Văd o scenă la Spitalul Județean din Brașov, pe care apoi am numit-o ,,ultima noapte a chirurgului Pălășan”, care se termina la 3,30 dimineața. Chirurgul Pălășan își dăduse jos mănușile din plastic, apoi se spălă cu săpun lichid și cu apă călâie pe mâini. Se îmbrăcă cu aceleași haine cu care venise la spital. Era de gardă și în noaptea asta. Lucrul acesta se întâmplă de mai multe săptămâni.
Între timp, cineva îi bate la ușă. Când chirurgul îi deschise, îl văzu pe soțul bolnavei de la 13.
Medicul privea halatul alb, stropit de sânge și azvârlit în coșul cu rufe.
Doctorii sunt obișnuiți cu moartea, acel oftat, acea zvâcnire… Soțul bolnavei de la 13, era o matahală, dar acum avea parcă un cap mic, iar ochii erau ca de sticlă. Era interesat dacă operația reușise. Se uita la doctor ca la o minune dumnezeiască, așteptând secunde întregi fără să primească nici un răspuns.
Medicul Pălășan încerca să-i rostească tot felul de cuvinte. Era vorba parcă de un Schnitt periculos. Vorbea destul de încurcat și în termeni medicali. Inima era cea care îi făcuse doctorului mari probleme.
Soțul bolnavei nu făcea altceva decât să dea din cap. Îi curgeau apele pe față. Se înroșea mai ales de câte ori doctorul aducea vorba de inimă. Apoi devenea treptat alb ca faianța de spital. Femeia, dacă o mai ducea două– trei luni. Își tot ștergea palmele umede cu o batistă deja mototolită.
Medicul îi spusese însă femeii că operația a reușit; pentru că trebuia să-i ofere ceva, ce soțul ei nu putea. El ar fi trebuit să se poarte la fel, pentru că bolnavii când observă că sunt băgați în seamă devin suspicioși.
După ce ieși de la medic, soțul se duse la bolnavă. Din salon se auzi o ceartă ca între fiare. Soțul urla: ,,Isterica dracului, ce te tot mâțâi aici?”
Chirurgului nu-i venea să creadă ce poate auzi.
,,Ești un porc, se răsti la el. Cum vorbești cu biata femeie, animalule!“
Soțul stia precis că numai chirurgul i-a ordonat să se comporte așa. Medicul chirurg se holba la soț. Tare-i venea să-l drăcuie, dar, în acea fracțiune de secundă își dădu seama că soțul plânge.
Din ochii de sticlă ca de papușă, lacrimile se scurgeau încet pe mustață și apoi pe barbă. Trupul uriaș tremura și tresărea la fiecare literă șoptită de Pălășan. Parcă explodase ceva în el, parcă o luase razna. Ceva sigur se rupsese.
,,Aha, da…, spuse medicul Pălășan. Îmi cer scuze”; pornind de grabă de-a lungul culoarului.


Vineri. 28. februarie. 2003
București