“We are like roses that have never bothered to
bloom when we should have bloomed and
it is as if
the sun has become disgusted with
waiting”
( Charles Bukowski- Finish )

Dimineața cenușie de iarnă, îmbibată de apă ca un burete fleșcăit, se ivește lent din pîclă. Aerul freamătă sub biciuirea rafalelor reci de ploaie, e frig, un frig umed și parșiv, care înțeapă pînă la os, iar măzărichea lovește orizontal, biciuind fețele crispate ale concurenților.Un tremur necontrolat îmi aleargă de-a lungul gambelor și un ghemotoc de emoții mi se-nghesuie grețos sub diafragmă. Sunt neliniștit deși n-am motive, mă aflu într-o formă nemaipomenită. Nu văd de ce n-aș fi, timp de jumătate de an mi-am supus corpul celor mai dure exerciții, am urcat pante abrupte cu un rucsac de pietroaie în spate, am pedalat sute de kilometri prin arșiță, ploaie și vînt, m-am scufundat în căzi umplute cu gheață și m-am hrănit riguros cu tot ceea ce poate provoca indigestie unui om obișnuit. Sunt pregătit pentru competiție mai mult decît oricare dintre cei de față. Mă aliniez la linia de start, fac cîteva mișcări de încălzire și trag cu coada ochiului la ceilalți competitori. Nu mi-e teamă de niciunul, sunt niște amatori sau cel mult o mînă de mercenari plătiți ca să cîștige un trofeu care pentru ei nu are nicio semnificație.
Pentru noi, cei din cartierul Toamnei, Sărbătoarea Verzei reprezintă ceea ce e Festivalul de la Rio pentru școlile de samba sau celebrarea florii de cireș pentru gălbejiții ciudați din Kyoto. Mahalaua, întinsă la marginea de sud a metropolei, e o comunitate de zarzavagii șmecheri care trăiesc din cultivarea verzei. Maidanele de pe cuprinsul ei sunt plantate exclusiv cu această leguminoasă. Fiecare șandrama de pe cele trei străzi principale ale cartierului e înconjurată cu răsaduri de varză, gospodinele le pun și-n loc de mușcate în glastre, iar țîncii, cînd li se sparge balonul de fotbal, rezolvă repede impasul,sărind între răzoare și luînd o căpățînă verde în loc de minge.
În fiecare an, la începutul lui decembrie, în piața din centrul cartierului se ridică zigurate din sute de tone de varză, contraforți din poloboace burduhănoase pline de curechi murat se-nșiră în jur, delimitînd domeniul fiecărei familii de vărzari care-și impart monopolul acestei legume. Se mănîncă bineînțeles vărzări, plăcinte dospite cu varză acră, se bea moare de curechi din oale de lut pîntecoase și toate discuțiile au ca punct de interes, ori un insecticid eficace împotriva fluturelui alb, fie o nouă varietate de Brassica oleracea cu foi late.
Punctul culminant al chermezei, defilarea de pe Sambodrom, este concursul de pedalat în varză acră. Vreau să-i asigur pe cei care zîmbesc disprețuitor sau ridică mirați din sprîncene,că e o treabă serioasă. O competiție asemănătoare are loc după știința mea, doar în tîrgul bielorossian Brzețk, cu diferența că acolo maladeții se-ntrec să răzbată la liman într-o copaie plină cu borș de sfeclă roșie!
În ziua întrecerii, reprezentanții Confreriei Celor Trei Străzi aduc în hală nouă poloboace uriașe, cam de cîte 15 hectolitri fiecare, pline ochi cu cu varză murată, doar din soiul autohton, cu căpățîna cît țeasta de om, cu frunza țeapănă și mustoasă, nu fițoșenii brabanteze crescute pe burete ud la lumina becului, sau buruieni pack-choi care se fleșcăie ca zdrențele cînd dau de sare. Se pare că solul tarlalelor noastre,încropite pe locul fostelor abatoare și a gropilor de gunoi, bogat în nutrienți organici și deșeuri de plastic nedegradabile priește de minune acestei plante, altfel nu se poate explica rodnicia ei debordantă.
În fiecare butie e fixat un cadru de bicicletă fără roți, ale cărei pinioane sunt conectate la un cilidru din scînduri, în așa fel încît rotind pedalelele, calandrul să învîrtă sutele de căpățîni de curechi care plutesc în zeama acră. Se-nțelege că atît vîrtoșenia foilor cît și concentrația în sare este important pentru ca soluția să fie suficient de vîscoasă și să opună rezistență la amestecare.Este declarat învingător cel care reușește să pedaleze cît mai multe ore în hîrdău.
Anul acesta,strada “Septembrie Însorit” s-a hotărît să spulbere supremația celor din “Octombrie Roșu”,care au cîștigat competiția trei ani la rind și m-a ales pe mine s-o reprezint. Ca un adevărat profesionist am acceptat cu bucurie. E adevărat, n-am fost întotdeauna un plantator de varză, am avut alte aspirații în viață, am vrut să devin arhitect, dar mîna soartei e imprevizibilă, uneori te trage afară, alteori te-mpinge mai adînc în rahat.
Se dă startul. Nu cu un pistolet cu capse ca și la concursurile de atletism, ci în mod original, lovind o căldare de tablă cu o căpățînă crudă. Dangătul ni se reverberează-n timpane și alergăm crispați cei douăzeci de metri care ne despart de hîrdaiele cu varză. Sunt primul care plonjează fără preget în moarea tulbure. O ghilotină de gheață îmi retează corpul în două și damful acru-sulfuros îmi înțeapă violent nările. Majoritatea concurenților poartă costume de neopren, eu m-am înțolit cu straiele obișnuite ale plantatorilor, flanelă de bumbac verde, pieptar de lînă toarsă în casă, pantaloni de trening și teniși made in Taiwan. Singura protecție împotriva frigului și a coroziunii e un strat consistent din osînză de porc cu care mi-am uns șezutul și coapsele.
Mă înfig cu tălpile în pedale, calandrul scîrțîie și pune în mișcare căpățînile palide care plescăie sinistru în zeama sălcie. Intru în ritmul familiar al mișcării uniform-sacadate și-l ignor pe chalengerul Octombrie, Stelea zis “Belea”, un găligan musculos cu fruntea teșită și ochi apoși de amfibian,care poartă un costum purpuriu căptușit cu silicon și care-mi aruncă amenințări banale printre dinții îngălați.
Prima oră trece repede. Mă concentrez asupra mișcării, îi aud pe ceilalți cum gîfîie și pedalează cu spor, aclamațiile fanilor s-au stins și sunt singur, doar eu și varza care trebuie învinsă.
Cel dintîi care cedează e nea Victor, de pe strada noastră. La vîrsta lui nu trebuia să mai participe la concurs. Are aterioscleroză și s-a învinețit ca o pătlăgică, cred că a făcut un infarct. Au chemat ambulanța și l-au cărat urgent la spital, iar competiția continuă.Poate că regulamentul ar trebui să impună un examen medical eliminator ca să se evite pe viitor accidentele de acest soi.
În stînga mea pedalează o huidumă obeză, nu-l cunosc, a fost angajat de cei de pe “Octombrie roșu” să-i țină trena lui "Belea". E leoarcă de sudoare, transpirația îi mustește prin costum, respiră gîjîit, astmatic, nu-i dau mai mult de încă o oră în șa.
Îmi păstrez ritmul, e important, pentru că dacă încerci să o lași mai moale, arbitrii care se plimbă printre hîrdaie te atenționează și cînd încerci să iei viteză, efortul ca să rotești din nou masa de curechi îți taie respirația și-ți înnoadă tendoanele.
Îmi ridic privirile spre ceasul enorm, atîrnat deasupra tribunei.Au trecut 3 ore și 33 de minute de cînd s-a dat startul. Așa cum am prevăzut, grăsanul de lîngă mine prăbușește cu fața-n jos în butoiul cu varză. Au mai renunțat imediat încă doi concurenți, ambii de pe “Noiembrie rodnic”. Amatori neantrenați veniți doar să-i admire copiii, amantele și vecinii sau să înfulece curechi cu slănină!
Ploaia se întețește și se transformă în lapoviță.Suntem uzi complet, pînă la brîu murați în zeama acră, pe spinare biciuiți de rafalele înghețate. Spectatorii s-au împuținat, au rămas doar vecinii, prietenii și familiile care scandează încurajări tot mai anemice, zgribuliți sub umbrele și pelerine de plastic verde.
Îmi amintesc ultimul meu concurs. Atunci, după opt ore de pedalat în butoi, am sucombat sub lovitura unei crampe violente care mi-a paralizat coapsele și pentru al treilea an consecutiv, trofeul rîvnit de toți vărzarii a ajuns la “Octombrie roșu”. Astăzi trebuie să înving, nu doar pentru satisfacția clanului meu, trebuie să reușesc pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt nu numai un veritabil vărzar, ci și un luptător glorios.
Pedalăm de aproape șapte ore. Simt cum se apropie clipa cea mai grea, minutul în care acidul lactic acumulat în fibrele musculare îți retează conexiunile. Îmi simt mușchii noduri de durere, frigul mă înțeapă în coaste, dar merg mai departe, fiindcă posed încă resurse nebănuite și n-am de gînd să renunț.
Am mai rămas trei, eu, Stelea și Gălbete, un individ de vîrsta mea, înalt, ciolănos, specializat în finișuri prelungite. Dacă trec de el, partida e cîștigată, fiindcă celălalt se dopează. Arbitrii știu asta, dar nu se sinichisesc, însă odată trecut efectul cocteilului de nandrolon, amfetamine și hormoni de maimuță, va cădea ca un șobolan înghețat în zeama de varză.
Strîng din dinți și împing pedalele cu putere, de parcă aș urca coasta unei rîpe. Junghiul din coaste e tot mai chinuitor. Ca să nu-l mai simt, încerc să mă gîndesc la ceva plăcut, complet diferit de realitatea în care mă zbat. După o vreme reușesc să poposesc într-o după-amiază toridă de iulie.
Mă regăsesc într-o poiană mică, trîntit pe spate în iarbă, înconjurat de zumzetul gîngăniilor, de foșnetul răcoros al arinilor și privesc rotocoalele albe, pufoase,aflate într-o plutire iluzorie pe cerul azuriu. O amorțeală plăcută îmi învăluie membrele, plutesc odată cu norii, dar brusc un miros familiar, mai puternic decît aroma ierbii, a pămîntului cald și a aerului îmbălsămat de parfumul lăcrimioarelor sălbatice, îmi inundă nările. Adriana se apropie cu pași neauziți de nimfă zglobie, buzele ei moi îmi potopesc gura, mușc ușor din carnea lor de caisă caldă, vie și un val de sînge îmi clocotește nestăvilit prin artere.Inima mi se dilată de fericire, mă sufoc, încerc să îmi umplu plămînii cu oxigen, dar mă-nvăluie implacabilă o pîclă verde și acră. Tălpile îmi alunecă de pe pedale, văd ca prin ceață cifrele roșii ale cronometrului pîlpîind năclăite, mă opintesc inutil, pierd ritmul și mă prăbușesc în saramura curechiului, care mă înghite ca o mlaștină lacomă.
Mă trezesc din leșin în ambulanță. Am pierdut încă o dată concursul. Stelea sau celălalt țopăie de bucurie în clipa aceasta, agitînd “Varza de smarald” deasupra capului, pupîndu-se cu suporterii care urlă exaltați. Deși mi-e rău, vomit și mă înjunghie durerea în tot corpul, nu am voie să mă consider bătut și să cad în depresie. La anul,voi participa din nou și voi învinge. Atunci, la vestea triumfului meu, poate se va întoarce și Adriana acasă!