Era un biet suflet de femeie curățit de valurile singurătății. Se călise cu vedeniile și ispitele întunericului, cu zgomotele amplificate de propria tăcere și cu teama crescândă față de bunătatea veninoasă a celorlalți. Îi respecta contemplarea liniștitoare, privind în gol cufundat în gânduri. Tresări surprins de pașii unui trecător care-și arunca absent privirea în curtea verde. Admiră, pe rând, cerul vâscos, norii de vată de zahăr, purpura apusului și tușul nopții învelind șomoiogul de patimi cu plăcerea rece de rouă.
Îi amorțise gâtul sprijinit pe o pernă nouă și tare. Mirosea lutul amestecat cu balegă cal, proaspăt lipit deasupra pietrelor prispei, mari și măiestru îmbinate. Stâlpii pridvorului sprijineau capacul unui cazan în care clocoteau suferința și colții cruzi ai dragostei.
Îi aduse ceva de mâncare. Ar fi fost groaznic pentru el să-i spună precum unei vite: „Uite, ia și mănâncă!” Nu, nu spunea nimic, ci medita, în zgomotul de gheață al lingurii frecând fundul străchinii de lut, la ceva mai frumos decât viața. Parcă alegea orez cu ochii închiși în imensitatea unui tunel, în care întunericul era sursa luminii interioare. Nu-i putea cuprinde frumusețea într-o privire obraznică și asta îl scotea din minți, mai ales că nu era prima dată când îi rumega trăsăturile din gândurile scurte și remarcile pofticioase ale bărbaților din sat. Îi contemplă coapsele conturate suav sub cordonul rochiei îmbrăcate pentru a ieși în sat. Binecuvântă conturul sânilor slobozi să împungă țesătura subțire, gâtul de marmură cu vene de lavă și pomeții desăvârșind linia armonioasă povârnită dintre ochii oblici și aspri, spre bărbia amăgitoare pentru orice mână de sculptor în căutarea desăvârșirii feminine. Nu degeaba era iubită și urâtă cu aceiași ardoare. Numele ei, Imdiola, provoca un tremur de dorință amestecată cu teamă.
Amândoi iubiții ei muriseră în accidente stupide. Numele ei răsuna pe buzele tuturor ca titlul unei tragedii, în care personajul principal este însuși nefastul destin.
Totuși …
Fumul de la bucătăria de lut alerga spre cer în rotocoale grăbite ce jucau în volbura lor spuza cocenilor arși în plită. O țarcă îi făcea semne fluturându-și coada în zborul crestat pe zimții unui ferăstrău imaginar. Găsea că nucul bătrân de la poartă, din care căzuse unul dintre iubiții Imdiolei, nu avea alt rost pe lume, decât să-și transforme seva în răbdare, iar măreția coroanei în umilința decăderii. Peste drum nimeni nu se îndura să taie prunul uscat. Zăcea de multă vreme drept, refuzând grăsimea pământului.
Nu găsea puterea să se ridice și să plece fără țintă. Când instinctul îl împingea în mrejele ei, Imdiola se gândea cum să hotărască orice inițiativă; în acel moment, fiindu-i tot una dacă el se ridica să plece sau dacă dorea să rămână al ei.
Căutau amândoi acel cuvânt care începea sau punea capăt oricărei relații, un cuvânt care să metamorfozeze și pietrele, să aducă lumină, să insufle viață sau să judece înțelept, să dea izvor altor cuvinte într-un crescendo sentimental ori să transforme în deșert orice trăire intensă. Nu au găsit acel cuvânt și, când prelungirea tăcerii i-a forțat să rostească concomitent ceva banal, au izbucnit în râs ca două cunoștințe vechi, ca doi amanți după o ceartă fără motiv, ca doi înțelepți după ceva ridicol.
Acel cuvânt de lipici a substituit jena începutului, vălul cochetăriei amestecat cu retrageri bănuitoare, lipsa de încredere față de necunoscuți, persuasiunea și apărarea strategică sau abandonarea hormonală după un sărut așteptat dar neprevăzut.
N-au discutat planuri de viitor, nu și-au pus condiții și nici nu și-au cerut unul celuilalt binecunoscuta, anemica sau incredibila declarație de dragoste. Deoarece dragostea lor părea fără de început, iar la temelia ei nu contribuiseră cu obișnuitele tatonări și tergiversări sau jocuri cu substrat amoros, evitau să vorbească despre acea zi în care un accident cu urmări jenante
i-a obligat să se cunoască.
Când Lenuța Alini veni să vadă ce-i cu el și să-l ia acasă, bănuiala ei fiind mai iute decât bârfa, era prea târziu. Îi păru îndrăgostit nebunește. Era sigură, ca de junghiul din inimă, că o să moară precum ceilalți doi iubiți ai ei. Asemenea, și oamenii din sat îl vedea condamnat și vorbeau despre el dinadins la trecut pentru a grăbi cumva deznodământul. De altfel, mulți nu se mirară și doar clienții lui Andronic cârciumarul râseră auzind cum preotul îi citise numele în pomelnicul morților. Ba mai mult, îi dădură de băut lui Ghigea Mutul să meargă la Fănică Dulgherul să-l pună cu încâlcitul său limbaj al semnelor în temă despre o viitoare comandă de coșciug.
Trăia unul din visele lui Amnăraș povestite noaptea, când ieșea să fumeze pe băncuța de lângă tufa de iasomie. Mirosul fumului înecăcios de tutun ieftin și parfumul florilor proaspăt înflorite îl urmăreau pe Druțu chiar și în vis. Punctul de plecare al tuturor vedeniilor lui Amnăraș era o casă pustie. Povestea cu pauze lungi, pufăind lacom și se înfierbânta amestecând irealitatea cu întâmplările din copilărie; transmitea, aproape în șoaptă, mai mult imagini decât acțiuni. Fuma gânditor inventând noi coșmaruri în care înlocuia scenele orbitoare ale luptelor cu tartorii răului cu descrierea unor pajiști plicticoase pentru care pierdea ceasuri întregi să redea admirativ viziunea combinațiilor de culori edenice.
Deseori, își povestea moartea ca pe un artificiu răsuflat dintr-o scamatorie veche ce urma după tragerea cortinei. Aprindea țigară de la țigară și dezghioca pănușile altei povești incredibile, căreia Druțu nu-i putea întrevedea vreun final corespunzător conformismului său și în care nu apuca să prindă vreun pește, când ajungea pe malul lacului după o fastuoasă pregătire, când, pentru a salva un copil de la înec, nu reușea să rupă o simplă creangă de arin, iar femeile frumoase nu puteau fi iubite nicicând. Din tulpinile florilor rupte curgea sânge; oameni cu picioroange înălțau zmeie peste firele de înaltă tensiune; pinguini cu gâturile golașe, picioare de crocodil și ciocuri de șoim invadau livezile; munca pe o zi în struguri se pierdea în Turbata mai în aval de locul unde femeile puneau la murat cânepa; caii o luau razna rupând căruțele și împrăștiind fânul din care, adeseori, când ieșea un șarpe strecurându-se grăbit într-o gaură de șobolan; la vânătoare, hăitașii se îmbătau, iar misterele erau dezlegate cu prețul vieții.
Obsesiv, Amnăraș repeta parabola:
„Demult, când lumea era doar un infinit câmp de asfode menite să hrănească întunericul haosului cu esența morții, răsări un simbol al armoniei, o floare numită scânteioară. Pentru a nu pieri în mulțimea asfodelor, unul dintre primii oameni, un rătăcitor având conștiința singurătății sale, smulse firava floare din pământul reavăn și deschise coșul pieptului și o răsădi în inima sa. Poate se gândea la filtrarea materiei sale impure prin suferință sau era scârbit de atâta singurătate. Descoperi târziu greșeala, când esența răului ce sălășluia în inima sa, hrănind floarea o transformă într-un șarpe care-și orbi cu veninul său binefăcătorul, rămânând parazit și stăpânitor să-și conducă gazda”.
Druțu se împotmolise în noroiul iubirii. Accesele isterice ale Imdiolei îl determinau să regrete libertatea de mai înainte, dar îl legau prin fire nevăzute și mai mult de ea. Când îi sta alături, chiar dacă nu reușea să verse măcar o lacrimă, suferea mult. Câteodată, fugea de ea, căutând cel mai întunecat colț al casei unde să regăsească pentru o clipă o parte din singurătatea deplină sau pacea împăcării cu sine. Nu o înțelegea când afirma că este fericită. Pentru el totul era suferință; nopțile de tandrețe păreau rugăciuni la o zeiță care să le binecuvânteze suferința plăcerii. Când ea pleca, o contempla în contumacie. Casa veche păstra din parfumul altor iubiri. Îi citea în fotografii gândurile, iar din oglinda mare din odaie se întorcea și-l chinuia plângând. Nu putea părăsi camerele răcoroase; era fătul casei unor vechi iluzii. Aici era strigat de serafimi, căuta explicații și găsea doar enigme, asculta ceasornicul casei cum întârzie și mai mult întoarcerea Imdiolei.
Trecând în bucătăria de vară, mânca simțind pofta dragostei apoi, întorcându-se în închisoarea întunecoasă, răscolea teancurile de acte vechi în căutarea fotografiilor celor doi iubiți morți și era gelos crezând că muriseră fericiți. Nu găsea decât hainele pe care refuza cu îndârjire să le probeze în prezența Imdiolei. Le lua amestecate: un sacou prea mare, o vestă elegantă de altă culoare, pantalonii de la un costum de mire, pantofii desperecheați, de culori diferite și o batistă proaspăt călcată, cu miros de lavandă.
Mai trăiau încă prin el; făceau dragoste cu ea, o mângâiau sau refuzau s-o asculte sau o sărutau imperceptibil, când dormea suspinând și mușcându-și buza de jos.
Toate cărțile împrumutate de la bibliotecă, din care ea lua câte o doză ca de sirop de tuse, nu păreau scrise de niște bunicuțe cumsecade, ci de ei deghizați în femei emancipate, povestind fals vieți cu sfârșit totdeauna fericit. Complotau împotriva sa; umbra Imdiolei apărea în oglindă doar pentru ei și, gustând din dulceața de mure, aprobau suplețea plană a unei proiecții marcând în mintea lui Druțu idei năstrușnice ce păreau pe moment demne de realizat. Acum, pentru el toate elementele unui trecut din care nu putea face parte se legau într-un urcuș anevoios de la coadă spre cap, în sensul invers al cursului râurilor, al atacurilor valurilor, al mersului timpului, pentru saltul de invidiat de pe trambulina… ( Aici enumera tot soiul de termeni antagonici cuvintelor „moarte” și „dragoste” de care se plictisise să-și scuipe sufletul prefăcându-se că le simte mirosul fetid și gustul de miere zaharisită).
Pentru a-i învinge, îmbrăcat în hainele lor, le dădea amănunte despre singura ei vacanță la mare când, fetișcană frumoasă coz, pășise pe nisipul plăcerilor trupești îndrumată de un turist străin cu o vârstă nedefinită, dar apreciabilă după propriile mărturisiri și lăudându-se, într-un amestec de trei limbi, cu descoperirea elixirului tinereții, când era prea târziu și nu putea decât să-și păstreze vârsta durerilor reumatice și a primelor rateuri în dragoste.
La întoarcerea Imdiolei, când ea se întindea spre galantarul bătrânesc bătut în cuie pe peretele de lut proaspăt spoit, pentru a lua făcălețul ce păstra grunjii ultimei mămăligi, o întreba cu tonul acuzator:
- Spune-mi, te rog, dacă ai văzut la mine trăsături asemănătoare cu cele ale vreunuia dintre iubiții tăi. Iubindu-mă astfel, învelindu-mă în giulgiul trecutului ai face din mine doar o crisalidă.
Ea râse, în sfârșit, și-l trimise să repare acoperișul.
Atunci simți întreaga ei frumusețe, harul ei ascuns ca apa unui izvor tămăduitor. Până la mult căutata lui singurătate, se deschideau prăpăstiile inimii traversate cu aripi de înger. În învolburata lui nesiguranță, își ostoia glasul pașilor copilăriei; se amestecau marea cu muntele, granatul cu moscul, dorul și blestemul; pierdea printre degete pulberea nopții, culegea cu buzele roua de pe frunzele de cucută, mângâia flăcările mistuind ultimele rețineri înainte de a-i cuprinde mijlocul mlădiu, căutându-i boarea dimineților pe buzele gata de un sărut și descoperind în ungherul întunecat al credinței sale că, extazul nu-i decât șansa de a se pierde în gânduri închise, zdruncinând pentru o clipă zidul lumesc.
O privea pieziș așezând scutul victoriei pe un altar șubred și descoperind nemărginitul într-un pahar cu apă. Râdea și nu-i înțelegea plânsul incantatoriu. O mângâia și râdea promițând să repare acoperișul, spunându-i că o iubește deși, admira cu mai mult nesaț lucirile albastrului călit de pe spatele scarabeilor, rubiniul scânteietor al vinului tămâios și solzii de electrum al beldițelor eșuate între pietrele încinse ale prundurilor Turbatei.
Suferea știind că trebuie să iubească simplu, născut fiind să poarte povara toboganului adorației fără speranță.