A mers în urma ei, lăsând-o să hotărască singură unde anume se va opri. Nu îi auzise vocea, a simțit totuși stânjeneală în gesturile ei, în felul cum își strângea paltonul, cum înainta spre interior fără să privească în urmă. Pentru Gabriel sentimentul de derută se accentua, tocmai pentru că se aștepta ca ea să reia plângând, povestea pe care o auzise de la Elena, poate să se justifice, să înjure sau să facă ce se făcea de obicei în asemenea situații. A privit-o cum s-a oprit în cele din urmă, înainte de a intra în camera unde petrecea el ziua, un fel de salon, deși cam mic pentru această pretenție și destul de aglomerat.
Stătea de parcă aștepta o confirmare pentru a continua să meargă, Gabriel i-a făcut acel semn specific ce încuviința cererea ei non verbală și-astfel de comun acord, fără ca totuși să-și vorbească, s-au așezat, el într-un fotoliu, ea în scaunul de la birou, rătăcind cu ochii peste cărțile împrăștiate.
- Îmi cer scuze, de obicei sunt la locul lor toate, mai puțin cărțile. Pentru că am obiceiul să le încep și foarte puțin timp să le termin.
Privirile li s-au intersectat scurt. Aveau poate prea multă lumină ochii ei sau erau prea mari, întreg chipul ei reflecta căldură, nici un fel de suferință, furie sau resemnare. Putea să-și imagineze că se aflau la o primă întâlnire, Gabriel își închipuia cum ar putea oricând să apară un chelner care să le aducă meniurile, în timp ce ei vor continua să se privească, fără cuvinte, apoi o orchestră oarecare va începe să scârțâie în surdină...
- Îmi pare rău că îți tulbur liniștea.
Vocea ei l-a făcut să se simtă stânjenit. Minte rebelă. Și să mai simtă și familiaritate în tonul ei, era de-a dreptul absurd. Ar fi fost bine să găsească un motiv și să dipară, să se întindă în pat și să-și spună că rațiunea îi joacă iar feste, era mai simplu, mult mai simplu, dar uite că nu putea, Elena l-a transformat într-un ins care trebuia să participe, ca toți ceilalți, la binele societății.
- Nu-ți fă griji, sunt sătul de liniște. Problema e că nu știu dacă la ora asta te mai pot servi cu ceva, e destul de târziu, poate vrei să te odihnești.
A zâmbit doar, în timp ce închidea pe rând cărțile și le așeza pe marginea biroului.
- Cum te numești?
Ochii ei, până atunci mai mereu aplecați, s-au ridicat, fixându-l adânc și Gabriel a avut pentru o clipă impresia că tot întunericul dinspre fereastră năvălește spre el. Părea că a deranjat-o, era furie și se simți depășit. Ce treabă ar fi avut el cu numele ei, avea dreptate să-l privească așa, ce curiozitate ridicolă l-a putut împinge să pună întrebări? El care ura interogatoriile, se ferea de orice formă de comunicare, tocmai pentru a nu fi supus curiozității semenilor lui, descoperind speriat, câtă nevoie de a vorbi se stârnește uneori în sinele lui...
- Îmi cer scuze, mă gândeam doar, de fapt eram curios despre corelarea unui nume cu chipul tău, nu găsesc în minte nici unul care să i se potrivească, jocuri stupide pe care le practic uneori. Nu e nevoie să mi-l spui dacă nu vrei, de altfel e târziu, dacă nu ai nimic împotrivă te pot conduce în camera unde vei dormi.
- Gențiana.
Era rândul lui s-o privească, gata să izbucnească din nou și să întrebe ” ce nume e ăsta” dar fata pufni în râs.
-Eram sigură. Am glumit. Nu pot dormi. Aș putea sta aici până dimineață, apoi voi pleca, nu mă simt bine, e cel puțin nepotrivit ce mi se întâmplă.
- Ți-e teamă de mine? Te asigur că sunt...
- Nu, nu mi-e teamă, pune-te în locul meu, tu ce ai simți?
- Nesiguranță probabil. Uite, eu o să mă retrag, am avut o zi într-adevăr încărcată, nu e o scuză, o zi care a culminat cu prezența ta, ca urmare a caracterului impulsiv al Elenei. Pot să te întreb măcar dacă o să ai unde să mergi mâine? Adică știu eu, poate vreo rudă, părinți?
Mâinile ei deosebit de îngrijite, amănunt pe care l-a observat imediat, s-au oprit din răsfoit. Femeile au categoric ceva aparte în felul cum ating lucrurile. La ea se putea spune că toate mișcările se produceau cu o anumită lentoare, de parcă ar fi cântărit obiectele, și-o închipuia cântând la pian, îi venea chiar să o întrebe dacă nu cumva de la asta i se trage o anume delicatețe, dar trebuia să se abțină, de altfel tot vocea ei oprea la timp orice escaladare a realitații. Tonul părea a nu fi unul natural, se putea să fi făcut parte din acea mască cu care credem fiecare că ne putem proteja pentru situația în care, surprinși fiind, încercăm să lăsăm o impresie diferită față de realitate.
- Nu am unde să mă duc în altă parte decât acasă, dar asta nu e problema ta, nu trebuie să încerci să fii politicos, e deajuns ce ai făcut, probabil că până la urmă va trebui să mă întorc acasă.
Gabriel a fost nevoit să-și dea seama, încă o dată, că s-a înșelat. Nu i se întâmplase totuși de mult timp, mereu apreciase aproape cu exactitate, dar acum...
Era atât de convins că nu avea pe nimeni, toate celelate raționamente se construiseră peste acea idee, evident că avea familie, era tânără și avea dreptate Elena, nu părea să fie fată de stradă, cum a putut gândi măcar pentru o clipă,că era posibil să o rețină pentru încă o zi, că ea ar fi acceptat bucuroasă și dimineață l-ar fi așteptat să se trezească, căutând stângace, prin dulapurile lui de om singur, o cutie cu cafea sau ceai sau...
Se surprinse anticipând și se gândea uimit cum rațiunea îl înșela, programând ceva, aparent fără a prevedea, cât de departe putea să derapeze de la realitate. Viața nu poate fi niciodată ca în cărți, clipele ei te pălmuiesc de fiecare dată când încerci s-o tragi pe un făgaș previzibil.
- A! La părinții tăi bănuiesc...
O auzi oftând și-i privi chipul care se strâmbă scurt, ca de plictiseală sau resemnare.
- Da. E departe de aici. E un loc al naibii de liniștit. Ai impresia că zidurile îți sufocă gândurile. Știi, senzația aia...
- Da, știu...
- Am fugit. Am crezut că aș putea să mă descurc singură, că sunt pregătită, că e simplu, îți iei o slujbă, îți cauți un loc al tău și totul decurge firesc. Duminici la film sau la teatru, seri stând în pat și citind sau plimbându-te prin parcuri. Totul ar fi depins doar de mine, nici o constrângere...
Dar am eșuat repede, nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce presupune a-ți asuma răspunderea, pentru fiecare necesitate de care evident nu te poți lipsi. Banal...
Noroc de Elena ta, nu știu ce aș fi făcut, mă gândeam să mă duc în gară, să stau în sala de așteptare. Mi s-a întâmplat odată să rămân câteva ore, până dimineață, când aveam tren. A fost oribil, dar măcar eram cât de cât protejată.
- Da, Elena...
Mintea lui deja crea acel scenariu, în care o vedea așteptând, palidă, într-o sală cu scaunele jerpelite, alături având oameni aparținând unei categorii îndoielnice, alcoolici sau chiar vagabonzi, ea ar fi atras în mod sigur atenția, ar fi fost ca și cum cineva a pierdut-o, într-adevăr Elena e un înger, pentru prima dată fu de acord să îi dăruiască aura pe care o merita din plin. Și, copleșit de entuziasm, continuă într-o direcție din nou străină față de felul lui de a se manifesta de obicei.
- Totuși nu cred că proprietarul la care ai stat ar fi avut dreptul să facă ceea ce a făcut, putea să-ți mai acorde un răgaz, mâine sunt liber, dacă vrei pot merge cu tine...
- O, nu! nu e cazul. Nu i-am plătit de trei luni nimic. Nu am avut de unde și mereu era binevoitor, oricum am avut grija de cele două fetițe ale lui, veneam de la serviciu și stăteau cu mine până se întorceau ei de la serviciu. Și nu era simplu. Mereu am văzut copiii într-o lumină caldă, dar crede-mă nu e simplu. Apoi totul s-a schimbat, nu-mi găseam nimic de muncă, m-au mutat din camera de zi într-o cămăruță fără geamuri, unde mirosea a mucegai. Puteam să plec oricând, acasă camerele noastre sunt largi, casa e construită cu fața spre răsărit, îți închipui ce presupune asta...
Dimineți scăldate în lumina soarelui, nopți în care ai bucata ta de cer pe care o poți privi cât vrei...
Dar m-am încăpățânat să cred că voi reuși, până am rămas fără nici un ban. Azi am avut noroc, am întâlnit o fostă colegă, ea mi-a dat câteva fise să pot suna, erau niște anunțuri, aș fi fost în stare să fac orice. Să stai într-o cameră întunecoasă, să nu mai ai voie să asculți nici măcar radioul...
Nu-i condamn, fiecare se protejează cum poate, trebuia să fi plecat demult. Mai ales de câteva zile lucrurile degeneraseră, venise o rudă de a lor, un tip roșcovan, plecat de ani buni, am simțit că mă privesc într-un fel anume, știi tu. Am descoperit atunci că nu sunt ceea ce par, că oamenii pot deveni câini, că e cumplit să fii singur și să nu ai măcar avantajul material de partea ta. Am reușit să fug, dacă ar ști mama...
S-a oprit brusc. Ochii care-i sclipeau privindu-l pe el, cel care obișnuia de obicei să facă asta, s-au umbrit și resemnate, genele au ascuns lumina lor întunecată.
- De fapt ce te-ar interesa, mergi și te odihnește, știi cum se zice, unii oameni fac tot posibilul să intre în încurcături...
Gabriel simți că ceva din interiorul lui îl îndemna la prudență, că cineva din el nu-i mai dădea voie să se hazardeze în presupuneri, tocmai pentru că de această dată nu reușea să fie el cel care conducea .
Iar cuvintele pe care le-a spus în continuare, credea el că vor reuși să stabilească acel echilibru pe care din cauze subiective, hotărâte probabil de împrejurările inedite prin care era obligat să treacă, l-a pierdut.
- Îmi cer scuze, n-aș vrea să te las singură, dar pare că te descurci. E ceva ciudat, poate e vorba despre mine, sunt destul de obosit, o să merg să dorm, e cel mai bine, ar trebui să te odihnești și tu, e destul loc aici sau în celălalt dormitor, am avut o zi încărcată și nu reușesc să mai...

A traversat holul cu mintea tulbure, cu zeci de senzații în cap, înciudat că probabil s-a comportat inadmisibil. Nu a reușit nici să fie indiferent așa cum se știa, nici politicos și ospitalier, așa cum își dorea Elena. A mers pe lângă, dar ce mai conta. Există și excepții, tinerii sunt ciudați, bine zicea soră-sa, ei aparțin altei generații, ei și conceptele lor de viață inexistente.
S-a lăsat să cadă în pat, după mult timp apreciind pe deplin utilitatea lui. În cădere a auzit un zornăit undeva într-unul din buzunare. A băgat mâna și a dat de pastile, a ridicat distrat flaconul în dreptul luminii ce venea de la neonul din stradă și zâmbind triumfător a înghițit acel comprimat mic pe care i-l prescrisese doctorița pentru fiecare viitoare noapte.
A mai privit stând în șezut jocul peștilor din acvariu, doar preț de câteva clipe, apoi totul s-a șters brusc, fără ca el să mai apuce să se gândească la ceva. Nici măcar la cauza pentru care l-a luat...