În acea zi, dealurile submontane erau oglindite pe cer. Norii luau forme vaporoase, modelați de lentoarea vântului. Oamenii aflați la coasă pe terase păreau a săruta orizontul cu venerație față de vremuri de mult apuse, când zeii încă nu erau uitați sub praful amintirilor. Arșița pârlea frunzele și alunga peștii în mâl. În sat, animația prevestea întunecarea minților și vălmășagul ideilor. Paloarea chipurilor împrumuta ceva din frica de întuneric a copiilor. Clopotele vuiau prelung, aparent fără motiv. Căruțele cu roțile lor de lemn stârneau praful ulițelor. Animalele gemeau de căldură, oamenii își fereau tălpile de asfaltul fierbinte. Purtați de valul irezistibil al zvonului, mergeau către centru fără a-și abandona uneltele. Cârciuma lui Andronic se goli când, imediat ce clopotele își începură larma nesățioasă, patronul anunță că, pe o perioadă nedeterminată, nu mai vinde nimic. Druțu ieși ultimul, iar în urma sa, Andronic puse grăbit lacătul pe ușă strigându-și revoltat nevasta care nu răspundea defel.
Din deal, dinspre biserică, Mutul lui Ghigea cobora strângând chiștoace de pe marginea drumului. Tot satul era adunat sub sălciile de la fântâniță. Se îmbulzeau în jurul unei căruțe la care era înhămat un cal neobișnuit prin culoarea sa gălbuie.
Ajuns în dreptul șirului de sălcii, pe Druțu îl izbi tăcerea mormântală a mulțimii. Ninu Amarghioalei cu picioarele pe oiștea căruței și sprijinindu-se de crupa calului, povestea cât putea de tare conștient de valoarea cuvintelor sale în acel moment.
Mulțimea compactă formă câteva vârtejuri în jurul căruței fără a se împrăștia. Văzu pe huluba căruței o lumânare aprinsă lipită de lemnul de carpen în propria ceară, iar de aproape putu distinge chipul pământiu al unui cadavru cu o curea îngustă înțepenită în jurul gâtului. Avea ochii scoși, iar sub pielea uscată, simți fojgăiala viermilor. Toți își acopereau fața. O bătrână își plângea fiul pierdut cu zece ani înainte, iar copii mici îi țineau isonul. Unii nu găseau altceva de făcut decât să dea drumul unor hohote false.
Ieșind din vâltoarea pestriță, fără să mai vadă cadavrul, îl răscolea încă duhoarea și auzea muștele roind în jurul lui. Îi simțea viermii fojgăind parcă în propriul corp. Totdeauna fusese marcat de spectacolul descompunerii. Pentru el avea un puls însoțit de dureri de cap; întunericul exploda în pete de culori grețoase.
După o zi de cercetări, presupunerile asupra sinucigașului puse cap la cap alcătuiră o poveste înfrumusețată pe alocuri de dorința de fantastic a ascultătorilor. Nimeni nu bănuia însă adevăratul motiv al sinuciderii. Nici iubita lui din „Trei Calici” nu avea vreo idee. Totuși, părerea majorității, adoptată și de un reporter care făcu public cazul, o punea în legătură cu moartea lui Secaru. Era imposibil să se facă abstracție de recenta încercare a lui Druțu și de nereușita lui. Nu erau puțini tinerii care îl admirau pe acesta: „ Ori plecăm , ori ne punem capăt zilelor!” strigau aceștia spărgând sticle în cârciuma lui Andronic. Amatorii de senzațional avură ce vedea la acest priveghi inedit. Chiar și văcarul lăsă vitele însetate în ocol pentru a nu pierde noutățile.
Un omuleț cu pălărie albă, servietă de conțopist și o carte religioasă în mâna dreaptă se aburcă pe trunchiul uneia din sălciile tăiate de multă vreme și utilizat drept masă. După câteva cuvinte rostite încet în chip de invocație religioasă, acoperi cu vocea lui sonoră vaierul mulțimii... Capetele se întoarseră așa cum un lan de floarea soarelui urmărește astrul zilei, sorbindu-i adânc lumina.
„ Cât vă mai ascundeți de mânia ultimei zile? Cât mai așteptați ca ura voastră să poarte leșurile înecate în băutură spre o creangă a sfârșitului. Nu știți să vă înfrânați patimile, nu acceptați existența ca un drum al purificării, așteptați doar botezul de foc al neputinței pentru a vă toci genunchii în credință. Căutați-vă altă cale de salvare decât decăderea, nu stingeți veninul cu venin!
Știu, aici, în satul vostru, s-a făcut un fel de sacrificiu, dar mulți dintre străbunii voștri au renunțat la țuică doar pentru a se îneca în plăcerile voluptoase ce însoțesc vinul. Iată, prin credința unui vas de cinste, cupele desfrâului s-au transformat în ceva măreț care să vindece toate beteșugurile, să vă dea tot ceea ce se poate obține. Priviți hoitul trecutului vostru mustind de necredință sau imaginați-vă un viitor de vis! Aș fi plictisitor, dacă m-aș pierde în amănunte. Vă pot spune doar atât: credeți și așteptați! Semnul vindecător se va face cunoscut fiecăruia după ce se va căi.”
Sări de pe trunchiul de salcie scăpând cărțulia în praf. O ridică și, scuturând-o pe un genunchi, îl zări pe Druțu depărtându-se.
„Priviți-l… oameni buni! Da, are aceiași nedumerire cu a voastră dar, ciudățenia lui îl face periculos pentru sufletele voastre. Ar trebui neglijat sau studiat fără jumătăți de măsură. De când am venit în satul ăsta, numai de tine aud. Tu nu dorești faima, așa cum nici un pustnic n-o dorește. Ai trecut neobservat prin viață, până la încercarea asta nebunească în care mulți găsesc ceva demn de urmat. Orbii caută îndrumare totdeauna la cineva care este tot orb. Cu aerul tău preocupat doar de sădirea unor mărăcini, de a-ți liniști viața căutând valurile cele mai înalte, i-ai îmbrobodit pe toți acești iubitori de circ. Eu vreau să vindec nebunia ta molipsitoare și-i voi vindeca, atunci când voi simți că prăpastia în care ei se aruncă nu mai are fund. Neșansa lor este și ratarea ta. Ei nu se îndoiesc de ducerea la bun sfârșit a planului tău când, tu te complaci în eșecul tău dus la perfecțiune. Ei se avântă spre nimbul suferinței tale fără a vedea bucuria ta de a trăi. Te-au condamnat pe tine să fii ceva ce ei nu vor reuși niciodată; ei nu vor pune punct fără să aibă în față un stâlp călăuzitor.
Sufletul tău e obișnuit să piardă, să fie supus, să fie umilit; mlădierea sentimentelor tale nu se potrivește cu cioburile lor mate și fără valoare. Ești mai presus decât mulți din cei de față prin rădăcinile tale; ei admiră numai fluiditatea concepțiilor din clipa în care au reușit să e oglindească într-una din naivitățile tale. Nu înceta să dezminți, arată-le adevărul, spune-le că laptele-i alb; altfel nu se vor lecui de spectacolul morții. Fără să vrei îi deochi cu basmul tău păgân. Ar fi bine să te rupi chiar tu de vraja lui hipnotică Șarpele de Aramă e cu totul altceva decât firul cu noduri al poveștilor tale spus copiilor mari”.
Imaginea cadavrului îi persista în minte. Discursul ce urmase stării de greață îl răvășise. Mâinile îi miroseau a putrefacție. În minute întregi, pierdea din ochi priveliștea culmilor presărate cu pomi fructiferi și case izolate. Pașii îl purtară până la casa Imdiolei cu acea siguranță a păsărilor călătoare. Îl năpădeau vechile amintiri, simple ca veșnicele daruri ale copilăriei. Reușea să vadă personajele basmului, basmvisului povestit numai de tatăl său care îl bântuiau cu siguranță pe bătrân în zilele lungi ale vieții sale mistuite de boală și singurătate. Îl repovestise și el în numeroase momente de beție, mai cu seamă la cârciuma lui Andronic. Căuta în minte cuvântul care trezise în ei pasiunea pentru povestea necizelată în acele vremuri. Poate era numele Irizia sau fundalul suriu cu savoarea nostalgiei pentru poveștile fără sfârșit. Până acum, îi tot căutase un final care să poată fi acoperit de praful timpului, precum numeroasele întâmplări din primăvara vieții. Cândva, basmul îi ocupa întreaga existență; temerile, sacrificiile și dorințele cele mai ascunse erau legate de finalul său.
Îi simțea filele incitante ce duceau spre acest final undeva, în preajma primei experiențe erotice, umplând oglinda sufletului său cu urmele unor umbre estompate.
Undeva, la hotarul dintre glasul inconfundabil al tatălui și pastelul delirului său, asocia marile lui necunoscute cu încrâncenata sa existență. Dacă nu ar fi cunoscut povestea care îl obsedase încă din frăgezimea conștiinței, viața sa ar fi urmat alt curs.
Era tulburat. Vorbea cu Amnăraș despre ultimul eveniment care zguduise satul, fără nici o introducere; vecinul, cunoscător ca orice sătean al basmului, îi mărturisea gândurile sale privind Șarpele de Aramă. Își însușise linia principală a poveștii și acum, trăindu-i succesiunea nefastă a elementelor imaginate de Druțu îi adâncea și mai mult misterele. Aproape nu mai făcea diferența între răceala imaginarului și pulsul sălbatec al realității.
„Îi simt parcă solzii înghețați, mărturisea el. Privitul în ochii săi m-ar salva de teama căderii în ispita morții. N-are nici o legătură cu faptul că soția m-a părăsit și nu-mi pot vedea copiii. Cred că ceva, cineva mă poate scoate din aromeala aceea prelungită, când cad în gol și aud duioasa baladă a bunicii ca o chemare în vraja unei flori ce-și răspândește polenul ucigaș. Trăiesc frânturile irealității, când lucrurile sunt mai simple decât ochiurile unui ciorap împletit. Mă așez la o masă împărătească, unde fructele satului impun sacrificiul. Toate plăcerile frugale se pierd printr-o plasă rară de pescuit. Până la revenirea la realitate, visele mă umplu de o fericire copilărească. Colecționez cioburi de imagini, sunete suave, arome efemere. Simt căldura dragostei adevărate după combinații alegorizante și după inevitabilul derdeluș al atracției. Irizia nu mai este ființa feroce și complicată; are pielița piersicilor în obraji, mă ascultă mângâindu-mă și îmi povestește deseori despre ea. Frumusețea ei în toiul aromelii mele nesățioase acoperă neliniștea nefirescului din preajma șarpelui de aramă. Pasiunea ei este împlinită numai prin contemplație, prin jocul creării unei făpturi din carnea idealurilor, prin dansul fachiric care mi-o apropie și o determină să mă învăluie cu chipul și formele fascinante, strunjite parcă în metal. Sărutul ei mă înfioară cu gheața izvorului pur în acer abia îmi înmoi buzele.
Absența ei mă transformă într-o entitate a singurătății în Univers. Prezența ei îmi toarnă în tiparul carnal partea perfectă a personalității sale, ale cărei cili depășesc marginile cunoașterii. Ea există numai ca oglindire tridimensională a narcisismului meu. Defectele mele îi imprimă virtuți ale negației, o susțin ca pilonii unui templu lacustru, o fac adorabilă în autoadmirația în care se cufundă.
După ce tatăl tău a paralizat, oamenii te roagă să le repovestești anumite pasaje ale basmului său. Evită să-ți reproșeze devierile de la versiunea originală rămasă neterminată. Și eu te însoțesc, punând la dispoziția ta excrescențele mele onirice în călătoria pe un tărâm al mirificului metamorfozat, acolo unde moartea își dă întâlnire cu fertilitatea primordială, cu regenerarea ciclică și subtilitatea sintezei purificatoare. E o adevărată religie în basmul tău. Îți dă speranțe, creează subterfugiile vieții plină de spaime și curge ca pârâiașele de vin pe gâtlejurile însetate, necesitând imensitate și lirism cathartic.