Ajung cu mama mea într-o după-amiază la familia Szabo care stă în Brașov, aproape de calea ferată. E pe la marginea Brașovului. Sun la ușă și peste vreo cinci minute apare și Sabina. Era îmbrăcată ca de vară, deși afară era destul de frig. Așa mi se părea mie.
Trecem prin grădina lor care este mai mult cimentată decât cu pământ. Florile sunt cam puține și, în loc să stea în pământ, sunt așezate în ghivece.
Facem vreo trei minute până să ajungem în casă. De afară simțisem mirosul de mâncare de vinete.
Dau să intru și, în spatele ușii de la camera de zi stătea tanti Szabo, care este paralizată. De câte ori merg la ea în vizită, se apucă și plânge de la te miri ce. Câteodată nici nu mai vreau să o văd, pentru că face tot posibilul să mă facă și pe mine să pic în starea ei. Mai ales că pe mine mă deprimă aproape orice. Tanti Szabo are vreo 70 de ani și nu-și poate mișca deloc mâna dreaptă, fiind înțepenită în fotoliul ei. Ca Sabina să o ducă la toaletă, trece printr-un întreg chin.
Cum intru pe ușă, mă duc la ea să o sărut. Îi vine să plângă și în clipa aceea am simțit cum îi curge saliva pe fața mea. Din bun simț nu am cum să mă șterg, pentru că, în camera de zi sunt destule femei care ar remarca lucrul acesta. Încerc să trec cât mai repede peste momentul acesta.
,,Sărutmâna tanti.”
Nu face altceva decât să se uite la mine, fără să-și mai ia privirea secunde întregi. Mâna care nu îi este bolnavă îi tremură. Încearcă să mă apuce de păr și să mă tragă spre ea. Am impresia că vrea să-mi spună ceva, dar n-are cum, lângă noi: tanti Șerban, tanti Sabina, tanti Jana și mama mea. Nici nu-mi trece prin cap ce mi-ar putea șopti.
,,Ce faci, că n-ai mai trecut de mult pe la noi?” Vorbește sacadat.
Stau și mă gândesc că nu am cum să-i răspund. Nu îmi trece prin cap nici o minciună și oricum nu m-aș fi putut muta la ele ca să o pot vedea zilnic. Și, până la urmă, de ce să vorbesc așa în dorul lelii. Tac și mă uit pe geam. Evit răspunsul.
Începe să plângă. Mă uit la ea și-mi dau seama cât de blestemată poate și ea să fie. Stă în acel fotoliul de după ușă de peste șapte ani. Pot să zic de o viață de om. Senilă nu este, își mai aduce aminte din tinerețea ei, de când era dactilografă în București. Pe atunci, mama ei nu o lăsa să facă mai nimic prin casă, pentru simplul motiv ca să nu-și strice mâinile și unghiile. Îmi spusese că îi pare rău că n-a rămas la București. Putea să o facă, dar renunțase până la urmă. Bănuiesc că pentru soțul ei. Așa au făcut multe femei, după care nu au avut decât de regretat.
,,Ai grijă mamă ce faci, dar aici nu te mai întoarce. Aici prea multe satisfacții nu cred că o să ai. Eu, în Brașov, n-am mai putut fi dactilografă. Soțul meu a vrut să mă țină acasă. Să-i fac de mâncare și am rămas la cratiță. Nu am mai avut grijă de mâinile mele…”.
O ascult și îi dau dreptate. Mă uit la ea și văd cât de rău îi pare. Poate nu s-ar fi întâmplat la fel, dacă ar fi rămas acolo…
Pe fiica ei a născut-o bolnavă, săraca nu are nici o vină că este așa cum este. Are ochii ieșiți din orbite, și, dacă o vezi prima oară ți se pare un monstru. Eu una m-am obișnuit cu ea, pentru simplul fapt că o știu de când aveam vreo trei ani.
Mă uit pe geam și văd cum afară apare soarele. E ciudat, după atâtea fulgere și tunete. E un soare cam obraznic. Stau pe un scaun lângă masă și soarele îmi bate direct în ochi. Oricum m-aș muta, parcă aș fi urmărită. Sorb din ceșcuța cu cafea fierbinte și îmi dau seama că multă cafea nici nu mai este. Mă uit la tanti Szabo și văd cum îi curg balele pe cămașa neagră din lână. Are o batistă pe care o mai folosește când i se spune. Altfel, nu vrea să facă decât ce are chef. Să se uite la televizor și să plângă.
Atunci, sora ei începe să mi-o bârfească.
,,Uite la ea cum arată, dar nici nu face nimic ca să-și revină. Noroc că mai vine asistentul care face sport cu ea, că altfel, cred că nu și-ar mai putea mișca nici mâna bună și nici picioarele.” (Mă gândesc că orice ar face, de revenit, ea nu are cum să-și mai revină. E obligată să-și trăiască restul zilelor în scaunul cu rotile, așa ca o legumă sau prin spitale. E vai de ea. Am impresia, că nici nu mai are curaj să vorbească în casa ei. Oricum, cei de acolo nu-i dau dreptate. O consideră ca o povară, de care nu mai pot scapă. Chiar dacă ei nu spun lucrul acesta, se poate simți.)
Tanti se uită la ea, de parcă ar dori să o strivească.
,,Mai taci proasto că m-am săturat să tot vorbești asa, non-stop. Îți umblă gura ca la o mieliță. Știi că mă enervezi. Uite, că de-a dracului ce sunt și nu o să fac nimic. Nici ceaiul care mi l-ai dat nu vreau să-l beau. Nu e bun de nimic. Poți să-l arunci scorpia dracului.”
,,De parcă îmi faci mie rău...“.
Apoi, tanti Șerban se ridică de la masă și se îndreaptă către bucătărie. Îmi face semn cu ochiul stâng să mă duc după ea.
Așa că, mă ridic și plec cu pas grăbit spre bucătărie. Nu știam ce vroia să-mi spună.
Se așază pe scaun și-mi șoptește: ,,Uită-te și tu la ea cum a ajuns... Și când te gândești ce frumosă și în putere era în tinerețe! N-am cum să o aprob, și asta mai ales când stau cu ea în aceeași cameră. O cred că e vai de capul ei, amărâtă și nu știu câte zile o mai avea nefericita asta să le ducă, dar, de câte ori vine cineva spun aceleași lucruri. Poate o mai face și ea mișcare, că altfel înțepenește rău de tot, de fiică-sa nici nu o să o mai poată ridica într-o bună zi…”.
Nu pot să mă abțin și îi spun că dacă eu aș fi în situația ei mai bine aș muri.
,,Taci, draga lu’ tanti că îți faci mai multe păcate. Și oricum și dacă vrei să mori, Cel de Sus nu te ia când vrei tu. Așa că nu te chinui să te gândești la lucrurile acestea. Ești mult prea tânără.”
Mă uit la tanti Șerban și îmi dau seama că nu îi vrea decât binele, dar bine cu forța nu se poate face, oricât ai insista de mult.
,,Și când te gândești ce femeie a fost și ea… (Pe tanti Șerban o apucă oftatul, își dă seama că nu mai există nici o scăpare în ceea ce o privește pe sora ei. Până și Cel de Sus a lăsat-o în voia unei sorți crunte. N-a salvat-o…). Pe de o parte, mă gândesc că Dumnezeu și-a bătut joc de ea într-un hal fără de hal. Iar, pe de altă parte, știu că ea nu a crezut în Dumnezeu deloc. Îmi aduc aminte că soacra ei, o punea să spele pe jos dușumeaua și duminica, atunci când e mare păcat. Eu sunt rea de gură și dacă cineva n-are dreptate, eu una nu las deloc de la mine, pe când sorica tăcea și nu comenta nimic. Ce viață a mai dus și sorica asta a mea. Și știu ce bună a fost, nu așa ca mine.” (Între timp tanti Șerban mesteca în oala de doi litri, mâncarea de vinete cu carne de porc și ei îi venea să plângă, dar făcea tot posibilul să nu-și arate părțile slabe, așa ca mine.)
,,Nu știu tanti, dar eu una nu mai vreau să mă duc din nou în cameră. Mi-e foarte tare milă de ea. Când o văd, nu știu ce am, dar mă apucă toate boalele. E o neputincioasă.“
,,Este mamă, dar nu s-a rugat niciodată. Nu cred că știe Tatăl Nostru. A muncit ca o slugă toată viața ei, numai ca să fie bine, și bine nu a mai fost. Niciodată nu a ținut post și nici de împărtășit nu s-a împărtșit. Ea n-a avut zile libere. În concedii, nu se ducea mai niciodată, dar casa îi era tot timpul plină. Era slugă la toți. Ce păcat de ea…”.
Aud din bucătărie cum femeile încep să facă tot felul de glume ca să o distreze pe paralizată. Ce sinistru mi se pare. Cum ai putea să distrezi pe cineva care este sortit unei morți lente? E ca un fel de iad care nu se mai termină. Poate dura o veșnicie.
Deodată, tanti Szabo vrea să o ducă fiica ei la toaletă. Scoate niște sunete groaznice, care sunt ca niște gemete de disperare. Sabina o ridică cu greu, își impinge piciorul în burta paralizatei ca să o poată urni de pe fotoliu. Tanti nu o poate ajuta cu nimic. În picioare stând, seamănă cu o namilă. Are capul mic și un corp imens, care, parcă nu se mai termină. Părul îi e alb și pare o femeie deșirată. Mă uit mai bine la ea și îmi dau seama că nici proteză în gură nu are. Mănâncă mai mult pe gingii. Mâinile și le trage după ea pe lângă corp. Nu poate să și le miște așa cum ar fi fost normal. Bănuiesc că a și uitat cum se face lucrul acesta. Sabina nu face altceva decât să o târâie după ea prin casă. Până la toaletă e drum lung prin cameră și apoi printr-un hol îngust. Până o dezbracă și îi dă jos hainele de pe ea durează mai mult de zece minute.
După aceea, vine cu ea înapoi în cameră și o așază din nou pe fotoliu. Se vede că e amorțită. De atâția ani, ea nu cunoaște altceva decât fotoliul ăsta amărât și singurătatea, care, nu o lasă nici să respire.
Sabina ține să spună că maică-sa o scoală și noaptea și ea una n-are ce să facă. ,,Mă trezește pentru orice prostie și când mă duc la toaletă îmi zice că nu poate să facă. Că s-a înșelat, așa pur și simplu. Dar asta e, cu un bolnav te înțelegi foarte greu. Și mai și urlă la mine. Tot timpul i se pare că nimic nu fac cum ar trebui. Așa cum făcea ea când era sănătoasă și în puteri. Într-o zi a și aruncat după mine cu cana în care îi pun ceai. Asta e, nu mă pot deloc înțelege cu ea. Mă și înjură...“.
Sabina o duce și ea greu. Nu are nici zi și nici noapte. Și asta de șapte ani. Îndură și de la serviciu și de la maică-sa tot felul de jigniri și de măgării. Dar, s-a obișnuit.
Mă gândesc, ce oare poate să aducă unui om, viața asta de rahat? Nimic altceva decât: boli, singurătate, iluzii deșarte și moartea, care pentru unii ar fi o scăpare.
După vreo oră, îmi dau seama că ar trebui să plec din vizită. Mama mea mai avea chef să stea să fumeze și să povestească, dar mie una începuse să-mi fie foame. Mațele îmi ghiorăiau. Pe stradă, îmi readuc aminte că boala nu face altceva decât să macine suflete și să distrugă. Oricând te poate paraliza, fără să-ți mai dea vreodată o șansă. Și cât de dur e totul și fără posibilitatea de a interveni…
Îi spun mamei mele că eu una aș prefera să mor, și că deseori nu mai are rost să lupți, mai ales că după o viață de chinuri, poți să nu te alegi cu nimic, ba mai poți și paraliza și atunci începe chinul cel mai mare, nu numai pentru tine, ci și pentru cei din jurul tău, care, vor nu vor, trebuie să te suporte. Plec dezamăgită și lucrul acesta n-ar fi fost pentru prima oară.


7. septembrie. 2003
Ora: 13,30
Brașov