Caracterul exagerat de caritabil al Elenei se definea prin necesitatea de a interveni, de a lupta în permanență cu ceilalți pentru a ajuta, fără deosebire, orice formă de viață. Acea idee se născuse deodată în ea, pe vremea când erau amândoi copii și locuiau, împreună cu părinții, într-o casă mare și frumoasă cu geamuri largi, cu grădină, cu tot ce-i trebuie unei case pentru a dărui locatarilor ei tihnă.
Aducea Elena pisici, câini, porumbei și vrăbii, broaște, fluturi sau chiar greieri și gândaci, orice formă de viață cădea victima vicisitudinilor vieții și avea norocul sau ghinionul de a-și intersecta întâmplător destinul cu al ei. Planul era mereu același, inițial le ascundea de frica mamei lor care era obsedată ca orice mamă de curățenie, de igienă, de aceleași preocupări de care suferă la un moment dat orice femeie închisă în mirajul unei căsnicii despre care, cu timpul, ajunge să creadă că e însăși universul ei.
Apoi cu timpul, avea ceva cu care reușea să convingă restul familiei că gestul ei era absolut necesar sau poate insistența de care dădea dovadă îi dezarma pe părinții lor, ocupați cum erau cu evenimente mult mai importante decât adăpostirea vremelnică a unor lighioane, cu care se obișnuiau și ei până la urmă, pentru că Elena era plină de viață și emana acea răspundere prematură pe care o au de obicei femeiile în a proteja.
Ce putea fi rău în asta?
Decât o fire închisă, visătoare cum era Gabriel care , la fel de neprevăzut se schimbase și stătea majoritatea timpului în camera lui unde desena forme pe care nimeni nu reușea să le priceapă...
Se adâncea în unele zile copilul lor în trasarea de linii aliniate perfect una lângă alta, pe porțiuni bine delimitate sau dimpotrivă, alteori, umplea pagini cu desene ce reprezentau doar ochi sau mâini, obsedante și chinuite imagini împrăștiate în jurul lui.
El era cel îngrozit de zgomotele pe care protejații surorii lui le scoteau noaptea, mai ales Ivan, o cioară cu aripa ruptă care a iernat la el în cameră, după soba de teracotă, de unde nu ieșea decât atât cât să înfulece lacom tot ce-i trecea Elenei prin cap să fure din bucătărie și să împartă generoasă cu copii ei.
Însă într-o zi geroasă, când soba deși înfierbântată nu reușea să-ți alunge fiorii frigului, Ivan probabil înnebunit de căldură a capitulat și țopăind cu aripa atârnând, a sărit pe masa unde desena el. Și nu s-a oprit doar la această temerară încercare ci a mers mai departe, bătând cu ciocul în lemnul mesei, scuturându-se ca pentru a se aerisi și croncănind între intervale.
Acesta a început să țipe îngrozit, cu gândul la cărțile pe care le citise, în care ciorile, mesageri ai morții, spărgeau ochii cadavrelor sau chiar a celor ce agonizau neputincioși între cele două hotare.
A țipat până când Elena, împiedicându-se în cămașa de noapte, a aterizat în cameră și punându-i o mână peste gură, i-a înnăbușit aproape respirația.
- Taci Gabriel, dacă aude tata mi-l dă afară. Îți închipui cum e afară acum? Ce a mai făcut de data asta?
Priveau amândoi, două capete cu păr diferit, ea blondă cu ochi albaștri și pistrui, el brunet și palid, cum cioara încerca să le transmită ceva ce ei nu reușeau să înțeleagă.
- Oare ce vrea? Sigur vrea ceva, șopti Elena sprijinindu-se de fratele ei, în încercarea chinuitoare de a se mișca cât mai puțin pentru a surprinde cât mai mult.
- Să ne scoată ochii, asta vrea Elena, ia-o te rog și du-o de aici, nu pot dormi noaptea din cauza ei.
- Din cauza lui, îl cheamă Ivan și oricum tu nu dormi pentru că ai coșmare, așa că el nu are nici un amestec. Abia a venit. Oare nu vrea apă, nu l-am văzut niciodată să bea.
Fata se îndepărtă încet, cu spatele către ieșire să nu agite și mai mult spiritul zburătoarei și se întoarse destul de repede, cu o cutie de conservă, aceeși din care-și trăgeau rezerva de lichide toți musafirii ei. A așezat-o în fața ciorii care într-adevăr s-a repezit bezmetică, răsturnând cutia și culegând neîndemânatică, cu ciocul ei prea mare apa ce se revărsa repede peste marginile mesei.
Nemulțumită și-a continuat protestul, spre amuzamentul celor doi frați.
În ochii păsării, Gabriel a crezut atunci că zărește ceva ce aducea cu familiaritatea. Pentru că el avea obiceiul de a privi direct, într-un mod oarecum derutant, în ochii celui cu care venea în contact.
Poate nu neapărat pentru a surprinde o atitudine oglindită, ci pentru că îl fascinau acele forme.
Ivan, care niciodată în cinci luni de când se afla la ei nu a ieșit de după sobă, deversând mormane de găinaț, pe care Elena îl curăța dezgustată în spiritul carității, avea încredere să le ceară lor, celor cu care nu a vrut atâta timp să vină în contact, ceva.
Era deșteaptă soră-sa că și-a dat seama.

Ivan a murit în primăvara acelui an când, spre binele lui, l-au mutat din casă într-o cușcă,unde avuseseră înainte un iepure care la rândul său murise sacrificat în ultimă instanță din cauza unei fracturi a coloanei vertebrale, cauzată nu de Elena, așa cum s-ar fi așteptat toți, ci de Gabriel, îngerul familiei.
Deși fusese doar un accident nefericit, pentru că băiatul se atașase cum nu l-au văzut până atunci, de Grig. El îi dăduse numele și se implicase necondiționat în creșterea iepurelui care era într-adevăr gri și deosebit de jucăuș, dar cu desăvârșire mut. Poate că acest amănunt trecut cu vederea în mod firesc de către ceilalți, l-a atras.
Prezența lui optimistă dar cu desăvârșire tăcută, era un amestec perfect de caracter care l-a cucerit pe băiat. Își aminteau mai târziu ceilalți, cum Gabriel care stătea mai mult în camera lui sau o însoțea ca un cățeluș de companie pe maică-sa peste tot, se desprinsese de toți și se dedica total și vesel acelui smoc de blană săltăreață.
Îi plăcea și pentru că stătea nemișcat un timp nelimitat, apoi dacă îl striga, țopăia bezmetic în jurul lui până își căpăta porția de morcov, spălat în prealabil, pentru că observase el că era amar dacă il dădea așa cum îl smulgea pe furiș, din grădina maică-sii.
Acest gest, nevinovat până la urmă, o amuza și-i dădea speranță celei din urmă, că fiul ei se va întoarce către lume și se va comporta normal, ca orice copil de vârsta lui.
Într-o zi însă, Grig nu avea chef de sărit și oricât îl ademenea el, se încăpățâna să stea nemișcat, tupilat parcă asemeni lui, cu atenția risipită cine putea ști pe ce anume.
Atunci s-a ridicat nervos din scaun, l-a smucit de jos, l-a privit în ochi câteva clipe și i-a dat drumul de la înălțime, de parcă ceva din privirea animalului l-ar fi speriat.
Grig s-a răsucit în aer, chinuindu-se probabil să-și găsească un echilibru contra legii gravitației, dar acestă imprudență, deși izvorâtă din instinctul de supraviețuire, nu i-a folosit decât pentru a agrava situația, așa că în momentul în care spatele lui a bufnit scurt și înfundat ca urmare a impactului, Gabriel a putut auzi pentru prima dată vocea prietenului lui.
Chițăind ascuțit, întâi sunete compacte asemănătoare unui râs isteric, apoi după o pauză scurtă prelungi, asemeni unui vaiet, Grig vorbea.
Dar această revelație, înlesnită de momentul unei furii, departe de a-l satisface, l-a speriat cumplit, tocmai pentru că presupunea că nu era ceva normal, mai ales pentru că iepurele se târa neputincios pe labele din față, chinuindu-se să se retragă la adăpostul iluzoriu al pereților.
Între râs și plâns, Gabriel a alergat la singura tămăduitoare capabilă să-l lămurească în legătură cu starea ciudată a animalului.
- Elena, Grig râde, vino să vezi, râde, nu e ciudat, iepurii sunt muți...
Știa că nu e așa, știa că a făcut ceva rău, acel țipăt prelung îi sfredelise timpanele, oprindu-se în creier unde declanșase ceva ca o fierbințeală, un val de sânge care se chinuia să treacă prin inimă spre corp în acel circuit binecunoscut, dar părea că se acumulase prea mult, într-un timp prea scurt și inima lui îl trăda, obligându-l să gâfâie, gata să se sufoce, de parcă se ascunsese, așa cum făcea uneori, sub pătură, de frica închipuirilor lui.
- Ce ai făcut, sadicule? L-ai chinuit, nu? Știam eu că nu o să reziști mult, tu nu poți avea prieteni, ți-a plăcut, nu? Cum? I-ai rupt picioarele nebunule, psihopat ce ești, cine ți-a comandat să faci asta? Nu tu, nu? Femeia din dulap a fost? Sau mortul care te cheamă și te sperie punându-te să treci prin oglinzi sau cine...aa! știu, a fost femeia care a căzut din șaretă și și-a rupt gâtul, nu? Ea a fost sau care dintre personaje?
Cu lacrimi în ochi Elena căzuse într-o criză de isterie, îl zguduia pe fratele ei care părea atât de palid și de copleșit de propria vină încât sughițurile lui se transformaseră într-un horcăit șuierător atunci când maică-sa atrasă de zgomot a ieșit, sfâșiind asemeni unei leoaice, perdeaua ce despărțea, din cauza insectelor, salonul de terasă.
Dintr-o privire și-a dat seama despre ce se întâmplase și o smulse pe Elena care se încleștase ca un pittbul, cu mâinile crispate, de cămașa lui Gabriel.
- Nu am vrut mamă, am vrut doar să-l fac să sară. Tu știi că-l iubesc, nu voiam decât să sară, avea ceva în ochi, m-am speriat și i-am dat drumul, a căzut, am crezut că râde...
- Elena ieși!
- E un nebun. De ce nu-l duceți unde îi e locul, el nu e de vină niciodată, e bolnav mamă!
- Elena ieși, repetă calmă femeia. Vom discuta mai târziu despre comportamentul tău, nu ai voie până atunci să părăsești casa. Îți faci curățenie în cameră, nu vreau să găsesc păr sau pene sau orice altceva, știi la ce mă refer.
- Să discutăm despre comportamentul meu? Al meu? De ce al meu, mamă? Uite. despre el trebuie să discutăm a devenit sadic...
- Elena ieși.

Așa era Elena. O furtună. Nu s-a liniștit nici după ce s-a măritat. Se părea că, pe când Gabriel devenise un tânăr calm, realist, obsedat de curățenie, defect moștenit probabil de la mama lor, Elena tindea să nu se poată desprinde de copilărie, această latură a caracterului ei accentuându-se, devenind o obsesie care-i punea deseori în situații nepotrivite pe apropiații ei.