Adevărul e că habar n-am cum să scriu povestirea asta, pentru că de fapt nici măcar nu e povestirea mea, ci a unui vechi prieten de liceu care mi-a spus-o în spital. Așa că înțelegi cât de greu îmi e din toate punctele de vedere. Un singur lucru știu, că trebuie neapărat să scriu tot ce mi-a povestit și să sper că nu m-au părăsit cuvintele într-atât de mult cum aș crede. Până acum moartea trecea pe lângă mine în cuvinte mari, o filosofeală ieftină cel mult, cuvinte mărețe și goale. Niciodată însă n-am simtit fiorul acela metalic care îți trece prin oase și schimbă până și felul în care stă carnea pe ele. Întâlnirea, după cum îți poți imagina a fost ceva atât de special că și Montaigne ar fi invidios. Așa că n-am putut pune mâinile pe tastele astea rigide care fac să-mi crească o membrană între degete și am ales să umplu stiloul meu vechi și să dau cuvintelor forma mea aplecată și subțire. M-am dus la spital, cum ți-am spus, să vorbesc cu Mirulescu. Totul-i bine, așa că nu-ți face griji. A fost drăguț ca de obicei și mă bucur că am avut așa noroc cu el. Te salută. Însă cum nu prea avea timp să stea de vorbă cu mine, m-a scos la o plimbare prin spital, în timp ce el verifica în saloane anumiți pacienți. Am impresia și acum că hainele mele miros a spital și medicamente. Așa am ajuns în salonul lui Vasile, chiar uitasem că așa-l cheamă, pentru că eu i-am spus tot timpul după numele de familie: Soare. În liceu am început să ne împrietenim abia spre sfârșit, când ne întâlneam din ce în ce mai des în barul de lângă școală, plin de moșii care-și citeau ziarul la o votcă sau ce naiba beau ei. Nu-l mai văzusem pe Soare de mai bine de șase ani și m-a șocat imaginea lui în patul de spital. Oricum e bine că mi-am dat seama că în unele situații cel puțin, cu unii oameni, distanța și timpul nu au nimic de-a face. Avusese un accident de mașină, un bou a intrat în el fără să se asigure, însă Mirulescu mi-a zis că a avut noroc și nu e niciun pericol. Bine, cam atâta am înțeles eu din termenii aia sofisticați. Arăta rău față de cum mi-l aminteam. Puteai să plângi doar privindu-l. Și vocea i se schimbase, fața de abia o descifrai printre bandaje, răni și zgârieturi.Doar privirea lui întunecată și ageră de sub ochii umflați rămăsese la fel. Am stat vreo trei ore cu el... După cum vezi tot amân momentul și mă pierd în lucruri nesemnificative pentru că mi-e greu să încep. Am scris povestirea la persoana întâi, așa cum am auzit-o și eu. Mi-a spus că totul s-a întâmplat acum un an, de ziua lui, când a luat trenul de București. Voia să-și țină ziua cu prietenii lui cu de acolo. Într-un mod ciudat a uitat imediat de întâmplare și și-a amintit de abia acum. Nu o mai lungesc. O să vezi singur despre ce e vorba.
Te-am pupat și să ai grijă de tine pe acolo!
P.S. Nu uita de povestire:



Am urcat în trenul răblăgit fără să știu pe ce lume mă aflu. Mă durea capul, tocmai răcisem și mă tratam cu paracetamol și ceaiuri proaste. Am găsit compartimentul de abia am doua oară și m-am aruncat pe scaunul 47, după ce mi-am așezat întâi bagajele. Îmi vâjâiau urechile de parcă aș fi stat într-un tunel cu sute de ieșiri și mii de musculițe se învârteau în jurul meu. Până la urmă am închis ochii care mă usturau ca naiba. Cumva trenul intrase dintr-o dată pe sub o apă, o apă curios de albă care, deși sună ciudat, știu că era lapte. Mi-am lipit fața de fereastra vagonului și am văzut atunci cum înflorea mucegaiul, cum laptele devenise vâscos și un miros stricat mi-a intrat pe sub piele. Am încercat să deschid geamul și am căzut pe jos de frică când privirea mea a întâlnit sutele de oameni goi care stăteau în poziții ciudate unii lângă alții și capul lor lumina drumul. Un șir care nu se mai termina. Mâinile ciuntite arătau diferite direcții, fețele nemișcate, contorsionate de durere și privirea fixă mă înțepau ca sute de ace imense. Simțeam un gust rânced și m-am întors după sticla cu apă. Ei luminau tăcuți în pozițiile astea deloc firești, ciuntiți, chinuiți și auzeam vocea lor din ce mai tare, mai puternic, deși gura strâmbă râmânea nemișcată arâtând aceeași suferință mută. Doar că vocile se suprapuneau și nu înțelegeam nimic. Era mai mult o tânguire prelungă. Deodată cineva a început să bată toaca și atunci pe geam am văzut un bărbat cu o barbă imensă și cu degetele retezate.Clopote și o femeie cu brațele incredibil de lungi care formau un leagăn. Încercau să-mi povestească ceva. Apoi femei cu mâinile zidite în corp legate printr-un strigăt care cred că dacă s-ar fi auzit, putea dărâma tot trenul. Laptele devenise acum mult mai gros și oamenii luminau mai tare. Mie îmi era din ce în ce mai sete. La un moment dat am văzut că imaginea s-a schimbat și oamenii erau copii urcați unul pe umerii celuilat. Clopotele încetaseră, acum auzeam doar niște plânsete groaznice întrerupte din când în când de o melodie de leagăn pe care o cunoșteam, o mai auzisem undeva, dar nu puteam să-mi amintesc. Mă simțeam din ce în ce mai rău. Atunci mi-a venit în cap o idee stranie. Poate că murisem și nu mi-am dat seama, poate că murisem în somn și acum eram în iad. Dacă la sfârșit o să mă prefac și eu un om din șirul asta și o să luminez drumul pentru ceilalți? M-am speriat atât de tare, încât nu știu de ce am simțit că mă înec. O groază de ipoteze se vârau în capul meu de niciunde și mă simțeam învârtit cu o lingură imensă într-o cană cu lapte stricat în care degeaba pui zahăr. Brusc mi s-a făcut greață.Am ieșit din compartiment cu mâinile la gură și am intrat în altul. Toți dormeau. Copii, femei, bărbați dormeau și nimeni nu vedea nimic din ce se întâmpla. Îmi venea să-i zdgudui, să-i trezesc, să țip, să vadă și ei...
Trenul s-a zdruncinat brusc și m-am lovit cu capul de spătarul scaunului. Ardeam. În față mea stătea o femeie cu un băiețel. El dormea, ea citea o carte. Mă uitam la ei și nu înțelegeam de unde naiba au apărut.
- Bună seara, îmi spune politicos femeia, era ocupat peste tot, așa că am intrat aici.
- Unde ați urcat, întreb eu încercând să-mi ascund nedumerirea. Răsuflam încă greu și eram amețit de parcă aș fi coborât dintr-un montaigne russe.
- În Severin, îmi spune ea. Mergeți la București, mă întrebă?
Dau din cap cu mintea aiurea.
M-am dus nu fără ceva teamă la fereastră și am privit stâlpii de curent câteva minute în șir. Mi-era tare sete. Am văzut atunci că sticla cu apă se răsturnase. Scaunul era ud și bluza mea la fel.
- Ce s-a întâmplat? De ce ne-am oprit aici?, întreb eu
-Cred că e vorba de o defecțiune, să sperăm că nimic serios, îmi răspunde femeia și eu continui să o privesc curios mult după ce mi-a răspuns.
Ardeam. M-am dus la baie, am fumat o țigară în wc și m-am întors. Femeia și copilul tot acolo, ostentativ parcă. M-am așezat pe 48 și m-am uitat la ceas. Era două în cinci minute. Mi-am sprijinit capul în bărbie și mă gândeam la visul asta ciudat, îl cercetam din toate părțile, încercam să-mi amintesc cât mai multe detalii, să reconstruiesc totul. Asta până când am văzut alb în fața ochilor. M-am ridicat instantaneu. Am privit pe geam și am vomitat o substanță albă și vâscoasă. Apoi mi-a fost imediat mai bine. Oamenii luminau iar cu capele aprinse, unul după celălalt, dar de data asta nu mi-e mai fost nici frică, nici sete, nici nimic. Și înainte să-mi dau seama priveam din afara trenului prin ferestrele cu perdelele trase băiatul care tocmai picase pe jos de groază văzându-mă. Poate că mâinile mele ciuntite întinse spre el l-au speriat, deși încercam să comunic cu el, să-l fac să înțeleagă. Ar fi avut nevoie de un pas atât de mic să ajungă la mine, să fim iar unul ca în vremurile bune.L-am văzut vomitând și ridicându-se. Am simțit atunci că e atât de aproape, că-i lipsește atât de puțin și am început să cânt și mai tare melodia de leagăn. Însă imediat după aceea s-a depărtat infinit de mine. Aici toți așteptăm, e singura noastră menire, singura mea șansă, pe peronul ăsta în care prind rădăcini și nu îmi rămâne decât speranța că imaginându-și că e un vis, o să povestească lumii despre noi, cei care așteptăm călătoria cu trenul.