Zi de Mărțișor la Brezoi. Calendaristic am pășit spre primăvară. Baba Iarna se lasă greu dusă și își mai aruncă câte un cojoc zdrențuit împletit din fulgi vlăguiți ce plutesc bezmetic. Prind în priviri Þurțudanul. Pun hăț împletit din ramuri ghintuite cu muguri sfielnici Curmăturii și cutreier împrejurimile cu pupile iscoditore, ce aleargă jucăuș peste Dealul Proienilor, un șes pătat cu ochiuri de zăpadă, suspendat cam la o mie de metri, peste crestele dințate ale horstului Coziei și peste Gruiul lui Iovan, a cărui poală e tivită vara cu tufișuri vinete de afin. Sunt acasă. Aici între Munții Lotrului și ai Căpățânii mă simt ca o piatră de râu care de generații a fost rostoglită, modelată și în final cimentată undeva în albie. Valea Lotrului este cristelnița în care a fost botezat sufletul meu. Străbunicul dinspre mamă trecuse munții prin vadul Oltului, venind din Bungardul sibian iar pe tata apele tulburi de după război îl rostogoliseră taman din nordul Moldovei. Eu sunt generația care și-a înfipt adânc rădăcinile în stâncile Brezoiului, dar care a trebuit în același timp să cutreiere coclaurile țării, pentru a se lumina, exersând mitul eternei reîntoarceri și testând efectele depresive ale dorului. Am împărțit mărțișoare rudelor și m-am retras în căsuța mea modestă, ca un melc în cochilie. Simt că focul din sobă îmi este prietenul care mă înțelege și mă acceptă așa cum sunt. În cămăruța joasă este cald, stau tolănit peste scoarța de lână țesută cu modele oltenești și citesc. Liber, indecent de liber! este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: o căsuță normală, focul și câinele, sfetnici și tovarăși credincioși, cărțile, trupul catifelat al unei femei pe care să îl alint și să îl iubesc. Femeia lipsește de data asta dar îmi sunt aproape cărțile.

Recitesc fragmente din Insomnii de mătase și nuvela Tutunul de Fănuș Neagu. Ce-o mai fi făcând oare brăilenul metaforă? Nu am auzit mai nimic despre el în ultima perioadaă. Din când în când câte o poză rătăcită în România Literară, ,,tras în chip,, alături de alți confrați, unii trecuți deja în lumea umbrelor. Găsesc în bibliotecă Amintirile unui corector ale poetului Petre Stoica, retras în ultimii ani de viață în Jimbolia natală. Omul a avut șansa să cunoască în mod direct personalități ale lumii literare și redă amintiri inedite despre Tudor Vianu (dascălul fără asemuire), Dimitrie Stelaru, (îngerul vagabond), A. E, Bakonski (papa Bac), Ion Vinea (avangardistul ponderat), Ion Marin Sadoveanu (figură insolită a literaturii române moderne), Adrian Maniu ( nababul poeziei), Mihail Sadoveanu (cuconu Mihai), Marin Preda (mon cher) și Teodor Mazilu (înțeleptul).
Scrise într-un mod cât mai simplu și accesibil, amintirile poetului surprind nu numai imaginea și tabieturile unor consacrați ai literelor ci și atmosfera apăsătoare a perioadei proletcultiste sau speranța curcubeu a deceniului șapte din secolul XX. Am devenit dependent de jurnale, amintiri, autobiografii, confesiuni. Este un alt mod, exceptând opera literară, de a relaționa cu personalități care privite doar prin prisma manualelor școlare sau a unor exegeze de specialitate îți dau impresia falsă că ai avea de-a face cu genii care au au fost gratulate de soartă și consacrate încă din scutece. Nimic mai fals. Intercunoașterea generată de interfețe ca cea a poetului Stoica confirmă sclipirile de geniu, calitățile și slăbiciunile umane, modul de adaptare la situații diverse al unor corifei (ce pompos sună, de fapt a unor oameni obișnuiți, înzestrați cu talent de diamant și inoculați cu un cult magic al muncii, despre care, în afară de câteva opusuri, nu știm mare lucru.