poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-07 | |
A pornit dimineața devreme cu primul autobuz. Trenul personal i se păruse că face prea mult ca timp, având lungi opriri prin stații. O ceață matinală se așezase ca o cloșcă peste oraș. Oamenii ieșeau ca puii dintre pene; un cap, un picior, o mână încărcată de bagaje, bulucindu-se în stil românesc, să urce în autocar.Toți aveau bagaje, mai mari, mai mici, semn al continuității vieții lor de zi cu zi. Ea avea doar începutul, adică nimic. Deși în viață începutul și sfârșitul au comun același nimic. Ea mai avea totuși ceva: bucuria speranței.
Mergând departe, la celălalt capăt al țării, drumul a durat multe ore. Întreaga lui durată a fost pentru ea o perioadă de visare. Visa o căsuță învelită în iederă. Verde, verde precum câmpiile primăvara, căsuța ei trebuia să fie învelită cu frunze vii în orice anotimp. Verdele și lumina erau iubirile ei secrete. Cât de mult își dorea o casă plină de lumina, ca găleata cu apă limpede ce scânteia în soare când o scotea din fântâna de la ei de acasă. Din casa copilăriei ei, de acolo de la țară. Cât de mult îi plăcea lumina. Avusese parte mai mult de întuneric în locuințele insalubre în care locuise. Întuneric și mucegai. Îi simțea mirosul jilav de sărăcie. Se întindea și el pe pereți tot ca o iederă, dar cenușie, prăfoasă sufocantă. Mai visa o grădină plină de flori. Multe flori de toate culorile și de toate felurile. Și mulți copaci. Mulți copaci cu flori, cu frunze, cu fructe...și brazi. Iarna să aibă ce împodobi, acolo la ea în curte, fără să o doară sufletul că sărmanul brad va murii. El va fi viu prin rădăcinile lui puternice. Brazii tăiați de crăciun reprezintă de fapt pruncii uciși de Irod la nașterea lui Iisus. Și-ar fi dorit și o alee șerpuind printre tei, pe unde să se plimbe în fiecare seară de mână cu soțul ei. Nu se plimbase nimeni de mână cu ea, nici în tinerețe și nici măcar în copilărie. Scurta lor conversație la telefon, atât de banală, ea o repetase în minte până la obsesie. Nu avea nici o importanță fizicul omului: înalt, scund, slab sau gras, dacă sufletul său era capabil să mai iubească, îi era suficient. Plină de emoție își imagina primele cuvinte pe care și le vor spune unul altuia când vor fi față în față. Între naștere și moarte există timp și pentru un grăunte de fericire, iar primele cuvinte rostite de ei trebuiau să fie picăturile de apă vie, care vor face ca acest grăunte să germineze. Care vor fi aceste prime cuvinte? Își imagina o multitudine de variante, surâzând încântată. A ajuns, într-o localitate în plin câmp. Era singura persoană care a coborât acolo. Localitatea era mică, iar imensitatea câmpiei în mijlocul căreia se găsea, o făcea să pară și mai mică. Un câmp pârjolit de soare. Pământ ars; pământ. Casele, pete albe pitite în praful înecăcios al drumului. Fără flori, fără arbori înalți, doar cu câțiva copaci piperniciți, saraci în frunziș. Case albe, strivite sub căldura grea de metal topit în furnale, a cerului în asființit. Nu se vedea nici un locuitor. Poate că nici nu locuia nimeni pe acolo. Poate fusese părăsit satul, se gândea. Sau poate locuitorii erau ascunși de arșița încă nepotolită, în locuințele lor văruite. Privind de jur împrejur avea senzația bizară că spațiul înconjurător, cu sat cu tot, era un imens platou suspendat în neant. Avea sensația clară a finitului în raport cu infinitul; și i s-a făcut frică. Noțiunea de singurătate căpătase o dimensiune cosmică. Unde este ea? - se întreba, - la capătul lumii? Dincolo de acest capăt, într-o altă lume, imagine doar în oglindă a lumii reale? Cine este oglinda? Cerul cu lumina lui ciudată, ce-i părea apocaliptică? Sau acest disc de pământ uscat înconjurat de el? Ce căuta ea aici? Pentru ce a venit? Pentru un bărbat pe care nu îl cunoștea, nu știa cum arată și ce fel de om este. Pentru dorința ei disperată de a avea o familie și o casă unde să locuiască. Pentru că nu a avut niciodată o casă a ei? Ce va face acum, pentru că înapoi nu se putea întoarce și nici aici nu dorea să rămână? Mergând pe strada principală, aruncând o privire într-un geam al unei case, vede topindu-se în cenușiul sticlei o femeie corpolentă, nici frumoasă și nici tânără. Nu-i place ce vede, dar este propria ei imagine. Adevărata ei imagine. Nu aceea pe care o are fiecare despre sine în mintea și sufletul său: imagine fără formă doar simțire, gânduri și iluzia frumuseții. Femeia din fața ei cu trăsături șterse parcă de ploaie, cu privirea mirată de ceeace descoperă, o întristează. Asta-s eu, își spune. O ușe se deschide și un bărbat înalt, puternic bronzat, cu capul acoperit cu o pălărie de pai, probabil de aceeași vârstă cu ea iese. O vede oprită în fața casei, ce este de fapt un fel de cârciumă, și o întreabă: - Doriți ceva? Căutați pe cineva? - Nu... – se bâlbâie ea. – Sunt în trecere, am adormit în autobus și nu am coborât unde trebuie. La ce oră mai trece pe aici vre-un autobus? - Păi, mai aveți ceva de așteptat. Cum nu este nimic de văzut în acestă localitate, iar căldura încă este dezagreabilă. Puteți intra aici. A intrat în sala scundă cu câteva mese. Un bar în fundul odăii cu un barman mustăcios ce stă de vorbă cu cei câțiva clienți pe care îi are. Sunt prinși în discuția începută ceva mai înainte și care se pare că îi amuză în așa măsură încât nici nu au observat femeia care s-a strecurat înăuntru. Anica rămâne la o masă lângă ușe, ascunsă de un stâlp. De fapt nici nu ar vrea să comande ceva. Dorește doar să-și facă ordine în gânduri. Vocile puternice ale bărbaților de la bar, se aud foarte clar. Se aude râsul lor de oameni care nu au prea des motive de a se distra: - Ion a găsit o nouă pretendentă la măritiș! - Încă una? Au mai fost vre-o trei. Cu anunțul ăla parcă e concurs de mis. - Concurs de mâțe, ce mis! Mis cocean poate. Și toți isbucnesc în râs. - Una mai nasoală ca alta. Pe două le-a călărit bine ca să nu le pară rău că au făcut drumul degeaba. Și apoi valea... - Iar a treia era o bețivă, o cerșetoare. Pe aia a luat-o la goană de la început. Ce la el e azil pentru săraci?! Iar râd cu toții amuzați din cale-afară. - Asta care vine azi și pe care s-a dus să o aștepte, crede că e o gâsculiță tinerică. Avea o voce subțirică și emoționată foarte. Mamă ce o să-i mai facă... Dacă o fi bună, o ține. Iar râd toți. - Și ce a zis bă că-i face? - Ce a zis... că nu-i face! Râsetele nu mai contenesc. Fiecare debitează pornografii care mai de care mai desgustătoare, despre ce ar trebui să-i facă Ion prostovanei ăleia și ce ar trebui să o pună pe ea să-i facă lui, ca să corespundă. Simte că i se face rău. Îi vine să vomite... Se ridică și iese pe nesimțite afară. Este îngrozită de tot ce a auzit. Se îndreaptă spre gara ce se vede în apropiere. Vrea să fugă cât mai repede de aici. Dorea să i-a trenul ce avea să o ducă departe, la capătul drumului său, oriunde o fi fost el. Și de acolo va mai vedea. Era o gară mică cu un peron, trei bănci, două linii de cale ferată și un felinar într-un colț,lângă o cișmea. Niște flori firave, pe trei sferturi uscate, se chinuiau să supraviețuiască în două ronduri situate între cele trei bănci. Pe una din bănci dormea o femeie sgribulită. Avea o rochie subțire de pânză înflorată sub care își ghemuise și picioarele. Lângă bancă, la nivelul capului ei, o sticlă mare de votcă aproape goală. Femeia dormea profund sforăind încetișor. S-a apropiat de ea și a privit-o: erau de aproximativ aceeași vârstă, dar ceva mai buhăita la față; probabil din cauza băuturii, și-a explicat. De unde o veni și unde s-o duce? Pare o cerșetoare. Parcă îi este figura cunoscută. O mai văzuse poate pe undeva, sau poate că semăna cu cineva. A da, semăna o leacă cu doamna Ana, mai bine zis cu mama doamnei; văzuse ea o poză din tinerețe a acesteia împreună cu sora care murise la bombardament. Îi e frig sărmana. Și-a scos șalul ei vișiniu de cașmir din geantă și a vrut să o acopere cu el. Ei ce-i mai trebuia. Măcar ar face și ea o pomană pentru soțul ei mort. Dar gestul a rămas nehotărât. Parcă încă nu se îndura. Prea și-l dorise și nu vedea de ce ar face pomană pentru cel care o lăsase pe drumuri. Era de acum întuneric și se răcorise așa că și l-a aruncat neglijent pe un umăr. S-a uitat apoi la mersul trenurilor afișat pe panou și a văzut că ar mai fi avut de așteptat, nu mult este adevărat. Își amintește că se apropia ora când ar fi sosit autobuzul al doilea, cel cu care ar fi trebuit să vină ea, dacă nu s-ar fi grăbit atât. Foarte bine, se gândește, îl va lua pe acela mai departe. Nu avea de ce să se mai întoarcă la București. Nu mai avea unde să se mai întoarcă, mai ales că ar fi râs toată lumea de ea. Cine a pus-o să alerge după potcoave de cai morți. I-ar fi zis toți că este muiere de acum bătrână și ce dracu îi mai trebuia bărbat. Putea să se bage slugă undeva și la un bărbat dacă vroia, dar cum de-și imaginase că o să se mai uite careva la ea ca la o femeie. A găsit ce-a căutat... Nu se mai putea întoarce înapoi. Nu ar mai fi primit-o nimeni și nu ar fi avut nici din ce să trăiască. De fapt nici nu vedea ce rost ar mai fi avut să trăiască. Atunci? Se putea duce oriunde. Era același lucru. Așa că va lua autobuzul care merge nu are importanță unde. Dacă se grăbește îl va prinde. A pornit-o în mers rapid spre stație. Aproape alerga pe lângă calea ferată pe care trebuia la un moment dat să o traverseze pentru a ajunge la șosea. Autobuzul putea sosi în orice clipă și cu siguranță dacă nu era nimeni să se urce sau să coboare va pleca imediat. Trebuia să se grăbească. Trenul, de undeva din noapte se năpustea cu viteză, și de-abia lângă ea a șuierat asurzitor... ..................................... Anica îl vede în stația de autobus pe individul întâlnit la intrarea în cârciumă, așteptând. Care va să zică ăsta-i Ion, cel pentru care bătuse atâta drum. Are în mână un buchețel de flori, doar își așteaptă femeia visurilor lui: tânără, subțire, frumoasă,.. mai ales tânără. Îl privește mai atent. Un bărbat oarecare, un necunoscut. Nu au nimic în comun: nici amintiri din tinerețe, nici vise de viitor. Nu! Nu îl poate vedea pentru nimic în lume alături de ea. I se face silă gândindu-se că s-ar fi putut culca împreună. Un străin. Cum de și-a putut imagina că fără un trecut ar putea exista un viitor? Și se simte cuprinsă de o disperare adâncă. Ce i-a mai rămas? Doar moartea. Atât doar moartea mai este pentru ea... Autobusul oprește. În zadar bărbatul se străduie să zărească printre pasageri fătuca frumoasă pe care o aștepta. Din autobuz nu mai coboară nimeni. Este intuneric dens de acum, așa că Anica se poate urca repede fără ca el să o recunoască. Și mașina pleacă în viteză. S-a făcut târziu și drumul e lung... până la capăt. În autobus constată că și-a pierdut șalul, dar nu mai are ce face doar nu s-ar întoarce pentru un amărât de șal. Găsește un loc liber lângă un domn rotofei cu o figură jovială. Amabil acesta îi oferă locul său de lângă fereastră. Un bărbat cam gras, cu o chelie mai mult sau mai puțin ascunsă sub câteva fire lungi, bine pieptănate și lipite de cap cu fixativ. Este îmbrăcat într-un costum de seară, de parcă s-ar duce sau poate se întoarce, de la vre-o nuntă. Omul are chef de vorbă. Așa că mai întâi, obișnuitul început al conversațiilor banale, când ne având ce să spui comentezi starea vremei de afară, ca să nu fie tăcere. Apoi face legătura cu niște întâmplări hazli petrecute pe o vreme asemănătoare. Omul are haz; și așa din una în alta starea de spirit a femeii se mai detensionează. Prezența lui este ca un anestezic ce o face să uite pentru moment decepțiile. Disperarea și gândul morții se ascund într-un colț și așteaptă. Se pare că mai au de așteptat poate multă vreme: omul îi povestește cum are el un atelier pentru confecționat haine de nuntă. - Ar fi profitabil, - îi spune, - sunt destule nunți fără mari pretenții, pe la țară. Dar, am rămas fără croitoreasă. Vezi poveste: toate au plecat, domnule, la cules de căpșuni în Spania! Fir-ar să fie! Am plecat și eu prin țară să caut. Poate voi găsi vre-o amărâtă pe undeva. Am și unde să o cazez. Este o cămăruță chiar la atelier, unde au dormit și celelalte. Am avut trei lucrătoare și nu mai pridideau cu lucrul. Dar vezi țăcăneală cu moda asta cu căpșunile... Zice-se că se câștigă bine. Așa o fi, dar le plăteam și eu destul de bine pentru Romania. O nouă speranță pentru ea, neașteptată: să-și găsească de lucru. Era mai simplu decât să fie la mâna și cheremul unui nepricopsit de bărbat. Aproape uitase că știe să coase și a lucrat într-o fabrică de confecții. Așa că bucuroasă îi mărturisește că este croitoreasă și nu are nici un chef să se ducă să culeagă căpșuni sau altceva prin străinătate, ci își caută serios de lucru. Autobusul rulează grăbit. E bine să existe un loc unde să vrei să ajungi. ......................................... Ion a rămas furios în stația goală. Din autobus nu a coborât nimeni. Nici urmă de tinerica pe care o aștepta. Și-a bătut joc de el. În fond la ce putea să se aștepte de la o tinerică. Toate-s pe același calapod: vor bani și situație. De ce ar fi venit o fătucă aici, în pustietatea asta, ca să mai și muncească, când putea la oraș să trăiască mai ușor. Bărbații sunt peste tot amatori de distracție, iar o bucățică bună place oricui. Da de ce să-și bată joc de el care chiar își căuta o nevastă. În momentul acela era chiar convins că își căuta serios o nevastă; deși fusese mai mult o dorință de a face ceva care să îl scoată în față printre prostovanii lui de tovarăși de băutură. Þărănoii aștia, nici unul n-ar fi îndrăsnit să facă așa ceva. Era prea mult pentru ei. Acum îl priveau cu admirație ca pe unul ce are mult curaj și îndrăsneală. Avea cum să nu. El cunoscuse doar lumea nu ca ei ce nu au mers mai departe de un sat două, și au stat tot timpul la plug. El a muncit ani buni la oraș, înainte de a se întoarce aici. I-a intrat și lui în sânge șmecheria orășenilor. Păi și femeile din sat îl priveau altfel, cu ciudă putea zice. Le scăpase printre degete. Ce dracu să facă cu ele? Toate proaste, toate gata să te înșele dacă se ivește ocazia; și se iveau destule. Căpițe pe câmp câte vrei, în care puteai trânti o muiere care nu-și avea bărbatul prin preajmă. Câte una se mai lupta cu tine. Dar asta mai mult ca să te încingă și la o adică să iasă basma curată: că i-a n-a vrut, că tu ai forțat-o,.. basme muierești. Muierea asta de la oraș putea să îi spună că este prea departe pentru ea și nu vrea să stea la țară. Nu ar fi fost nici o supărare. Ar fi înțeles, așa era și civilizat. Și el se plictisise la țară, dar nu avea ce face. Aici avea casa și pământul de la ăi bătrâni. Pentru asta se întorsese și el aici. Nu putuse să-și facă nici un rost la oraș. Și să vândă, iar ar fi fost o prostie. Mai bine om de vază în satul tău, decât un nimeni la oraș. Dar ea, nu! Asta a vrut să-și râdă de el, ce mai. O fi fost și vre-un haidamac lângă ea care se amuza. Mamă ce o mai fi râs ăla de prostia lui. Parcă-l aude cum se prăpădește de râs ținându-se cu mâinile de burtă: " hă, hă, prostul! Tâmpitul de țăran. Credea că o orășancă tânără și frumoasă o să vină la capătul țării, în amărâtul lui de sat, ca să se mărite cu un prăpădit de boșorog?". Așa a zis derbedeul, mai mult ca sigur. A crezut că e bătrân și sărăntoc. Poate o fi și fost vreunul care îl cunoaște. Cine știe. Unul plecat din sat care a vrut să-și bată joc de el. Sau dintre foștii lui colegi de muncă a vrut vr-unul să-i facă o glumă proastă.. Probabil tot ăla i-a trimis și bețiva aia, cerșetoarea care i-a venit la ușe. Poate că i-a trimis cerșetoarea special, știind că fătuca o să vină să îl caute. O să dea peste cerșetoare, o să se simtă jignită și o să plece. Asta e. O fi venit cu trenul. Ia să fugă la gară. O i-a la goană spre gară. Pe peron i se împiedică piciorul de ceva moale. Se apleacă și îl ridică. Iete un șal!- zice. Mamă ce frumos e! Ãsta trebuie să fie sigur al cuiva de la oraș, și nu fiște cine. Una înțolită nu glumă. Te pomenești că o fi fost ea! Dar nu e nimeni pe peron. Unde s-o fi dus, că doar nu s-a urcat înapoi în tren. Aleargă de colo colo strigând: - Fatoo, domnișoară, sunt aici, am venit. Prea târziu, își zice. E trist și totodată furios de-a binelea. Deodată vede cerșetoarea care s-a sculat în picioare și vine spre el. Asta-i vinovata își spune. Ea a gonit-o. Sigur i-a spus că sunt un mitocan, un neam prost, un meschin interesat, un bețivan și cine mai știe ce. Îi arăt eu ei de pațachină. Trebuia să se care de aici. De ce n-a plecat? Desigur pentru că știa că vine domnișoara. Haidamacul a trimis-o special deoarece era gelos. Domnișoara vroia să se mărite cu mine, și el nu vroia să o piardă. Asta e! A plătit pușlamaua asta ca să mă saboteze. Eva se clatină pe picioare. Nu vede limpede. Nu știe spre cine se îndreaptă. Este amețită și se simte rău. Simte cum îi vâjâie capul și îi țiuie strident urechile. Omul ăsta țipă la ea și se apucă să o scuture sdravăn. - Unde e nenorocito! De ce ai gonit-o, ce i-ai spus? De ce fă, de ce? – urlă el cu ochii ieșiți din orbite. Eva nu pricepe și încearcă să scape din strânsoare. În sbaterea ei se agață cu mâinile de ceva moale și vișiniu pe care reușește să îl smulgă și o ia la goană peste șine. Ãla urlă în spatele ei. - Stai, stai! - Nu! Nu! Nu am furat nimic! - A strigat ea, considerînd că este acuzată de furt. Dar brusc vede că are în mână un șal. Se oprește buimacă să îl privească. Este vechiul ei șal din tinerețe pe care îl pierdu-se și bosul nu a vrut să o lase să se ducă să îl caute. Primul ei dar de la un client bogat care era înebunit după ea. Bărbatul ăla ce sbiară la ea, a rămas pe loc și continuă să țipe gesticulând. Nu aude ce zice. Un șuierat puternic o izbește violent în spate... Gara e goală, pe peron nu mai e nimeni. A trecut rapidul de București ce nu oprește în satul acela insignifiant. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate