Drumul până la Kemerevo prin colții de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile și planurile pe care Savastie și le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea șofranului, căreia mâna gingașe a Olgăi Ivanovna îi atașase la Iulișka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiții vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga își fremătase frunzișul plopilor din ochii ei triști, mângâind undurirea blănii ruginii și șoptindu-i timid: „Când veți călători, să vă imaginați că toată căldura inimii și mâinilor mele vor drumeți cu dumneavoastră!”.
Își cumpărase din târgul de vechituri o pereche de cizme cu talpă groasă, încăputate cu o blană de jder roasă pe alocuri. Când le probase acolo, la târg, Savastie se gândise cu melancolie la câte drumuri de viață serviseră acele încălțări ca bărci umblătoare pentru cine știe ce alt bărbat nevoiaș ca și el. Îl privea pe cel care le vindea, alături de alte lucruri personale, cu care acesta poate viețuise neștiut. Era un bărbat trecut de mult de a doua tinerețe, cu niște lumini abia pâlpâind în ochii ce deveniseră tulburi sub asprimea frigului de pe platoul deschis al târgului. Când bătuse palma la preț cu el, omul mângâiase cizmele, ca și cum odată cu vânzarea lor ar fi rupt din el o bucată din trecerea sa pe pământ. Savastie călca cu pasul hotărât, apăsat, satele, mogâldețe de lut pietrificat, cu troienele de zăpadă acoperindu-le gardurile ca niște haine de împrumut prea mari, ascunzând în spatele lor trăiri tainice. Își trăsese căciula de astrahan pe ochi, ca să le păzească licărirea de acéle iuți, viclene, ale viscolului ce îndată se lipeau pe gene și pe sprâncene alcătuind fantastice țesături de gheață. Mâinile purtau mânuși cu un deget, toarse acasă, la Samara, de maica lui, Anasia, încă dinainte de a lua drumul studenției. În spate purta o raniță în care conviețuiau câteva schimburi, un tratat de pictură semnat de Eugen Delacroix, câteva pliante cu viața și opera pictorilor ce aparțineau Școlii de la Barbizon, și o ediție de buzunar a „Florilor răului” ale lui Baudelaire, poetul en vogue al acelor timpuri.
Se gândea Savastie la viața pe care o dusese până atunci, liber ca o acvilă cu aripile larg desfăcute spre albastrul tăriilor. Nimic nu-l putuse împiedica să se înfrupte pe săturate din marțipanul îmbietor cu care era glazurat tortul vieții lui de student. Acum însă trebuia să agațe în cui pușca vânătorilor galante. Să o ungă cu pomada amintirii plimbărilor cu barca pe sub streșini de soare stins în compania Olgăi Ivanovna. Iar muniția ei să o folosească atunci când se va întoarce de la Kemerevo pentru Olga Ivanovna, găinușa de munte ce îl aștepta în Tomsk sub cetini de dor. Era prima lui lucrare de anvergură și trebuia să dea dovada talentului său ce până acum se istovise în van prin casele unor femei disperate de lipsa mângâierilor casnice. Sau prin cârciumile sordide, acolo unde sub impulsul armoniei trezite în creierul înfierbântat de trufașa votcă împodobită la gât cu mărgele ispititoare, studentul împlinea cu mult har tablouri la comandă, adevărate bijuterii în cărbune. Portrete expresive din spatele cărora te privea o lume fantastică. Uneori grotescă, alteori apollinică, demonizată sau serafică. Așa cum este lumea asta presărată cu fizionomiile noastre umile. Bărbați cu ochii bulbucați de sângele cast al vinului sau de vederea vreunui trup vălurind șolduri apetisante. Chipuri aspre cu mustăți falnice, încovrigate, cenușii ca zgura rămasă după sudură, negre ca lințoliul atârnat de gardurile vieții, blonde ca mierea coaptă, ori roșcovane ca pămătufuri de mătură împletită. Trupuri de femei lascive, purtând sub arșița buricului veșnic sub legănarea dansului patimi ascunse ca o perlă în căușul unei scoici. Priviri fumegânde la dorul unei îmbrățișări sau unei acuplări oriunde și oricum. Femei cu sâni urieșești ca două perne de puf pe care puteai să-ți pleci în voie visele sau cu trupuri împlinite, de pilotă moale, călduroasă, ascunzând între pliurile lor carnale dorințe vechi modelate în grădina Raiului de prima Evă. Fecioare cu sâni ca două pergamute croite din verdele crud al vârstei, dar și din zemosul galben al dorințelor neîmplinite. Cu trupuri rozacee, ca pielea pruncului proaspăt îmbăiat, dospind prin lumină săgetări de neprihănire. Dar cel mai mult îl atrăgeau pe Savastie fizionomiile scufundate în vâltoarea bahică. Acel amestec de mahmureală peltică, zăvorâtă într-un zâmbet tâmp, ce voia să demonstreze oricui că omul nu se va lăsa în veci călcat în picioare de aburul tăriilor. Acum însă trebuia să șteargă de pe epitaful memoriei toate acele străfulgerări de linii și culori. Îl aștepta o altă lume în care până și uleiul, acuarela sau penelul se înfiorau de adâncurile introspecției la care un pictor de icoane și biserici trebuie să apeleze ca la o profesiune de credință.
Starețul mânăstirii din Kemerevo, Pamfilie, l-a primit cu reticență. Știa că tinerii absolvenți nu au nici experiența, nici autocontrolul pentru a suporta cutumele nescrise ale vieții de mânăstire. Mai știa văzătorul cu duhul Pamfilie că nici credința acestor tineri nu bate prea des la porțile Raiului. Că împlinirea lor artistică este filtrată de cele mai multe ori prin pielea de crotal a vieții de zi cu zi, schimbându-se după cum bate vântul sorții. Așa cum băutorii de vază ai maicii Rusii filtrează alcoolul metilic printr-o bucată de sfântă pâine, încercând să ascundă apetența lor bahică, tot așa și acești pictori aflați la vârsta uceniciei încearcă să-și ascundă tentațiile lumești sub o ieftină și caducă haină de credință. Și mai știa bătrânul Pamfilie că acești tineri, orgolioși și neîmblânziți nici de exemplul și nici de sfatul celor mai în vârstă, sunt aidoma păsărilor călătoare ce pleacă în stoluri întinse spre țările calde, dar nu toate ating cu aripa frântă de oboseala zborului țărmurile mirifice ale Africii. Dar faptul că episcopul Tomskului făcuse recomandarea, îl obliga pe stareț să îl privească cu condescendență pe Savastie. Îl primise în chilia sa și înainte de a-i vorbi îl măsurase din priviri. Starețului i se părea că tânărul din fața sa avea o figură tragică de Don Quichote siberian. Citise Pamfilie pe timpul seminarului de la Kiev opera monumentală a lui Cervantes și atunci, pentru prima dată, simțise că omul este un călător umil prin lumea imaginației sale bolnave, care-l face să viseze, să spere, să creadă că ceea ce sufletul său dorește poate transcende granițele reci și uneori de netrecut ale realității. Așa i se părea lui Pamfilie tânărul longilin din fața sa, care privea smerit în podeaua chiliei sale. Afară viscolul își întinsese aripile hulpave peste curtea largă a mânăstirii. Dacă ai fi privit pe fereastră, ai fi văzut că perimetrul de-a lungul căruia se întindeau chiliile fraților părea un altar alb din care fuioarele timide ce se înălțau prin coșurile scunde păreau lumânări gârbovite de frig și de tăcerea de cristal a nopții.
- Va să zică, dumneata ești Savastie Alexeevici Karpin... De loc din...? îl iscodiră ochii lui Pamfilie din spatele frunții sale uscată ca o foiță de pergament.
- Samara...
- Departe este Samara... Nu ți-e dor de matcă?
- Mi-e dor, părinte stareț, dar viața te urcă în caruselul destinului și te aruncă uneori departe, printre nori și munți. Pe pământuri străine și reci. Pe care trebuie să le încălzești cu flacăra cuvântului sau cu arsura pasului de pribeag. Și nu mai găsești drumul spre casă. Trebuie să-ți urmezi sufletul...
- Și visul, nu? Cred că ăsta este și motivul pentru care ai bătut atâta amar de cale prin colții gerului până la noi, nu?
- Da, părinte stareț, visul este cel care ne dă puterea de a crede în noi și în cei din jur...Visul de a deveni cineva în viața asta stearpă ca o vacă cumpărată pe bani mulți dintr-un târg de deșertăciuni, dar al cărei lapte, imediat ce este mulsă, se prinde într-un zer urât mirositor.
- Am auzit că ești un pictor strălucit, așa-i?
- Slava deșartă îmi șoptește să spun că nu știu dacă am talent...
- Talent sau talant, Savastie? Talantul, aceasta este marea bogăție pe care Bunul Dumnezeu o revarsă asupra unora dintre noi. Important nu este ce spun oamenii despre noi. Important este ce credem noi că suntem și, mai ales, cum putem noi să înmulțim talantul primit de la naștere.
- Așa-i părinte stareț, talantul...murmură parcă rușinat Savastie care abia acum își amintise parabola din Evanghelie cu înmulțirea talantului.
Îl privea pe bătrânul monah din fața sa și știa că de azi înainte va trebui să se raporteze la cuvântul patristic ori de câte ori va voi să discute despre viața cea de toate zilele cu frații din mânăstire.
- Ești pregătit, Savastie, să începi chiar de mâine?
- Pregătit, părinte! Mâinile și ochiul îmi sunt arme de preț, le-am protejat cu băgare de seamă pe drumul înviforat spre Kemerovo.
- O să pun frații să facă focul în biserică și de mâine poți începe!
- Părinte stareț, am nevoie de o scară reglabilă și de un ucenic să mă ajute la a mă descurca cu culorile, uleiurile, pensulele, tot acaretul pe care trebuie să-l domesticim ca să ne asculte imaginația. Când vom trece la bolta bisericii, atunci vom avea nevoie de schele zdravene...dar până atunci mai este vreme...
- Când se va urca primăvara în poala merilor și cireșilor, atunci vom face și schelele, Savastie! Până atunci ai de trudit la sfântul altar și la pereții înconjurători. Am pregătit totul, decum sfinția sa Ghelasie, episcopul Tomskului, ne-a anunțat că ne-a găsit pictorul. Sunt toate puse la păstrare în paraclisul ce asteaptă și el botezul culorilor. Dar asta după ce termini biserica mare...
- Ce hram are mânăstirea, părinte stareț?
- Al sfântului Mucenic Fanurie...I-ai citit viața? Știu că voi, cei ce ați ales calea picturii religioase, erați obligați să citiți „Viețile sfinților”. Dar de la a fi obligat și până la a îndeplini ascultarea cuvântului e cale lungă. Cu multe cărări pline cu mărăcini, cu punți rupte peste ape repezi de chemări lumești...
Savastie tuși un pic încurcat. Putea oare să-i spună starețului că de multe ori preferase viețile femeilor din Tomsk, cele care împrăștiau mai multă lumină harică în trupul și sufletul său decât filele îngălbenite de vreme ale „Patericului” sau ale „Vieților sfinților”? N-ar fi vrut nici să-l mintă, căci știa că minciuna are picioare lungi și, chiar dacă pe moment te ajută să scapi, până la urmă tot te părăsește într-o bună zi. Tragic și fără speranță!
- Părinte stareț, am citit atât cât să știu în linii mari viețile sfinților cu cruce roșie...
- De ce, Savastie, oare numai aceștia sunt sfinți cu vieți îmbunătățite? Când te așezi la sfânta masă mănânci numai ciorba goală sau te mai înfrupți și din pâine...sau din felul doi... Ca să nu mai vorbesc și de un coltuc de cozonac dospit la țest...?
- Iertați-mă, părinte!
- Vezi, așa e și cu ierahia sfinților. Cruce roșie, neagră sau doar pomenire, toți sunt sfinți! Fără osebire! Dar, hai, să nu te cicălesc chiar din prima zi! De obicei, nu sunt prea aspru cu frații din mânăstire. Omul, cu cât este ținut în chingile tari ale vorbei, fără căldura inimii, cu atât se depărtează de credință. Deci, mâine, cu ajutorul Bunului Dumnezeu pornim la marea încercare, da?
- Așa să fie, părinte stareț!
- Vreau să te mai rog ceva, Savastie! Monahii mei sunt curioși din fire, căci majoritatea sunt mlădițe crude, curioși ca orice suflet care viețuiește departe de fierbințeala orașelor și de sfada satelor. Poate te vor descoase de una, de alta. Nu vreau să-i smintești cumva cu cine știe ce vorbă de duh lumească sau cu vreo poveste deocheată! Cred că dragostea ta față de maica noastră Rusia nu a îndepărtat de la tine valorile noastre străvechi. Căci aud că circulă printre tineri, mai ales, influențe străine de pământul nostru sfânt...
- Vă referiți la occidentaliști, părinte stareț?
- Occidentaliști sau cum s-or fi numind, nu vreau ca sub aripa mea să crească altoiul unor astfel de eresuri...Te văd tânăr și doritor de viață. Nu lăsa pe alții să-ți conducă destinul! Ia-l în mâinile tale puternice și croiește-ți drumul drept. Așa că aș vrea să fii retras ca un pui de barză în cuib. Pictura și icoana sfântului să-ți fie gândul de la cel dintâi cântat al cocoșilor când căruța heruvimilor împrăștie peste lume Laudele Domnului și până în clipa când luna își pleacă fruntea pe crucea mare a stelelor.