neînțelegere pentru că dânsa îi trimitea întruna bani în America lui Jakob, fiul dezmățat și dezmoștenit... (Economisea chiar și din gologanii pentru coșniță și împreună cu bărbatul său nu mâncau aproape decât papară de hrișcă; toate încercările lui, însă, de a o opri erau zadarnice.). Veneau doamna Buddenbrook din Breite Strasse care, din dragoste pentru adevăr, se simțeau obligate să constate că Erika Grünlich tot n a mai crescut, că seamănă tot mai tare cu tatăl său, escrocul, și că logodnica consulului e pieptănată destul de bătător la ochi... Venea și Sesemi Weichbrodt, care se ridica în vârful picioarelor și, plescăind ușor din buze, o săruta pe frunte pe Gerda, spunându i mișcată:
— Fii fericită, copil bon!
La masa, domnul Arnoldsen rostea în cinstea logodnicilor unul din toasturile lui spirituale și pline de fantezie, apoi, în timp ce lumea lua cafeaua, el cânta la vioară ca un țigan, cu un temperament, o pasiune și o virtuozitate... dar și Gerda își aducea vioara Stradivarius de care nu se despărțea niciodată și se strecura cu dulcea i cantilenă printre pasajele lui; interpretau duete maiestuoase în salonul cu peisaje, lângă armoniu, în același loc unde odinioară bunicul consulului își cânta din flaut micile melodii grațioase.
— Sublim! exclama Tony, răsturnându se în fotoliul ei. Doamne, ce sublim e! și, grav, încet, plină de importanță, cu ochii în tavan, ea continua să dea glas impresiilor ei vii și sincere... Ei, știți, așa e viața... nu oricine are parte de un asemenea dar! Mie nu mi a hărăzit cerul așa ceva, deși, știți, l am implorat în atâtea nopți... Eu sunt o gâscă, o proastă... da, Gerda, lasă mă să ți spun... Sunt mai bătrână și cunosc viața... Poți să i mulțumești Creatorului în fiecare zi, în genunchi, pentru că ești o ființă atât de binecuvântită...!
— Binecuvântată, o corectă Gerda, râzând cu dinții ei frumoși, albi și lați.
Mai târziu se adunau iar cu toții laolaltă, ca să chibzuiască împreună ce au de făcut în viitorul apropiat și să mănânce peltea de struguri. La sfârșitul lunii, sau la începutul lui septembrie —aceasta era hotărârea la care se opriră — atât Sievert Tiburtius cât și familia Arnoldsen aveau să se întoarcă în țările lor. Îndată după Crăciun se va celebra, în galeria coloanelor, cu tot fastul cuvenit, cununia Clarei; iar nunta de la Amsterdam la care, „cu voia lui Dumnezeu", avea de gând să ia parte și doamna consul, va fi amânată până la începutul anului următor pentru a avea răgaz să se odihnească o vreme cu toții. Thomas încercă să se împotrivească, dar în zadar.
— Te rog, spuse doamna consul așezându și palma pe brațul lui... Sievert are întâietate!...
Pastorul și logodnica lui renunțară la călătoria de nuntă. Gerda și Thomas, însă, se înțeleseră să cutreiere Nordul Italiei până la Florența. Urmau să lipsească vreo două luni; în timpul acesta Antonie, împreună cu tapițerul Jacobs din Fischstrasse, trebuia să pregătească drăgălașa căsuță din Breite Strasse, proprietatea unui burlac retras la Hamburg, pentru cumpărarea căreia consulul ducea de câtva timp tratative. O, Tony va face treabă bună.
— Veți avea o locuință elegantă, spuse ea, și de acest lucru toți erau convinși.
Cu picioare subțiri și strâmbe, cu nasul mare, Christian se plimba în sus și n jos prin încăperea în care două perechi de logodnici se țineau de mână și în care nu se vorbea decât de căsătorie, de trusou, de călătorii de nuntă. Simțea o durere în piciorul stâng, o durere nelămurită, și cu ochii lui mici, rotunzi, pierduți în fundul capului privea când la unul, când la altul, serios, neliniștit, îngândurat. În sfârșit, cu accentul lui Marcellus Stengel, el se adresă sărmanei lui verișoare care ședea în mijlocul acestor fericiți, bătrânicioasă, tăcută, uscățivă și flămândă, deși abia se sculase de la masă.
— Ei, Thilde, în curând o să ne căsătorim și noi: se nțelege... fiecare în parte.


IX

Cam peste vreo șapte luni consulul Buddenbrook se întorcea cu nevasta sa din Italia. Zăpada de martie acoperea încă strada când, la ora cinci după amiază, trăsura se opri în dreptul casei cu fațadă simplă, vopsită în ulei. Câțiva copii, ba chiar și câțiva cetățeni în toată firea se opriră în drum să i vadă pe călători coborând. Doamna Antonie Grünlich stătea în ușa casei, mândră de pregătirile pe care le făcuse, iar îndărătul ei, gata de asemenea pentru a i primi, cu bonete albe, cu brațele goale și în rochii groase, vărgate, așteptau cele două slujnice pe care Tony le alesese cu multă pricepere pentru cumnată sa.
Înfierbântată de atâta treabă și de bucurie, ea coborî grăbită treptele joase și, îmbrățișându i, îi trase în vestibul pe Thomas și pe Gerda care, îmbrăcați în blănuri, coborâseră din trăsura încărcată cu bagaje.
— Bine ați venit, bine ați venit, fericiților care ați umblat peste țări și mări. Ați văzut casa? Are acoperișul sprijinit pe coloane?... Gerda, te ai făcut și mai frumoasă, vino ncoace, dă mi voie să te sărut... nu, și pe gură... așa! Bună ziua, bătrâne Tom, na și ție o sărutare. Marcus mi a spus că totul a mers foarte bine cât ai lipsit. Mama vă așteaptă în Mengstrasse, dar mai întâi odihniți vă... Vreți un ceai? Vreți să faceți baie? Totul e gata. N o să aveți de ce vă plânge. Jacobs și a dat toată silința, iar eu am făcut de asemenea tot ce am putut..
Intrară împreună în hol în timp ce, cu ajutorul vizitiului, fetele cărară bagajele în casă.
— Odăile acestea de jos n o să le prea întrebuințați deocamdată, spuse Tony. Deocamdată... repetă, jucându și vârful limbii pe buza superioară. Asta de aici e foarte drăguță, adăugă apoi, deschizând o ușă la dreapta, lângă intrare. Are și iederă la fereastră... Mobilă simplă... stejar. În fund, de partea cealaltă a coridorului, e una mai mare. Aici la dreapta e bucătăria și camera... Dar să mergem sus; o, vreau să vă arăt tot!
Urcară scara largă, acoperită cu un covor lat, roșu închis. Sus, îndărătul unei uși cu geamuri, era un coridor îngust. Spre acest coridor dădea sufrageria cu o masă rotundă, grea, pe care clocotea samovarul; un tapet de culoare roșie închisă — imitație de damasc — acoperea pereții, de a lungul cărora erau așezate scaunele de nuc sculptat, cu împletitură de trestie, și un bufet masiv. Mai era și o odaie de toate zilele, plăcută, tapetată cu postav cenușiu, despărțită doar prin niște draperii de un salon îngust, mobilat cu fotolii îmbrăcate în rips cu dungi verzi. La capătul salonașului se afla un balconaș. Un sfert din tot etajul era însă ocupat de o sală mare cu trei ferestre. Apoi trecură în dormitor.
Odaia de dormit, cu perdele înflorate și cu paturi solide de mahon, era pe partea dreaptă a coridorului. Tony, însă, se duse în fund, spre o ușiță mascată, apăsă clanța și le arătă drumul spre scara în spirală ce cobora la subsol: la odaia de baie și la camerele servitoarelor.
— E drăguț aici! Aici vreau să rămân, zise Gerda și cu un oftat ușor se cufundă în fotoliul de lîngă pat.
Consulul se aplecă spre ea și o sărută pe frunte.
— Obosită? E adevărat că și eu aș vrea să mă spăl puțin.
— Iar eu o să văd de ceai, spuse doamna Grünlich. Vă aștept în sufragerie... Și ieși.
Ceaiul aburea în ceștile de Meissen când Thomas intră în sufragerie.
— Iată mă, spuse el. Gerda ar vrea să se mai odihnească o jumătate de ceas. O doare capul. Pe urmă o să mergem în Mengstrasse... Toată lumea e bine, dragă Tony? Mama, Erika, Christian?... dar acum, continuă cu un gest de nespusă amabilitate, cele mai sincere mulțumiri, și din partea Gerdei, pentru atâta osteneală, scumpa mea. Ce frumos ai rânduit totul! Nu lipsesc decât câțiva palmieri în balcon pentru nevastă mea, iar eu o să mă îngrijesc de câteva picturi în ulei mai ca lumea... Dar acum povestește mi, cum îți merge, ce ai făcut tot timpul? Trăsese aproape de el scaunul Antoniei și, în timp ce stăteau de vorbă, își sorbea încet ceaiul, ronțăind un biscuit.
— Ah, Tom, răspunse ea, ce să fac? Viața mea s a dus...
— Prostii, Tony! Viața ta!... Dar ne plictisim și încă destul de tare, nu i așa?
— Da, Tom, mă plictisesc de moarte. Uneori îmi vine sa urlu de plictiseală. Alergăturile cu locuința asta mi au făcut plăcere și n ai să crezi cât mă bucur că v ați întors... Dar acasă, știi, nu mi place să stau; să mă ierte Dumnezeu, poate că păcătuiesc. Am treizeci de ani, dar asta nu e o vârstă la care să mă pot împrieteni la cataramă cu ultima Himmelsburger, cu surorile Gerhardt, sau cu vreunul din oaspeții în veșminte întunecate ai mamei, care golesc cămările văduvelor... Nu cred în ei Tom, sunt niște lupi îmbrăcați în blană de oaie... Neam de vipere... Toți suntem oameni slabi, cu inima păcătoasă, dar când unul din aceștia mă privește de sus, compătimindu mă ca pe un biet copil rătăcit, îmi vine să i râd în nas. Totdeauna am fost de părere că oamenii sunt egali și că nu i nici o nevoie de mijlocitori între noi și bunul Dumnezeu. Tu cunoști și principiile mele politice. Vreau ca în raport cu Statul, cetățeanul...
— Va să zică te simți cam singură, da? întrebă Tom, ca s o aducă la făgaș. Dar ascultă, o ai totuși pe Erika.
— Da, Tom, și îmi iubesc copilul din toată inima, deși o anumită persoană pretindea că nu mi s dragi copiii... Dar, vezi tu... îți vorbesc deschis, eu sunt femeie cinstită, ce am pe inimă am și pe limbă, și nu mi plac vorbele mari...
— Foarte drăguț din partea ta, Tony.
— Pe scurt, ceea ce mă întristează e că fetița îmi amintește prea tare de Grünlich... și verișoarele din Breite Strasse spun că i seamănă grozav de mult... Și apoi când o văd, trebuie să mă gândesc mereu; „Ești o femeie bătrână, fata a crescut, viața ta s a dus. Ai trăit și tu câțiva ani, dar de acum poți să tot stai până la vârsta de șaptezeci sau optzeci de ani și s o asculți pe Lea Gerhardt citind." Gândul acesta mă mâhnește atât de tare, Tom, că uite mi se pune un nod în gât. Fiindcă mă simt încă grozav de tânără, Tom, și mi e dor să mă bucur din nou de viață... în sfârșit, nu numai în casă, dar nicăieri în oraș nu prea mă simt în largul meu, căci să nu crezi că am orbul găinilor și nu văd ce se petrece în jurul meu; m am deșteptat și am doi ochi sănătoși. Sunt o femeie divorțată și lumea mă face să simt acest lucru, e cât se poate de limpede. Crede mă, Tom, totdeauna m a chinuit gândul că, deși fără vina mea, am pătat totuși numele nostru. Poți să faci orice ai face, poți să câștigi parale, să fii întâiul în tot orașul, lumea tot va zice: „Da... dar soră sa e divorțată..." Julchen Mollendorpf, născută Hagenstrom, nu mă salută pe stradă... eh, e o gâscă... dar așa se întâmplă cu toate familiile... Și totuși, Tom, nu pot pierde nădejdea că totul se mai poate îndrepta! Sunt încă tânără... Și destul de frumușică încă, nu? Mama n o să mi mai poată da o dotă mare, dar oricum, va fi o sumă acceptabilă. Dacă m aș mărita din nou? Sincer vorbind, Tom, asta e dorința mea cea mai vie... în felul acesta totul s ar liniști, s ar șterge pata... Doamne, dacă m aș putea face o partidă demnă de numele nostru, dacă m aș vedea din nou la casa mea!... Crezi oare că e cu desăvârșire exclus?
— Ferească sfântul, Tony! Cum o să cred una ca asta? Totdeauna m am gândit la așa ceva. Dar înainte de toate cred că trebuie să ieși o vreme de aici, să te distrezi, ai nevoie de puțină schimbare.
— Tocmai! se grăbi să confirme Tony. Ei și acum trebuie să ți povestesc o istorie. Foarte mulțumit de această propunere, Thomas se răsturnă în fotoliu. Era la a doua țigară. Se însera.
— Ei bine, în timpul cât ați lipsit, era cât pe ce să iau un post. Un post de damă de companie la Liverpool! Găsești că ar fi fost revoltător?... Dar oricum, cam îndoielnic, nu?... Da, da, ar fi fost, probabil, nedemn de noi. Dar aveam o poftă atât de arzătoare să ies de aici!... Pe scurt, planurile mele s au năruit. Am trimis doamnei fotografia, iar ea a fost nevoită să renunțe la serviciile mele, găsind că sunt prea frumoasă și dânsa are un băiat mare. „Sunteți prea frumoasă", mi a scris ea, hahaha, în viața mea n am făcut atâta haz.
Râdeau amândoi din toată inima.
— Dar acum am altceva în perspectivă, continuă Tony. Am primit o invitație; Eva Ewers mă poftește la München... da, o cheamă Eva Niederpaur și bărbatul ei e directorul unei fabrici de bere. Ei, Eva m a rugat să i fac o vizită și am de gând să răspund cât de curând acestei invitații. Firește, Erika n ar putea veni cu mine. O s o dau în pension la Sesemi Weichbrodt. Acolo o să fie îngrijită de minune. Ai ceva împotrivă?
— Absolut nimic. în orice caz ai nevoie să mai faci și tu cunoștințe noi.
— Da, asta e! spuse ea cu recunoștință. Dar tu, Tom?... Eu vorbesc întruna despre mine, femeie egoistă ce sunt! Acum e rândul tău să mi povestești. Doamne, ce fericit trebuie să fii!
— Da, Tony, răspunse el cu convingere. Se făcu o mică pauză. Tom suflă fumul peste masă, apoi continuă: întâi și întâi, îmi pare foarte bine că sunt căsătorit și că mi am întemeiat un cămin. Tu mă cunoști: nu prea eram făcut pentru viața de holtei. Orice viață de burlac e însoțită de un gust particular de izolare, de haimanalâc, iar eu am oarecare ambiție, precum știi. Și nu găsesc că am ajuns la capătul carierei nici din punct de vedere comercial, și — să zicem în glumă — nici din punct de vedere politic... dar un bărbat nu câștigă cu adevărat încrederea lumii decât când este stăpân în casă și tată. Și totuși, puțin a lipsit să fie altfel, Tony... Eu sunt cam cusurgiu. Multă vreme am crezut că n o să pot găsi o femeie pe potriva mea. Dar când am văzut o pe Gerda m am hotărât pe loc. Mi am dat seama numaidecât că ea este unica, ea singură... deși știu că în oraș pe mulți îi supără gustul meu. E o ființă minunată, cum, desigur, sunt puține în lume. Firește, e cu totul altfel decât tine, Tony. Tu ești un suflet mai puțin complicat, dar și mai natural... Doamna surioara mea are pur și simplu mai mult temperament, continuă pe un ton mai ușurel. Dar că Gerda are temperament o dovedește îndeajuns vioara ei. Uneori, însă, știe să fie și rece... Pe scurt, nu poți s o judeci după criterii obișnuite. E o fire de artist, o ființă aparte, enigmatică, fermecătoare...
— Da, da, zise Tony.
Îl ascultase cu seriozitate și atenție pe fratele său. Cum nu se gândiseră să aprindă lampa, întunericul năpădise întreaga încăpere.
În clipa aceea se deschise ușa dinspre coridor și, învăluită în umbrele amurgului, o siluetă înaltă se opri în fața lor, în rochie de casă din pichet alb ca zăpada, ce cădea în falduri unduioase. Părul greu, roșu întunecat, îi cuprindea ca într un chenar fața palidă și în colțurile ochilor căprui și foarte apropiați stăruiau umbre viorii.
Era Gerda, mama viitorilor Buddenbrook.



Partea a șasea

I

Thomas Buddenbrook își lua micul dejun aproape totdeauna singur în frumoasa sufragerie, fiindcă nevastă sa nu obișnuia să părăsească decât foarte târziu odaia de dormit, din pricină că înainte de masă suferea adesea de dureri de cap sau nu se simțea bine în general. Apoi consulul pleca numaidecât în Mengstrasse, fiindcă birourile firmei rămăseseră tot acolo. A doua gustare o lua deci la mezanin cu maică sa, cu Christian, cu Ida Jungmann, și astfel, cu Gerda nu se mai întâlnea decât la ora patru, când prânzeau.
Forfota din birouri continua să dea viață și mișcare parterului, dar etajele vastei case din Mengstrasse erau goale și părăsite de a binelea. Mica Erika fusese primită ca elevă internă în pensionul domnișoarei Weichbrodt, iar sărmana Klothilde se mutase, cu cele patru cinci piese de mobilă pe care le avea, într o pensiune ieftină, la văduva unui profesor de gimnaziu, o oarecare doamnă doctor Krauseminz. Chiar și Anton, valetul, părăsise casa și trecuse la tinerii stăpâni, unde era mai multă nevoie de el, și când Christian zăbovea la club, la ora patru doamna consul împreună cu domnișoara Jungmann se așezau singure la masa rotundă, care nu mai trebuia lungită nici măcar cu o singură scândură, și care se pierdea în acest templu vast al ospețelor, împodobit cu statui de zei.
O dată cu moartea consulului Johann Buddenbrook, în Mengstrasse se stinsese viața de societate și în afară de cutare sau cutare pastor, stăpâna casei nu mai primea alți musafiri decât pe membrii familiei care se reuneau la dânsa în fiecare joi. În schimb Thomas și Gerda dăduseră primul lor dineu, un dineu servit în sufragerie și în odaia de toate zilele, cu bucătăreasă și chelneri aduși din oraș și cu vinuri marca Kistenmaker; ospățul începuse la ora cinci, dar la unsprezece noaptea mirosul bucatelor și zarva umpleau încă toată casa; fuseseră invitate familiile Langhals, Hagenstrom, Huneus, Kistenmaker, Oeverdick și Mollendorpf, negustori și intelectuali, oameni căsătoriți și libertini, seara încheindu se cu whist și o copioasă audiție muzicală. La bursă, o săptămână întreagă, se vorbi în termenii cei mai elogioși despre acest eveniment. Toată lumea recunoștea, fără doar și poate, că tânăra soție a consulului știe să primească... în seara aceea, rămânând singur cu ea în odăile luminate de luminări arse aproape până la capăt, printre mobilele împinse în toate părțile, în abureala grea și dulceagă de bucate alese, de parfumuri, de vinuri, de cafea, de țigări și de flori, consulul îi strânse mâinile și îi spuse:
— Foarte bine, Gerda! Nu ne am făcut de rușine, și asta e foarte important... N am nici un chef să mi prăpădesc vremea cu baluri, să văd tineri țopăind; de altfel pentru așa ceva nici nu avem loc destul. Dar oamenii serioși trebuie să se simtă bine la noi. Un astfel de ospăț costă ceva mai mult... dar nu sunt bani aruncați.
— Ai dreptate, răspunse ea, așezându și dantelele prin care transpărea pieptul cu reflexe de marmură. Și mie mi plac mai mult dineurile decât balurile. Un dineu are ceva foarte liniștitor... Astăzi după amiază am făcut muzică și m am simțit cam nu știu cum... Acum creieri mi sunt atât de amorțiți, încât ar putea să trăsnească chiar, fără să pălesc sau să roșesc.
În aceeași zi, la ora unsprezece și jumătate, când consulul se așeză la micul dejun, lângă maică sa, ea îi citi următoarea scrisoare:

München, 2 aprilie 1857 Marienplatz nr. 5

Dragă, mamă,
Te rog să mă ierți; e într adevăr rușinos că nu ți am scris, cu toate că s a împlinit o săptămână de când mă aflu aici. Sunt grozav de prinsă de tot ce e de văzut în acest oraș — dar despre asta mai târziu. Acum aș vrea să știu mai întâi dacă vouă, dragii mei, (ție, lui Tom și Gerdei, Erikăi, lui Christian, Thildei și Idei vă merge bine; acesta e lucrul de căpetenie.
Ah, câte lucruri am văzut în zilele acestea!... Pinacoteca, Gliptoteca, Hofbrauhaus, Teatrul regal, bisericile și câte altele! O să trebuiască să vă povestesc pe viu grai, că aș muri de oboseală de aș sta să le descriu pe toate. Am făcut și o plimbare cu trăsura în valea Isarului, iar pentru mâine avem de gând să plecăm în excursie la Wurmsee. Așa merge întruna; Eva e foarte drăguță și domnul Niederpaur, directorul fabricii, e un om plăcut. Stăm în centrul orașului, într o piață frumoasă cu fântână la mijloc, ca la noi în piață, și casa noastră e foarte aproape de Primărie. În viața mea n am văzut o astfel de clădire! E acoperită de sus până jos cu tot felul de zugrăveli bălțate, cu sfinți Gheorghe care răpun zmei, cu chipuri de vechi principi bavarezi în mare ținută și cu blazoane. închipuiți vă!
Da, Murichenul îmi place grozav. Se spune că aerul e foarte bun pentru nervi, și pentru moment, mă simt și cu stomacul perfect... Beau, cu multă plăcere, cantități mari de bere, cu atât mai mult cu cât apa nu prea e bună; dar cu mâncarea nu mă pot împăca: prea puține zarzavaturi și prea multă făină, de pildă în aceste sosuri, care sunt o mizerie! Lumea de aici habar n are ce înseamnă o pulpă de vițel, căci măcelarii ciopârțesc carnea într un hal de te apucă jalea când o vezi. Și îmi lipsesc grozav mâncărurile de pește. Pe urmă e o țicneală curată să înghiți mereu la salată de castraveți și de cartofi, cu bere! Stomacul meu protestează zgomotos.
De altfel, puteți să vă închipuiți cu câte trebuie să te deprimi când te găsești într o țară străină. Bunăoară banii cu care nu ești obișnuit sau greutatea de a te înțelege cu oamenii simpli, cu personalul de serviciu, căci pentru ei eu vorbesc prea repede, în schimb, pentru mine graiul lor e o adevărată limbă păsărească —și apoi catolicismul pe care, precum știți, îl urăsc, îl disprețuiesc...

Aici consulul începu să râdă, sprijinindu se cu spatele de canapea și ținând în mână o felie de pâine presărată cu brânză și mărar.
— Da. Tom, tu râzi... zise maică sa, ciocănind de câteva ori cu degetul mijlociu fața de masă, dar mie îmi face mare plăcere să văd că ține cu tărie la credința părinților ei și dădustă fleacurile antievanghelice. Știu că din Franța și Italia tu ai deprins oarecare simpatie pentru biserica papistășească, dar asta nu din religiozitate, Tom, ci din altă pricină, și înțeleg care anume: însă cu toate că trebuie să fim toleranți, în aceste lucruri gluma și diletantismul sunt condamnabile în cel mai înalt grad, și mă voi ruga lui Dumnezeu să vă dea, și ție și Gerdei tale — fiindcă știu că nici ea nu are o credință prea puternică — să vă dea cu timpul seriozitatea de care aveți nevoie. O să i ierți, desigur, maică tii această observație.

Deasupra fântânii, pe care o văd de la fereastra mea — continuă bătrâna doamnă Buddenbrook lectura –e o statuie a Sfintei Marii și uneori i se pune o coroană pe cap; atunci oamenii din popor îngenunchează cu mătăniile în mână și se închină. E drăguț, nu zic, dar scris este: Intră în chilia ta și te roagă". Adeseori se văd călugări pe stradă și au o înfățișare foarte respectabilă, dar închipuiește ți că ieri, pe Theatinerstrasse a trecut pe lângă mine, în trăsură, o înaltă față bisericească, poate arhiepiscopul, în orice caz era un domn mai în vîrstă. Ei bine, domnul acesta mi a tras prin gemulețul trăsurii o ocheadă ca un locotenent de gardă! Știi, doar, mamă dragă, că nu mă prăpădesc după prietenii tăi, pastorii și misionarii, dar Trieschke plângărețul e un nimic pe lângă acest afemeiat prinț al bisericii.

— Pfui! se opri doamna consul, consternată.
— Asta i Tony, spuse consulul.
— Cum așa, Tom?
— Ei, crezi că nu l a provocat puțin?... așa ca să l pună la încercare. O cunosc eu pe Tony! în orice caz „ocheada" aceea a amuzat o grozav... și poate că nici bătrânul prelat n a vrut altceva.
Doamna Buddenbrook nu intră în discuție pe această temă, ci continuă lectura:

Ieri seară soții Niederpaur au dat o serată foarte drăguță, deși eu n am putut urmări tot timpul conversația și tonul l am găsit uneori destul de equivoque. Era de față și un cântăreț de la Opera Regală, care a cântat lieduri, și un tânăr pictor care mi a cerut să i dau voie să mi facă portretul, dar l am refuzat fiindcă propunerea mi s a părut nelalocul ei. Persoana cu care m am întreținut mai cu plăcere este un oarecare domn Permaneder — ai fi crezut vreodată că cineva poate să aibă un astfel de nume? — negustor de hamei, un om plăcut, glumeț, mai așezat și burlac. A fost vecinul meu la masă și am rămas tot timpul în preajma lui, asta din pricină că era singurul protestant din toată societatea, căci deși e un bun cetățean munchenez, familia sa e originară din Numberg. M a asigurat că după nume cunoaște foarte bine firma noastră, și îți poți închipui, Tom, câtă bucurie mi a făcut tonul respectuos cu care mi spunea acest lucru. S a interesat îndeaproape de noi, întrebându mă câți frați și surori suntem și altele. A întrebat și de Erika și chiar de Grünlich. Vine uneori la familia Niederpaur și mâine va merge, probabil, cu noi la Wurmsee.
Și acum adio, dragă mamă, nu pot să ți scriu mai mult. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spui tu, am să mai rămân aici trei patru săptămâni și la întoarcere o să vă povestesc mai pe ndelete, personal, despre München, căci în scris zău dacă știu cu ce să încep mai întâi. Dar un lucru pot să ți spun: îmi place foarte mult aici; ceea ce lipsește e doar bucătăreasa pe care s o înveți să prepare niște sosuri ca lumea. Vezi tu, eu sunt o femeie bătrînă, care mi am trăit traiul, și nu mai am nimic de așteptat pe pământ, dar atâta pot să zic, că dacă om trăi și om fi sănătoși, și dacă mai târziu Erika ar vrea să se mărite în acest oraș, eu n aș avea nimic împotrivă...
De asta dată consulul trebuia să și întrerupă din nou dejunul; se lăsă pe speteaza canapelei, râzând cu poftă.
— E neprețuită, mama! Când vrea să fie șireată e incomparabilă! O ador, pentru că nu e în stare să se prefacă, orice ar fi, chiar la o mie de poște depărtare...
— Da, Tom, spuse doamna Buddenbrook, e un copil bun și ar merita să fie fericită. Apoi citi scrisoarea pînă la capăt...


II

La sfârșitul lui aprilie doamna Grünlich se întoarse în casa părintească, și cu toate că lăsa din nou în urma ei o frântură de viață, cu toate că reîncepea vechea existență și că avea să ia din nou parte la rugăciuni și s o asculte pe Lea Gerhardt citind, se vedea cât de colo că era veselă și plină de nădejde.
Fratele său, consulul, care venise s o aștepte la gară — Tony sosise prin Buchen — și care o condusese în oraș cu trăsura, prin Holstentor, nu se putu stăpâni să i facă un compliment, constatând că, după Klothilde, tot ea a rămas cea mai frumoasă femeie din familie. Antonie îi răspunse:
— Doamne, ce nesuferit ești, Tom! Cum poți să ți bați joc în halul ăsta de o femeie bătrână?...
Totuși, el avea dreptate, madame Grünlich se păstra de minune și, văzându i părul blond cenușiu și des, înfoiat de amândouă părțile, adus peste urechile mici și prins în creștet cu un pieptene lat de bagă, sau expresia dulce a ochilor albaștri suri, buza ei superioară frumos conturată, ovalul fin și culoarea delicată a feței, nimeni nu i ar fi dat treizeci de ani, ci douăzeci și trei. Cerceii de aur, foarte eleganți, ce i atârnau de urechi, îi purtase cândva, într o formă puțin diferită, și bunică sa. Corsajul ușor, din mătase vaporoasă de culoare închisă, cu revere de atlaz și cu epoleți drepți de dantelă, dădea bustului ei o linie de o moliciune încântătoare.
Era, cum spuneam, într o dispoziție excelentă, și joi, când consulul Buddenbrook, cu soția sa, domnișoarele Buddenbrook din Breite Strasse, soții Kröger, Klothilde și Sesemi Weichbrodt cu Erika veniră la masă, ea le povesti cu multă vervă despre München, despre bere, despre găluștele înăbușite, despre pictorul care a vrut să i facă portretul și despre echipajele de la curte care făcuseră o impresie adâncă asupra ei. Pomeni în treacăt și de domnul Permaneder și dacă se întâmpla ca Pfiffi Buddenbrook să și exprime când și când părerea că „o fi ea plăcută o călătorie de felul acesta, dar că nu se prea vede nici un rezultat practic", Tony se făcea, cu o demnitate inimitabilă, că n a auzit nimic, dându și capul pe spate și încercând în același timp să și proptească bărbia în piept...
De altfel, luase obiceiul de a alerga pe scări în jos ori de câte ori auzea clopoțelul de la intrare, să vadă cine a venit. Ce însemna această curiozitate, numai Ida Jungmann putea să știe, guvernanta ei, prietena de încredere de atâția ani, care îi și spunea din când în când:
— Micuța mea Tony, copil drag, ai să vezi că vine! Doar n o fi chiar așa de bădăran!...
Toată familia îi era recunoscătoare Antoniei pentru voioșia pe care o răspândea în jurul ei. Atmosfera din casă avea într adevăr grabnică nevoie de puțină înviorare, și anume din pricină că raporturile dintre șeful firmei și fratele său mai tânăr nu numai că nu se îmbunătățiseră cu timpul ci, dimpotrivă, se înrăutățiseră într un mod întristător. Ca mamă, doamna consul urmărea cu inima mâhnită mersul lucrurilor, și numai cu multa bătaie de cap izbutea să mențină pacea între ei... Ea îl îndemna mereu pe Christian să și vadă mai stăruitor de birou, dar acesta îi răspundea printr o tăcere distrată, în timp ce avertismentele fratelui său le primea rușinat, gânditor, cu o neliniștită seriozitate, fără obiecții, și câteva zile se ocupa într adevăr cu ceva mai mult zel de corespondența engleză. Dar în sufletul lui Thomas disprețul și mânia față de fratele său creștea zi de zi și acest sentiment nu era micșorat de faptul că Christian primea aceste manifestări ocazionale fără împotrivire, cu priviri ce rătăceau de jur împrejur, neliniștite, îngândurate.
Munca încordată pe care Thomas o desfășura și starea nervilor săi nu i dădeau răgaz să asculte cu răbdare sau interes amănuntele insistente pe care Christian le dădea în legătură cu diversele simptome ale bolilor lui, și în fața maică sii și a surorii sale le numea cu năduf, „rezultate neroade ale unei respingătoare autoanalize".
Durerea, acea durere vagă pe care o simțea în piciorul stâng, cedase de cîtva timp, în urma aplicării mai multor leacuri externe, dar greutățile de deglutiție reveneau încă des la masă și, de curând, se adăugă și o trecătoare dificultate de respirație, un început de astmă pe care o săptămână de zile Christian o crezuse tuberculoză, și, încrețindu și nasul, se căznea să i descrie cât mai amănunțit natura și efectele. Cerură sfatul doctorului Grabow. Acesta constată că inima și plămânii funcționează foarte bine, iar accesele intermitente de sufocare provin dintr o lenevire a unor mușchi și pentru înlesnirea respirației prescrise în primul rând întrebuințarea unui evantai și în al doilea rând un praf verzui, ce trebuia aprins, iar fumul lui aspirat. Christian întrebuința evantaiul și la birou, iar când șeful îi făcu observație, el răspunse că la Valparaiso din pricina căldurii toți funcționarii aveau câte un evantai.
— Johnny Thunderstorm... Dumnezeule! Dar într o zi, după ce se foise neliniștit și grav un răstimp pe scaun, își scoase și praful din buzunar și făcu un fum atât de puternic și cu un miros atât de greu încât mai mulți funcționari începură să tușească, iar domnul Marcus se îngălbeni de a binelea... Războiul izbucni pe față, se iscă un scandal, o cearta înspăimântătoare care ar fi dus la o ruptură imediată, dacă doamna Buddenbrook nu i ar fi potolit, dacă prin cuvintele sale chibzuite ea n ar fi adus încă o dată lucrurile pe făgașul cel bun. Dar asta nu era totul. Consulul nu vedea cu ochi buni nici viața pe care Christian o ducea în afara casei, mai ales în compania avocatului doctor Giesecke, fostul lui camarad de școală. Nu fusese nici el, Thomas, ușă de biserică și nu înțelegea să strice cheful nimănui. Își aducea aminte fără îndoială, de păcatele tinereților și știa prea bine că orașul său natal, acest port comercial, unde cetățenii atât de respectabili în ce privește afacerile treceau pe străzi cu niște aere de incomparabilă onorabilitate, izbind cu vârful bastoanelor în trotuar, nu era deloc patria moralității imaculate. Pentru zilele petrecute pe scaunele de birou, oamenii se despăgubeau nu numai prin mâncări suculente și vinuri grele... Dar un văl gros de corectitudine burgheză acoperea aceste compensații, și dacă pentru consulul Buddenbrook suprema lege era „păstrarea aparențelor", de fapt el nu făcea decît să împărtășească concepția de viață a concetățenilor săi. Avocatul Giesecke era dintre „intelectualii" ușor adaptabili la felul de viață a „negustorilor", dar în același timp se număra și printre „libertinii" notorii, lucru pe care nici nu l ascundea. Însă, la fel cu ceilalți oameni de viață care voiau să trăiască în tihnă, el știa să și dea un aer corect, să se ferească de scandal, să păstreze, în materie de principii politice și profesionale, reputația unei seriozități incontestabile. Nu de mult fusese dată publicității logodna lui cu una din domnișoarele Huneus. Dobândea deci prin căsătorie o situție în cea mai bună societate din oraș și o zestre serioasă. În ce privește treburile municipale activa cu un zel deosebit și se spunea că pusese de pe acum ochii pe un loc în consiliul orășenesc, ba până la urmă chiar pe locul bătrânului primar, doctorul Oeverdieck.
Dar prietenul său, Christian Buddenbrook, același Christian care pe vremuri se dusese fără să șovăie la mademoiselle Meyer de la Grange și îi oferise buchetul de flori, spunându i: „O, ce frumos ați jucat, domnișoară!", Christian devenise, din pricina caracterului său și în urma atâtor ani de pribegie, un libertin de o speță mult mai naivă și mai ușuratică, iar în chestiunile de inimă înclină tot așa de puțin să și stăpânească sentimentele, să procedeze cu discreție și cu demnitate ca și în alte privințe. Așa de pildă, tot orașul făcea haz de legătura lui cu o figurantă de la Teatrul de vară și doamna Stuht din Glockengiesserstrasse, care se învârtea prin casele cele mai bune, povestea tuturor cucoanelor dornice s o asculte că „Krischan" iar a fost văzut cu „aia" de la „Tivoli", în plină stradă, ziua n amiaza mare.
Nici asta nu i se lua în nume de rău... Lumea era de un scepticism prea cuminte pentru a manifesta vreo serioasă indignare morală. Christian Buddenbrook și, să zicem, consulul Peter Dohlmann pe care ruina completă a întreprinderii îl împingea de asemenea să se poarte în felul acesta, inofensiv de fapt, se bucurau de simpatia multora, fiind oameni veseli, iar în societate de bărbați erau chiar indispensabili. Doar că nimeni nu trebuia să i ia în serios, în chestiuni serioase nimeni nu se bizuia pe ei și era semnificativ că în tot orașul, la club, la bursă, în port, toată lumea nu le spunea decât pe numele de botez, „Krischan" și „Peter", iar oamenii răutăcioși, ca alde Hagenstrom, își permiteau să râdă nu atât de poveștile și glumele lui Krischan, cât de Krischan însuși. Lui Christian puțin îi păsa de ei și, după o clipă de visare stranie și neliniștită, trecea, ca de obicei, la altă ordine de idei. Dar fratele său, consulul, înțelegea prea bine; știa că Christian oferea un punct vulnerabil dușmanilor familiei... și existaseră destule puncte vulnerabile și până atunci. Înrudirea cu familia Oeverdieck era foarte îndepărtată și după moartea primarului ea avea să și piardă orice valoare. Krögerii nu mai jucau nici un rol, trăiau foarte retrași și aveau fel de fel de istorii urâte cu băiatul lor... Mezalianța răposatului unchi Gotthold era socotită drept un lucru neplăcut... Sora consulului era o femeie divorțată, chiar dacă nu trebuia părăsită cu totul nădejdea că se mai poate mărita... Iar fratele său era o figură ridicolă, cu ale cărui clovnerii oamenii de afaceri își omorau timpul liber, râzând cu ironie sau cu bunăvoință. Pe deasupra, Christian se mai îngloda și în datorii iar la sfârșitul trimestrelor, când nu mai avea un ban în buzunar, se lăsa întreținut — toată lumea o știa — de doctorul Giesecke... făcând de râs firma...
Disprețul plin de ură pe care Thomas i l arăta fratelui său, și pe care acesta îl răbda cu o nepăsare îngândurată, se manifesta în toate amănuntele neînsemnate, ce nu ies la iveală decât între membrii aceleiași familii, siliți să stea împreună zi de zi. Când venea vorba, de pildă, de istoria familiei Buddenbrook, se putea întâmpla ca pe Christian să l apuce inspirația — e adevărat că asta nu se prea potrivea cu mutra lui — de a vorbi serios, cu drag și cu admirație despre orașul natal, despre strămoși. Consulul se grăbea să curme, cu o remarcă rece, firul conversației. Nu putea suferi asta. îl disprețuia atât de mult, încât nu i îngăduia să i fie drag ceea ce îi era drag și lui. Prefera să l audă vorbind despre aceste lucruri în graiul lui Marcellus Stengel. Se întâmplase ca Thomas să citească o lucrare de istorie pe care, impresionat adânc de ea, o lăudase în cuvinte pline de simțire. Christian, care nu era o minte independentă și niciodată n ar fi descoperit singur această carte, dar avea o fire impresionabilă, gata să primească orice influență din afară, pregătit și sensibilizat prin vorbele fratelui său, o citi de asemenea, o găsi minunată și își exprimă cât se poate de exact impresiile... Din clipa aceea cartea încetă să mai existe pentru Thomas. Nu mai vorbea decât cu nepăsare și răceală despre ea. Se făcea că a răsfoit o doar în treacăt. Îi lăsa fratelui său plăcerea de a o admira singur...


III

Consulul Buddenbrook se întorcea în Mengstrasse venind de la cercul de lectură pentru domni „Armonia", unde petrecuse o oră după a doua gustare de dimineață. Intră prin dos, înainta grăbit dinspre grădină prin gangul pavat, ce se întindea de a lungul unor ziduri năpădite de verdeață și lega curtea din față cu cea din fund, trecu prin vestibul, întrebând la bucătărie dacă fratele său e acasă și lăsând vorbă să i se dea de veste de ndată ce va sosi. Apoi străbătu biroul unde la pupitrele lor funcționarii se aplecară și mai adânc asupra socotelilor, intră în cabinetul său particular, își atârnă pălăria și bastonul, își îmbrăcă haina de lucru și se duse apoi la locul său de lângă fereastră, față în față cu domnul Marcus. Două dungi se adânceau între sprâncenele i neobișnuit de blonde. Mucul aurit al unei țigări rusești fumate până la capăt i se plimba neliniștit de la un colț al gurii la celălalt. Mișcările cu care luă în mână niște hârtie și cele necesare pentru scris erau atât de scurte și smucite încât domnul Marcus își trecu, încetișor, două degete peste mustăți și aruncă o privire lungă și scrutătoare spre asociatul său, în timp ce funcționarii mai tineri se uitau unul la altul cu sprâncenele ridicate. Șeful era mânios!
După o jumătate de ceas, răstimp în care nu se auzise decât scârțâitul condeielor și tusea măruntă și circumspectă a domnului Marcus, consulul privi peste perdeluțele verzi de la fereastră și l zări pe Christian venind spre casă. Fuma. Sosea de la club unde luase o gustare și făcuse o scurtă partidă de cărți. Cu pălăria cam pe o ureche, el își bălăbănea bastonul galben pe care l adusese „de dincolo" și al cărui mâner de abanos reprezenta un bust de călugăriță. Se vedea cât de colo că e sănătos tun și foarte bine dispus. Fredonând un song intră în birou, aruncă un... ,,'nă dimineața, domnii mei!" — deși era o după amiază însorită de primăvară — și se îndreptă spre locul său, „să lucreze un pic". Dar în aceeași clipă consulul se ridică de pe scaun și trecând pe lîngă el îi zise, fără a l privi:
— Te rog... două vorbe, dragul meu! Acesta îl urmă. Trecură cu pași repejori prin vestibul. Thomas își împreunase mâinile la spate. Fără să vrea, Christian făcu același lucru, în timp ce își întoarse spre fratele său nasul acela mare, osos, încovoiat, proiectându se dintre obrajii scofâlciți, deasupra mustății roșcate, de modă englezească, ce i acoperea gura. Pe când treceau prin curte, Thomas îi spuse:
— O să trebuiască să mă însoțești câțiva pași prin grădină, prietene.
— Bine, răspunse Christian.
Se lăsă din nou o tăcere mai lungă. Cotiră spre stânga, pe poteca de la margine, și trecând pe dinaintea fațadei rococo a „portalului" făcură ocolul grădinii unde dădeau cei dintâi muguri. În sfârșit, respirând adânc, consulul spuse răspicat:
— Am avut o mare supărare adineauri, și asta din pricina ta.
— Din pricina mea?
— Da. Mi s a vorbit la „Armonia" despre o remarcă ce ți a scăpat ieri seară la club și care a fost atât de nelalocul ei, atât de lipsită de tact, încât nu găsesc cuvinte... Riposta n a întârziat. Þi s a administrat o lecție usturătoare. Binevoiești a ți aminti?
— Aha... acum știu la ce te gândești. Cine ți a spus?
— Ce importanță are?... Dohlmann... Pe un ton, se înțelege, încât oamenii care nu cunoșteau întreaga poveste puteau să facă haz...
— Da, Tom, trebuie să ți spun... Mi a fost rușine pentru Hagenstrom!
— Þie ți a fost... Ei bine, asta e prea de tot... Ascultă! strigă consulul întinzându și brațele, cu palmele deschise, întoarse în sus și fâlfâindu le demonstrativ, enervat, cu capul aplecat într o parte. Te găsești să spui într o societate alcătuită atât din comercianți cât și din intelectuali, și o spui ca toată lumea să audă: „În fond dacă stăm să judecăm, toți oamenii de afaceri sunt niște șnapani...", tu care ești tot comerciant și faci parte dintr o firmă ce nu are altă țintă decât integritatea absolută, condiția nepătată...
— Doamne Dumnezeule, dar totul a fost o glumă, Thomas!... Deși... la drept vorbind... adăugă Christian, încrețindu și nasul și întinzându și puțin înainte capul ușor înclinat... Și, păstrând această atitudine, făcu câțiva pași.
— Glumă! Glumă! strigă consulul. Cred că știu și eu ce înseamnă o glumă, dar ai văzut singur cum a fost înțeleasă această glumă! ,pu unul am o înaltă, părere despre profesiunea mea", așa ți a răspuns Hermann Hagenstrom... Și tu stăteai acolo, hoinar neisprăvit care își bate joc de propria i meserie...
— Da, Tom, ce zici de asta? Te asigur că dintr o dată toată buna dispoziție s a dus dracului. Oamenii râdeau ca și când mi ar fi dat dreptate. Și numai ce l auzi pe Hagenstrom rostind grozav de serios: „Eu unul..." Tâmpitul! Mi a fost de a dreptul rușine pentru el. Și aseară încă, în pat, m am gândit mult la scena asta, și aveam un sentiment foarte ciudat... Nu știu dacă tu cunoști această...
— Lasă vorbăria, te rog, lasă vorbăria, îl întrerupse consulul. Tremura tot de indignare. Admit... da, admit că răspunsul nu se potrivea cu atmosfera de la club, că a fost fără nici un haz. Dar tocmai asta e: îți alegi oamenii cărora le spui asemenea lucruri... dacă din capul locului trebuie spuse... și nu te expui, prin propria ți prostie, să ți se dea o astfel de lecție rușinoasă! Hagenstrom s a folosit de prilej pentru a ne da... nouă, nu numai ție, o lovitură piezișă, căci știi tu ce înseamnă acel „eu unul..."? „Astfel de lucruri deprinzi dumneata în biroul fratelui dumitale, domnule Buddenbrook?" Asta înseamnă, măgarule!
— Ei... măgar... spuse Christian, cu o expresie de zăpăceală și neliniște pe față.
— La urma urmei, nu ești singur, de capul tău, continuă consulul, și totuși, puțin ar trebui să mi pese că personal te faci de râs... și prin ce nu te faci tu de râs? strigă el. Era palid și vinele albăstrui de pe tâmplele i înguste — de unde părul, făcând două cute, o apuca spre ceafă — se îngroșaseră vizibil. Își ținea ridicată una din sprâncenele blonde și chiar și vârfurile mustăților lungi și răsucite aveau parcă o expresie de mânie, în timp ce, cu niște mișcări pline de dispreț, își azvârlea cuvintele dintr o parte, în jos, la picioarele lui Christian, pe prundișul aleii. Te faci de râs cu amorurile tale, cu arlechiniadele tale, cu bolile tale și cu leacurile împotriva lor...
— O, Thomas... spuse Christian clătinând cu toată seriozitatea din cap și ridicându și cam stângaci degetul arătător... Astea tu nu poți să le înțelegi destul de bine, vezi tu... Adevărul e că... într un fel, omul trebuie să și țină conștiința în bună rânduială... Nu știu dacă tu cunoști această senzație... Grabow mi a prescris o alifie pentru mușchii gâtului... Bun! Ei bine, când n o întrebuințez, când încetez s o întrebuințez, mi se pare că sunt pierdut, sunt neajutorat, s a dus dracului liniștea și siguranța, mă tem, mă descumpănesc și nu pot să mai înghit. În schimb când o folosesc am impresia că mi am făcut datoria și că totul e în ordine, conștiința mi e împăcată, sunt liniștit și mulțumit și înghit minunat. Știi, eu nu cred că datorită alifiei... dar fapt e că o astfel de închipuire, să ne înțelegem bine, nu poate fi combătută decât printr o altă închipuire, printr o contra închipuire... Nu știu dacă ai încercat această senzație...
— Ei bine, bine...! strigă consulul apucându se de cap cu amândouă mâinile. Fă ce vrei! Fă tot ce ți place! Dar nu mai vorbi, nu mai flecări atâta! Lasă lumea în pace cu subtilitățile tale scârboase. Și cu trăncănelile astea nerușinate te faci de râs de dimineață până seara! Þi o spun însă și ți o repet: mă lasă rece dacă faci pe nebunul pe propria ta socoteală, dar îți interzic, auzi? Îți interzic să compromiți firma cum ai compromis o aseară!
Christian nu răspunse, se mulțumi să și treacă încet mâna prin părul lui rar, de un blond roșcat, plimbându și încoace și încolo, privirile nehotărâte, absente, în timp ce fața lui luă o expresie gravă și neliniștită. Era preocupat, fără îndoială, tot de lucrurile de care vorbise adineauri. Urmă o pauză. Thomas pășea, cu o deznădejde tăcută, alături de fratele său.
— Toți comercianții sunt niște coțcari, zici tu, reluă el firul întrerupt... Bine! Te dezgustă profesiunea pe care o ai? Îți pare rău că te ai făcut negustor? Pe vremuri i ai smuls tatei îngăduința...
— Da, Tom, răspunse Christian, gânditor, adevărul e că mi ar face mai multă plăcere să studiez! La universitate, știi, trebuie să fie foarte plăcut... Te duci la cursuri când ai chef, fără nici o constrângere, te așezi și asculți, ca la teatru...
— Ca la teatru... Ah, la café chantant ți e locul, bufonule!... Nu glumesc! Convingerea mea deplină și cinstită e că acesta este în taină idealul tău, stărui consulul și Christian nu l contrazise deloc; privea îngândurat în aer. Și ai obrazul să rostești asemenea cuvinte, tu care habar n ai, nici măcar habar nu ai, ce înseamnă să muncești, tu care îți petreci viața la teatru, cu hoinăreli, cu extravaganțe, făcând o colecție de impresii și senzații, ca să ai de ce te ocupa, să ai ce observa și cultiva, să ai despre ce flecări fără nici o rușine...
— Da, Tom, spuse Christian puțin întristat, trecându și din nou mâna prin păr. E adevărat. Te ai exprimat exact cum trebuie. Asta e, vezi, deosebirea între noi doi. Te duci și tu bucuros la un spectacol de teatru și, mai demult, între noi fie zis, ai avut și tu micile tale idile, și a fost o vreme când îți plăcea să citești romane, poezii și altele de felul acesta... Dar tu, tu știai așa de bine să unești totdeauna toate acestea cu munca ordonată, cu viața serioasă... Ei bine, asta mie îmi lipsește. Pe mine mă macină cu totul mărunțișurile, fleacurile, vezi, și nu mi mai rămâne nimic pentru lucrurile serioase... Nu știu dacă mă înțelegi...
— Așadar, recunoști singur! strigă Thomas, oprindu se și încrucișându și brațele pe piept. Recunoști, cu glas spășit, dar o ții una și bună cum ai apucat? Ce ești tu, Christian? Orice om trebuie să aibă un strop de mândrie, ce Dumnezeu! Nimeni nu duce un trai pe care singur nu îndrăznește să l apere. Dar așa ești tu! Asta ți e firea! Și atâta te pricepi să faci: să recunoști, să înțelegi, să descrii!... Nu, Christian, am ajuns la capătul răbdării! Și consulul se dădu un pas înapoi, făcând un gest violent cu brațul întins orizontal... La capăt, îți spun. Îți încasezi leafa de procurist și pe la birou nu dai cu săptămânile. Dar nu asta e ce mă scoate din sărite. Despre partea mea n ai decât să ți risipești viața cum ai făcut și până acum. Dar ne faci de râs pe noi, pe noi toți, pretutindeni. Ești o excrescență, o bubă pe trupul familiei noastre. Ești spiritul răului în acest oraș și dacă această casă ar fi a mea, te aș da afară pe ușă, afară, afară! strigă, făcând un gest larg și sălbatic deasupra grădinii, a curții, desupra peronului mare.
Nu se mai stăpânea. Toată furia adunată în el de atâta vreme izbucni.
— Ce te a apucat, Thomas? întrebă Christian, cuprins de un acces de indignare ce părea destul de bizar. Luase o poziție obișnuită la oamenii cu picioarele strâmbe: nițel frânt din genunchi, ca un semn de întrebare, cu capul, burta și genunchii împinși înainte; ochii rotunzi, vârâți adânc în orbite, pe care și i holbă cât putu, se împrejmuiseră, ca ai tatălui său când se înfuria, de cercuri roșii ce coborau până la pomeți. Cum vorbești cu mine! spuse el. Ce ți am făcut? Am să plec singur, nu i nevoie să mă dai afară. Ce rușine! adăugă cu un accent de sinceră mustrare, însoțind mustrarea de un gest scurt, repezit, parc ar fi vrut să prindă o muscă.
Lucra ciudat, Thomas nu i răspunse cu vorbe și mai aprinse, ci tăcu, lăsându și capul în jos, apoi își reluă plimbarea, făcând, domol, ocolul grădinii. Parcă ar fi fost mulțumit, bucuros chiar că a izbutit să l înfrunte pe fratele său... să l împingă în sfârșit la un răspuns energic, la un protest.
— Te rog să mă crezi, spuse liniștit, încrucișându și din nou mâinile la spate, că îmi pare foarte rău de discuția asta, Christian, dar ea trebuia să aibă loc. Asemenea scene în familie sunt îngrozitoare, dar o dată și o dată trebuia să lămurim lucrurile... și acum putem sta liniștiți de vorbă, tinere. Precum văd nu ești prea încântat de situația ta actuală, nu i așa?...
— Da, Tom, de astă dată ai într adevăr dreptate. Vezi tu, la început eram extraordinar de mulțumit... și, ce i drept, îmi merge mai bine aici decât într o întreprindere străină. Dar ceea ce îmi lipsește, cred eu, este independența... Totdeauna te invidiam când te vedeam șezând și lucrând, dar, în fond, pentru tine treaba asta nici nu e muncă, tu nu lucrezi fiindcă ești nevoit, ci ca stăpân și șef; alții lucrează pentru tine, iar tu faci socoteli, dai directive și ești liber... Asta i cu totul altceva...
— Bine, Christian, nu puteai să mi spui lucrul ăsta mai demult? Ești liber doar să devii independent sau mai independent. Știi că tata ne a hotărât, și ție și mie, cîte o parte provizorie de moștenire, fiecare de 50 000 de mărci, și că în orice clipă eu sunt gata să ți dau această sumă, dacă ai de gând s o valorifici serios și cu chibzuială. Sunt și la Hamburg și în altă parte destule case de comerț solide dar cu mijloace limitate, care ar fi bucuroase să și poată mări capitalul și în care ai putea intra ca asociat... Să ne mai gândim, fiecare în parte, și să stăm de vorbă cu mama. Acum am treabă, și zilele acestea ai mai putea și tu pune la punct corespondența engleză. Te rog... Apoi, în timp ce era încă în vestibul, întrebă: Ce părere ai de pildă despre H. C. F. Burmeester & Comp. din Hamburg?... Import, export... îl cunosc. Sunt convins că ar primi cu amândouă mâinile...
Acestea se petrecură pe la sfârșitul lunii mai a anului 1857. Pe la începutul lui iunie, Christian călătorea, prin Btichen, către Hamburg... o grea pierdere pentru club, pentru Teatrul Municipal, pentru „Tivoli" și pentru întreaga societate cheflie din oraș. Toți băieții de viață, printre ei doctorul Giesecke și Peter Dohlmann, veniseră la gară să și ia rămas bun de la el, aducându i flori, și chiar țigări; râdeau cu hohote, amintindu și, fără îndoială, de nenumăratele istorii povestite de Christian. La urmă, doctorul Giesecke, avocatul, în mijlocul entuziasmului general, îi înfipse în pardesiu o mare decorație de cotilion, din hârtie aurită. Decorația provenea dintr o casă aflată în apropierea portului, un hotel care seara avea un felinar roșu deasupra intrării, local de întâlniri fără mofturi, unde veselia domnea necontenit... Decorația îi fu acordată la plecare pentru meritele sale excepționale.


IV

Sunase cineva la intrare și, după noul ei obicei, doamna Grünlich se ivi în capul scărilor să se uite, peste balustrada albă, lăcuită, jos în vestibul. Nici nu se deschise bine ușa și, cu o mișcare bruscă, ea se aplecă și mai mult, apoi tot atât de repede se dădu înapoi și, cu o mână apăsându și batista pe gură, iar cu cealaltă apucându și fustele, o rupse la fugă pe scări în sus, gârbovită puțin... Pe treptele de la etajul al doilea ea se întâlni cu mamzel Jungmann, căreia îi șopti ceva cu vocea stinsă. Speriată de bucurie, Ida îi răspunse printr o exclamație poloneză care suna cam așa: Mei bosche kochhanne!
În timpul acesta doamna consul Buddenbrook ședea în salonul cu peisaje și tricota cu două andrele mari de lemn un șal, o pătură, sau așa ceva. Era ora unsprezece înainte de masă.
Deodată jupâneasa trecu repere prin galeria cu coloane, bătu la ușa cu geamuri și apropiindu se cu pașii ei de rață, îi întinse doamnei consul o carte de vizită. Doamna Buddenbrook o luă, își potrivi ochelarii, căci la lucru de mână întrebuința ochelari, și o citi. Apoi se uită din nou în sus la fața roșie a fetei, citi încă o dată numele și iar o privi pe fată. în sfârșit, o întrebă, pe un ton prietenos, dar hotărât:
— Ce să fie asta, draga mea? Ce înseamnă asta? Pe cartea de vizită era tipărit: X. Noppe & Comp., dar X. Noppe, ca și semnul & erau tăiate printr o linie groasă de creion albastru, așa că nu mai rămăsese decât cuvântul Comp.
— De, doamnă consul, spuse fata. E un domn afară, dar nu vorbește nemțește ca lumea; să mori de râs, nu alta...
— Să poftească domnul, spuse doamna Buddenbrook înțelegând că acest Comp. era omul care dorea s o vadă.
Fata plecă. Și de îndată ușa cu geamuri se deschise din nou pentru a lăsa să intre un ins îndesat care se opri o clipă în fundul odăii, în umbră, și rosti ceva tărăgănat ce părea să spună:
— Am onoarea...
— Bună dimineața! răspunse doamna Buddenbrook. Poftiți, vă rog, mai aproape, sprijinindu se cu mâna de perna canapelei, ea se înălță puțin, neștiind încă dacă e cazul să se ridice de tot.
— Cu voia dumneavoastră... răspunse domnul, cu glas melodios, jovial, lătăreț. Făcu doi pași înainte, înclinându se politicos, apoi se opri din nou, uitându se în toate părțile, parc ar fi căutat ceva, poate un scaun sau un cuier pentru pălărie și baston, căci pe amîndouă le adusese cu dânsul în odaie, bastonul al cărui mâner de os era îndoit în formă de gheară având, de bună seamă, o lungime de peste un picior și jumătate.
Era un bărbat de vreo patruzeci de ani. Îndesat și tărtăneț, el purta o haină de postav cafeniu larg descheiată; o vestă de culoare deschisă, înflorată îi acoperea burta ușor boltită iar deasupra vestei strălucea un lanț de aur de care atârna un adevărat buchet, o colecție întreagă de brelocuri de corn, de os, de argint și de coral. Pantalonii de culoare indefinită, cenușii verzui, îi erau prea scurți și păreau a fi dintr o stofă neobișnuit de aspră, căci jos ei formau parca niște burlane drepte, fără cute, în jurul ghetelor scurte și late. Mustățile de un blond deschis, rare, ce i cădeau ca niște franjuri peste gură, dădeau capului rotund ca o bilă, cu nasul cârn, cu părul subțire și nepieptănat, un aer de focă. Spre deosebire de mustață, „musca" pe care domnul cel străin o purta între buza de jos și bărbie, apărea săltată, cam țepoasă.
Obrajii, extraordinar de bucălați, grași și umflați, aproape că i acopereau ochii, care nu mai erau decât două crăpături foarte înguste, de un albastru deschis, cu crețuri mărunte pe la colțuri. Toate acestea îi dădeau feței umflate o expresie de furie și totodată o blândețe cinstită și neajutorată, mișcătoare. De sub bărbia i mică, o linie dreaptă se contopea cu cravata îngustă, albă... linia gâtului gușat, care n ar fi putut răbda un guler înalt și scrobit. Partea de jos a feței și gâtul, ceafa, obrajii și nasul, toate se contopeau oarecum într o masă amorfă și vătuită. Din pricina tuturor acestor bulbucături pielea feței era peste măsură de întinsă și, în unele locuri, de pildă sub lobul urechilor și de cele două părți ale nasului, era presărată cu pete roșii, scorțoase... într una din mâinile sale scurte, albe și grase, oaspetele își ținea bastonul, în cealaltă pălărioara i verde tiroleză, împodobită cu blăniță de căprioară.
Doamna Buddenbrook își scosese ochelarii și stătea, tot pe jumătate ridicată, cu cotul proptit în perna canapelei.
— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă ea politicos, dar categoric.
Cu un gest hotărât, străinul își așeză pălăria și bastonul pe capacul armoniului apoi își frecă, plin de mulțumire, mânile în sfârșit libere, își îndreptă spre stăpâna casei ochii mici, spălăciți, înfundați în grăsime, dar puni de bunătate și spuse:
— Vă cer iertare, preastimată doamnă, pentru cartea de vizită; s a întâmplat să n am alta la îndemână. Mă numesc Permaneder; Alois Permaneder din München. Poate ați auzit de numele meu, preastimată doamnă, de la fiica domniei voastre.
Toate acestea le rosti tare, cu un accent cam din topor, în dialectul lui noduros, mâncând sunetele, dar clipind familiar din ochii i mici, de parc ar fi vrut să spună: „Las' că ne înțelegem noi..."
Doamna Buddenbrook se ridicase de tot și, cu capul înclinat într o parte, făcu câțiva pași spre el întinzându i mîinile...
— Domnul Permaneder! Dumneavoastră sunteți? Firește că fiica mea ne a vorbit de dumneavoastră. Știu câtă osteneală v ați dat ca să i faceți plăcută șederea la München... Ce vânt bun vă aduce la noi?
— Haide hai!... Păi, să vedeți... spuse domnul Permaneder, tolănindu se alături de doamna Buddenbrook, în fotoliul pe care ea i l arătase cu un gest elegant, și începând să și frece tihnit, cu amândouă mâinile, coapsele scurte și rotunde.
— Poftim? întrebă doamna Buddenbrook.
— Haide hai! Parcă n ați ghicit, nu? răspunse domnul Permaneder, încetând să și mai frece genunchii.
— Drăguț! spuse doamna Buddenbrook fără să înțeleagă ceva și încrucișându și mâinile în poală se lăsă cu prefăcută mulțumire pe speteaza canapelei.
Dar domnul Permaneder pricepu care este situația; se aplecă înainte, desenă cu mâna, Dumnezeu știe de ce, câteva rotocoale în aer și zise cu mare sforțare:
— Mi se pare că vă cam mirați, nu?
— Da, da, scumpe domnule Permaneder, așa este, răspunse doamna Buddenbrook voioasă. Și după ce stabiliră lucrul acesta, urmă o pauză.
Pentru a o umple, domnul Permaneder rosti, gemând și oftând:
— Uf, ce mai pacoste!...
— Hm... Spuneați...? întrebă doamna Buddenbrook în timp ce privirea ochilor ei luminoși alunecă într o parte.
— Pacoste, nu altceva! repetă domnul Permaneder neobișnuit de tare și de aspru.
— Drăguț! observă doamna consul, căutând parcă să l îmbuneze, și astfel și acest punct fu rezolvat. Și dacă îmi dați voie să vă întreb, continuă ea, ce v a adus la așa depărtări, scumpul meu domn? Că de la München până aici e drum, nu glumă...
— O mică învîrteală, răspunse domnul Permaneder, răsucindu și mânuța scurtă prin aer. O mică învârteală, stimată doamnă, cu fabrica de bere Walkmuhle!
— Da, așa i, dumneavoastră sunteți comerciant de hamei, scumpe domnule Permaneder! Noppe & Comp., nu i așa? Vă asigur că l am auzit de câteva ori pe fiul meu, consulul, vorbind foarte elogios despre firma dumneavoastră, spuse politicos doamna Buddenbrook.
Dar domnul Permaneder se împotrivi cu modestie:
— Ce i drept e drept, dar de asta e vorba acum. A, nu! lucrul de căpetenie e altul: de mult am dorit să vă prezint omagiile și s o revăd pe doamna Guinlich. Și iată, pentru așa ceva nu mi a părut rău să fac atâta drum.
— Vă mulțumesc, spuse doamna consul cu sinceritate și din nou îi întinse mîâa cu palma larg deschisă.
— Dar e timpul să i dau de veste și fiicei mele, adăugă ea și ridicându se se îndreptă spre ușa cu geamuri lângă care atârna șnurul brodat al clopoțelului.
— Tii, Dumnezeule care ești în cer, ce bucurie pe capu' meu! exclamă domnul Permaneder, întorcându se cu fotoliu cu tot spre ușă.
Doamna consul porunci jupânesei:
— Dragă, roag o pe doamna Grünlich să poftească jos. Apoi se așeză iar pe canapea; la rândul său domnul
Permaneder își răsuci din nou fotoliul.
— Ce bucurie!... repetă el distrat, uitându se, pe rând, la tapete, la călimara uriașă de Sfevres aflată pe birou, la mobilă. Apoi rosti de câteva ori: Tii, ce pacoste! ce pacoste! frecându și genunchii și oftând din când în când fără nici o pricină vădită.
Cam așa trecu vremea până la sosirea doamnei Grünlich.
Hotărât lucra, Tony se dichisise puțin, punându și un corsaj de culoare deschisă, dregându și pieptănătura. Fața ei era mai proaspătă, mai drăguță ca oricând. Își juca șiret vârful limbii în colțul gurii...
Abia apucase să intre, că domnul Permaneder sări în picioare întâmpinând o cu o furtunoasă însuflețire. Totul în el se puse în mișcare. Îi apucă amândouă mâinile, le scutură și striga:
— Ia te uită, doamna Grünlich. Bine v am găsitără! Ei, cum o mai duserăți de atunci! Ce mai făcurăți pe acilea de atâta amar de vreme? Christoase, Dumnezeule, mă bucur nebunește! V ați mai gînditără la orașul München, la dealurile noastre? Mamă, ce chefuri! Mii de bombe! Și iată, acum suntem iar împreună! Cine ar fi crezut?...
La rândul ei, Tony îl salută de asemenea cu multă vioiciune, își apropie un scaun de fotoliul lui și începu să vorbească de săptămânile petrecute la München... Taifasul mergea înainte fără nici o poticneală și doamna consul îl urmărea, încurajându l pe domnul Permaneder din când în când cu câte un semn îngăduitor din cap, traducând în limba literară câte o expresie de a lui și după aceste intervenții, bucuroasă că a înțeles, se lăsa din nou pe speteaza canapelei.
Domnul Permaneder trebui să i explice și doamnei Antonie pricina călătoriei lui, dar dădu așa de puțină însemnătate „micii învârteli" cu fabrica de bere, de părea că nu are de fapt nici o treabă în oraș. În schimb întrebă cu mult interes de cea de a doua fiică, precum și de cei doi fii ai doamnei consul și regretă mult absența Clarei și a lui Christian, deoarece de atâta vreme a tot vrut să cunoască toată „famelia"...
Despre durata șederii lui în oraș vorbea cât se poate de vag. Când însă doamna Buddenbrook spuse:
— Îl aștept pe fiul meu dintr o clipă într alta să luăm gustarea, domnule Permaneder; nu vreți să ne faceți plăcerea să rămâneți la o tartină cu noi? el primi invitația încă înainte de a fi fost rostită până la capăt, ba parcă ar fi așteptat o.
Veni și consulul. Găsise mica sufragerie goală și își făcu apariția în haină de birou, grăbit, cam obosit, ocupat până peste cap, dornic să înghită ceva la iuțeală... Dar abia dădu cu ochii de strania făptură a musafirului cu grozăvia de zorzoane la ceas, de haina lui de postav, și de pălăria împodobită cu peri de căprioară, așezată pe amoniu, că își ridică atent capul și de ndată ce îi află numele, pe care de altfel îl auzise de atâtea ori din gura doamnei Antonie, aruncă o privire fulgerătoare surorii sale și l salută cu cea mai cuceritoare amabilitate pe domnul Permaneder... Nici nu se mai așeză. Coborâră cu toții în sufrageria mică, unde mamzel Jungmann pusese masa și lăsase samovarul să bâzâie, un adevărat samovar, dăruit de pastorul Tiburtius și de soția sa.
— Da' bine mai trăiți voi pe acilea! exclamă domnul Permaneder, așezându se pe un scaun și privind nenumăratele gustări reci de pe masă... Pe ici pe colo, cel puțin la plural, el întrebuința în conversație, cu cea mai nevinovată mutră, persoana a doua.
— Nu e chiar „Hofbrau", domnule Permaneder, dar tot e mai potabil decât berea noastră indigenă.
Și consulul îi turnă din porter cu spumă cafenie pe care el însuși obișnuia să l bea la această oră.
— Mulțumesc frumos, vecine! spuse domnul Permaneder clefăind, fără să observe privirea îngrozită pe care i o aruncă mamzel Jungmann.
Din porter sorbea însă cu atâta rezervă, încât doamna consul porunci să se aducă la masă o butelie de vin roșu, după care Permaneder, vădit înseninat, reluă firul conversației cu doamna Grünlich. Din pricina burții, ședea cam depărtișor de masă, cu picioarele rășchirate, iar unul din brațele i scurte, cu mâna grăsulie, și l ținea aproape tot timpul spânzurat peste speteaza scaunului, în timp ce, înclinându și într o parte capul butucănos, cu mustăți de focă, asculta cu o expresie de mulțumire cam ursuză vorbele și răspunsurile doamnei Tony și clipea cu bunătate din ochii i mici.
Cu mișcări grațioase, Tony îi tranșă chitarei — lucru pentru care oaspetele nu avea nici o îndemănare — dar între timp ea nu și ascundea deloc părerile despre viață...
— Ce păcat, domnule Permaneder, că tot ce e frumos și bun în viață piere așa de repede! spuse doamna Grünlich, făcând aluzie la timpul petrecut la München și punând o clipă cuțitul și furculița pe masă, își ridică plină de gravitate ochii în tavan. De altfel din când în când făcea încercări, pe cât de comice pe atât de neizbutite, de a vorbi în dialect bavarez...
În timpul mesei cineva bătu la ușă, și un băiat din birou aduse o telegramă. Consulul o citi, răsfirându și încet vârful mustății printre degete și, deși se vedea că toate gândurile îi erau la cuprinsul telegramei, întrebă cu tonul cel mai lipsit de preocupări:
— Cum merg afacerile, domnule Permaneder? Bine, spuse el apoi îndată băiatului și în clipa următoare tânărul dispăru.
— Vai de capu' nostru, dragă vecine! răspunse domnul Permaneder și cu aerul neajutorat al oamenilor cu gâtul gros și țeapăn se întoarse către consul, spânzurându și celălalt braț de speteaza scaunului. Despre asta mai bine să nu vorbim. O mizerie, ce mai!... Știi, Münchenul — numele orașului natal îl rostea totdeauna în așa fel că abia se putea ghici ce vrea să spună — Münchenul nu i un oraș comercial... Ce i trebuie omului la München? Liniște și o halbă de bere... Nimeni nu ți citește o telegrama în timpul mesei să l tai în bucăți. Nu, Doamne ferește! Aici la miazănoapte oamenii... ai naibii!... au altă croială... Mulțumesc, da, un păhărel, da, cu plăcere... Ce pacoste! Asociatul meu, Noppe, mereu mă bate la cap să plecăm la Numberg... că acolo, rugu mi te, este bursa și... spirit întreprinzător... dar eu nu mi părăsesc Münchenul nici mort! Nu, asta nu!... Dar e o pacoste!... Știi, la noi e o concurență nebună! Și exportul? Ei bine, să mori de râs nu alta... Azi mâine o să ne pomenim cu plantații de hamei și în Rusia... Dar deodată domnul Permaneder aruncă o privire neobișnuit de vioaie spre consul și zise: De altfel, dacă stau și mă gândesc mai bine, dragă vecine, nu i de lepădat deloc nici dugheana noastră! Și facem bani frumoși cu fabrica de bere pe acții unde Niederpaur e director, știi... Era o întreprindere mică de tot, dar noi le am dat credit și le am dat și bani gheață... cu patra la sută, pe ipotecă... și și au putut lărgi clădirea... Așa că acum afacerile merg strună iar noi facem vânzări și avem dever anual pe cinste, încheie domnul Permaneder.
Refuză, mulțumind, atât țigările de foi cât și țigaretele și, cerându și voie, își scoase din buzunar pipa cu capacul de corn, țuguiat, apoi, învăluindu se într un nor de fum, începu o discuție de afaceri cu consulul, alunecând încetul cu încetul în politică, ocupându se de relațiile dintre Bavaria și Prusia, de regele Maximilian și de împăratul Napoleon... Pe ici pe colo, domnul Permaneder presăra câte o expresie absolut ininteligibilă, iar pauzele le umplea cu exclamații și cu câte un oftat ce nu aveau nici o legătură vădită cu subiectul, ca: „Asta i buba!" sau: „Ei, istoria dracului!"
Mamzel Jungmann era atât de uimită încât uita din când în când să mestece dacă avea o îmbucătură în gură; se uita la musafir cu ochii ei căprui, mari și sclipitori, ținând, cum îi era obiceiul, cuțitul și furculița perpendiculare pe masă și clătinându le ușor pe amândouă. Nicicând aceste ziduri nu auziseră asemenea cuvinte, nicicând asemenea trâmbe de fum nu plutiseră în cuprinsul lor; o astfel de purtare necioplită, ursuză dar și jovială totodată, le fusese necunoscută până acum... Doamna consul, după ce se interesase mai amănunțit și cu multă îngrijorare în legătură cu neajunsurile pe care de bună seamă le avea de suferit o atât de mică comunitate protestantă între atâția papistași, continuă să păstreze aceeași absență amabilă de mai înainte, în timp ce Tony păra cam gânditoare și neliniștită în timpul mesei. În schimb consulul petrecea de minune, ba o convinsese pe maică sa să mai poruncească a se aduce o butelie de vin roșu și plin de cordialitate îl pofti pe domnul Permaneder să i facă o vizită în Breite Strasse; soția avea să se bucure nespus...
După trei ceasuri încheiate de la sosirea sa, negustorul de hamei începu să facă pregătiri de plecare. Își scutură pipa, goli paharul, pomeni ceva despre o „cruce" și se ridică.
— Am onoarea, preastimată doamnă!... Să dea Dumnezeu bine, doamnă Grünlich!... Să dea Dumnezeu bine, domnule Buddenbrook!...
Auzind acest mod de exprimare Ida Jungmann tresări și păli.
— Bună ziua, domn'șoară!...
La plecare, domnul Permaneder spunea „bună ziua!"...
Doamna Buddenbrook și fiul său schimbară o privire... Domnul Permaneder le spusese adineauri că se va întoarce la modestul hotel de pe malul Travei, unde trăsese...
— Prietena din München a fiicei mele și soțul ei sunt departe, spuse bătrâna doamnă, făcând un pas spre domnul Permaneder, și, probabil, n o să avem atât de curând prilejul de a le arăta toată recunoștința pentru ospitalitatea lor. Dar dacă dumneavoastră, scumpe domn, ne ați face plăcerea de a vă mulțumi cu căminul nostru atât timp cât veți sta aci în oraș... ați fi foarte bine venit...
Îi întinse mâna și ce să vezi: domnul Permaneder se învoi fără a sta pe gânduri. Primi tot atât de repede și de bucuros ca și invitația la gustarea de dimineață, sărută mâinile celor două doamne (fapt care părea cam neobișnuit pentru mutra lui), își luă pălăria și bastonul din salonul cu peisaje, făgădui din nou că o să și trimită fără întârziere cufărul și că o să se întoarcă la ora patru, după ce va rezolva o serie de treburi, apoi se lăsă condus de consul pe scări în jos. În vestibul însă se întoarse încă o dată și spuse, încet, clătinând entuziast din cap:
— Nu te supăra vecine, dar doamna sora dumitale e o ființă într adevăr gigea. Doamne ajută!...
Și clătinînd mereu din cap, dispăru.
Consulul simțea un imbold nestăvilit de a urca să vadă ce fac cele două doamne. Ida Jungmann alerga cu rufăria de pat prin casă, zorită să pregătească una din odăile ce dădeau pe coridor.
Doamna Buddenbrook ședea încă la masă, cu ochii i luminoși ațintiți asupra unei pete din tavan, în timp ce cu degetele i albe bătea ușor darabana pe fața de masă. Tony se afla la fereastră, cu brațele încrucișate pe piept și nu se uita nici în dreapta nici în stânga, ci cu un aer demn, ba chiar sever, privea țintă înainte. Amândouă tăceau.
— Ei? întrebă Thomas, oprindu se în ușă și scoțându și din tabachera cu troică o țigară... Umerii i se scuturau de râs.
— Un om plăcut, răspunse cu nevinovăție doamna consul.
— Asta e și părerea mea!
Apoi consulul făcu în grabă o mișcare foarte galantă și comică spre Tony, ca și cum ar fi vrut să i ceară, foarte respectuos, și ei părerea. Tony tăcea. Se uita, sever, drept înainte.
— Dar cred, Tom, că ar putea lăsa la o parte ocările, continua doamna Buddenbrook cam îngrijorată. Dacă am înțeles bine, vorbea mereu de cruce și de Sfintele taine pe un ton...
— Ei, asta n are nici o importanță, mamă. Omul nu s a gândit la nimic rău...
— Și poate că are o ținută cam prea „nonșalantă"... ce zici, Tom?
— Păi, Doamne sfinte, ăștia s germanii din sud! spuse consulul, împrăștiind încet fumul prin odaie.
Se uita zâmbind la maică sa, apoi, pe furiș, își aruncă privirea spre Tony. Doamna consul nu observă nimic.
— Vii astăzi cu Gerda la masă, nu i așa, Tom? Faceți mi plăcerea.
— Bucuros, mamă; cu cea mai mare plăcere. Îți spun cinstit că mă aștept să petrec clipe cât se poate de agreabile alături de musafirul nostru. Tu nu? E oricum, altceva decât fețele tale bisericești...
— Fiecare în felul lui, Tom.
— De acord! Ei, am plecat... Apropo! zise Tom cu mâna pe clanță. Află că i ai făcut o impresie grozavă, Tony. Da, da, poți fi sigură de asta. Știi ce a spus despre tine jos în vestibul? Că „ești o ființa gigea"! Textual...
La aceste cuvinte, însă, doamna Grünlich se întoarse și rosti cu vocea ridicată:
— Bine, Tom, tu mi povestești toate astea... poate că nu te a oprit s o faci, dar nu știu zău dacă se cuvine să mi o spui. Ceva însă știu și țin să vi l și declar pe loc, și anume că în viață lucrul de căpetenie nu e felul de a vorbi, de a ne exprima, ci cum gândim și simțim în sufletul nostru, și dacă tu îți bați joc de felul de a se exprima al domnului Permaneder... dacă îl găsești cumva ridicol...
— Pe cine? Vai de mine, Tony, dar nici prin minte nu mi a trecut așa ceva! De ce te aprinzi?...
— Assez! îi tăie vorba doamna consul, aruncându i o privire gravă și rugătoare fiului său, parcă ar fi vrut să i spună: „Cruț o!"
— Hai, nu te supăra, Tony! adăugă Tom. N am vrut să te necăjesc. Așa... Ei, acum plec și am să dau ordine unui om de la docuri să i aducă bagajele... La revedere!


V

Domnul Permaneder se mută în Mengstrasse, a doua zi prânzi în familie la Thomas Buddenbrook, iar a treia zi, fiind joi, făcu cunoștință cu Justus Kröger și cu nevasta lui, cu cucoanele Buddenbrook din Breite Strasse, care îl găsiră „formidabel de comic" — spuneau „formidabel" — cu Sesemi Weichbrodt care se purta față de el destul de aspru, precum și cu biata Klothilde și cu mica Erika; acesteia din urmă îi oferi o pungă cu „acadele", adică cu bomboane...
Era de o bună dispoziție nesecată cu suspinele lui adânci și pline de tristețe ce nu însemnau firește nimic și păreau să izvorască dintr un prisos de voioșie, cu pipa lui, cu felul lui neobișnuit de a vorbi; netulburat în tabieturile lui de după masă, se așeza pentru vreme îndelungată în poziția cea mai tihnită, trăgea din pipă, mai sorbea câte o înghițitură și trăncănea întruna. Dar deși aducea un ton cu totul nou și străin în casa veche, deși întreaga lui ființă era oarecum în contrast cu stilul de viață din aceste încăperi, el nu stingherea nici unul din obiceiurile ce domneau aici. Asista cucernic la rugăciunile de dimineață și de seară, ceru voie doamnei consul să asculte o lecție duminicală de catehism, ba apăru pentru o clipă chiar la o „seară a Ierusalimului" pentru a fi prezentat doamnelor, dar ce e drept, când Lea Gerhardt începu să citească, omul se retrase zăpăcit.
În curând deveni o figură cunoscută în oraș și în casele mari se vorbea cu multă curiozitate de oaspetele din Bavaria al casei Buddenbrook, dar nu avea relații nici în familii, nici la bursă și cum sezonul era înaintat, o mulțime de lume pregătindu se să plece la mare, consulul renunță să l introducă în societate. El personal însă se puse din prima zi cu dragă inimă la dispoziția musafirului. Cu toate obligațiile comerciale și cetățenești pe care le avea, Thomas știa să găsească timpul necesar pentru a l plimba prin oraș, pentru a i arăta toate curiozitățile medievale, bisericile, porțile, fântânile, piața, Primăria, „breasla armatorilor", pentru a l distra în fel și chip, ducându l chiar și pe la bursă, unde îi făcu cunoștință cu cei mai buni prieteni ai săi... și când într o zi maică sa, doamna consul, îi mulțumi pentru atâtea sacrificii, el rosti scurt:
— Ei, mamă, ce nu faci, când...
Doamna consul lăsă fără răspuns această vorbă, nici nu zâmbi măcar, nici pleoapele nu și le ridică, ci își întoarse ochii ei luminoși într altă parte și îi puse o întrebare oarecare, în legătură cu altceva...
Bătrâna doamnă Buddenbrook continuă să păstreze aceeași cordială amabilitate față de domnul Permaneder, lucru ce nu se putea spune fără rezerve și despre fiica ei. Negustorul de hamei luase parte la două reuniuni ale familiei — căci, deși chiar a treia sau a patra zi de la sosirea lui el lăsase să se înțeleagă în treacăt că și a terminat toate treburile cu fabrica de bere din oraș, de atunci trecuse, încetul cu încetul, o săptămână și jumătate — și în fiecare din aceste seri de joi, când domnul Permaneder vorbea și gesticula, doamna Grünlich arunca întruna priviri fugare și timide spre cercul familiei, spre unchiul Justus, spre verișoarele Buddenbrook sau spre Thomas, roșea, stătea minute întregi mută și nemișcată sau părăsea chiar odaia...
Storurile verzi din odaia de dormit a doamnei Grünlich, la etajul doi, fluturau ușor în adierea molcomă a unei nopți senine de iunie, căci amândouă ferestrele erau deschise. Pe noptiera de lângă patul cu baldachin, într un pahar, pe un strat de untdelemn plutind deasupra apei ce umplea pe jumătate paharul, ardeau câteva capete de fitil, răspândind o lumină blândă, egală și slabă în odaia mare cu fotolii dreptunghiulare ale căror perne erau îmbrăcate în pânză cenușie. Doamna Grünlich era în pat. Capul ei frumos se cufunda în pernele moi cu margini late de dantelă, iar mâinile i se odihneau împreunate pe plapuma tighelită. Dar prea frământată de gânduri pentru a putea închide ochii, ea urmărea încet zborul unei gâze mari, lunguiețe, care se rotea fără întrerupere și fără zgomot, cu milioane de vibrări de aripi, în jurul paharului luminos... Pe perete, lângă pat, între două gravuri vechi ce înfățișau aspecte ale orașului în evul mediu, atârna într o ramă maxima: „Domnul să ți călăuzească pașii". Dar poate fi asta o mângâiere când, în miez de noapte, stai întinsă în pat cu ochii deschiși și ți se cere să te hotărăști, să dai un răspuns, tu singură singurică, fără sfatul nimănui, trebuind să decizi printr un da sau nu de viața ta și nu numai de a ta?
Era o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât tictacul ornicului de perete și, din când în când, tușea ușoară a Idei Jungmann din odaia de alături, despărțită numai prin niște draperii de dormitorul Antoniei. Acolo era încă lumină. Credincioasa prusacă stătea dreptă la masa așezată sub lampa ce atârna din tavan și cârpea ciorapii micii Erika, a cărei respirație adâncă și liniștită se auzea de asemenea, deoarece elevele domnișoarei Sesemi Weichbrodt erau în vacanța de vară și fetița se afla în Mengstrasse.
Doamna Griinlich se ridică puțin, oftînd, și își propti capul în palmă.
— Ida? întrebă ea cu glasul înăbușit, tu lucrezi încă?
— Da, da, Tonychen, copila mea, se auzi glasul Idei. Hai, dormi! Mâine trebuie să te scoli devreme și n ai să ți faci somnul.
— Bine, Ida... Va să zică mâine la șase ai să mă trezești!
— Ajunge la șase și jumătate, draga mea. Trăsura trebuie să vină la ora opt. Hai, dormi, să fii frumoasă și odihnită.
— Ah, dar nici n am închis ochii până acum.
— Ei, ei, Tony, micuța mea, asta nu i bine deloc. Doar nu vrei să fii moartă de oboseală mâine la Schwartau? Bea șapte înghițituri de apă, culcă te pe partea dreaptă și numără până la o mie...
— Ah, Ida, te rog vino puțin încoace. Nu pot să dorm, îți spun, mă frământă atâtea gânduri că mă doare capul... Cred că am temperatură, vezi și tu, și asta de la stomac; sau o fi din anemie, fiindcă vinele de la tâmple mi s au umflat și zvâcnesc, și parcă mă dor, atât sunt de pline. Asta nu înseamnă, totuși, că n am prea puțin sânge în cap...
Se auzi hârșâitul unui scaun și silueta osoasă și robustă a Idei, îmbrăcată cu rochia ei cafenie, simplă și demodată, se ivi printre draperii.
— Ei, ei, Tony, micuța mea, temperatură? Să vedem pulsul, fetița mea... Ia să punem noi o compresă, una mică...
Și cu pași lungi și hotărâți, ca de bărbat, se duse la comodă, scoase o batistă, o înmuie în lighean, se întoarse iar la pat și o așeză cu grijă pe fruntea Antoniei, apoi o netezi de câteva ori cu amândouă mâinile.
— Mulțumesc, Ida, ce bine mi face!... Ah, sati puțin lângă mine, buna și bătrâna mea Ida, aici pe marginea patului. Vezi tu, mă gândesc întruna la ziua de mâine... Ce trebuie să fac, spune! Mi se nvârtește capul.
Ida se așeză lîngă ea, își scoase din coșuleț acul și ciorapul întins pe ciupercă, apoi aplecându și capul brumat, cu părul lins, îi spuse, în timp ce ochii ei căprui, lucioși urmăreau neobosiți împunsăturile:
— Crezi că mâine are să te întrebe?
— Sigur, Ida. N am nici cea mai mică îndoială. N o să scape prilejul. Cum a fost cu Clara? Tot la o excursie ca asta... Aș putea să l ocolesc, vezi bine. Aș putea să mă țin mereu de ceilalți și să nu l las să se apropie... Dar atunci totul s a isprăvit! El pleacă poimâine, așa a spus, și nici nu se poate să mai rămnă dacă nici mâine nu se întâmplă nimic... Mâine trebuie să se hotărască totul. Dar ce să i răspund eu, Ida, dacă mă întreabă? Tu n ai fost măritată și de aceea nici nu cunoști, în fond, viața, dar ești o femeie cinstită și cu cap și ai patruzeci și doi de ani. Poți să mi dai un sfat? Am atâta nevoie!...
Ida Jungmann își lăsă ciorapul în poală.
— Da, da, Tony, micuța mea, m am gândit și eu mult la asta. Dar găsesc că nu mai poate fi vorba de vreun sfat, fetița mea. El nu mai poate să plece — Ida spunea „blece" — fără să vorbească cu tine și cu maică ta și dacă tu n ai să vrei, ei bine, trebuia să i faci vânt mai demult...
— Ai dreptate, Ida, dar nu puteam, vezi bine, până la urmă tot trebuie să se facă! Numai că mă gândesc întruna: pot încă să mai dau îndărăt, nu e prea târziu! Și stau întinsă în pat și mă perpelesc...
— Îți place, micuța mea? Spune drept!
— Da, Ida. Aș minți dacă aș spune altfel. Nu e frumos, dar nu frumusețea e totul în viață; e un om cât se poate de bun, nu e în stare să facă vreun rău, crede mă. Când mă gândesc la Grünlich... Dumnezeule! Spunea mereu că e activ și isteț și când colo el își ascundea cu perfidie potlogăriile... Ei, vezi tu, Permaneder nu e un astfel de om. E prea comod, aș zice, pentru așa ceva, ține prea mult la viața tihnită; ăsta, pe de altă parte, e și un cusur al lui, căci milionar sigur că n o să ajungă niciodată. Cred că se cam lasă pe tânjală și i place să „mocoșească", cum se zice acolo la ei... Fiindcă acolo în sud toți sunt așa și asta e ce am vrut să ți spun, Ida, asta i buba. La München unde era între oameni deopotrivă cu el, care vorbeau și se purtau ca el, pot zice că mi era chiar drag, atât de simpatic mi se părea, atât de sincer și de plăcut. Și mi am dat seama îndată că era ceva reciproc. La asta o fi contribuit, poate, și faptul că mă credea femeie bogată, mai bogată, mă tem, decât sunt în realitate, fiindcă, după cum știi, mama nu poate să mi dea cine știe ce zestre... Dar asta — sunt convinsă — nu e o problemă capitală pentru el. Prea mulți bani nu dorește... Așa că... Dar ce voiam să spun, Ida?
— La München, Tony, micuța mea, dar aici?
— Dar aici, Ida! înțelegi ce vreau să spun. Aici unde nu mai e deloc în mediul lui, unde toți sunt altfel, mai severi, mai ambițioși, mai demni oarecum... aici trebuie să mă simt stingherită adesea din pricina lui, da, ți o mărturisesc pe față. Ida, eu sunt o femeie cinstită, mă simt prost pentru el, deși, poate, e urât din partea mea! Vezi tu... i s a întâmplat de mai multe ori să zică pur și simplu „io" în loc de „eu". Așa se spune pe la ei, și se întâmplă să le scape și oamenilor celor mai cultivați, când sunt bine dispuși; nu i face rău nimănui, nu costă nimic, se pierde printre celelalte vorbe și nimeni nu se miră. Dar aici mama se uită chiondărâș la el, Tom își ridică sprânceana, unchiul Julius își trage capul între umeri și doar că nu pufnește de râs cum fac Krögerii totdeauna, iar Pfiffi Buddenbrook aruncă o privire maică sii, sau Frederikăi, sau Henriettei, și atunci mi e așa de rușine că îmi vine să fug din odaie și nici nu mă mai pot gândi să mă mărit cu el...
— Fugi de acolo, Tony, doar tot la München ai să trăiești cu el.
— Ai dreptate, Ida; dar gândește te că vine logodna și trebuie sărbătorită. Vrei să mi fie tot timpul rușine în fața alor mei, a familiilor Kistenmaker, Mollendorpf și mai știu eu cui, pentru că logodnicul meu e așa de puțin distins?... Ah, Grünlich era mai distins, dar în schimb, sufletul lui era negru, cum spunea odinioară domnul Stengel... Ida, îmi vâjâie capul; te rog, mai înmoaie compresa. În sfârșit, trebuie s o fac... spuse ea din nou, respirând liniștită când simți compresa rece pe frunte. Fiindcă lucrul de căpetenie e să mă mărit, să nu mai pierd vremea pe aici ca femeie divorțată... Ah, Ida, cât m am gândit zilele astea cum a fost când a apărut întâia oară Grünlich la noi, ce scene a făcut —un scandal, Ida! — apoi la Travemünde, familia Schwarzkopf... rosti ea încet și ochii i se opriră un timp visători asupra cârpiturii de pe ciorapul Erikăi, apoi logodna și Eimsbuttel și casa noastră... era elegantă, Ida... când mă gândesc la capoatele mele... Așa ceva n o să prea am alături de Permaneder; viața te face tot mai modestă, știi tu... și doctorul Klaassen și copilul, și bancherul Kesselmeyer... și apoi sfârșitul... a fost îngrozitor, Ida, nu ți poți închipui cât de îngrozitor a fost!... Și când ai avut asemenea experiențe cumplite în viață... dar Permaneder n o'să se amestece în afaceri murdare; e ultimul lucru pe care mi l aș putea închipui despre el, și din punct de vedere comercial prezintă toată încrederea. Cred într adevăr că, împreună cu Noppe, câștigă bani frumoși la fabrica de bere a lui Niederpaur. Și când voi fi nevasta lui, Ida, ai să vezi, voi avea eu grijă să fie mai ambițios, să ne ridicăm și noi, să și dea osteneala, să mă mândresc și eu și noi toți, căci în defintiv asta e datoria lui, când se însoară cu cineva din familia Buddenbrook! Își încrucișă mâinile sub cap și se uită în tavan. Da, da, au trecut zece ani în cap de când l am luat pe Grünlich... Zece ani! Și iată mă din nou în aceeași situație, trebuind să răspund la aceeași întrebare. Știi, Ida, viața e îngrozitor de serioasă!... Deosebirea e, însă, că atunci s a făcut mare tărăboi și toți se țineau de capul meu și mă chinuiau, iar azi toți tac chitic și li se pare de la sine înțeles că voi spune „da". Trebuie să știi, Ida, logodna asta cu Alois — îi zic Alois, fiindcă până la urmă tot are să se facă — n o să aibă nimic sărbătoresc și îmbucurător în ea; în fond nu mai e vorba deloc de fericirea mea; prin această a doua căsătorie, se înțelege de la sine, nu fac altceva decât să îndrept cu sânge rece greșeala săvârșită cu cea dintâi, fiindcă asta e datoria mea față de numele nostru... Așa gândește mama și așa gândește Tom...
— Ce vorbești, Tony, draga mea? Dacă tu nu l vrei și dacă el nu te poate face fericită...
— Cunosc viața, Ida, nu mai sunt o gâscă și am ochi să văd. Mama... poate că nu m ar împinge chiar de la spate, căci ea trece peste lucrurile care pun probleme și zice: assez. Dar Tom, ei bine, Tom vrea. N o să mă înveți tu să l cunosc pe Tom! Știi tu ce gândește Tom? Să ți spun eu ce gândește: „Oricine, oricine, dacă nu e cu totul nedemn. De data asta nu mai e vorba de o partidă strălucită, ci de a îndrepta, oarecum, prin o a doua căsătorie, greșeala de atunci." Asta gândește. Și de îndată ce a sosit Permaneder, el a cerut, în mod discret, informații comerciale despre el, de asta poți fi sigură; când răspunsurile i s au părut destul de favorabile și liniștitoare, chestiunea a fost pentru el ca și încheiată... Tom e un cap politic și știe ce vrea... Cine i a făcut vânt lui Christian?... E vorbă mare, Ida, dar așa este. Și de ce? Fiindcă Christian compromitea întreprinderea și familia, și asta fac, în ochii lui, și eu, Ida, nu prin fapte și vorbe, ci prin simpla mea existență ca femeie divorțată. El ar vrea ca situația asta să ia sfârșit, și are dreptate, iar eu, martor îmi este Dumnezeu, n am încetat de a l iubi câtuși de puțin și nădăjduiesc că și el îmi poartă aceleași simțăminte. La urma urmei ce am dorit mereu în tot acest timp? Să trăiesc iar, căci Dumnezeu să mă ierte dacă păcătuiesc, mă plictisesc aici la mama, doar abia am împlinit treizeci de ani și mă simt încă tânără. Viața nu înseamnă același lucru pentru toți, Ida. La treizeci de ani tu aveai părul cărunt, asta e o trăsătură a familiei voastre, și unchiul tău Prahl care a murit de sughiț...
Mai făcu vreo câteva reflecții în noaptea aceea, mai repetă de câteva ori: „În definitiv tot trebuie...", apoi dormi, adânc și liniștit, cinci ceasuri întregi.


VI

Orașul era acoperit de ceață, dar domnul Longuet, birjarul din Johannisstrasse cu o trăsură mare acoperită pe deasupra și deschisă pe de lături, spuse:
— În mai puțin de un ceas, iese soarele, și pe vorba domnului Longuet te puteai bizui.
Doamna Buddenbrook, Antonie, domnul Permaneder, Erika și Ida Jungmann luaseră împreună micul dejun, apoi, gata de drum, coborâseră unul după altul în vestibul, să i aștepte pe Gerda și pe Tom. Doamna Grünlich, îmbrăcată într o rochie de culoare crem, cu o cravată de atlaz sub bărbie, arăta minunat, deși în noaptea ce trecuse nu dormise decât foarte puțin. Șovăielile și nedumeririle păreau a fi luat sfârșit, fiindcă în timp ce stătea de vorbă cu musafirul lor și își încheia mănușile subțiri, fața ei era liniștită, sigură, aproape solemnă... Îi revenise buna dispoziție de altădată. Importanța propriei sale persoane, gravitatea hotărârii ce se aștepta de la ea, gândul conștient că a mai sosit o dată ziua care o obliga să spună un cuvânt cu greutate în istoria familiei, toate acestea o umpleau de un simțământ de mândrie și inima îi bătea mai tare. Noaptea, în vis, ea văzuse în cronica familiei locul unde avea de gând să însemne a doua ei logodnă... ștergând astfel de pe foaie pata neagră ce și va pierde orice importanță... și acum aștepta cu o bucurie plină de încordare clipa când avea să vină Tom și s o salute, dând grav din cap...
Consulul și soția lui sosiră cu oarecare întârziere, din pricină că tânăra doamnă Buddenbrook nu era obișnuită să și sfârșească toaleta atât de matinal. Thomas părea vesel și arăta bine în costumul cafeniu deschis, cu pătrățele mici, ale cărui revere late lăsau să se vadă marginile jiletcii de vară; ochii lui începură să zâmbească observând aerul de nespusă demnitate al Antoniei. Gerda, însă, a cărei frumusețe cam morbidă și misterioasă contrasta ciudat cu înfloritoarea sănătate a cumnatei sale, nu părea deloc să fie în dispoziție duminicală și de excursie. Poate că nu și făcuse somnul. Liliachiul întunecat — acesta era fondul rochiei sale — ce se armoniza într un mod atât de original cu roșul închis al părului des și greu, îi scotea și mai mult în relief albul mat al feței; în colțurile ochilor căprui și apropiați, umbrele viorii erau mai adânci și mai întunecate ca de obicei... își aplecă rece fruntea spre soacra ei, ca să i o sărute, întinse mâna cu o expresie destul de ironică domnului Permaneder și, când doamna Grünlich văzând o, bătu din palme exclamând: „Doamne, ce frumoașă ești iar, Gerda!", ea îi răspunse doar printr un zâmbet evaziv.
Avea o aversiune adâncă pentru inițiative de felul celei din ziua respectivă, mai ales vara și mai cu seamă duminica. Odăile ei cu perdelele lăsate erau cufundate aproape tot timpul într o lumină de amurg; ieșea rar, îi era groază de soare, de praf, de micii burghezi îmbrăcați de sărbătoare, de mirosul de cafea, de bere, de tutun... Și mai mult decât orice nu putea să sufere zăduful și faptul că i se tulbura liniștea.
— Dragul meu, îi spuse în treacăt lui Thomas când se pusese la cale această plimbare cu trăsura la Schwartau și la „Crângul uriaș", pentru ca oaspetele din München să poată vedea și câte ceva din împrejurimile vechiului oraș, știi, că așa cum m a lăsat Dumnezeu, eu în la liniștea și la tabieturile mele... Oamenii de felul meu nu sunt făcuți pentru agitație și schimbări. Nu i așa că pe mine o să mă scutiți?
Nu s ar fi măritat cu Tom, dacă n ar fi fost sigură că în asemenea privințe e de aceeași părere cu ea.
— Doamne sfinte, firește că ai dreptate, Gerda. De cele mai multe ori e o simplă închipuire că se petrece bine în astfel de împrejurări... Totuși, nimeni nu se dă la o parte, fiindcă nimeni nu vrea să treacă în ochii altora, și nici în ai lui proprii, drept un om bizar. Toată lumea are această vanitate: tu nu?... Altfel ușor am putea avea aerul unor biete ființe izolate și rezultatul ar fi că am pierde din stima oamenilor... Și mai e ceva, dragă Gerda. Toți avem motive să i facem cât de cât curte domnului Permaneder. Nu mă îndoiesc că înțelegi situația. S a copt ceva, și ar fi păcat, pur și simplu păcat, să nu se realizeze...
— Nu văd, dragul meu, întracât prezența mea... dar ce are a face. Fiindcă tu dorești, fie. Treacă de la noi și această plăcere.
— O să ți fiu adânc recunoscător...
Ieșiră în stradă... într adevăr, soarele începu să răzbească prin vălul de ceață, clopotele de la Sfânta Maria sunau sărbătorește și văzduhul era plin de ciripitul păsărilor. Vizitiul își scoase pălăria și doamna consul îi răspunse, dând din cap cu acea bunăvoință patriarhală care uneori îl cam punea în încurcătură pe Thomas.
— Bună dimineața, prietene... Ei, atunci să ne urcăm, scumpii mei. Acum ar fi timpul să rostim predica de dimineață, dar azi vom lăuda pe Domnul sub cerul liber, în inimile noastre, nu i așa, domnule Permaneder?
— Ba chiar așa, doamnă consul.
Apoi, cățărându se unul după altul pe scaricelele de tablă, intrară prin ușița îngustă de la spatele trăsurii; era loc berchet pentru zece persoane, așa că se așezară confortabil pe pernele îmbrăcate — în cinstea domnului Permaneder, fără îndoială — în pânză cu dungi albe și albastre. În cele din urmă ușița se închise zăngănind, domnul Longuet plescăi din limbă și strigă pe diferite tonuri „hi și ho", murgii voinici se încordară și vehiculul coborî pe Mengstrasse, o apucă de a lungul Travei, trecu pe lângă Holstentor, apoi cotind spre dreapta, o luă înainte pe șoseaua ce ducea la Schwartau...
Lanuri, livezi, pâlcuri de copaci, ferme... și în ceața tot mai înaltă, mai subțire și mai albastră, ochii încercau să deslușească ciocârliile al căror cântec răsuna în văzduh. Thomas fuma, se uita atent în dreapta, în stânga, și când treceau pe lângă vreo holdă, îi arăta domnului Permaneder semănăturile. Negustorul de hamei era de o voie bună cu adevărat tinerească, își trăsese puțin pe o ureche pălăria i verde împodobită cu peri de căprior, își cumpănea bastonul cu un mâner de os enorm în palma i albă și lată și chiar și pe buza inferioară, scamatorie care, deși aproape niciodată izbutită până la capăt, se bucura mai ales de zgomotoasa admirație a micii Erika. De vreo câteva ori spusese:
— N o să fie chiar Zugspitze, dar un piculeț tot o să urcăm și o să i tragem un chef de o să rămâie de pomină, ce zici, doamnă Grünlich?
Și începu să vorbească cu multă înflăcărare de excursii prin munți, cu rucsac, cu piolet — tânăra doamnă Buddenbrook îl răsplătea cu repetate „I auzi!" admirative. Apoi prin cine știe ce asociație de idei, domnul Permaneder își arătă în cuvinte mișcate regretul pentru absența lui Christian despre care auzise că e un domn atât de vesel.
— Nu totdeauna, spuse consulul. Dar e adevărat că în asemenea ocazii e neprețuit. O să mâncăm raci, domnule Permaneder, strigă apoi vesel. Raci și crabi din Marea Baltică! Ați gustat din ei de câteva ori și la mama; dar prietenul meu Dieckmann, proprietarul restaurantului „La crângul uriaș", îi prepară întotdeauna grozav. Și turtă dulce, renumita turtă dulce din ținutul nostru. Să nu fi ajuns încă faima ei pînă la Isar? Ei bine, o să vedeți!
Doamna Grünlich opri de vreo două trei ori trăsura ca să culeagă maci și albăstrele pe marginea șoselei și de fiecare dată domnul Permaneder, nespus de vioi, se arătă gata să i ajute, dar cum se cam temea să coboare și să urce din nou, până la urmă se lăsa păgubaș.
Erika striga de bucurie ori de câte ori vreo cioară își lua zborul, iar Ida Jungmann, care chiar pe vremea cea mai senină purta veșnic o haină de ploaie lungă, descheiată și o umbrelă, ca bună guvernantă ce era, nu participa numai de formă la toanele copiilor, ci le trăia întocmai ca ei, râzând fără jenă, cu un nechezat ușor, așa că Gerda, care n o văzuse încărunțind în slujba familiei, o măsură de câteva ori cam rece și mirată.
Erau în preajma Oldenburgului. în zare se iviră păduri de fagi, trăsura tăie târgușoral, străbătu mica piață cu o fântână cu roată, ajunse din nou în câmp, trecu urnind peste podul de deasupra râulețului Au și, în sfârșit, se opri în fața hanului cu un cat „La crângul uriaș". Era așezat la marginea unui lac neted cu pajiște, cu alei prunduite și straturi cu flori de țară; dincolo de locul acesta pădurea se ridica în formă de amfiteatru. Urcai panta pe niște trepte rustice înjghebate din rădăcini noduroase și colțuri de stâncă ieșite din pământ, iar pe terase, printre copaci, erau așezate mese vopsite în alb, scaune și bănci.
Familia Buddenbrook nu era cea dintâi venită. Câteva fete bine hrănite, și chiar un chelner, într un frac unsuros, treceau repede de colo până colo, cărând mâncăruri reci, limonadă, lapte și bere pe la mesele care, așezate la oarecare depărtare unele de altele, fuseseră ocupate de câteva familii cu copii.
Domnul Dieckmann, hangiul, purtând pe cap o tichiuță brodată cu amici galben, fără haină, veni personal la ușa trăsurii, să ajute oaspeților la coborât și, în timp ce Longuet cârmi la o parte, pentru a deshăma caii, doamna consul îi spuse patronului:
— Mai întâi o să facem o mică plimbare, prietene, pe urmă, peste un ceas, un ceas și jumătate, am vrea să luăm o gustare. Te rog să ni se puie masa sus... dar nu prea sus; pe terasa a doua, să zicem.
— Să ne dai ce ai mai bun, Dieckmann, adăugă consulul.
Avem un musafir răsfățat.
— Ba deloc, protestă domnul Permaneder. Ia acolo, o halbă de bere și ceva cașcaval...
Dar domnul Dieckmann înțelegea lucrurile altfel și începu să înșire la iuțeală:
— Tot ce am domnule consul... raci, creveți, tot soiul de cârnați, de brânzeturi, țipar afumat, somon afumat, morun afumat...
— E n regulă, Dieckmann, dumneata te pricepi mai bine. Pe urmă să ne dai șase pahare cu lapte și o halbă de bere, da nu mă nșel, domnule Permaneder, nu i așa?
— O dată bere, de șase ori lapte... Lapte dulce, lapte bătut, lapte acru, lapte cu smântână, domnule consul...
— Juma', juma', Dieckmann; lapte dulce și lapte bătut. Așadar peste un ceas. Și o luară peste poiană.
— Întâi trebuie să vedem izvorul, domnule Permaneder, spuse Thomas. Izvorul: adică izvorul din care se naște Au. Iar Au este râulețul pe malurile căruia e așezat Scwartau, și la origine, în întunecatul ev mediu, orașul nostru însuși era așezat acolo și acolo a stat până ce a ars. N o fi fost prea solid zidit, știți, și abia mai târziu a fost reclădit pe malurile Travei. De numele râulețului se leagă de altfel amintiri dureroase. Când eram copii găseam că are mult haz să ne ciupim de braț și să întrebăm: „Cum se cheamă râul de la Schwartau?" Firește că cel ciupit, fiindcă îl durea, îi striga, fără să vrea, numele... Ia te uită, se întrerupse deodată, la vreo zece pași depărtare de scări, familiile Mbllendorpf și Hagenstrom ne au luat o înainte!
Într adevăr, sus, la a treia cotitură a terasei împădurite, membrii principali ai celor două familii, legate între ele în chip atât de fericit, ședeau la două mese așezate cap la cap și mîncau, discutând plini de însuflețire. Bătrânul senator Mollendorpf prezida masa, un domn palid, cu cotlete albe, subțiri și ascuțite; era diabetic. Nevastă sa, născută Langhals, își mișca încoace și încolo lornieta cu coadă lungă, și ca totdeauna, părul cărunt îi flutura, zbârlit, în jurul capului. Era acolo și băiatul lor, August, un bărbat tânăr, blond, cu o înfățișare de om înstărit, soțul Miei, născută Hagenstrom, care, mică, vioaie, cu ochii mari, negri, strălucitori, și cu briliante aproape tot așa de mari la cercei, ședea între frații ei, Hermann și Moritz. Consulul Hagenstrom începuse să se îngrașe peste măsură, deoarece trăia neînchipuit de bine; se vorbea că își începe ziua mâncând pateuri de ficat de gâscă. Purta o barbă roșcată, retezată scurt și nasul lui — nasul maică sii — foarte teșit, părea că i apasă buza de sus. Doctorul Moritz, cu pieptul turtit și fața gălbuie, vorbea cu multă vioiciune, arătându și dinții ascuțiți și urâți. Amândoi frații își aduseră soțiile, căci și jurisconsultul era însurat de mai mulți ani; și anume cu o domnișoară Puttfarken din Hamburg, o femeie cu părul de culoarea untului, cu o față extrem de nepăsătoare, afectând vădit un aer englezesc, dar cu trăsături foarte frumoase și proporționate, fiindcă doctorul Hagenstrom nu s ar fi putut însura cu o fată urâtă; așa ceva nu s ar fi potrivit cu faima lui de om cu gust. În sfârșit, erau de față fetița lui Hermann Hagenstrom și băiețelul lui Moritz Hagenstrom, doi copii îmbrăcați în alb, care de pe acum erau ca și logodiți, deoarece averea familiilor Huneus și Hagenstrom nu trebuia să se împrăștie. Toți mâncau jumări cu șuncă.
Cele două grupuri nu se salutară decât atunci când familia Buddenbrook trecu, la mică distanță, prin fața celorlalți. Bătrâna doamnă Buddenbrook dădu din cap puțin distrată și în același timp mirată, Thomas își ridică pălăria și își mișcă buzele ca și cum ar fi spus o vorbă îndatoritoare și totuși rece, iar Gerda se înclina formal și distant. Domnul Permaneder, însă, înviorat de urcuș, își flutură cu ingenuitate pălăria verde, strigând cu glas tare și plin de veselie:
— Bună dimineața vă poftim!
La aceste cuvinte, soția senatorului Mollendorpf își potrivi lornieta... Cât despre Tony, ea își ridică puțin umerii, își dădu capul pe spate, încercând în același timp să și proptească bărbia în piept, și salută de la o înălțime oarecum inaccesibilă, privirea ei lunecând exact pe deasupra pălăriei elegante, cu boruri largi, a Juliei Mollendorpf... În clipa aceasta hotărârea ei deveni definitivă și de neclintit...
— Mulțumesc lui Dumnezeu, de o mie de ori mulțumesc, Tom, că nu mâncăm decât peste un ceas. N am nici un chef s o văd pe această Julchen numărându mi îmbucăturile, știi... Ai băgat de seamă cum a salutat? Abia, abia a clătinat capul. Și, după modesta mea părere, pălăria aceea era cu totul lipsită de gust...
— Ei, în ce privește pălăria... Dacă e vorba de salut, însă, nici tu nu te ai prea topit de amabilitate, draga mea. Dar nu te necăji, altfel faci riduri.
— Eu să mă necăjesc, Tom? A, nu! Dacă oamenii ăștia își închipuie că au căzut cu hârzobul din cer, sunt pur și simplu ridicoli, nimic altceva. Ce deosebire este între această Julchen și mine, dacă mi dai voie să te întreb? Că ea n a dat peste un escroc, ci numai peste un gogoman, cum ar zice Ida. Și aș vrea s o văd dacă, în situația mea fiind, ar fi în stare să și găsească un al doilea...?
— Asta înseamnă că tu vei găsi?
— Un gogoman, Thomas?
— Tot e mai bun decât un escroc.
— Nu i nevoie să fie nici una nici alta. Dar să nu mai vorbim de asta.
— Foarte bine. Am rămas de altfel în urmă. Domnul Permaneder urcă plin de avânt... Poteca umbrită din pădure deveni un drum neted și nu peste mult timp drumeții ajunseră la „izvor", un punct încântător și romantic, cu un pod de lemn peste o mică prăpastie cu râpe brăzdate de crăpături, cu copaci înclinați, ale căror rădăcini atârnau în aer. Cu păhărelul pliant de argint pe care doamna Buddenbrook îl adusese cu dânsa ei luară apă din micul bazin de piatră, chiar de unde țâșnea izvorul, și se răcoriră cu băutura rece și feruginoasă. Domnul Permaneder avu un mic acces de galanterie, stăruind să fie servit de doamna Grünlich personal. Era plin de recunoștință, repeta întruna: „Ei, asta mai zic și eu!" apoi începu să sporovăiască prudent și plin de atenție, când cu doamna consul și cu Thomas, când cu Gerda și cu Tony, ba până și cu mica Erika... Chiar Gerda, care până atunci suferise atât de mult din pricina căldurii dogoritoare și umblase înțepenită într o muțenie nervoasă, începu să se învioreze; iar când, după un mers în pas grăbit, sosiră din nou în fața hanului și se așezară pe terasa a doua, la o masă încărcată cu bucate alese, ea fu aceea care regretă, în cuvinte cât se poate de amabile, apropiata plecare a domnului Permaneder: tocmai acum când ajunseseră să se cunoască puțin și când se putea ușor vedea că de ambele părți se întâmpla tot mai rar să nu se înțeleagă sau să se înțeleagă greșit din pricina particularităților dialectale... Ea bunăoară poate afirma sus și tare că prietena și cumnata ei Tony a rostit de două trei ori cu adevărată virtuozitate expresia mtincheneză: „Doamne ferește ne și ne apără!"
Domnul Permaneder se feri să dea un răspuns hotărât la cuvântul „plecare". Deocamdată se dedică trup și suflet trufandalelor ce se găseau din plin pe masă, știind că de asemenea bunătăți n o să prea aibă parte dincolo de Dunăre.
Mâncau fără grabă din delicatese, iar Erika se bucura mai ales de șervețelele de hârtie de mătase pe care le găsea cu mult mai frumoase decât șervetele mari de olandă de acasă și, cu îngăduința chelnerului, băgă chiar câteva în buzunar, drept amintire. Domnul Permaneder și consulul fumară, unul câteva țigări negre de foi, iar celălalt țigarete, în timp ce familia stătea tihnit de vorbă cu musafirul. De remarcat era însă că nimeni nu se mai gândise la plecarea domnului Permaneder și că din capul locului nimeni nu vorbea absolut deloc de viitor. Oamenii își povesteau mai degrabă amintirile, discutau evenimentele politice din ultimii ani. Domnul Permaneder râdea de se cutremura de niște anecdote de la patruzeci și opt pe care le spunea doamna consul (le știa de la defunctul ei soț), apoi le vorbi despre revoluția de la München și despre Lola Montez pentru care doamna Grünlich arăta un interes grozav. Apoi, când pe nesimțite se făcu ora unu după masă și Erika, înfierbântată de soare și încărcată cu bănuței, cu păpădii și cu fel de fel de ierburi se întoarse, împreună cu Ida, din hoinăreala de pe câmp și le aduse aminte de turta dulce pe care fusese vorba să o cumpere, toată lumea se ridică și pomi la vale spre sat... nu mai înainte însă, ca doamna Buddenbrook, ai cărei oaspeți fuseseră cu toții, să achite nota cu o monedă de aur nu din cele mai mici.
În fața restaurantului dădură ordin birjarului ca într un ceas să fie gata cu trăsura, căci întorși în oraș, voiau să se mai odihnească puțin înainte de masă. Apoi, cu pași tărăgănați — era o căldură de se înfierbântase și praful de pe drum — se îndreptară spre căsuțele scunde ale sătucului.
Îndată ce trecură podul de peste Au, mica ceată se înșiră în mod firesc, de la sine, și această ordine se păstră tot timpul drumului, în frunte, datorită pașilor ei lungi, era mamzel Jungmann, alături de neobosita Erika ce alerga după fluturi albi; veneau apoi, împreună doamna consul, Thomas, și Gerda, și în urmă, la oarecare depărtare chiar, doamna Grünlich cu domnul Permaneder. în față era gălăgie, fiindcă fetița chiuia întruna și, cu nechezatul ei caracteristic, adânc, plin de bunăvoință, Ida îi ținea isonul. La mijloc, tustrei tăceau, căci din pricina prafului Gerda căzuse din nou într o toropeală nervoasă, iar bătrâna doamnă Buddenbrook, ca și fiul ei, erau cufundați în gânduri. Și la urmă, era liniște... dar numai în aparență, căci Tony și oaspetele din Bavaria își vorbeau cu vocea scăzută, confidențial. Despre ce vorbeau? Despre domnul Grünlich...
Domnul Permaneder observase, pe drept cuvânt, că „Erika e o fetiță foarte drăgălașă și frumușică, dar cu toate acestea nu seamănă aproape deloc cu maică sa", la care Tony îi răspunsese:
— E leită taică său și, se poate spune, nu spre paguba ei, căci, ca înfățișare, Grünlich era un gentleman — ce i adevărat e adevărat! Avea de pildă niște favoriți aurii, ceva cu totul original; în viața mea n am văzut alții la fel...
Apoi, deși în casa lui Niederpaur, la München, Tony îi povestise destul de exact întreaga istorie a căsniciei ei, domnul Permaneder se interesă încă o dată, pe ndelete, despre toate și, clipind îngrijorat și compătimitor din ochi, o întrebă amănunte în legătură cu falimentul...
— A fost un om rău, domnule Permaneder, căci altfel, crede mă, tata nu m ar fi luat de la el. În lumea asta nu toți oamenii au inimă bună, atâta lucru m a învățat și pe mine viața, știi oricât aș fi încă de tânără, deși de zece ani de zile sau așa ceva sunt văduvă. A fost un om rău, iar Kesselmeyer, bancherul lui, care pe deasupra mai era și mărginit — minte de cățel nu altceva — a fost și mai rău. Dar asta nu înseamnă că pe mine mă cred în schimb un înger, fără nici un fel de vină... să nu mă înțelegi greșit! Grünlich mă neglija, și dacă din când în când se așeza lângă mine, ce crezi că făcea? Își citea jurnalul. Mă trăgea pe sfoară, mă lăsa să stau tot timpul la Eimsbuttel, căci în oraș aș fi putut afla de mocirla în care se scufundase... Dar nici eu nu sunt decât o biată femeie, am și eu cusururile mele și e sigur că n am procedat totdeauna așa cum ar fi trebuit. Așa de pildă, prin nechibzuința și risipa mea, ca și prin rochiile de casă pe care mi le tot făceam, i am dat soțului meu destule pricini să se plângă și să fie îngrijorat... Trebuie să adaug însă că am o scuză: eram un copil când m am măritat, o gâscă, o proastă. De exemplu abia în ajunul logodnei, crede mă, am aflat că, legile federale privitoare la universități și la presă intraseră din nou în vigoare în urmă cu patru ani. Frumoase legi de altfel!... O, e atât de trist într adevăr, că numai o dată trăim, domnule Permaneder, că nu putem s o luăm încă o dată de la capăt; am cumpăni mult mai bine unele lucruri...
Tăcu și privi încordată în jos, spre cărare; îi oferise cu destulă abilitate un punct de plecare, deoarece nu era greu de înțeles că, dacă e într adevăr cu neputință să iei viața de la început, nu este în schimb exclus să faci o căsătorie nouă, mai bună. Dar domnul Permaneder nu ținu pesemne să se folosească de acest prilej și se mulțumi să l ocărască în cuvinte aspre pe domnul Grünlich, în timp ce „musca" de pe bărbia i mică și rotundă se zbârlea...
— Ce tip scârbos, respingător! Dacă ar fi aici câinele nerușinat, l aș învăța eu minte...
— Vai, domnule Permaneder! Nu, nu spune asta! Trebuie să iertăm și să uităm. „A mea este răzbunarea", a zis Domnul... Întreab o pe mama. Să mă ferească Dumnezeu!... Nu știu pe unde o fi Grünlich acum și cum i a mers în viață, dar îi doresc tot binele, deși poate nu merită...
Ajunseseră în sat și acum se aflau în fața căsuței scunde unde era brutăria. Se opriseră aproape fără să știe și fără să și dea seama și priveau cu ochi serioși, absenți, la Erika și Ida, la doamna consul, la Gerda și Thomas care dispăreau pe rând, îndoiți de șale, prin ușa ridicol de joasă a prăvăliei; atât erau de adânciți în discuția lor, cu toate că până acum nu spuseseră decât nerozii și lucruri fără rost.
Alături de ei era un gard și lângă gard un strat de flori, lung și îngust, unde creșteau câteva fire de rezeda. Cu capul plecat și cam înfierbântat, doamna Grünlich răscolea de zor, cu vârful umbrelei, pământul negru și afinat. Domnul Permaneder, căruia îi alunecase pe frunte pălărioara verde împodobită cu peri de căprior, stătea foarte aproape de ea și cu bastonul său lua și el parte din când în când la săpatul stratului de flori. Stătea și el cu capul în pământ, dar ochii i mici, bulbucați, de un albastru spălăcit, care sclipeau, ba chiar se și roșiseră puțin, se ridicau spre ea cu o expresie de devotament, de tristețe și de încordare și aceeași expresie o aveau și mustățile ce i atârnau în franjuri peste gură.
— Ei! acum firește că vă e frică al dracului de căsătorie și n ați mai vrea să încercați pentru nimic în lume a doua oară; așa i, doamnă Grünlich?...
Ce stângăcie! se gândi Tony. E oare nevoie să confirm?... Îi răspunse:
— Da, dragă domnule Permaneder, îți mărturisesc sincer că mi ar veni greu să mă leg față de cineva pentru toată viața, și asta din pricină că am învățat ce înspăimântător de serioasă este o astfel de hotărâre... Pentru așa ceva e nevoie de stăruitoarea convingere că e vorba de un om într adevăr onest, nobil și de inimă...
Domnul Permaneder își îngădui s o întrebe dacă pe el îl socotește drept un astfel de om, la care ea îi răspunse:
— Da, domnule Permaneder, așa te socotesc.
Nu mai urmară decât câteva cuvinte, abia șoptite, care cuprindeau învoiala de logodnă și îngăduința pentru domnul Permaneder, de a se adresa, de ndată ce vor sosi acasă, doamnei Buddenbrook și lui Thomas...
Când ceilalți tovarăși de excursie ieșiră din brutărie, cu pungile doldora de turtă dulce, consulul se uită discret peste capetele celor doi, care păreau grozav de stingheriți; domnul Permaneder nici nu încerca să se prefacă, iar Tony își ascundea simțămintele sub masca unei demnități aproape maiestuoase.
Toți se grăbiră să ajungă la trăsură, căci se înnorase și începuse să picure.
Tony avusese dreptate: îndată după sosirea domnului Permaneder, fratele ei își făcuse rost de informații exacte asupra situației lui. Din cele aflate reieșea că X. Noppe & Comp. e o casă cu o activitate cam limitată, dar absolut serioasă care, colaborând cu fabrica de bere pe acțiuni condusă de domnul Niederpaur, realizează un venit frumos și că, împreună cu cei 17 000 de taleri ai Antoniei, partea domnului Permaneder ar ajunge pentru o viață burgheză tihnită și fără lux. Bătrâna doamnă Buddenbrook fusese încunoștințată și, într o convorbire amănunțită între ea, domnul Permaneder, Antonie și Thomas, ce avu loc în salonul cu peisaje, chiar în seara logodnei, toate chestiunile fură puse la punct, fără nici o greutate: și în privința Erikăi, care la dorința Antoniei și cu emoționata încuviințare a logodnicului, trebuia să vină și ea la München.
După două zile negustorul de hamei plecă — „fiindcă altfel Noppe are să înceapă să suduie" — dar chiar în luna iulie doamna Grünlich se întîlni din nou cu el, în orașul lui natal; era împreună cu Tom și Gerda, pe care îi însoți la băile Kreuth unde aveau să stea câteștrei patru sau cinci săptămâni, în timp ce doamna Buddenbrook, cu Ida și cu Erika rămăseseră la Marea Baltică. De altfel la München cele două perechi avură prilejul să vadă casa din Kaufinger Strasse — aproape de tot de locuința soților Niederpaur — pe care domnul Permaneder intenționa s o cumpere, urmând să închirieze cea mai mare parte a ei. Era o casă bătrânească, ciudată, cu o scară îngustă ce începea chiar de la intrare și suia drept, fără întrerupere, fără o cotitură, ca o scară ce duce la cer, pînă la etajul întâi, de unde trebuia să mergi de o parte și de alta pe un coridor lung ca să ajungi la odăile din față... Pe la mijlocul lui august, Tony se întoarse acasă pentru ca săptămânile următoare să le dedice trusoului. Păstrase, e adevărat, multe obiecte din prima ei căsnicie, dar ele trebuiau completate prin noi cumpărături și într o zi, din Hamburg, unde fuseseră comandate mai multe lucruri, sosi și o rochie de casă... garnisită de data aceasta nu cu catifea, ci numai cu funde de postav.
Spre sfârșitul toamnei, domnul Permaneder sosi din nou în Mengstrasse; nimeni nu dorea să mai amâne lucrurile...
Solemnitățile căsătoriei se desfășurară întocmai cum se așteptase și cum dorise Tony: nu se făcu mare tărăboi.
Să lăsăm pompa, spuse consulul — ești din nou măritată; e ca și cum nici o clipă n ai fi încetat să fii.
Nu trimiseră decât puține invitații (firește că doamna Grünlich avu grijă ca Julchen Mollendorpf, născuta Hagenstrom, să primească neapărat una), renunțară la călătoria de nuntă, fiindcă domnul Permaneder nu putea suferi aceste „mofturi”, iar Tony, care nu demult se întorsese din vilegiatura, găsea prea lung chiar și drumul până la München. Cununia fu celebrată de data aceasta nu în sala cu coloane, ci în biserica Sfânta Maria, în cerc familial restrâns. Tony purta cu demnitate florile de portocal — în loc de mirt — iar preaveneratul pastor Kolling le vorbi cu o voce ceva mai slabă ca altădată, dar tot în cuvinte energice, despre cumpătare.
Christian sosi de la Hamburg, îmbrăcat foarte elegant și cu aerul cam obosit, dar vesel, povesti tuturor că afacerile lui cu Burmeester merg „tip top", apoi declară că după toate probabilitățile Klothilde și cu el doar „acolo sus" se vor căsători, „bineînțeles fiecare pe socoteala lui" și ajunse cu mare întârziere la biserică, fiindcă făcuse mai înainte o vizită la club. Unchiul Justus, foarte mișcat, se arătă darnic ca totdeauna, cumpărându le proaspeților căsătoriți o fructieră extraordinar de frumoasă din argint masiv... Acasă, bătrânul și nevasta lui răbdau aproape de foame, căci în slăbiciunea ei, mama plătea mereu, și asta din banii de coșniță, datoriile lui Jakob, fiul dezmoștenit și izgonit de mult, care, după zvonurile ce se vânturau, se afla pentru moment la Paris.
Doamnele Buddenbrook din Breite Strasse făcură remarca:
— Ei, să sperăm că de data aceasta va dura.
Partea neplăcută era că toată lumea se îndoia de sinceritatea speranței lor... Sesemi Weichbrodt, în schimb, se ridică în vârful picioarelor și, plescăind ușor din buze, își sărută pe frunte fosta elevă, de aci înainte doamna Permaneder, apoi accentuând vocalele îi ură din toată inima:
— Fii fericită, copil bon!


VII

Pe la orele opt dimineața, de îndată ce își părăsea așternutul, consulul Buddenbrook cobora la subsol, pe scara în spirală aflată îndărătul ușiței; acolo își lua baia zilnică, își punea din nou halatul și începea să se ocupe de treburile obștești. Era clipa în care își făcea apariția în odaia de baie, cu mâini roșii și cu o față inteligentă, domnul Wenzel, bărbier și membru al adunării cetățenești, aducând cu sine de la bucătărie o oală de apă caldă, precum și celelalte ustensile. Și, în timp ce consulul se așeza într un fotoliu mare, dându și capul pe spate, iar domnul Wenzel își pregătea săpunul, se înfiripa aproape totdeauna o conversație. Ea pornea de la odihna din timpul nopții și de la starea vremii, trecea însă repede la evenimentele mondiale, dezbătea chestiuni de interes local și se încheia de obicei cu considerațiuni de natura strict comercială și familială... Toate acestea prelungeau foarte mult operația, fiindcă de câte ori vorbea consulul, domnul Wenzel trebuia să și îndepărteze briciul de obrazul lui.
— Ați dormit bine, domnule consul?
— Mulțumesc, Wenzel. E frumos afară?
— E ger și se adună nori de zăpadă, domnule consul. În fața bisericii Sfântul Iacob țângăii iar au făcut un lunecuș de zece metri, era cât pe ce să cad când am ieșit de la primar. Lua i ar dracu'!
— Ai văzut jurnalele de azi?
— Da, Anzeigen și Hamburger Nachrichten. Nu vorbesc decât de bombele lui Orsini... îngrozitor... Pleacă omul la Operă și... Frumoasă lume, acolo, ce să zic!...
— Ei, nu cred să aibă cine știe ce importanță. În orice caz, n are nimic de a face cu poporul; singura urmare a acestui atentat are să fie întărirea poliției și a cenzurii. Omul are să fie cu ochii n patru... Firește că asta înseamnă o veșnică neliniște, e foarte adevărat, căci mereu va trebui să întreprindă câte ceva pentru a se menține la suprafață. Oricum, eu unul îl respect. Cu tradițiile lui cel puțin nu poți fi un gogoman, cum ar zile mamzel Jungmann, și chestia cu brutăriile și cu ieftinirea pâinii, de pildă, m a impresionat. Fără îndoială că face mult pentru popor...
— Da, tocmai asta spunea adineauri și domnul Kistenmaker.
— Stephan? Ieri am vorbit cu el despre aceste lucruri.
— Și Friederich Wilhelm al Prusiei e pe drojdie, domnule consul. N o mai duce mult. Se vorbește că prințul preia definitiv regența.
— Ei, pe ăsta trebuie să l urmărim cu atenția încordată. De pe acum acest Wilhelm dovedește idei liberale, și e sigur că nu privește constituția cu scârbă ascunsă ca fratele său... Bietul om, până la urmă tot supărarea o să l macine... Ce se aude din Copenhaga?
— Absolut nimic, domnule consul. Nu vor și pace! Poate să declare Confederația că întreaga constituție elaborată pentru Holstein și Lauenburg e nulă din punct de vedere juridic... dumnealor acolo la nord nu sunt dispuși s o suspende...
— Da, e nemaipomenit, Wenzel. Oamenii ăștia provoacă de a dreptul Dieta federală să treacă la măsuri executive! Și măcar de ar fi și Dieta nițel mai activă!... Ei da, ăștia s danezii. Îmi aduc foarte bine aminte ce ciudă mă apuca încă din copilărie când auzeam cântecul care începea cu cuvintele: Gib mir, gib allen denen, die sich von Herzen sehnen în care pe denen totdeauna mi l închipuiam scris cu a — și nu mi intra în cap că Dumnezeu trebuie să le dea și danezilor ceva... Ia seama la locul acesta dureros, Wenzel. Dumneata râzi... Dar ce te faci cu legătura directă de cale ferată până la Hamburg! Am avut câteva lupte diplomatice pe chestia asta și câte o să mai avem, până când cei din Copenhaga o să ne acorde concesiunea...
— Da, domnule consul, și ceea ce e mai prost e că Societatea de cale ferată Altona Kiel și, dacă te uiți mai bine, întregul Holstein sunt împotrivă; tocmai asta spunea adineauri și doctorul Oeverdieck, primarul. Îi apucă o frică nebună când se gândesc la avântul pe care l ar putea lua orașul Kiel...
— E de înțeles, Wenzel. Asemenea legături noi între Marea Baltică și Marea Nordică!... Și să vezi că indivizii de la Altona Kiel n or să înceteze să comploteze. Sunt în stare să construiască o linie de concurență: Holsteinul răsăritean Neumunster Neustadt... da, nu este exclus... Dar nu trebuie să ne lăsăm intimidați; avem absolută nevoie de legătură directă cu orașul Hamburg.
— Dumneavoastră luptați din toate puterile pentru asta, domnule consul.
— Ei da... pe cât îmi îngăduie puterile și pe măsura influenței de care mă bucur ici și colo... Mă interesez de politica noastră feroviară și asta e o tradiție la noi, căci tatăl meu din '51 făcea parte din Consiliul de administrație al căilor ferate din Buchen și desigur acesta e motivul pentru care, la treizeci și doi de ani am fost ales și eu acolo, deși până acum nu am cine știe ce merite deosebite.
— O, domnule consul, după discursul pe care l ați rostit atunci în adunarea cetățenească...
— Ei, da'... a făcut oarecare impresie; în orice caz, bunăvoința nu mi lipsește. Pot să i fiu recunoscător tatălui meu, bunicului și străbunicului care mi au netezit calea. O mare parte din încrederea și considerația pe care și au câștigat o ei în oraș a trecut fără îndoială asupra mea; altfel nu m aș putea mișca așa de ușor... Ce n a făcut, de pildă, tatăl meu după '48 și pe la începutul acestui deceniu, pentru reforma poștei? Gândește te, Wenzel, cât a stăruit, în adunarea cetățenească, pentru ca diligența de Hamburg să fie legată cu poșta și că, prin anul '50, în ședințele Senatului, care pe vremea aceea era de o încetineală de neiertat, a dus o adevărată campanie, făcând propuneri peste propuneri, pentru intrarea noastră în Uniunea poștală austro germană... Dacă azi avem un tarif redus pentru scrisori și pentru imprimate, dacă avem timbre, cutii de poștă și legătură telegrafică cu Berlinul și cu Travemünde, tata nu este ultimul dintre cei cărora trebuie să le mulțumim și dacă el și alții vreo câțiva nu s ar fi ținut mereu de capul Senatului, am fi rămas pe vecie în urma poștei daneze și a celei din Thurn și Taxis. Așa că, dacă azi îmi spun părerea într o astfel de problemă, lumea mă ascultă.
— În chestiunea asta, pe Dumnezeul meu, aveți toată dreptatea. Și în ceea ce privește linia ferată Hamburg, nu s nici trei zile de când doctorul Oeverdieck, primarul, mi a spus: „Dacă ajungem în situația de a cumpăra la Hamburg un teren potrivit pentru gară o să l trimitem acolo și pe consulul Buddenbrook. În astfel de negocieri, consulul Buddenbrook e mai util decât mulți juriști..." Așa mi a spus cuvânt cu cuvânt...
— Ei, foarte măgulitor pentru mine, Wenzel. Dar aici pe bărbie mai pune puțin săpun, să iasă curat de tot... Scurt și cuprinzător, trebuie să ne mișcăm! N am nimic împotriva lui Oeverdieck, dar e cam bătrân și dacă eu aș fi primar, totul ar merge, cred, mai repede. Nu pot să ți spun ce mulțumit sunt că au început lucrările pentru luminatul cu gaz și că dispar în sfârșit blestematele de lămpi cu petrol, cu lanțurile lor cu tot. Și pot să mărturisesc că am contribuit și eu puțin la acest succes... A, câte lucruri nu sunt încă de făcut! Căci vremurile se schimbă, Wenzel, și noi avem o mulțime de obligații față de aceste timpuri noi. Când mă gândesc la prima mea tinerețe... Dumneata știi mai bine decât mine cum era atunci pe aici. Străzile fără trotuar și printre pietre, ierburi până n genunchi, iar casele, cu ieșânduri și cu bănci la poartă... Și clădirile noastre medievale, pocite prin fel de fel cârpăceli, se ruinau, se măcinau, fiindcă deși particularii erau înstăriți și nimeni nu flămânzea, statul nu avea absolut nimic, totul mergea brambura, cum zice cumnatul meu Permaneder, și la reparații nimeni nu se gândea. Erau generații tihnite, fericite, pe vremea aceea și prietenul intim al bunicului meu, știi, bunul Jane Jacques Hoffstede, se plimba de colo până colo și traducea mici poezii indecente din franțuzește... dar asta nu putea continua la infinit; multe s au schimbat și o să trebuiască să se schimbe și mai multe... Nu mai avem 37 000 de locuitori, ci peste 50 000, precum știi, și caracterul orașului se schimbă. Există o serie de construcții noi, cartiere periferice care se întind, străzi bune și putem să restaurăm monumentele din epocile noastre de glorie. Dar, în fond, toate acestea sunt probleme secundare. Esențialul rămâne de făcut de acum înainte, dragul meu Wenzel; și iată mă ajuns la ceterum censeo al răposatului meu tată: uniunea vamală. Trebuie să intrăm în uniunea vamală, Wenzel, nu mai încape discuție și toți trebuie să mă ajutați, când lupt pentru asta... Ca negustor, crede mă, sunt mai inițiat în această chestiune decât diplomații noștri și îngrijorarea unora, care văd o primejdie pentru independența și libertatea noastră, e ridicolă în cazul de față. Interiorul țării, Mecklenburg și Schleswig Holstein, toate ni s ar deschide și asta e cu atât mai de dorit cu cât traficul cu Nordul nu l mai stăpânim în aceeași măsură ca în trecut... ajunge... prosopul, te rog, încheia consulul. Mai spunea o vorbă, două despre cursul actual la secară care era de cincizeci și cinci de taleri și — blestemată treabă! — avea mereu tendință de scădere, mai adăuga, poate, o remarcă asupra vreunui eveniment de familie din oraș, apoi domnul Wenzel dispărea prin subsol, pentru a goli în stradă, pe caldarâm, vasul sclipitor cu spumă, iar consulul se urca pe scara în spirală până în dormitor unde, după ce o săruta pe frunte pe Gerda care între timp se trezise, se îmbrăca.
Aceste scurte convorbiri matinale cu bărbierul isteț erau preludiul unor zile foarte agitate și active, pline și răspline de gânduri, de cuvântări, de tocmeli, de scrisori, de socoteli și de alergături încoace și încolo... Grație călătoriilor și cunoștințelor sale, interesului multiplu pentru tot ce l înconjura, Thomas Buddenbrook era, în mediul în care trăia, capul cel mai puțin mărginit de concepții burgheze și își dădea seama, fără îndoială, mai bine ca oricine de îngustimea și meschinăria condițiilor în care se mișca. Dar afară, în patria lui mai întinsă, după un avânt al vieții publice adus de anii revoluției, urmase o perioadă de lâncezeală, de liniște mocnită, de cale întoarsă, prea goală, pentru a putea preocupa o inteligență vie, și astfel îi rămânea destulă forță spirituală pentru ca, făcându și un principiu de viață din dictonul care atribuie o valoare pur simobilcă oricărei activități omenești, să și pună toată voința, toate facultățile, tot entuziasmul și elanul activ în slujba măruntei comunități în cuprinsul căreia numele lui era printre cele dintâi, precum și în slujba numelui și a firmei pe care le moștenise... destulă forță spirituală pentru a privi cu un ușor surâs ironic, dar în același timp și cu seriozitate, această ambiție a lui, ce năzuia spre putere și mărire într un cadru atât de strâmt.
Îndată ce și lua micul dejun, servit de Anton în sufragerie, se pregătea de plecare și pornea la biroul său din Mengstrasse. Nu stătea acolo mai mult de un ceas. Scria două trei scrisori sau telegrame urgente, dădea câteva dispoziții, punea în mișcare marele motor al întreprinderii, încredințând apoi supravegherea lui privirilor piezișe și chibzuite ale domnului Marcus.
Participa și vorbea la ședințe și adunări, zăbovea puțin pe la bursă, sub arcadele gotice din piață, făcea inspecții prin port, prin depozite, trata, în calitate de armator, cu căpitanii de vase... și — întrerupte doar de gustarea de dimineață luată în fugă cu maică sa, sau de prânzul cu Gerda, după care, culcat pe canapea, cu o țigară în gură, se destindea o jumătate de ceas răsfoind ziarele — treburile mergeau înainte, până seara târziu, fie că era vorba de afacerile proprii, fie că avea de rezolvat probleme în legătură cu vama, impozitele, construcțiile, calea ferată, poșta sau ajutorarea săracilor. Chiar în domenii ce i erau străine și în fond țineau de competența „specialiștilor", el știu să se inițieze, și mai ales în probleme financiare dovedi în scurtă vreme o pricepere deosebită.
Căuta să nu neglijeze nici viața mondenă. E adevărat că în această privință punctualitatea lui lăsa de dorit și sosea abia în ultima secundă, când nevastă sa îl aștepta îmbrăcată de gală iar trăsura stătea de o jumătate de ceas la scară. „Iartă mă, Gerda, afacerile..." spunea el, și își punea repede fracul. Dar la fața locului, la ospețe, la baluri, la serate, știa să arate un interes viu pentru tot, era un cause agreabil. Cât despre felul lor de a primi, nici una din casele bogate nu le o lua înainte nici lui, nici soției sale. Bucătăria și pivnița lor erau considerate „tip top". Thomas era prețuit ca un amfitrion îndatoritor, atent, prevenitor iar toasturile lui pline de spirit se ridicau peste nivelul obișnuit. Serile liniștite însă erau acelea pe care le petrecea în societatea Gerdei; fuma și o asculta cântând la vioară, sau citeau împreună câte o carte: povestiri germane, franceze sau ruse, alese de ea... Astfel lucra Thomas Buddenbrook și lupta pentru succes. Prestigiul lui era în continuă creștere și, cu toată micșorarea capitalului prin sumele cerute de înjghebarea situației lui Christian și de cea de a doua căsătorie a Antoniei, firma avu ani de mare prosperitate. Erau, totuși, câteva lucruri care îi paralizau pentru ceasuri întregi curajul, îi slăbeau mobilitatea spiritului, îi întunecau buna dispoziție.
Era, în primul rând, Christian, la Hamburg, al cărui asociat, domnul Burmeester murise subit în primăvara acestui an ('58), în urma unui atac de apoplexie. Moștenitorii retraseră din întreprindere capitalul decedatului și consulul încercă stăruitor să l oprească pe fratele său de a duce înainte negoțul cu propriile lui mijloace, căci știa ce greu e să ții o firmă mare cu un capital redus de la o zi la alta. Christian însă se încăpăâînă să rămână cu orice preț independent, prelua activul și pasivul casei H. C. F. Burmeester & Comp.... Era așadar de temut că aveau să urmeze neplăceri.
Era apoi sora consulului, Clara, la Riga... Că n avea nici un copil din căsătoria cu pastorul Tiburtius, asta treacă meargă, căci Clara Buddenbrook nu și dorise niciodată copii și, fără îndoială, avea foarte puțin talent de mamă, dar după cum scria și ea și Tiburtius, sănătatea ei lăsa foarte mult de dorit, și durerile de cap, de care suferea încă de când era fată, îi reveneau periodic, cu o intensitate aproape insuportabilă.
Asta era neliniștitor. A treia grijă era că nici acasă la el nu se arăta nici un semn de supraviețuire a numelui de familie. Gerda trata această problemă cu o suverană nepăsare, ce semăna într o foarte mare măsură cu un refuz plin de dezgust. Thomas își ascundea mâhnirea, dar bătrâna doamnă Buddenbrook, preocupată de acest lucru, îl chemă la o parte pe doctorul Grabow.
— Între noi, doctore, trebuie să se întâmple în sfârșit ceva în această privință, nu? Mi se pare că nici aerul de munte de la Kreuth, nici aerul de mare de la Glucksburg sau Travemünde n au prea fost de vreun folos. Ce părere ai?...
Și, fiindcă în cazul acesta rețeta favorită a lui Grabow „dietă severă, puțină carne de porumbel, câțiva pesmeciori" n ar fi fost un leac destul de energic, recomandă Pyrmont și Schlangenbad... Erau trei motive care dădeau de gândit. Și Tony?... Biata Tony!


VIII

Tony scria: „...Și dacă zic crochete, ea nu înțelege, fiindcă aici crochetele se numesc «chifteluțe de legume»; și ce cap de creștin ar putea ghici că e vorba de conopidă, când ea spune «carfiol»? Iar dacă spun «cartofi prăjiți», ea strigă «cee?» —până când zic «crumpene fripte», căci așa se cheamă, iar «cee?» înseamnă «poftim». Și asta e a doua, din pricină că pe prima, care se numea Kathi, mi am îngăduit s o trimit la plimbare, fiindcă din te miri ce începea să se mojicească sau cel puțin așa mi se părea mie; dar se poate să mă fi înșelat, după cum îmi dau seama acum, și asta pentru că aici niciodată nu știi dacă cineva îți vorbește grosolan sau prietenos. Cea de acum care se numește Babette, dar trebuie să pronunți «Babett», e drăguță ca înfățișare și are ceva foarte sudic într însa, cum sunt multe pe aici: părul și ochii negri și niște dinți de invidiat. Are bunăvoință și sub îndrumarea mea e în stare să gătească unele mâncăruri de la noi; astfel de pildă ieri am făcut măcriș cu stafide, dar am avut mare necaz din pricina asta, fiindcă lui Permaneder nu i a plăcut deloc, deși a scos cu furculița stafidele, una câte una; din pricina asta nu mi a vorbit toată după amiaza, ci numai a bombănit, și pot să ți spun dragă mamă, că viața nu e totdeauna ușoară."
Dar ceea ce îi amăra viața nu erau numai „chifteluțele de legume" și măcrișul... Chiar în luna de miere ea primi o lovitură năprasnică; ceva neprevăzut, nebănuit, ceva de neînțeles, o izbi, o întâmplare de neîndurat ce i stinse dintr o dată toată voia bună și de pe urma căreia nu și mai putea veni în fire. Lucrurile s au petrecut după cum urmează:
Abia la câteva săptămâni de la sosirea soților Permaneder la München, consulul Buddenbrook izbuti să realizeze în bani lichizi dota testamentară a surorii sale, adică suma de 51 000 de mărci, și preschimbată în fiorini, această sumă ajunse, așa cum trebuia, în mâna domnului Permaneder. Domnul Permaneder o depuse, sigur și în condiții bune. Apoi fără a șovăi, fără a roși, omul îi spuse nevesti sii:
— Tonel — îi zicea Tonel — mie mi ajunge. Mai mult nu ne trebuie. M am spetit destul, și acum, pe toți sfinții, vreau să mă odihnesc! O să dăm cu chirie parterul și etajul al doilea, iar noi o să stăm liniștiți aici; o friptură de porc o să se găsească oricând în casa asta și nu e nici o nevoie să facem pe nobilii, să ne umflam în pene... Seara o să dau pe la berărie. Dar nu s un prost și un nesătul, să adun mereu la parale! Vreau să trăiesc în tihnă. De mâine pun punct la toate și mă fac rentier.
— Permaneder! strigă ea, pentru întâia dată cu accentul acela gutural deosebit, cu care obișnuia să pronunțe numele lui Grünlich.
El însă îi răspunse doar atât:
— Hai, fii cuminte, Tonel!
Apoi cearta izbucni, una din acele certuri premature, grave și violente care zguduie pentru totdeauna fericirea unei căsnicii. El ieși învingător. Împotrivirea ei pătimașă fu înfrântă de dorința lui de viață „tihnită" și până la urmă domnul Permaneder își retrase capitalul din comerțul de hamei, astfel că acum domnul Noppe era acela care putea să șteargă cu creion albastru pe Comp. de pe cartea de vizită... Și, ca majoritatea prietenilor săi cu care seara, la masa rezervată de la „Hofbrauhaus", făcea câte o partidă de cărți și își golea obișnuitele trei halbe de bere, în calitatea lui de proprietar, bărbatul Antoniei își reduse activitatea la urcarea chiriilor, mulțumindu se să și taie, modest și pașnic, cupoanele.
Bătrânei doamne Buddenbrook acestea toate îi fură aduse la cunoștință în mod firesc. Dar în scrisorile trimise de doamna Permaneder fratelui său, se simțea durerea pe care ea o încerca... Biata Tony, cele mai crâncene temeri ale ei fuseseră mult depășite. Știa de la început că domnul Permaneder nu avea nimic din „spiritul întreprinzător" de care primul ei bărbat făcea atîta caz, dar niciodată n ar fi bănuit că își va bate joc atât de cumplit de toate speranțele pe care în ajunul logodnei ea i le destăinuise cu atâta încredere domnișoarei Jungmann, că își va nesocoti chiar în halul acesta îndatoririle pe care și le asumase însurându se cu „o Buddenbrook"...
Trebuia să golească și acest pahar și, din scrisorile ei cei de acasă înțelegeau că, încet încet, Tony se resemnează. Viața i se scurgea molcomă, monotonă, între bărbatul ei și fetița care mergea la școală; își vedea de gospodărie, întreținea relații prietenești cu locatarii de la parter și de la etajul al doilea, ca și cu familia Niederpaur din piața Sfânta Maria. Din când în când scria despre serile de la Teatrul Regal, unde se ducea cu prietena ei Eva, căci domnului Permaneder nu i plăceau aceste „mofturi", ba într o bună zi ieși la iveală că el, care trăia de mai bine de patruzeci de ani în „iabitul" său München, nu văzuse niciodată pe dinăuntru Pinacoteca.
Zilele treceau... Dar Tony nu mai găsea nici o bucurie adevărată în noua ei viață, de când domnul Permaneder, îndată după primirea dotei, se retrăsese din afaceri. Nu mai avea nici o speranță. Niciodată n o să le poată vesti celor de acasă un succes, o ascensiune. Asta i era viața: o existență fără griji, dar mărginită, lipsită de orice „distincție" — și așa va rămâne, fără posibilități de schimbare, până la capătul zilelor ei. Gândul acesta o apăsa. Și din scrisorile ei se desprindea lămurit că tocmai această stare de spirit, nu prea înălțătoare, îi îngreuna adaptarea la felul de viață din Germania de Sud. În lucruri mărunte se mai descurca. Ajunse să se înțeleagă cu servitoarele, cu furnizorii, să spună chifteluțe de legume în loc de crochete, să nu i mai dea bărbatului ei supă de fructe pe care acesta o calificase drept „zeamă dezgustătoare". Dar în linii generale ea continua să rămână o străină în noua i patrie; simțea că a fi o Buddenbrook nu însemna nimic deosebit pentru acești oameni de miazăzi și faptul acesta constituia o veșnică și neîntreruptă umilință pentru ea; și dacă într o scrisoare povestea cum într o zi un zidar, cu un ulcior de bere într o mână și cu o ridiche în cealaltă, o oprise în plină stradă pentru a o întreba: „Ești bună să mi spui cât e ceasul, vecino?", cu toată aparența lor glumeață, rândurile ei vibrau de indignare și puteai pune rămășag că, dându și capul pe spate, Tony trecuse mai departe fără a i răspunde zidarului, fără a l învrednici cu o privire măcar... De altfel nu purtările acestea necioplite, nu numai acest prea firav sentiment al distanței îi erau străine și antipatice: deși Tony nu pătrunsese adânc în viața plină de mișcare a Münchenului, totuși o înconjura atmosfera lui, atmosfera unui oraș mare, plin de artiști și de burghezi care nu făceau nimic, o atmosferă cam descompusă, pe care starea ei sufletească o împiedica adeseori s o respire cu umorul cuvenit.
Zilele treceau... Și deodată o fericire păru că se anunță, o fericire așteptată zadarnic în Breite Strasse și în Mengstrasse. La scurtă vreme după ziua de anul nou 1859 speranța deveni certitudine: Tony avea să devină pentru a doua oară mamă.
Acum bucuria tremura, așa zicând, în rândurile ei pline de întorsături exuberante, puerile și grave, cum de mult nu mai scrisese. În afară de călătoriile din timpul verii, care de altfel se limitau tot mai mult la malul Balticei, doamnei consul nu i mai plăcea să plece de acasă; acum, însă, îi părea rău că trebuia să rămână departe de fiica ei, tocmai într un moment ca acesta, asigurând o numai în scris de ajutorul proniei cerești. Dar Tom și Gerda își anunțară sosirea pentru botez și capul Antoniei era plin de planuri privitoare la o primire distinsă... Biata Tony! Primirea aceasta avu loc în împrejurări nespus de triste și botezul pe care și l imagina ca pe o încântătoare serbare intimă, cu flori, cu bomboane, cu ciocolată, nu putu să aibă loc, deoarece copilul, o fetiță, nu intrase în viață decât pentru a o părăsi, după un sfert de ceas chinuit, în timpul căruia doctorul se căznise zadarnic să mențină funcționarea micului organism fără vlagă...
Când consulul Buddenbrook și soția sa sosiră la München, Tony însăși nu era în afara oricărui pericol. Zăcea în pat, mult mai bolnavă decât la întâia naștere, și stomacul ei, a cărui sensibilitate nervoasă îi dăduse de furcă uneori și în trecut, refuza aproape orice hrană. Încet încet, se întrema totuși, și soții Buddenbrook putură să plece liniștiți în această privință, deși nu fără oarecare mâhnire, căci era prea vădit, și mai ales consulului nu i scăpase deloc că nici măcar durerea comună nu fusese în stare să i apropie într adevăr pe cei doi soți.
Nimeni n ar fi putut spune că domnul Permaneder n are inimă bună... Omul fu sincer zguduit la vederea copilului mort, boabe mari de lacrimi îi curgeau din ochii mici și umflați pe obrajii bucălați, prelingându i se în mustățile cu franjuri: gemea întruna oftând din greu:
— Ce pacoste, Dumnezeule! O adevărată pacoste! Vai și amar de capul meu!
Dar, după părerea Antoniei, datorită bonomiei lui, nu suferise îndeajuns; serile de la „Hofbrauhaus" îl ajutară să treacă destul de ușor hopul dureros și cu fatalismul comod, blajin, puțin morocănos și puțin tâmp pe care l exprima prin câte o „Zi i pacoste și pace!", omul „mocoșea" înainte.
Din scrisorile Antoniei, însă, tonul de deznădejde și chiar de tânguire nu mai dispăru de atunci... „Ah, mamă, scria ea, câte nenorociri pe capul meu! întâi Grünlich și falimentul, apoi Pennaneder rentier și în sfârșit copilul mort. Prin ce am meritat atâtea lovituri?"
Acasă, citind asemenea văicăreli, consulul nu și putea reține zâmbetul, căci cu toată durerea ce se ascundea printre rânduri, el simțea că în străfunduri tonul e de o mândrie aproape comică și știa că Tony Buddenbrook, fie că se numește doamna Grünlich, fie că se numește doamna Permaneder, a rămas tot copil și că toate aceste experiențe de om matur ea le trăia — de necrezut aproape — cu seriozitate copilărească, cu gravitate și, mai ales, cu tărie și rezistență de copil.
Nu înțelegea de ce trebuie să sufere; și cu toate că făcea haz de nemărginita evlavie a maică sii, ea însăși era atât de plină de acest simțământ, încât credea cu profundă ardoare într o răsplată dreaptă aici pe pămînt... Biata Tony! Moartea celui de al doilea copil al ei nu era nici ultima, nici cea mai aspră dintre loviturile ce i erau sortite...
Spre sfârșitul anului 1859, se întâmplă un lucru îngrozitor.


IX

Era o zi de sfârșit de noiembrie, o zi friguroasă de toamnă, cu cerul aburit prevestind aproape ninsoarea, cu neguri ce se tîâau din loc în loc, străpunse pe ici, pe colo de câte o rază de soare, una din acele zile când, în orașul maritim, crivățul șuiera atât de hain prin colțurile masive ale bisericilor, încât nu era greu deloc să te alegi cu o pneumonie.
Intrînd în sufrageria mică pe la amiază, consulul Thomas Buddenbrook o găsi pe maică sa la masă, cu ochelarii pe nas, aplecată asupra unei hârtii.
— Tom, spuse ea și, în timp ce l privea, voia parcă să îndepărteze cu amândouă mâinile hîrtia, ca și cum ar fi șovăit să i o arate, nu te speria... Ceva neplăcut... Nu înțeleg... De la Berlin... Trebuie să se fi întâmplat ceva...
— Te rog! spuse el scurt. Păli și o clipă vinele i se îngroșară pe la tâmple, căci își încleștase fălcile. Întinse mâna cu o mișcare extrem de hotărâtă, ca și cum ar fi vrut să spună: „Te rog, repede, să trecem la vestea neplăcută! Fără introducere!"
Sta în picioare și citea rândurile așternute pe hârtie, ridicându și una din sprâncenele blonde și răsucindu și încet vârfurile mustăților lungi. Era o telegramă cu următorul cuprins: „Nu vă speriați. Sosesc neîntârziat cu Erika. Totul s a sfârșit. Nenorocita voastră Antonie."
— Neîntârziat, neîntârziat... repetă el mânios, privind spre maică sa și dând repede din cap. Ce înseamnă neîntârziat?
— E un fel de a vorbi, Tom; nu înseamnă nimic. Vrea să spună: pe curând, sau așa ceva.
— Și de la Berlin? Ce caută ea la Berlin? Cum a ajuns la Berlin?
— Nu știu, Tom, nu înțeleg încă nimic. Telegrama a sosit acum zece minute. Dar ceva trebuie să se fi întâmplat și trebuie să așteptăm, să vedem ce este. Dare ar Dumnezeu să nu fie vreo nenorocire. Șezi, dragul meu, și mănâncă.
Thomas se așeză și, cu gândul aiurea, își turnă porter în paharul înalt, de cristal gros.
— Totul s a sfârșit, repetă el. Apoi: „Antonie". Ei, copilării...
Mâncă și bău în tăcere. După puțin timp maică sa îndrăzni să întrebe:
— S o fi întâmplat ceva cu Permaneder, Tom?
El dădu din umeri, fără să și ridice ochii. La plecare, cu mâna pe clanță, spuse totuși:
— Da, mamă, trebuie s o așteptăm. Cum, probabil, n o să vină la miezul nopții, o să sosească cred, în cursul zilei de mâine. Te rog să mi dai de veste.
Doamna consul își aștepta fata din ceas în ceas. Avusese o noapte foarte neliniștită, o sunase pe Ida Jungmann care acum dormea alături, în ultima odaie de la mezanin, îi ceruse un pahar cu apă și zahăr și șezuse vreme îndelungată în pat, brodind. Și dimineața următoare trecuse într o așteptare încordată. La a doua gustare de dimineață consulul declarase că Tony, dacă venea, nu putea sosi decât după masă, la ora trei și treizeci și trei de minute, dinspre Buchen. La această oră, doamna Buddenbrook ședea în „salonul cu peisaje", la fereastră, și încerca să citească dintr o carte legată în piele neagră, împodobită cu o ramură de palmier gravată în aur.
Era o zi ca și cea din ajun: frig, ceață, vânt; îndărătul grilajului strălucitor de fier forjat, focul duduia în sobă. Bătrâna doamnă tresărea și își ridica ochii spre fereastră ori de câte ori se auzea vreun uruit de trăsură. În sfârșit, pe la ora patru, tocmai când nu fusese atentă și aproape uitase de fiica ei, jos în casă se stârni o forfotă... Se întoarse repede spre fereastră, șterse cu batista de dantelă geamul aburit: într adevăr, o trăsură se oprise la intrare și cineva urca deja scările!
Se sprijini cu amândouă mâinile de brațele fotoliului pentru a se ridica; dar se răzgândi, se așeză din nou și își întoarse numai capul, aproape cu o expresie de fereală spre fiică sa, care străbătu odaia cu pași repezi, aproape alergând, în timp ce Erika Grünlich se oprise lângă ușa cu geamuri, împreună cu Ida Jungmann care o ținea de mână.
Doamna Permaneder purta o pelerină cu garnitură de blană și o pălărie lunguiață de fetru cu voal. Era foarte palidă și părea istovită, ochii îi erau roșii, iar buza de sus îi tremura ca odinioară, în copilărie, când micuța Tony plângea. Își ridică brațele, apoi le lăsă în jos și se prăbuși în genunchi în fața maică sii, îngropându și fața în poalele bătrânei doamne și suspinând amar.
Totul dădea impresia că a venit, tot așa, într un suflet de la München și acum zăcea aici, la capătul hăituielii, istovită, salvată. Maică sa tăcu o clipă.
— Tony! exclamă ea apoi cu un accent de gingașă mustrare; îi scoase cu grijă acul mare din pălărie, așeză pălăria pe pervazul ferestrei și mângâie drăgăstos și liniștitor, cu amândouă mâinile, părul aspru, blond cenușiu al fiicei sale... Ce i, fetița mamii?... Ce s a întâmplat?
Dar trebui să se înarmeze cu multă răbdare, căci trecu destul timp până ce întrebarea ei primi un răspuns.
— Mamă! izbucni doamna Permaneder. Măicuțo... dar se opri aici.
Doamna consul își întoarse capul spre ușa cu geamuri și în timp ce cu un braț o cuprindea pe Tony, mâna liberă și o întinse spre nepoata ei care cu degetul arătător pe gură, stătea locului stingherită.
— Vino, copila mea, vino mai aproape și spune bună ziua. Ai crescut, arăți bine, ești voinică, Domnul fie lăudat. Câți ani ai, Erika?
— Treisprezece, bunico...
— Ce vorbești? Domnișoară în toată regula... Și peste capul Antoniei o sărută pe fetiță, apoi continuă: Hai, du te sus cu Ida, copila mea; o să ne așezăm îndată la masă. Dar acum mama are ceva de vorbit cu mine, știi...
Rămaseră singure.
— Ei, draga mea Tony, nu vrei să te oprești din plâns? Când Domnul ne trimite o încercare, noi trebuie s o îndurăm cu răbdare. Scris este: „Poartă ți crucea"... Dar poate că vrei să te urci și tu, să te odihnești puțin, să te răcorești, și pe urmă vii iar jos, la mine. Buna noastră Ida ți a pregătit odaia... îți mulțumesc de telegramă... Tare ne a speriat... Se întrerupse căci din faldurile rochiei ei se ridicau vorbe tremurate, înăbușite:
— E un nemernic... un nemernic... un nemernic...
Doamna Permaneder se oprise la acest cuvânt tare. Părea copleșită de el. Își înfundă fața și mai amarnic în poalele maică sii și chiar își încleștă un pumn de scaun.
— Nu cumva vorbești de bărbatul tău, copila mea? întrebă, după o scurtă pauză, bătrâna doamnă. Îmi dau seama că n ar trebui să presupun așa ceva, dar nu mai știu ce să cred. Þi a făcut vreun rău Permaneder? Ai motive să te plângi de el?
— Babett...! izbucni doamna Permaneder. Babett...!
— Babette? repetă mirată doamna consul.
Apoi se lăsă pe spate, în timp ce ochii i limpezi se uitau nehotărâți pe geam. Acum aflase despre ce era vorba. Se așternu o tăcere grea, întreruptă doar din când în când de suspinele tot mai rare ale Antoniei.
— Tony, spuse doamna consul după un răstimp, văd că într adevăr ai fost jignită... că ai motive să te plângi... Dar era oare nevoie să ți manifești atât de violent nemulțumirea! Era nevoie de această călătorie de la München până aici, cu Erika? Lumea mai puțin înțelegătoare decât mine și decât tine ar putea avea impresia că nu vrei să te mai întorci niciodată la soțul tău...
— Dar nici nu vreau!... Niciodată!... strigă doamna Permaneder, ridicându și deodată capul, privind o pe maică sa în față, sălbatic, cu ochii plânși, apoi ascunzându și fața din nou, tot așa de brusc, în cutele rochiei ei.
Doamna consul se făcu a nu auzi.
— Ei, acum, spuse ea cu tonul mai ridicat, întorcându și capul, încet, când într o parte, când într alta, acum că ești aici, e bine. Fiindcă ai să ți poți descărca inima, povestindu mi totul, și pe urmă o să vedem cum se vor îndrepta lucrurile, cu dragoste, cu răbdare și cu îngăduință.
— Niciodată! strigă încă o dată Tony. Niciodată!
Dar apoi se apucă să istorisească totul și deși nu se înțelegea fiecare cuvânt, căci vorbea cu fața înfundată în cutele rochiei de postav a maică sii și povestirea ei era mereu întreruptă de exploziile de extremă indignare, ieși totuși la iveală că lucrurile stăteau cam în felul următor: în 24 spre 25 ale lunii în curs, pe la miezul nopții, doamna Permaneder, care toată ziua suferise de gastralgie nervoasă și nu izbutise să adoarmă decât foarte târziu, fusese trezită din somnu i ușor. Un zgomot continuu dinspre scări o făcuse să tresară, o gălăgie înfundată, neobișnuită, din care se deslușeau scârțâitul treptelor, chicoteli întrerupte de tuse, cuvinte surde de împotrivire și niște mormăieli și gemete foarte ciudate... Nu încăpea nici o îndoială asupra naturii acestor zgomote. Cu simțurile amorțite încă de somn, doamna Permaneder înțelesese cu greu ce se petrece, dar de îndată ce pricepuse, își simțise sângele scurgându i se din obraji și năvălindu i în inima ce se strânsese și începuse să bată greu, înăbușitor. Timp de un minut lung, chinuitor, rămăsese întinsă, aproape amețită, paralizată, cufundată în perne; apoi, fiindcă zgomotul nerușinat nu mai contenea, ea se ridicase din așternut, plină de mânie, de deznădejde și de scârbă, aprinsese cu mâini tremurătoare lumânarea, deschisese ușa și, în papuci, cu lumânarea în mână înaintase până la „scara cerească", ce urca drept de la ușa de intrare până la etajul întâi. Și acolo, chiar în capul „scării cerești" scena pe care, ascultând zgomotul neîndoielnic, desigur o văzuse, cu ochii holbați de groază, încă din dormitor, i se înfățișase în toată realitatea ei... Era o învălmășeală, o luptă necuviincioasă și imorală între bucătăreasa Babette și domnul Permaneder. Fata, cu o legătură de chei și ținând și ea o lumânare în mână — trebuie să fi avut de lucru până târziu pe undeva prin casă — se răsucea încoace și încolo, se zbătea să scape de stăpânu său care, cu pălăria pe ceafă, o ținea strâns în brațe și încerca mereu să și apese mustățile de focă pe obrazul ei, lucru care îi izbutea din când în când... La apariția Antoniei, Babette scosese un țipăt: „Isuse Christoase și Maică Precistă!", sau așa ceva. „Isuse Christoase și Maică Precistă!" repetase domnul Permaneder, dându i drumul. Într o clipă, și cu o dibăcie deosebită, fata se făcuse nevăzută, iar el rămăsese, cu brațele atârnând, cu capul în pământ, cu mustățile pleoștite, în fața nevesti sii, bolborosind prostește: „Tii, ce încurcătură!... Adevărată pacoste!..." Când îndrăznise să și ridice ochii, Tony nu mai era acolo. O găsisese însă în dormitor, șezând pe pat, pe jumătate culcată și repetând mereu, cu suspine disperate cuvântul „rușine". El se rezemase de ușă, fără vlagă, făcuse o mișcare din umeri spre ea, ca și cum ar fi vrut să i dea un ghiont în chip de încurajare și i spusese: „Fii cuminte, Tonel, zău așa! Uite ce s a întâmplat: astă seară a fost onomastica lui Franz Ramsauer... De, ne am cam pilit cu toții"... Dar mirosul greu de alcool pe care el îl răspândise în odaie o scosese și mai mult din sărite. Tony încetase să mai plângă, își învinsese slăbiciunea și inerția, temperamentu i furtunos o smulsese din toropeală și cu o necumpătată deznădejde îi animase în față toată scârba și oroarea, tot disprețul ei nemărginit pentru întreaga lui existență și întreaga lui ființă... Dar nici domnul Permaneder nu se resemnase să tacă. Capul lui era înfierbântat, căci în cinstea prietenului Ramsauer nu golise numai nenumărate halbe ci și ceva „șampaningă". Omul îi răspunsese deci, îi răspunsese cu violență, și în curând se încinsese o ceartă mult mai îngrozitoare decât aceea prilejuită de retragerea domnului Permaneder din afaceri. Doamna Antonie își adunase în pripă hainele și se dusese în odaia de toate zilele... Dar, drept încheiere, un cuvânt răsunase în urma ei, un cuvânt rostit de el, un cuvânt pe care niciodată ea n ar fi în stare să l repete, care niciodată n ar putea să iasă din gura ei, un cuvânt... un cuvânt!... Acesta a fost în esență cuprinsul mărturisirii pe care Tony o îngăima cu fața îngropată în cutele rochiei mamei sale. Dar „cuvântul", teribilul cuvânt care în noaptea aceea de groază o înghețase până n măduva oaselor, nu fu în stare să l rostească —o, pe Dumnezeul meu, se jura ea — n o să l rostească niciodată, cu toate că maică sa nu stăruia deloc, mulțumindu se să clatine din cap încet, aproape imperceptibil, dusă pe gânduri, în timp ce își plimba privirile pe frumosul păr blond cenușiu al Antonetei.
— Da, da, spuse bătrâna, triste lucruri mi a fost dat să aud, Tony. Și înțeleg foarte bine totul, sărmana mea copilă, fiindcă, vezi tu, nu ți sunt numai mamă, ci sunt și femeie, ca și tine... Acum văd cât de îndreptățită e durerea ta, cum, într o clipă de slăbiciune, bărbatul tău a uitat tot ce ți datorează...
— Într o clipă?! exclamă Tony. Sări în picioare. Făcu doi pași îndărăt și își șterse ochii cu înfrigurare. Într o clipă de slăbiciune, mamă?! A uitat ce mi datorează mie personal, ceea ce datorează numelui nostru, asta a uitat... asta n a știut o de la început! Un om care având dota nevesti sii se retrage din afaceri, pur și simplu! Un om fără ambiție, fără aspirații, fără țintă! Un om care în loc de sânge are păsat gros de malț și de hamei în vine... Da, nu ncape îndoială!... Care se mai coboară și la josnicii ca asta cu Babett, și care atunci când i se arată nemernicia răspunde cu un cuvânt... un cuvânt...
Ajunsese iarăși la acest cuvânt, la cuvântul pe care nu l putea rosti. Deodată, însă, făcu un pas înainte și spuse cu un glas neașteptat de liniștit și plin de afectuos interes:
— Vai ce încântător! De unde îl ai, măicuțo?
Arătă cu bărbia spre un mic obiect, un coșuleț grațios de trestie împletită, cu picior, împodobit cu panglici de atlaz, în care de un timp încoace doamna Buddenbrook obișnuia să și țină lucrul de mână.
— Eu mi l am făcut, răspunse bătrâna doamnă, îmi trebuia așa ceva...
— E foarte distins!... observă Tony, privind, cu capul înclinat într o parte, coșulețul cu picior. Și doamna consul se uita într acolo, dar nu l vedea, fiind cufundată în gânduri.
— Ei bine, dragă Tony, zise în sfârșit, întinzându i încă o dată mâinile, orice ar fi, ești aici și eu îți spun din toată inima: bine ai venit, copila mea. După ce te vei liniști, vom putea discuta totul mai pe ndelete... Du te în camera ta și fă te comod... Ida!? strigă apoi, ridicând vocea și întorcându se spre sufragerie. Ai grijă, dragă, să se pună tacâmuri la masă pentru doamna Permaneder și pentru Erika!


X

Îndată după masă, Tony se retrăsese în odaia sa, deoarece în timpul prânzului doamna consul îi confirmase presupunerea că Thomas știa de sosirea ei... iar ea nu părea prea dornică de a se întâlni cu dînsul.
Consulul veni la orele șase după amiază și se duse în salonul cu peisaje, unde avu o convorbire îndelungată cu maică sa.
— Și ce face? întrebă el. Cum se poartă?
— Ah, Tom, mă tem că nu se va lăsa înduplecată... Doamne, e grozav de pornită... Pe urmă cuvântul acela... De aș ști măcar ce i a spus Permaneder...
— Mă duc la ea.
— Du te, Tom. Dar bate ncet în ușă, să nu se sperie, și fii calm, auzi? Nu prea stă bine cu nervii... N a mâncat aproape nimic... Stomacul ei, știi tu... Vorbește i liniștit...
Cu graba lui obișnuită, sărind mereu peste o treaptă, consulul urcă scările spre etajul al doilea răsucindu și îngândurat mustața. Dar în timp ce bătea în ușă, fața i se însenină, fiindcă era hotărât să ia, pe cât va fi cu putință, totul în glumă.
Auzind un „intră!" tânguios, deschise ușa și o găsi pe doamna Permaneder îmbrăcată dar întinsă pe patul cu draperiile date la o parte. Avea o pernă la spate și — alături, pe noptieră — o sticluță cu picături pentru stomac. Se întoarse puțin, își propti capul în podul palmei și îl privi cu un zâmbet nițel bosumflat. Thomas se înclină adânc în fața ei, descriind cu brațele larg deschise, un gest solemn.
— Scumpă doamnă... cărei împrejurări îi datorăm onoarea de a avea în mijlocul nostru pe cetățeana unei capitale și reședințe regale?...
— Sărută mă, Tom, zise Tony și se ridică pentru a i întinde obrazul, apoi iar se lăsă pe perne. Bună ziua, băiețaș! Cum văd, nu te ai schimbat deloc de când ați fost la München.
— Ei, asta, draga mea, e cam greu de văzut într o odaie cu perdelele lăsate. În orice caz, nu trebuia să mi sufli complimentul care, firește, ți se potrivește ție...
Þinând o de mână, Tom trase un scaun lângă pat și se așeză pe el.
— Precum am spus de atâtea ori, tu și Klothilde...
— Rușine, Tom!... Ce mai face Thilda?
— Bine, se nțelege! Madame Krauseminz are grijă să nu moară de foame. Dar asta n o oprește ca în zilele de joi, când mănâncă aici, să înghită cantități atât de uriașe de ai zice că își face provizii pentru toată săptămâna următoare.
Tony râse din toată inima, cum nu i se mai întâmplase de multă vreme, apoi, deodată se opri, oftă și întrebă:
— Și cum merg afacerile?
— Ei... ne descurcăm oarecum. Trebuie să fim mulțumiți.
— O, slavă Domnului! Bine că măcar aici totul e în regulă... Vai, nu s deloc în stare să trăncănesc lucruri vesele...
— Păcat. Trebuie să ți păstrezi umorul, quand meme.
— Nu, Tom, umorul s a dus... Știi tot?
— Știi tot!... repetă el, lăsându i mîna și dându și scaunul puțin îndărăt. Dumnezeule Doamne, ce grav sună toate astea. Tot! Ce nu cuprinde acest „tot!" „Mi am îngropat într însul iubirea și durerea"... nu? Ei bine, ascultă mă...
Ea tăcea, măsurându l cu o privire adânc mirată și adânc jignită.
— Da, mă așteptam la această privire, spuse Tom, fiindcă fără ea n ai fi aici. Dar dă mi voie, buna mea Tony, să iau puțin mai ușor lucrurile, atâta timp cât tu le vezi mai negru decât ar trebui, și ai să vezi că o să ne completăm de minune unul pe altul.
— Mai negru decât ar trebui, Thomas, mai negru?...
— Ei da! Doamne, fără tragedii! Să vorbim puțin mai moderat, și nu cu „totul s a sfârșit" și cu „nenorocita voastră Antonie". Să nu mă înțelegi greșit, Tony, știi bine că sunt cel dinâîi care se bucură din toată inima de sosirea ta. De mult doream să vii acasă o dată, fără soțul tău, să fim iarăși noi între noi, eu familie. Dar faptul că vii acum și în felul în care vii este — iartă mă— o prostie, draga mea!... Da... lasă mă să vorbesc până la capăt!... Permaneder s a purtat foarte, foarte urât, asta e adevărat și o să l fac și eu să înțeleagă acest lucru, de asta te asigur...
— Cum s a purtat, Thomas, îi tăie Tony vorba, ridicându se și ducându și mâna la inimă, asta i am dat și eu să înțeleagă, și nu numai „să înțeleagă", te rog să crezi. Dar acum bunul simț mă învață că orice altă explicație cu acest om e absolut neavenită. După aceste cuvinte se lăsă din nou pe spate, căutând severă, nemișcată, în tavan.
Tom se înclină, de parcă l ar fi apăsat greutatea cuvintelor ei, dar zâmbi cu ochii pironiți pe genunchi.
— Fie. N o să i scriu o scrisoare aspră; voi face cum poruncești. La urma urmei chestiunea te privește pe tine și ajunge să i tragi tu însăți o săpuneală; ești nevasta lui, ai tot dreptul s o faci. Dar nu i poți refuza anumite circumstanțe atenuante, când stai să te gândești. Un prieten își serbează ziua onomastică, omul se întoarce acasă după un chef, poate prea bine dispus, și își permite să calce strâmb nițel...
— Thomas, spuse Tony, nu te înțeleg. Nu înțeleg tonul cu care vorbești... Tu... Un om cu principiile tale... Dar nu l ai văzut! N ai văzut cum o înghesuia în beția lui, ce mutră avea...
— Destul de comică, îmi închipui. Dar tocmai asta e, Tony. Tu nu iei lucrurile sub aspectul lor comic, și în privința asta, firește, stomacul tău e de vină. Þi ai surprins bărbatul într o clipă de slăbiciune, l ai văzut într o situație cam ridicolă... dar asta n ar trebui să te revolte în așa măsură, ci mai degrabă să te amuze puțin și să ți l apropie, omenește, și mai mult... Am să ți spun un lucru, Tony: de bună seamă nu puteai să i aprobi pur și simplu purtarea, tăcând și zâmbind, Doamne ferește! Ai plecat: a fost o demonstrație, cam energică, ce i drept, o pedeapsă prea aspră, poate — fiindcă n aș vrea să l văd în acest moment, stând trist și singur la el acasă — dar oricum, meritată. Eu te aș ruga un singur lucru: să privești totul cu mai puțină indignare și dintr un punct de vedere puțin mai politic... Vorbim, desigur, între noi. Trebuie să ți atrag atenția asupra unui fapt: într o căsătorie nu e deloc indiferent de care parte se găsește superioritatea morală... înțelegi, Tony? Bărbatul tău și a descoperit o latură vulnerabilă, aici nu încape nici o îndoială. S a compromis, s a făcut nițel de râs... și s a făcut de râs tocmai fiindcă greșeala lui e atât de nevinovată, atât de puțin gravă în fond... pe scurt, demnitatea lui nu mai e neatinsă și la ora actuală, hotărât, ai o anumită superioritate față de el și dacă vei ști să te servești cu îndemânare de ea, fericirea ți e asigurată. Dacă acum te întorci peste... să zicem două săptămâni — da, te rog, cel puțin două săptămâni trebuie să stai cu noi — ei, dacă te întorci la München peste două săptămâni, ai să vezi...
— N am să mă întorc la München, Thomas.
— Cum? întrebă consulul strâmbându se, ducându și mâna la ureche și aplecându se puțin înainte.
Tony stătea culcată pe spate, cu ceafa înfundată în perne, așa că bărbia părea că i se alungește cu oarecare severitate.
— Niciodată, spuse ea, respirând lung și zgomotos și dregându și vocea cu o încetineală semnificativă: tușea aceasta seacă și măruntă începuse să fie o manifestare nervoasă și, probabil, era în legătură cu boala ei de stomac. Se lăsă o tăcere de câteva clipe.
— Tony, spuse Tom brusc, ridicându se și apăsându și mâna cu un gest energic, de speteaza scaunului empire, mie să nu mi faci scandal!...
O privire piezișă îi ajunse pentru a se vedea că fratele ei pălise și că pe tâmple mușchii începuseră să i joace. Situația aceasta nu mai putea dura. Își pierdu și ea cumpătul și, pentru a ascunde că se teme de el, prinse a vorbi răstit, cu mânie. Se ridică brusc, își coborî picioarele din pat și, cu fața aprinsă, cu sprâncenele încruntate, gesticulând agitat și dând mereu din cap, începu:
— Scandal, Thomas...?! Îmi poruncești să nu fac scandal, când am fost acoperită de rușine, scuipată pur și simplu în obraz? Așa vorbește un frate?... Îmi dai voie, sper, să ți pun această întrebare! Indulgență, tact: frumoase lucruri, nimic de zis. Dar totul are o limită în viață, Tom — și eu cunosc viața tot așa de bine ca și tine — o limită de unde frica de scandal începe a se numi lașitate, da! Și mă mir că tocmai eu trebuie să ți spun aceste lucruri, eu care nu s decât o gâscă, o proastă... Da, asta i realitatea, și înțeleg foarte bine că Permaneder nu m a iubit niciodată, fiindcă sunt o femeie bătrână și urâtă, tot ce se poate, și Babett e, desigur, mai drăguță decât mine. Dar toate astea nu l scuteau de obligația de a ține seama de originea, de educația și de sensibilitatea mea! Tu n ai văzut, Tom, cum a uitat de această îndatorire și cine n a văzut nu știe nimic, fiindcă nu se poate descrie cât de respingător era în halul acela... Și tu n ai auzit cuvântul pe care mi l a strigat, mie, sora ta, când mi am adunat lucrurile și m am dus să mă culc pe canapea, în odaia de toate zilele... Da, mi a fost dat să aud, în urma mea, din gura lui, un cuvânt... un cuvânt...! Pe scurt, Thomas, în fond, cuvântul acesta a fost, să știi, ceea ce m a îndemnat, m a constrâns să mi fac bagajele toată noaptea, s o scol pe Erika în zorii zilei și să plec, fiindcă nu mai puteam sta alături de un bărbat în apropierea căruia eram expusă să aud asemenea cuvinte, și cum ți am mai declarat, nu mă voi întoarce niciodată la un asemenea bărbat... Altfel ar trebui să mă cobor în ochii mei, n aș mai putea să mă stimez, n aș mai avea nici un sprijin în viată.
— Ești bună să mi spui în sfârșit și mie cuvântul acela blestemat? Da sau nu?
— Niciodată, Thomas! Niciodată buzele mele nu l vor rosti! Știu prea bine ce datorie am și față de mine și față de tine în casa asta...
— Atunci cu tine nu se poate vorbi!
— Poate, și chiar aș vrea să nu mai vorbim despre asta...
— Ce vrei să faci? Vrei să divorțezi?
— Da, Thomas. Asta este hotărârea mea neclintită. Nu pot proceda altfel. E o datorie fată de mine însămi, față de copilul meu și fată de voi toți.
— Ei bine, asta e o prostie, rosti el calm, apoi se răsuci pe călcâie și se îndepărtă de lângă ea, ca și cum prin acest gest ar fi rezolvat toată problema. Pentru divorț e nevoie de consimțământul a două persoane, copila mea, și numai gândul că Permaneder va primi bucuros o asemenea propunere mă face să râd...
— Ei, de asta o să am eu grijă, zise ea, fără a se lăsa intimidată. Tu crezi că o să se împotrivească, asta din pricina celor 17 000 de taleri ai mei. Dar nici Grünlich nu voia să divorțeze și până la urmă a fost silit. Există mijloace, și am să mă duc la doctorul Giesecke: e prieten cu Christian și o să mă ajute... Nici vorbă, alta era situația de atunci, știu ce vrei să spui. Era vorba de „incapacitatea soțului de a și întreține familia", da! De altfel, vezi că mă pricep foarte bine în aceste treburi — și tu îmi vorbești ca și când aș fi la întâiul divorț!... Dar totuna e, Tom. Poate că nu va merge, că e cu neputință: fie. S ar putea, va să zică, să ai dreptate. Dar asta nu schimbă nimic. Rămân neclintită în hotărârea mea. Dacă va fi așa, n are decât să și păstreze gologanii. Sunt și lucruri mai de preț în viață! Pe mine, însă, nu mă va mai vedea niciodată!
Și încheind, își drese din nou glasul. Coborâse din pat, se lăsase într un fotoliu, își proptise cotul de un braț al lui și își îngropase bărbia atât de adânc în palmă, încât își prinsese buza inferioară cu cele patru degete încovoiate ale mâinii drepte. Și șezând așa, cu bustul răsucit într o parte, enervată, cu ochii înroșiți, se uită țintă pe fereastră.
Consulul se plimba prin încăpere în sus și în jos, ofta, clătina din cap și ridica din umeri. În sfârșit, frângându și mâinile, se opri în fața ei.
— Judeci ca un copil, Tony! spuse descurajat și rugător. Fiecare cuvânt al tău e o copilărie! De ce nu încerci, dacă te rog, să privești lucrurile, o clipă măcar, cu ochii unui om matur? Nu bagi de seamă că te porți ca și cum ai fi avut de îndurat ceva serios și grav, ca și cum bărbatul tău te ar fi înșelat îngrozitor, acoperindu te de ocară în fața întregii lumi? Dar gândește te o dată că nu s a întâmplat nimic. Că nimeni pe lume nu știe de stupidul incident de pe „scara cerească" din Kaufinger Strasse! Întoarce te la Permaneder, fără zarvă, cel mult cu un zâmbet ușor ironic și te asigur că n ai să știrbești câtuși de puțin nici demnitatea ta, nici pe a noastră... dimpotrivă, demnitatea noastră ai compromite o dacă n ai proceda astfel, căci abia atunci ai face un caz din fleacul acesta, abia atunci ai provoca un scandal...
Tony își ridică brusc bărbia din palmă și îl privi drept în față.
— Acum taci, Thomas! E rândul meu să vorbesc. Ascultă mă! Cum adică? Rușinea și scandalul nu există decât în clipa în care capătă glas și trec din gură n gură? O, nu! Scandalul ascuns, rușinea, care roade în tine și îți distruge stima față de propria ți persoană, le socotesc mult mai rele. Suntem oare, noi ăștia din neamul Buddenbrook, niște oameni care în lume ținem să apărem „tip top", cum se zice aici, iar acasă, între patru pereți, înghițim în schimb tot felul de umilințe? Mă mir de tine, Tom! Gândește te la tata, cum s ar fi purtat într o asemenea împrejurare și judecă în spiritul lui! Nu, înainte de toate, curățenie și sinceritate!... Tu poți să ți arăți în orice zi, oricui, registrele și să spui: iată le!... Nici unul dintre noi nu are voie să fie altfel. Știu cum m a făcut Dumnezeu și nu mă tem de nimeni și de nimic! Puțin îmi pasă dacă Julchen Mollendorpf are să treacă prin fața mea fără să mă salute! Puțin îmi pasă dacă la sindrofiile de joi seara, Pfiffi Buddenbrook are să se foiască, prin casă, spunând, plină de răutate: „Eh, din nenorocire, e a doua oară că se întâmplă și de fiecare dată, firește, bărbatul a fost de vină!" Le sunt infinit superioară, Thomas! Știu că m am purtat cum am crezut eu că e bine. Dar să înghit jigniri și să mă las insultată într un jargon necioplit de berărie... de frica doamnei Julchen Mollendorpf și a domnișoarei Pfiffi Buddenbrook, să rămân de frica lor, lângă un bărbat, într un oraș, unde ar trebui să mă împac cu vorbe, cu scene ca aceea de pe „scara cerească", unde ar trebui să mă reneg pe mine însămi, să mi reneg definitiv originea, educația și tot ce e mai bun în mine, numai pentru a părea fericită și mulțumită — ei bine, află că asta numesc eu nedemn și scandalos!
Tăcu brusc, își îngropă bărbia din nou în palmă și cu sufletul răscolit se uită țintă la geam. Thomas stătea în fața ei, sprijinindu se într un picior, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, cu ochii îndreptați asupra surorii sale, fără s o vadă însă, cufundat în gânduri, clătinând ușor din cap.
— Tony, zise el, pe mine nu poți să mă păcălești. Știam lucrurile astea mai de mult, dar prin ultimele tale cuvinte, te ai trădat singură. Nu bărbatul tău e adevărata pricină, ci orașul. Nu măgăria petrecută pe scară, ci toate la un loc. Tu n ai izbutit să te aclimatizezi. Asta e. Fii sinceră.
— Ai dreptate, Thomas! exclamă Tony.
Ba sări chiar în picioare și își întinse mâna drept spre fața fratelui său. Obrajii îi ardeau. Rămase astfel, într o poziție războinică, cu o mână încleștată pe speteaza scaunului, cu cealaltă gesticulând, și ținu un discurs, un discurs agitat, pasionat, ce se revărsa din ea în torente nestăvilite. Consulul o privea grozav de uimit. Tony abia își dădea răgaz să respire și un nou val de cuvinte izbucnea clocotitor. Da, găsea cuvintele de care avea nevoie, se pricepu să exprime tot dezgustul ce se adunase în ea în răstimpul din urmă; cam în neorânduială și confuz, dar îl exprimă. Era o explozie, o izbucnire de sinceritate deznădăjduită... Se dezlănțuise ceva ce nu suferea împotrivire, o forță primară ce nu mai putea fi înfrânată...
— Ai dreptate!, Thomas! Mai spune mi o dată! Aah, îți atrag atenția cu toată tăria că nu mai sunt o proastă și știu ce să cred despre viață. Nu mai încremenesc când aflu că lucrurile nu se desfășoară tocmai curat. Am cunoscut oameni de felul lui Trieschke plângărețul, am fost măritată cu Grünlich și i știu pe libertinii de aici din oraș. Nu sunt o naivă de la țară, vreau să spun, și luată în sine, smulsă din înlănțuirea de fapte, istoria cu Babett nu m ar fi gonit din casă, crede mă. Dar lucrurile stau altfel, Thomas: întâmplarea aceea a umplut paharul... Nu i lipsea mult, fiindcă, de fapt, era plin, se umpluse încă de mult... de mult! O nimica toată ajungea ca să l facă să se reverse, darmite o istorie ca asta care m a lămurit că nici măcar în această privință nu mă pot bizui pe Permaneder! Asta a pus capac la toate, a fost lovitura care mi a oțelit hotărârea de a părăsi pentru totdeauna Münchenul. În fond, mă pregătisem de mult să fac asta, Tom, fiindcă, pe Dumnezeu și pe toți sfinții, nu pot, nu pot să trăiesc în ținutul acela de miazăzi! Tu nu știi cât am fost de nefericită, Thomas, nu știi că nici când ai venit la noi, n am lăsat să se vadă nimic, fiindcă eu sunt o femeie cu bun simț, și nu mi place să plictisesc lumea cu tânguieli, să mi port toată ziulica inima pe limbă și, de felul meu, totdeauna am fost o fire mai închisă. Dar am suferit, Tom, am suferit, cu fiecare părticică din mine și, ca să zic așa, cu întreaga mea ființă. Ca o plantă, ca să mă folosesc de o imagine, ca o floare strămutată în pământ străin... deși comparația ai s o găsești, desigur, nepotrivită, fiindcă eu sunt o femeie urâtă... dar într un pământ mai străin nu puteam ajunge, mai degrabă aș merge în Turcia! O, noi n ar trebui să ne strămutam niciodată de aici, din ținutul acesta nordic! Ar trebui să rămânem mereu aici, pe malurile golfului nostru... cîștigîndu ne cinstit existenta... Voi râdeați uneori de simpatia mea pentru nobili. Ei bine, în anii din urmă m am gândit adeseori la cele câteva cuvinte pe care mi le a spus, mai demult, un om deștept: „Dumneavoastră aveți simpatie pentru nobili — zicea — vreți să vă spun de ce? Pentru că dumneavoastră înșivă sunteți o aristocrată! Tatăl dumneavoastră e un mare nobil și dumneavoastră sunteți o prințesă. O prăpastie vă desparte de noi ăștialalți care nu facem parte din cercul familiilor dumneavoastră de stăpâni..." Da, Tom, noi simțim că suntem nobili, simțim că e o distanță între noi și ceilalți și nici n ar trebui să încercăm să trăim în altă parte, unde oamenii nu știu nimic despre noi, și nu s în stare să ne prețuiască; altfel nu ne alegem decât cu umilințe și lumea ne socotește niște orgolioși ridicoli. Da... acolo toată lumea mă considera o orgolioasă ridicolă. Nimeni nu mi a spus o pe față, dar am simțit o în fiecare ceas și am suferit din această pricină. Han! într o țară în care tortul se mănâncă cu cuțitul, unde prinții vorbesc o nemțească pocită și unde gestul unui domn care ridică evantaiul unei doamne e considerat drept o declarație de dragoste, într o astfel de țară e ușor să pari orgolios! Să te aclimatizezi? Nu, printre oamenii lipsiți de demnitate, de morală, de ambiție, de distincție și austeritate, cu oamenii neîngrijiți, nepoliticoși și murdari, leneși și ușuratici, greoi și superficiali în același timp nu mă pot deprinde, și nu mă voi putea deprinde niciodată, eu, care sunt sora ta! Eva Ewers a putut... e adevărat. Dar o Ewers nu este totuși o Buddenbrook, și pe urmă ea are un bărbat care tot e bun la ceva în viață. Dar ce am avut eu? Gândește te, Thomas, ia o de la început, adu ți aminte! De aici din casa asta unde ești cineva, unde oamenii sunt activi, și au țintă în viață, am ajuns la Permaneder care având dota mea se retrage din afaceri. Hm! A fost un gest tipic, ceva într adevăr caracteristic, dar și singurul amănunt amuzant în toată povestea asta. Pe urmă? Trebuia să vină un copil. Cu câtă bucurie îl așteptam! Ar fi fost o răsplată pentru tot ce am îndurat. Ce s a întâmplat? S a prăpădit. A murit. Nu din vina lui Permaneder. Doamne ferește, nu. El a făcut tot ce a putut, două trei zile, nici n a călcat pe la berărie, ferit a sfântul! Dar s a adăugat și asta la celelalte, Thomas, și îți închipui că nu m a făcut mai fericită. Am răbdat mai departe, fără a cârti. Umblam de colo până colo, singură, neînțeleasă, având faima unei femei orgolioase și îmi ziceam: „Te ai legat pentru toată viața! E cam greoi și trândav și nu ți a împlinit speranțele; dar are intenții bune și o inimă curată." Apoi mi a fost dat să trec prin ceea ce știi și să l văd în momentul acela dezgustător. Și după aceea a mai trebuit să aflu un lucru: mă înțelege atât de bine și mă respectă atât de mult, încât e în stare să mi arunce un cuvânt, un cuvânt pe care nici cel din urmă docher al tău nu s ar încumeta să l strige unui câine! Am înțeles în sfârșit că nimic nu mă mai leagă de casa aceea și că ar fi o rușine să mai rămân acolo. Și când ajunsă în orașul nostru, veneam de la gară urcând cu trăsura pe Holstenstrasse, a trecut pe lângă mine Nielsen hamalul, care și a scos până la pământ, jobenul, iar eu i am răspuns, nu cu trufie, ci cum saluta tata oamenii... așa... cu mâna. Și acum, iată mă aici. Și poți să poruncești să pună două duzini de cai la trăsură: la München nu mă mai întorc. Chiar mâine o să mă duc la Giesecke!
Acestea fură vorbele Antoniei. Apoi, oarecum istovită, ea se lăsă din nou în fotoliu, își îngropă bărbia în palmă și își aținti privirea asupra ferestrei.
Consulul stătea speriat, impresionat, aproape zguduit, în fața ei și tăcea. Într un târziu, oftă adânc, își ridică brațele până la înălțimea umerilor, apoi le lăsă să cadă de a lungul coapselor.
— Da, în cazul acesta nu e nimic de făcut, spuse molcom și, răsucindu se încet din călcâie, se îndreptă spre ușă. Tony îl urmărea cu aceeași expresie cu care îl primise: suferindă, îmbufnată.
— Tom, întrebă ea, ești supărat pe mine?
Cu o mînă Thomas ținea clanța ovală, iar cu cealaltă schiță o mișcare obosită de protest:
— A, nu! Deloc.
Ea își întinse brațul spre el și își lăsă capul pe umăr.
— Vino ncoace, Tom... Sora ta nu prea are parte de fericire în viață. Toate nenorocirile cad pe capul ei... Și în clipa asta nu are pe nimeni s o sprijine...
Tom se întoarse și o luă de mână, stângaci, oarecum indiferent și fără vlagă, cu privirea aiurea.
Deodată buza superioară a Antoniei începu să tremure.
— De aici înainte o să trebuiască să lucrezi singur, spuse ea. Cu Christian... slabă nădejde... iar cu mine s a isprăvit... eu am încheiat socotelile... nu mai sunt bună de nimic... Da, o să trebuiască să mă țineți de milă, ca pe o femeie de prisos. N aș fi crezut că toate silințele mele de a ți fi cu ceva de folos vor fi în asemenea măsură zădărnicite, Tom! Acum trebuie să ai grijă singur ca familia noastră să rămână în picioare. Dumnezeu să ți ajute!
Două lacrimi mari, lacrimi limpezi de copil, se rostogoliră pe obrajii care începuseră să și piardă netezimea.


XI

Tony nu se lăsă pe tânjeală, ci se ocupă personal de problema divorțului ei. În speranța că poate se va potoli, se va îmblânzi, se va înmuia și își va schimba gândul, consulul nu i ceruse deocamdată decât un singur lucru: să stea liniștită și să nu părăsească deloc casa, nici ea, nici Erika. Lucrurile puteau încă să ia o întorsătură bună... pentru moment să nu se afle nimic în oraș. Sindrofia familială de joi fu amânată.
Dar chiar a doua zi după sosirea doamnei Permaneder, avocatul Giesecke fu poftit în Mengstrasse printr un bilețel scris de mâna ei. Îl primi singură, într una din odăile ce dădeau spre coridorul de la etajul întâi. Încăperea era încălzită iar pe masa mare ea rânduise, pentru orice eventualitate, o călimară, tot ce trebuia pentru scris și un maldăr întreg de coli de hârtie, provenind de jos din birou. Se așezară în fotolii...
— Domnule doctor, începu Tony, încrucișându și brațele pe piept, dându și capul pe spate și privind în tavan, dumneavoastră sunteți un bărbat care cunoaște viața, atât ca om cât și datorită profesiunii pe care o aveți; pot să vă vorbesc prin urmare deschis! Apoi îi povesti cum s au petrecut lucrurile cu Babett și în dormitor. La rândul său doctorul Giesecke îi declară, cu părere de rău, că nici întristătoarea scenă din capul scărilor, nici insulta primită, despre care doamna nu dorește să dea amănunte, nu prezintă motive suficiente de divorț.
— Bine, zise ea. Vă mulțumesc.
Apoi îl rugă pe avocat să i înșire pe scurt motivele legale de divorț, și ascultă, cu multă atenție și cu profund interes, o expunere mai amănunțită asupra dreptului dotal, după care, cu amabilă seriozitate, se despărți deocamdată de el.
Coborî la parter și o rugă pe consul să treacă împreună cu ea în biroul său particular.
— Thomas, spuse Tony, te rog să i scrii numaidecât... nu mi place să i rostesc numele. În ceea ce privește banii mei, sunt perfect documentată. Trebuie să declare ce are de gând. În orice caz, pe mine nu mă mai vede. Dacă se învoiește la divorțul legal, e bine; în cazul acesta vom cere să ne socotim și să mi restituie dota. Dacă se codește, tot nu avem motive de descurajare, căci trebuie să știi, Tom, că deși din punct de vedere juridic Permaneder are, de bună seamă, drept de proprietate asupra dotei mele — așa este, de acord! — totuși din punct de vedere practic, am și eu, slavă Domnului, drepturi temeinice asupra ei...
Consulul se plimba, cu mâinile la spate, în sus și în jos, și ridica nervos din umeri, căci Tony pronunțase în latină cuvântul dotă cu o mutră nespus de orgolioasă.
Nu avea vreme. Era ocupat până peste cap. O rugă să aibă răbdare și să binevoiască a mai cumpăni lucrurile de cincizeci de ori! El trebuia să plece neîntârziat, chiar a doua zi, la Hamburg și anume pentru o discuție, pentru o întrevedere penibilă, cu fratele său. Christian scrisese, cerând un sprijin, un ajutor bănesc, pe care bătrâna doamnă Buddenbrook urma să l scadă din viitoarea lui moștenire. Treburile îi mergeau cât se poate de prost, dar deși avea mereu tot soiul de neplăceri, Christian părea să petreacă totuși împărătește, la restaurant, la circ, la teatru și, judecând după datoriile ce acum ieșeau la iveală și pe care le făcuse datorită numelui său, el cheltuia cu mult peste puterile lui. Se știa în Mengstrasse, la club, în tot orașul, cine era în primul rând de vină. O doamnă necăsătorită, care se numea Aline Puvogel și avea doi copii frumoși. Christian Buddenbrook nu era singurul comerciant din Hamburg care întreținea legături strânse și costisitoare cu ea...
Pe scurt, în afară de intențiile de divorț ale Antoniei, mai existau destule întâmplări neplăcute și călătoria la Hamburg nu suferea amânare. De altfel, era de așteptat ca în curând și domnul Permaneder să dea semne de viață...
Consulul plecă și se întoarse mânios și posomorât. Cum însă din München tot nu sosise nici o știre, se văzu nevoit să facă el primul pas. I se adresă lui Permaneder rece, obiectiv și puțin de sus: „Nu se poate contesta — scria Tom — că în conviețuirea lor, Antonie a avut decepții grele... Chiar făcând abstracție de amănunte, ea n a putut găsi în această căsnicie fericirea nădăjduită și dorința ei de a vedea desfăcută această căsătorie îi va părea justificată oricărui om care judecă fără părtinire... Din nefericire, hotărârea ei de a nu se mai întoarce la München pare a fi de neclintit..." Și urma întrebarea: „Care este atitudinea domnului Permaneder în fața acestei stări de lucruri?"
Zile de încordată așteptare!... în sfîrșit răspunsul domnului Permaneder sosi. Nimeni nu se așteptase la un astfel de răspuns, nici doctorul Giesecke, nici bătrâna doamnă Buddenbrook, nici Thomas, nici chiar Antonie. În cuvinte simple, omul primea să se despartă. Scria că regretă din toată inima cele întâmplate, dar că respectă dorința Antoniei, deoarece chiar el recunoaște că nu se „prea potriveau" unul cu altul. Dacă i a făcut viața grea, o roagă să l ierte, dacă se poate, și să l uite... „Cum n o s o mai revadă probabil, nici pe ea, nici pe Erika, le urează la amândouă toată fericirea posibilă... Alois Permaneder."
Într un post scriptum se oferi în termeni preciși să restituie imediat dota. „Din averea ce posed — spunea el — pot trăi fără griji. Nu e nevoie de nici o păsuire, că n am afaceri de lichidat, casa mă privește personal și suma stă în orice moment la dispoziția Antoniei."
Tony se simțea aproape rușinată și pentru întâia oară ea înclina să admită că în materie de bani domnul Permaneder merita toate laudele pentru că se arăta atât de dezinteresat.
Acum era rândul doctorului Giesecke să și facă meseria. Intră în legătură cu soțul în vederea procesului. Căzură de acord asupra motivului de invocat: „aversiune reciprocă de neînvins" — și procesul începu — al doilea proces de divorț al Antoniei. Ea îi urmări toate fazele cu seriozitate, cu competență, cu nesfârșit zel. Oriunde se afla, oriunde mergea, nu vorbea decât despre proces, așa că, de câteva ori, consulul se înfurie de a binelea. Deocamdată Tony nu era în stare să împărtășească mâhnirea fratelui ei. Era prea absorbită de cuvinte ca „dobânzi", „venituri", „accesiuni" „bunuri dotale", „bunuri imobiliare" pe care, cu capul dat pe spate și cu umerii puțin ridicați, le pronunța tot timpul cu ușurință și demnitate. Din tot ce i explicase doctorul Giesecke, impresia cea mai profundă i o făcuse un paragraf care se referea la eventualitatea că în vreo proprietate inclusă în zestre s ar fi găsit o comoară: comoara aceasta trebuia privită ca o parte integrantă a averii dotale și după desfacerea căsătoriei urma să fie restituită... Despre această comoară, în cazul de față inexistentă, Tony îi vorbea cui se nimerea: Idei Jungmann, unchiului Justus, bietei Klothilde, verișoarelor Buddenbrook din Breite Strasse, care de altfel, când aflaseră cele întâmplate, își încleștaseră mâinile în poală schimbând privii încremenite de uimire că le a fost dat să aibă și această satisfacție... Îi vorbi și Theresei Weichbrodt care se ocupa din nou de instruirea Erikăi, ba chiar și bunei doamne Kethelsen, dar aceasta din mai multe motive nu înțelese nici o vorbă din toată povestea.
Apoi sosi și ziua în care divorțul fu pronunțat legal și definitiv, și Tony îndeplini ultima formalitate necesară, cerându i lui Thomas cronica familiei unde insera cu mâna ei ultimul eveniment... Nu i mai rămânea decât să se obișnuiască cu noua situație.
O făcu vitejește. Înarmată cu o demnitate pe care nimic n o putea atinge, parcă nici nu auzea înțepăturile de o perfidie neînchipuită ale domnișoarelor Buddenbrook; pe stradă se uita cu o răceală glacială de nedescris peste capetele doamnelor și domnilor din familiile Mollendorpf și Hagenstrom, când, din întâmplare, drumurile li se încrucișau, și renunță cu totul la viața mondenă, care, de altfel, de ani de zile nu mai avea loc în casa părintească ci în aceea a fratelui său. Se mulțumea cu rudele mai apropiate: cu maică sa, cu Thomas, cu Gerda; apoi cu Ida Jungmann, cu Sesemi Weichbrodt, prietena ei mai în vârstă, cu fetița ei căreia ținea cu tot dinadinsul să i dea o educație distinsă și în al cărei viitor își punea poate, ultima nădejde tainică... Astfel trăia Tony și timpul trecea...
Mai târziu, pe căi rămase pe vecie necunoscute, unii membri ai familiei aflară „cuvântul", cuvântul fatal, care i scăpase domnului Permaneder în noaptea de pomină. Ce spusese domnul Permaneder? „Du te dracului, pațachină împuțita!" Astfel se încheie a doua căsătorie a Antoniei Buddenbrook.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!