Ori de cîte ori treceam cu bicicleta pe strada aceea liniștită, casele pitite pe sub castanii cu trunchiuri văruite se aliniau cuminți de-a lungul trotuarului, îl vedeam pe Guido stînd la fereastră. În acea perioadă nu-i știam numele, mă frapase doar paloarea nefirească a feței sale, o lividitate de hîrtie imaculată, care prin contrast cu ochii întunecați și învolburarea de antracit a părului tuns scurt, părea și mai albă, aproape aeriană în reflexia geamului.
Strada se-nclina într-o pantă lină, mă opream din pedalat, iar în dreptul casei în care locuia, frînam ușor pentru că asfaltul pavajului era vălurit de rădăcinile castanului care crescuseră dedesubt. El deschidea cu mișcări lente fereastra și de fiecare dată, mîna sa palidă cu degete lungi și subțiri lua de pe pervaz un fruct: un măr roșu și rece, o pară aurie, o renglotă cu luciri de purpură imperială , în pragul iernii chiar cîte o portocală mică și înmiresmată și mi-l întindea. Eu descălecam bicicleta, îl salutam , luam fructul și mă îndepărtam urmărit de una dintre cele mai triste priviri pe care am văzut-o vreodată.
La atît se reduceau întîlnirile noastre, eu primeam fructele vii, parfumate, cărnoase, întinse de mîna aceea de ceară, iar el zîmbea și mă privea cum mă îndepărtam cu pași săltați, împingînd bicicleta. În timp ce mîncam fructele lui Guido, îmi promiteam ca data viitoare, cînd voi trece pe lîngă fereastră, să renunț la timiditate și să-i vorbesc, dar de fiecare dată ceva mă oprea, îl salutam, apoi luam mărul, para sau pruna și plecam.
Într-o zi, era o dimineață timpurie de octombrie, Guido stătea la fereastră ca de obicei, dar pe pervaz nu era niciun fruct. L-am salutat și el mi-a spus cu o voce albă:
„Nu vrei să intri? Ușa e deschisă, trebuie doar să apeși de două ori tare clanța, fiindcă broasca e veche și ruginită, iar limba se împiedică puțin”
Am privit burțile umflate de ploaie ale norilor, poligonul nisipos al furnicilor mă aștepta, dacă nu mă grăbeam tunelurile subterane vor fi inundate, dar privirea lui pătrunzătoare și tristă m-a făcut să renunț. Am tras cu putere mînerul de alamă al clanței în jos, apăsînd exact așa cum îmi indicase el, ușa a scîrțîit ca o poartă de fortăreață și m-am pomenit în golul unui gang. De o parte și de alta a coridorului, la înălțimea creștetul meu, zidurile erau acoperite cu desene încîlcite, săpate cu vîrful unui creion negru în tencuiala de var. Trei uși vopsite în nuanța fildeșului vechi dădeau în acel culoar, a patra era larg deschisă și dincolo de ea am auzit vocea lui Guido:
„ Hai vino, sunt aici, în camera mea!”
Am pășit în patrulaterul de lumină, soarele inunda o cameră complet albă cu pereți orbitori. Aerul mirosea a zăpadă topită, parfumul acela de gheață, umed și rece, amestecat cu izul dulceag al rădăcinilor, bulbilor, frunzelor putrede și a pămîntului reavăn de sub ea. Într-un fotoliu așezat sub fereastră, stătea cel mai palid băiat pe care-l văzusem în viața mea, mai palid decît petalele uscate de brebenel presate între paginile unei cărți.
„ Eu sunt Guido”, a spus el și vocea lui a plutit între noi ca fluturarea unei aripi transparente, pe tine cum te cheamă”?
L-am privit în tăcere, era mai înalt decît mine, aproape la fel de înalt cum sunt eu acum, dar membrele lui fragile păreau strivite de gravitație, iar viața părea să palpite doar în ochii mari, de un negru intens, lucioși și febrili.
În săptămăna aceea numele meu era Fabre, iar cu două săptămîni înainte mă chema Nansen. Nu rîdeți, fiindcă numele nu stăteau în vremea aceea prea mult cu mine, la începutul verii, cînd expedițiile prin jungla fanteziei erau în toi, mi se spunea simplu Stanley, iar în urmă cu un an în urmă eram doar Robinson. Nu știu de ce, dar ivirea lui Guido îmi inspira o încredere fără limite, așa că i-am spus numele meu adevărat.
„ Filip, mi-a spus el cu vocea ca un vînt care lovește ușor în fereastră, îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să mănînc toate fructele alea!”
Am avut impresia că-și rîde de mine, dar el a continuat:
„ Trebuie să mănînc multe fructe, enorm de multe, din cauza vitaminelor care lipsesc din corpul meu...uite vreau să-ți arăt cel mai ciudat fruct pe care l-am văzut pînă acum!”
A început să se ridice încet din fotoliu, înlănțuirea mișcărilor lui era atît de lentă și de stîngace ca și mersul unui leneș amazonian de-a lungul unei crengi. Cînd în sfîrșit a fost în picioare, s-a îndreptat spre o masă joasă, plină de cărți, din sertarul căreia a scos o cutiuță de carton. În culcușul ei de vată stătea jumătatea unui pericarp cît un pumn de copil, uscat și plin de țepi, care adăpostea sub coaja maronie, trei sîmburi lucioși, de un violaceu intens punctat cu alb.
„ Ce e asta, l-am întrebat curios, unde l-ai găsit?”
„ E un caracuas, m-a lămurit el zîmbind atît de sigur de spusele sale, încît nu am îndrăznit să-l mai întreb nimic, dar nu te sfătuiesc să-l guști, este foarte toxic!”
A scos una din boabele de mărimea unei castane din lăcașul ei triseptic și mi l-a pus în palmă:
„ Simți că e cald? Un fractal din energia lui Mu este înmagazinată în el...”
Vroiam să-l întreb despre Atlantis și despre continentele dispărute, dar a sunat telefonul, cineva din casă a început să vorbească cu o voce puternică, supărată, iar eu stingherit de prezența aceea neașteptată i-am spus că trebuie să plec.
„ Să mai treci pe la mine, mi-a spus din pragul camerei, într-una din zilele în care nu plouă sau plouă prea tare!”
„ Sigur, voi veni, într-una din zilele săptămînii, mai puțin miercurea și vinerea cînd am antrenament la baschet!” i-am spus și am ieșit repede în stradă, convins că nu îl mai voi vizita niciodată pe Guido.
*
În săptămîna care a urmat nu am mai trecut, venind de la școală, pe lîngă casa în care locuia. Eram ocupat, aruncam ghiozdanul după ușă, mîncam în grabă ceva și alergam la ferma de furnici. Vremea era neobișnuit de caldă, pe străzile calme răsufla un vînt cald cu arome de scorțișoară, polen prăfuit de ciulini și castane crude, care mătura covorul ruginiu de frunze spre rigole și colțurile clădirilor.
Aplecat peste patrulaterul de nisip, urmăream ore-n șir truda continuă a lucrătoarelor mărunte cu trupuri roșii, vigilența amazoanele înarmate cu mandubule zimțate, care păzeau marțiale intrarea în galerii și admiram alaiul monarhelor înveșmîntate în aripi translucide, lungi ca niște mantii de funigei. Viața metropolei, cu zecile de camere săpate în pămîntul sfărîmicios mă acapara atît de mult, încît îmi petreceam ore-n șir acolo, departe de lumea supradimensionată din jur.
Într-o după-amiază, tocmai priveam agonia unui paianjen încolțit de un batalion de luptătoare negre în arena amfiteatrului de nisip, cînd au început să cadă picuri grei și calzi, care găureau praful ca niște bombe lichide. În timp ce acopeream repede furnicarul cu frunze de brusture care să-l salveze de la potop, mi-am amintit de promisiunea pe care i-o făcusem lui Guido.
Ploaia se întețise, rafalele loveau cu plesnituri seci pavajul, acoperișurile, castanii dezgoliți , iar șiroaiele adunate-n streșini gîlgîiau ca niște torente prin burlane, revărsîndu-se în stradă. Am încălecat bicicleta fără să mă sinichisesc de furtună și am spintecat perdele cenușii de apă, ca un nautillus întinderea unei mări ieșite la suprafață.
Am șovăit cîteva minte în fața porții masive de lemn cu modele din triunghiuri și romburi tăiate de-a curmezișul fibrei . Broasca era încuiată, dar în dreapta tocului am zărit butonul unei sonerii. Mi-a deschis o femeie înaltă, cu fața spuzită de pistrui arămii, cu părul lung, blond și cîrlionțat, îmbrăcată într-o rochie roșie, încheiată cu nasturi pînă-n talie care, după ce mi-a făcut loc să intru, m-a anunțat:
„ Eu sunt Angela...Guido te așteaptă, dar să nu stai prea mult, astăzi e foarte obosit!”
Am salutat-o în timp ce ea zîmbea șters și am rămas în gura coridorului, așteptînd să se scurgă apa de pe încălțările mele năclăite de praful furnicarului. Un candelabru de bronz cu trei brațe arunca o lumină galbenă de-a lungul holului și de data asta am privit cu atenție desenele de pe pereți. Erau înfățișate acolo scene de vînătoare cu animale fantastice, lei cu fețe de om, dragoni cu limbi în flăcări, cămile cu membre și gheare de acvilă, elefanți înaripați atacați de vînători cît unghia, care-i asaltau cu arcuri și sulițe minuscule. Mi-a atras privirea mai ales un desen mare, în care un șarpe gigantic, lung cît jumătate din perete, se strecura printr-un inel lat, gros ca o stîncă, ornat cu arabescuri de litere și semne ciudate. Femeia mă privea, zîmbind în continuare fără motiv:
„Guido le-a făcut , dar pentru că ține foarte mult la ele nu putem zugrăvi holul!”
Apoi, fără nicio legătură, m-a întrebat:
„Plouă tare afară? Vai, dar ești leoarcă, îți aduc imediat un prosop ca să te usuci!”
În timp ce ea a dispărut într-una din încăperi, eu am intrat în camera lui Guido. Era la fel de palid ca și ultima dată cînd îl văzusem, cearcăne vinete îi acopereau pleoapele și pielea de sub ochi, dar cînd m-a văzut s-a înviorat. S-a ridicat cu greu din fotoliu și ne-am strîns mîinile. Palmele lui erau fierbinți și uscate ca și frunzele pălite de brumă.
Femeia înaltă și blondă, acum privind-o atent, am văzut că șuvițele părului ei cîrlionțat erau încărunțite, s-a ivit întinzîndu-mi un prosop și o pulover mare, din lînă, cu nasturi.
„Usucă-te repede ca să nu răcești...nu mi-aș ierta-o niciodată dacă te-ai îmbolnăvi!”
Vocea lui Guido, incoloră și ușor gîfîită, a intervenit tăios:
„Mamă, lasă-l în pace pe Filip, nu-l mai cocoloși!”
Am rămas singuri, iar eu stingherit, cu jacheta care mirosea slab a naftalină în mînă, l-am întrebat ca să abat discuția despre răceală:
„La ce școală mergi?”
Mi-a răspuns arătînd caietele și manualele împrăștiate pe masă:
„ Învăț acasă...ai mei au căzut la înțelegere cu directorul liceului ca să dau separat toate extemporalele și tezele...”
Pe pervazul ferestrei trona un ghiveci de lut cu o mușcată albă și fără miros. A scurmat cu un creion pămîntul reavăn și a dat la iveală o cutiuță, din care a scos un inel de bronz cu sigiliu.
„ E inelul ultimului mare Arhonte...dacă-l privești atent o să observi stema cu acvila încoronată și delfinul care poartă un cristal rombic în gură!”
Liniile săpate în metalul înnegrit erau atît de șterse, încît nu am putut să-l contrazic. I l-am înapoiat și l-a îngropat la loc între rădăcinile mușcatei.
„ Stai...ca să înțelegi mai bine o să-ți arăt harta!”
Din sertarul biroului a scos o carte voluminoasă, iar de sub coperta lucioasă, cafenie, o coală împăturită. Pe toată întinderea foii erau desenate cu minuțiozitate contururile unei insule, semănînd vag cu un marsuin cambrat, cu țărmurile, golfurile și peninsulele ei, cu rîurile sinuoase colorate în albastru care traversau cîmpiile verde-pal, dealurile gălbui și culmile colorate în trei nuanțe de cafeniu.
„ Nu e încă terminată...mi-e foarte greu să-mi amintesc toate amănutele topografice din vis!”
L-am întrebat ce țară este înfățișată în harta aceea și el a zîmbit misterios:
„Ești prietenul meu, așa că o să-ți spun secretul: e o insulă pe care n-o s-o găsești în niciun atlas, nici în cele mai amănunțite, e un tărîm care a existat aievea, dar care continuă să existe doar în mintea mea!”
„Interesant, am bîiguit nedumerit, dar cum se numește?”
„Guidonia, bineînțeles! m-a lămurit și a început să-mi explice fiecare amănunt al hărții.
Eram curios ce reprezintă desenul cu șarpele de pe peretele coridorului și atunci a început să-mi povestească despre continentele scufundate, despre lumea Mu și despre puterea cristalelor pure. Ascultîndu-l, cunoștințele lui despre lumile de dincolo de real păreau inepuizabile, mi-am dat seama că nu văzuse niciodată un escadron de libelule verzi atacînd larvele de muște, cruzimea viespilor canibale sau foșgăiala cărăbușilor de noroi construindu-și canale și bazine de mîl, întărite cu fire de iarbă uscată și mi-am propus ca data viitoare să-i aduc un leu al furnicilor. Aveam un exemplar fioros, cu platoșă l de un albastru lucios, metalic, pe care-l țineam într-un borcan mare umplut cu nisip. Îl urmăream ore întregi, cum își sapă capcanele în formă de pîlnie și cum își așteaptă prada, clănțănind ritmic din mandibulele enorme în formă de seceră.
Cînd maică-sa a apărut aducînd o tavă cu prăjituri, am pretextat că am lecții de făcut pentru a doua zi și m-am pregătit să plec. Totuși nu am putut refuza o felie de cozonac auriu garnisit cu nuci și stafide și un pahar cu limonadă fadă. După ce i-am promis că o să ne vedem peste trei zile, am ieșit, nu știu de ce brusc ușurat, în stradă. Ploaia se oprise, pîrîiașe tulburi brăzdau trotuarul, crengile castanilor lăcrimau, iar bicicleta mă aștepta, armăsar credincios legată de un trunchi gros, neajutorată ca un misionar legat de sălbatici la stîlpul torturii.
Cînd am ajuns acasă, soarele răzbătea triumfător printre zdrențele norilor și am fost bucuros să constat că metropola furnicilor scăpase, cu pagube neînsemnate, din diluviu.
**
Am început să-l văd zilnic pe Guido. Treceam cu bicicleta pe sub fereastra lui, mă opream și discutam îndelung, iar dacă nu era la postul lui de observație, îl avertizam prin clinchete repetate ale soneriei-clopoțel de pe ghidon. Am reluat obiceiul împărțirii fructelor, dar într-un nou ritual, am reușit să-l fac să mă mănînce și el cîte o jumătate de măr sau de pară, pe care o tăiam cu briceagul meu cu plăsele în formă de pește. Poate că mă obișnuisem eu cu paloarea lui, dar mi se părea că în ultimul timp, obrajii săi nu mai aveau culoarea petalelor de brebenel uscate, presate între paginile unei cărți, parcă ceva din sîngele lui anemiat circula mai alert pe sub piele.
Îmi mai făcusem un obicei, să-i aduc de fiecare dată ceva de afară, chiar dacă era doar o cochilie goală de melc, o pană, o frunză însîngerată de brumă sau cîte o piatră cu o formă mai ciudată, toate se adăugau colecției sale de obiecte stranii.
Într-o zi, cînd m-am oprit în fața ferestrei, toamna se retrăgea în fața gerului și mîinile îmi înghețaseră roșii pe ghidon, mi-a întins o bucată de hîrtie îngălbenită plină cu semne ciudate scrise mărunt cu tuș negru.
„ Am inventat un limbaj codificat, un alfabet nou în ca să ne scriem mesajele, dar promite-mi că nu îl vei dezvălui nimănui și vei arde această hîrtie după ce vei învăța semnele!”
A fost una dintre puținele promisiuni făcute lui Guido pe care nu mi-am respectat-o, iar acum, după douăzeci și cinci de ani, mă bucur că nu am făcut-o și pot să reproduc acel alfabet. Era de fapt o grilă simplă, formată din 16 pătrate, numerotată pe orizontală cu cifre arabe, iar pe verticală cu numerale latine, fiecare pătrat conținînd o consoană de la B la Z, în timp ce vocalele aveau semne diferite: A =Λ, E=#, I=~, O= Ð iar U=Π
Pe bilet era scrisă și o propoziție în alfabetul lui Guido, care arăta cam așa:
I4 ~ II 4~III3 III3 Λ IV1 IV2 III4 # Λ IV4 Λ 3 IV1# I2 III4 # IV2Π II4 . II1 Π ~ I3Ð
Ceea ce ,decriptat, însemna: “Filip pastreaza secretul. Guido”
În colțul exterior al ferestrei de la camera lui, anii săpaseră o crăpătură adîncă între tocul de lemn și zidărie. Am acoperit-o cu o piatră și am stabilit să ne strecurăm acolo mesajele. Ideea era practică, mîna lui slabă putea deschizînd fereastră să ajungă la acea ascunzătoare, iar eu întorcîndu-mă de la școală puteam să găsesc biletul și să las un răspuns.
Primul mesaj al lui Guido m-a surprins și m-a bucurat:
IV 2# ~III2IV3~IV2 IV3~III2#III4~ II4Λ IV4~ΠΛ III1#Λ
I-am răspuns imediat:
IV3~III2 III2#II1III4# IV1~IV2
Știam că se născuse la sfîrșitul lui noiembrie, dar nu-mi spusese niciodată data exactă, iar faptul că mă considera prietenul lui și eram invitat îmi dădea griji în plus. Gîngăniile mele dormeau amorțite în borcane, intrările în mușuroi erau sigilate cu praf cimentat cu acid formic, așa că mi-am frămîntat multă vreme mintea ce cadou să-i duc. Mi-am amintit că-mi arătase printre lucrurile din colecția sa, o piatră mare, discoidală, găurită în mijloc.
“ E inelul lui Mu, mi-a spus el, poarta astrală către Atlantis! Din păcate lipsește cheia, un spat, cristalul cel pur din Islanda care să reflecte o rază de lumină spectrală exact în centru!”
Singurul spat de Islanda din oraș, pe care-l știam se afla în vitrina cabinetului de științe ale naturii din școală.
Dacă Guido nu ar fi fost atît de bolnav, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte idea să-l fur. Cu o seară înainte de aniversare, mi-am ascuns bicicleta în tufele tunse geometric care împrejmuiau gardul școlii. M-am furișat, mai tăcut ca un sioux, pînă la poarta din spate care dădea în sala de sport, dar ușa era încuiată. Atunci mi-a venit idea să urc pînă la etaj, unde erau laboratoarele și cabinetul de științe naturale, folosind scara de incendiu. Sufla un vînt cu miros de zăpadă , corpul îmi tremura de emoția aventurii și de frig, dar imaginea cristalului odihnind în lăcașul lui de catifea de catifea întunecată îmi dădea curaj. M-am cățărat precaut, pas cu pas, sperînd că una dintre ferestre să fie întredeschisă, dar n-am avut noroc. Am început să forțez canatul unui geam, folosind lama briceagul meu cu plăsele în formă de pește ca pe o pîrgie și deodată m-am dezechilibrat, tălpile au căutat inutil fușteii scării și m-am prăbușit în gol. M-am ridicat amețit, mi-am pipăit fruntea, genunchii, brațele, eram întreg, dar cînd am vrut să pășesc mi-am mușcat buzele ca să nu țip .. Un piron adînc de durere îmi sfredelea călcîiul drept, șontîcăiam ca un hoț împușcat în picior și-mi venea să plîng de ciudă pentru că spatul de Islanda stătea în suportul său, iar poarta astrală rămînea ferecată.
Nu am ajuns la aniversarea lui Guido, între timp se așternuse o ninsoare deasă, fulguise toată noaptea cu mici cristale de gheață și m-am tîrît cu greu sprijinindu-mă de șaua bicicletei pînă acasă. Ai mei m-au dus repede pînă la spital, îmi fracturasem un os cu denumire misterioasă, astragalul mi se pare că-i zice, iar doctorul de gardă de la spital mi-a confecționat o gheată din gips pe care am purtat-o două luni.
A fost cea mai urîtă iarnă trăită de mine pînă atunci, vremea alterna între ninsori bezmetice și dezghețuri neașteptate, zăpada gri, maculată de ploaie se-ntindea printre petice de iarbă palidă și șanturi noroioase, iar eu șchiopătam, folosind un baston cu mînerul curbat, în spațiul dintre pat, fotoliu, ușă și geam, trist pentru că nu am avut ocazia să-i urez la mulți ani lui Guido. Îi explicasem la telefon, fără să mă audă ai mei, ce se întîmplase, vocea lui suna înfundat, mai îndepărtată decît primăvara și îmi era teamă că nu mă crede, chiar dacă eu, prietenul lui, i-am jurat că vroisem să deschid poarta lui Mu.
*
Cînd am avut voie să ies din casă, primul meu drum a fost spre casa lui Guido. Fereastra lui era oarbă. Am căutat în crăpătura adîncă dintre canatul geamului și zid și am găsit două sau trei bilete scrise în limbajul nostru secret. Umezeala înmuiase hîrtia, cifrele și semnele se amestecau într-un ghemotoc albastru pal și nu am putut descifra nimic. Am sunat la ușă, mi-a deschis un bărbat înalt, slab, palid, cu părul sur. Purta ochelari și avea o față foarte tristă, care semăna ca expresie cu a lui.
“Guido nu e acasă, mi-a spus el, a trebuit să-l internăm într-un spital din alt oraș. Nu știu să-ți spun cînd se va întoarce, doctorii sunt evazivi…”
Am plecat urmărit de privirea lui care șchiopăta și care mă durea mai tare decît astragalul.
După ce doctorul mi-a scos gipsul am început să construiesc insula lui Guido.
Am ales locul după o îndelungă cercetare. E un tăpșan aproape dreptunghiular, cuprins între gardul viu al cimitirului, aleea betonată dintre blocuri și liziera de plopi care înconjoară tot cvartalul. E un spațiu aproape plan și destul de ferit de privirile trecătorilor. Întîi am trasat contururile, exact așa cum erau ele pe hartă: țărmurile dantelate, golfurile adînci care crestau capricioase linia țărmului, peninsula ca o mînă cu trei degete. Noaptea îmi răsăreau în minte cele mai neînsemnate amănunte, iar ziua le le desenam cu un hîrleț în pămîntul ce răsărea jilav și nud de sub zăpada murdară. Lutul scos din șanțul care o delimita de restul lumii, îl clădeam în coline, podișuri și culmi răsfirate pe întreg perimetrul.
În fiecare zi, după ce veneam de la școală, mîncam în fugă ceva și alergam pe maidan, Guidonia mă aștepta ca să o ajut să se nască. Părinții nu mă întrebau nimic, seara mă întorceam murdar de noroi și rupt de oboseală, poate au priceput că am o misiune importantă, mai presus de înțelegerea lor.
Am cărat mai multe roabe pline cu pietre și bucăți de beton de pe un șantier din apropiere și am ridicat scheletul ramificat al munților. O aversă torențială a umplut albiile sinuoase ale rîurilor, care curg acum înspumate spre oceanul certitudinii cotidiene, exact ca rîurile de pe hartă. Vîntul, ploaia și soarele au modelat și ele în mod natural contururile Guidoniei. În martie cînd a răsărit timidă o iarbă fragedă care a îmbrăcat cîmpiile, am plantat tufe de sînger și de alun și am semănat boabe de grîu, avînd senzația că insula s-a născut singură din mijlocul apelor. Mi-ar fi plăcut să răsădesc semințele de caracuas și să urmăresc zi de zi cum răsar din ele mlădițele unui arbore necunoscut.
Deocamdată singurii ei locuitori, înafară de mine, sunt cîteva familii de rîme care au migrat dinspre noroaiele maidanului, niște gîndaci negri, mărunți care și-au construit adăposturi sub stînci și colonia de furnici transbordată aici.
Zilele și-au lățit trupul, o răsuflare caldă cu arome de fructe dulci mîngîie aerul. Se apropie vara. În fiecare seară stau tolănit pe iarba fragedă din central insulei, contururile ei familiare îmi înconjoară prietenoase umbra. Stau și aștept. Îl aștept pe Guido ca să vină să-și viziteze insula.