Jocul
Lutero apăsă butonul stâng al mausului și intră din nou în joc. Fu invitat să aleagă dacă joacă cu cască sau fără. Juca de fiecare dată cu casca lui specială. Așa totul părea mai real.
Era un joc la modă pe care îl jucau toți colegii lui din căminul studențesc. Se ajunsese până acolo încât echipe de câte 15 jucători din căminul lui să joace împotriva altor echipe din caminele vecine. De multe ori îi apuca dimineața cu arma în mână în fața monitoarelor.
Lutero ajunsese pentru prima data la nivelul 9, iar programul îl anunța că era primul care reușea o asemenea performanță. Auzi în cască felicitările din partea programului : « Bine lucrat, Lutero ! Nu te opri ! Mai ai puțin și ajungi la ultimul nivel » Din urmă îl ajunse o grenadă inteligentă care explodă violent la mică distanță. «Coboară urgent la infirmerie! Acolo gasești «elixirul» și te refaci, Lutero!» Ascultă sfatul din cască și-și reveni în ultimul moment.
Membrii echipei nu-l mai puteau urmări. Ieșise de ceva timp din raza lor de acțiune. Nici ceilalți jucători nu-l mai reperau pe monitoare. Lutero pătrunsese într-un un coridor secret, întunecos și se opri în fața unei uși întredeschise : Sala Tronului. O lumină verde difuză ieșea din acea cameră.
- Trebuie să fie o capcană! gândi el cu glas tare.
Își pregăti o grenadă inteligentă dar n-apucă s-o lanseze căci o voce feminină se auzi blând în cască : « Nu trage, Lutero. Intră să stăm de vorbă. »
Intră precaut și văzu sus pe un fotoliu care plutea o blondă într-un costum din piele verde. Un gaz halucinogen îl învălui și pentru un timp adormi…
Când se trezi, blonda zâmbea în fața lui cu un aer de superioritate :
- Esti prizonierul meu, Lutero. Nu mai poți face nimic.
- Chiar așa?
Avea o senzație neplacută, de neputință. Putea doar să vorbească și atât.
- Ai două variante: unu – lupți pentru mine și doi – mori pur și simplu.
- Bine, ai câștigat : aleg prima variantă.
- Speram să spui asta. Cunosc cel mai bine acest joc. Lasă-te condus de mine și hai să elimimăn toți jucătorii. Când termini vei veni aici sus lângă mine!
- Ok.
Dirijat, Lutero găsi o mulțime de arme sofisticate, bine camuflate cu care elimină sute de jucători înrăiți. Pe măsură ce numărul lor se reducea, puterea lui creștea. Simțea asta pur și simplu.
- Am terminat! N-a mai rămas niciunul.
- Dar nu ești lângă mine. Înseamnă că a mai ramas cineva.
- Cine?
- Tu.
- Nu înțeleg.
- Adică Lutero, cel care încă te mai poate controla. Trebuie să scapi și de el și abia atunci misiunea ta este îndeplinită. Mergi la infirmerie și administrează-ți o fiolă de bronxinon. Te vei elibera.
Lutero acționa mecanic. Coborî la infirmeria jocului și-și administră o fiola roșie de bronxinon.
Când reveni în Sala Tronului avu o senzație nemaîntâlnită, de imponderabilitate. Plutea. Se ridică ușor până la nivelul ei și-și ocupă tronul care îl aștepta.
Dimineața, Oti, colegul lui de cameră îl găsi cu capul pe birou într-o baltă de sânge. Sună la urgențe dar în zadar. Murise cu un zambet ciudat pe buze cu câteva ore înainte.