Probabil că ațipisem în autocar, căci revenisem de la o senzație de liniște copleșitoare, posibilă doar în anumite vise.
"Nu înțeleg oamenii care nu fac ceea ce vor..."
Și acum aud în minte propoziția asta, dar atunci mă uitam doar la fotografiile ce mi le arăta, și lăcrimam. De undeva răsarea în mine un soi de libertate. Cred că de a doua zi am început să fac ceea ce vreau conștient și sigur.
Înainte de asta îmi plănuiam moartea. Iar dincolo de telefon în noapte se auzea o voce ce nu pot sa mi-o amintesc:
" Nu vreau sa fiu eroul tău, dar vreau sa fiu langa tine când te vei salva singura...nu știu de ce.." nici eu nu știam.
Camera părea că se umple de fum de țigară, începusem să pictez din furie, albastrul închis se amesteca cu roșul și cu negrul. Îmbinam niște piese ce nu mai puteau fii puse la un loc de rupturi adânci, până la urmă furia a trecut și m-am chinuit prea mult să scot fumul din cameră. Mă săturasem să ma las încolțită de atâțea demoni, la un pas puteam sa fiu un spirit liber să simt vântul în părul meu, de poveste...nu mai vroiam zâne deformate de voința altora.
Am oprit autocarul și am coborât. Afară se întuneca și am pașit fără nici un fel de gând pe câmpul acela întuchipat de un lan de grâu. Mergeam fără de țintă și făr de gând. Întotdeauna am crezut într-un soi de eternitate somnoroasă, credeam și atunci în lanul de grâu când mi-am dat seama că nu am cum să mă tem de secerători. Apoi am simțit miros de vie coaptă, toată ființa mea se găsea în natură. Mă întorceam în toate momentele pământului într-o singură clipă, și dintr-o dată a început să ningă. Atunci se făcu tăcere. Trebuia să îmi caut adapost.
" Să nu faci mișcări bruște, e un câine care stă să atace..."
Îl auzeam iar în mintea mea, stăteam amândoi pe podul castelului fumam o țigară în noaptea aceea cu lună plină, câinii lătrau undeva mai jos, eu mă temeam să nu se închidă poarta și să nu mai pot pleca de acolo. Atunci m-am întors acasă.
"Futu-ți..."

"Chiar crezi că eu ți-aș fii transmis vreodată ceva rău?" și împietreau zorii.

În seara aceea fuma țigară după țigară, nu prea înțelegeam ce e cu el, dar la a doua țigară ce o aprindea mă simțeam nevoită să aprind și eu una. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă am terminat de scris scenariul, ce naiba să îi fi zis, eu mai ca uitasem de tot... Apoi încă o țigară, și încă una...nu reușeam să spun nimic eram într-un soi de stare de resemnare ca atunci când am petrecut noaptea în cimitir, iarna în frig și zăpadă, atunci când am văzut că nu există nimic: nici demoni, nici spirite, nici dumnezeu. Mă gândeam că poate cândva voi reuși să cred că nu există nici moarte.
Cum uitasem totul, resemnare? Nu știam, nici un fel de emoție, nici frică nici dragoste. Doar o mică urmă de dorință sexuală, care nu aducea nimic altceva decat o brumă de plăcere. Dar ce conta mai aprindeam o tigară, era o noapte lungă, mai ales pentru că geamurile erau acoperite, parcă eram într-o cutie precum un cobai supus unor experimente. Simțeam că spre mine și el sunt ațintiți ochi atenți care vor însemana orice mișcare, orice cuvânt. Poate de aceea cuvintele au fost puține. Am stat acolo toată noptea, câinii lătrau dezorientat pe afară. Salteaua era incomodă, puteam să simt toate arcurile, apoi mai era și sforăitul unui om îtradevar cuprins de somn, iar eu nu știam ce să-i fac ca să înceteze, nu puteam adormi. Mă ridicasem într-un cot, atunci probabil s-a trezit "Vino aici" și ma prins în brațe adormind apoi exact în clipa urmatoare...oare pe cine credea că ține în brațe?
"Fă-mă nemuritoare" îi tot țipam în gând, fără curajul de a cere asta de a pretinde una ca asta. Stăteam îmbractă sumar prin casă, pînă când m-a prins în fața oglinzii, cea în care în urmă cu un an ne priveam mirați trupurile goale, diferite, de bărbat și femeie. Acum trăgea de mine mă ținea captivă-i în brațe îmi lua fața și urla "Priveste" în timp ce trăgea de maieul meu în toate părțile dezgolindu-mi sânii. Mă temeam de ceea ce vroia să urle de fapt!

Îmi amimteam cum îmi chinuiam sufletul deasupra lui , când din toată tăcerea sau din tot zgomotul cuprinzător se auzea banal, monoton piesa a cărui nume nu îl știam al cărui creator nu-l cunoșteam dar care îmi bântuia mințile de un an și, poate ca atunci se oprise totul pentru mine.
"Am să-ți regizez filmul, peste maxim 3 ani" mai plângeam sub greutatea propriilor fantasme, dar el îmi promitea în continuare deși eu nu îi ceream nimic.
Apoi nu îmi mai amintesc nimic, ar trebui să fac un exercițiu puternic de voința ca să îmi amintesc. Parcă eram undeva pe terasă deasupra orașului fumam și cred că eu nu mă simțeam prea bine, purtam o fustă lungă și neagră. El îsi încălzea mâinle pe sub ea, și-mi spunea ca îi face plăcere compania mea eu râdeam și îi spuneam ca nu îl cred și îl ironizam, știam ca sunt doar fata cu care o face din când în când, dar el îmi repeta pe acelaș ton că îi face plăcere compania mea. Apoi mă căra în brațe prin casă de parcă nu mai aveam trup de parcă aș fii fost un soi de nălucă fără de greutate.
Împărțeam aceiaș baie cu faianța verde, culoare ce mă avantaja îmi scotea ochii în evidența, cred că atunci a crezut că se îndrăgostește, când m-a privit ca pe un tablou superb dar cu existenta trecătoare.
"Te îmbraci ca o călugariță" și cu toate astea nu mi-a definit niciodată ce îi place și ce nu.
Îmi părea mai mereu baiețelul care s-a maturizat forțat pe străzi, fără mama fără tata dar mereu cu banii lor în urma lui, stătea singur de la 16 ani, uneori îi plângeam de milă deși el îmi urla că e liber că e cel mai liber om din câți cunosc și voi cunoște. Acum nu îmi mai pare la fel de liber este doar un om prins în imaginile luate de el însuși. Și până la urmă ce înseamnî libertatea? Poate e momentul în care pleci fără să te uiți în urmă chiar dacă doare, chiair dacă peste 2 zile ai uitat toate astea.

Acelaș praf stătea pe oglindă ca acum un an, purtam aceiași lenjerie acelaș chip, aceleași minciuni, doar el era mai tăcut și cu toate astea urla mai tare la mine, la el, la câinii ce lătrau afară pe la geamurile cu lumina stinsă unde oamenii se prefaceau că dorm. Dar am uitat toate astea și acum nu aș mai știi unde să pun punct...