Copilul aluneca fără griji pe gheață. În fiecare clipă, totul era fără griji. Copilul nu era deranjat de lume, de griji, de alte gânduri decât gândul de bază: exist. Era cu săniuța lui și căuta în liniște prieteni să se joace. Se antrena pentru clipa când toți ceilalți urmau să se dea cu el, să se întreacă să ajungă în cel mai bun loc. Acum era un timp pierdut, acum era o clip albă ca și zăpada din jur.
Priveam copilul și îmi aduceam aminte cum era atunci, cât de bine am fost protejat de cei din jur ca să nu am nici o grijă. Pentru o secundă m-am întors din neliniștea mea în clipa de atunci. Erau atât de puține gânduri, un deșert de idealuri și de obiective. Mă simțeam relaxat în lumea veche a copilului din mine. Și fără să vreau făceam o comparație între clipa de atunci și clipa de acum. Și iar mă gândesc la tine, iubita mea...ești un copil. Copilul din mine se întreba cum te-ar fi privit atunci, când lumea era altfel pentru amândoi. Poate că erai o mică fetiță cu codițe, energică și naivă, frumușică și enervantă, vorbăreață și jucăușă. Poate m-ai fi sărutat ăn fugă și ai fi uitat sămânța iubirii pe care ai plantat-o pe buzele mele. Poate aș fi luat în glumă atiingerea buzelor tale, ca apoi să sfarâmi sufletul meu când aș realiza că tot a fost o glumă de zăpadă albă.
Ai înțeles cum alunecă gândul meu în prăpastie, din orice loc, din orice direcție, spre tine. Imagini cu tine se pictează în orice clipă. Ai fost și ești cu mine în orice loc, în orice clipă.
Am desenat un pom și am pus globuri în el. Toate erau cu dorințe, toate erau atât de colorate. Cele roșii sunt cu numele tău, restul nu le pot vedea culoarea. Am uitat să cânt colinde, am uitat să îmi iau voia bună și să mă calmez din vâltoarea nervilor de sezon. Îmi este dor... de căldura inimii tale din trupul meu.