CUPRINS :


CUVANTUL AUTORULUI.

PARTEA I : ZBUCIUMUL MATERIEI

1. Alternativa la final.
2. La noblesse oblige.
3. O prietenie interesanta.
4. Ziduri daramate.
5. Scrisoare catre Dumnezeu - var. primara


PARTEA II : ZBUCIUMUL INIMII

6. O intalnire capitala.
7. Trairi tomnatice.
8. Cand inima alege.
9. Sunt viu intre morti !
10. Scrisoare catre Dumnezeu-var.secundara


PARTEA III : ZBUCIUMUL SPIRITULUI


11. In adancurile Asiei.
12. Cine sunt eu si ce mai caut aici ?
13. La targul de destine.
14. Autostopist pe autostrada Raiului.
15. Scrisoare catre Dumnezeu-varianta finala


EPILOG.



CUVANTUL AUTORULUI :

Ne pandeste pe toti un pericol ! Nu-l vedem,caci se gaseste deja mult prea aproape de noi,dar instinctul,in felul lui,trage puternic semnalul de alarma…
Am scris aceasta poveste sub impulsul simtirii acestui avertisment ;am scris-o pentru cei ce nu mai au speranta si au uitat cum s-o mai gaseasca.
Intr-o epoca in care omenirea este bombardata cu multele descoperiri tehnico-stiintifice,intr-o lume in care se serbeaza cu fast Craciunul,dar se si imbratiseaza cu convingere Teoria Evolutionista a lui Darwin,intr-o epoca in care omul a ajuns pe Luna si exploreaza spatiul cosmic,dezamagit de-a nu-l fi gasit pe Dumnezeu prin preajma,asa cum sperase probabil in cele mai intime ganduri ale sale – intr-o astfel de lume se intampla vietiile noastre,ale tuturor celor de astazi,si ele continua sa se prelinga din noi in acelasi etern-ritm al ticaitului biologic ce-a cronometrat inca de la inceput devenirea noastra ca specie.
Pentru ca stie toate astea,il admir pe omul modern pentru aceste atat de dilatabile limite ale cunoasterii sale,dar,in acelasi timp,il si compatimesc pentru atat de inevitabila singuratate in care il arunca actuala stiinta a lui.
Inmugureste, din cand in cand, in mine,nostalgia pentru acele vremuri in care stiinta nu excludea ori ignora legatura noastra cu divinitatea…
Doamne fereste ! Sa nu se creada cumva ca as fi vreun dusman al evolutiei …Nici vorba. Numai ca ,fiinta biologica fiind,nu pot sa nu resimt in mine pericolul tehnologizarii propriului suflet…Intr-o zi,nu-l vor mai cerceta filozofii si nici nu-l vor mai “canta” poetii,ci oameni de stiinta sobrii si scortosi il vor explica categoric si rece prin vreo formula stiintifica ce va ajunge probabil sa-l excluda pe Dumnezeu si nevoia de el insamantata in noi.
Numai ca,atata timp cat omul va continua sa moara,fata in fata cu eternitatea,el va ajunge sa ignore relativele teorii evolutioniste si-si va indrepta privirea disperata spre unica lui sansa : Divinitatea.
Pacat insa,ca ne amintim atat de tarziu…Viata ar trebui s-o traim cu nevoia de sacru,si nu moartea !
Lumea viitorului va intelege,probabil,ca nu-l poate exclude pe Dumnezeu,caci el este mai presus de toate : speranta ! Decat numai daca acea lume va dori sa aleaga sa traiasca fara zambete,fara vise si fara de speranta.




PARTEA I :

ZBUCIUMUL MATERIEI




CAPITOLUL 1 : ALTERNATIVA LA FINAL


Cabinetul doctorului Sam Johnson se afla la zece minute de mers pe jos de biroul lui.Trebuia sa fie acolo pe la ora cinci.
“E abia ora trei - gandi el - imi mai raman aproape doua ore...Suficient cat sa ma pot ocupa si de restul treburilor programate pentru astazi.”
-Domnule Speidel,presedintele corporatiei „Smith & Son” se afla aici si asteapta sa-l primiti !
Barbatul isi privi secretara cu un aer destul de distrat.
Femeia observa momentul de neatentie al sefului ei asa ca incerca sa repete :
-Domnule…
-Bine…bine…Pofteste-l inauntru !
Urmatoarea jumatate de ora o petrecu incercand din rasputeri sa participe la discutia cu musafirul sau.Desi,era evident ca domnul Speidel nu era tocmai in apele sale,Jack Smith nu parea ca intentioneze sa se retraga.
La un moment dat gazda incepu sa dea semne tot mai dese de nerabdare,ceea ce,intre noi fie vorba,era mai mult decat neobisnuit pentru acest om care avea o singura bucurie in viata : afacerile.
Jack Smith insa,nu se lasa inselat de atitudinea barbatului si insista:
-Cred ca acest contract este la fel de avantajos pentru ambele parti…Asa ca sper ca inca prezinta acelasi interes ca si atunci cand ati avut initiativa de-a-l incheia…
Nici un gest.Nici o vorba.Tacere deplina.
Asta il incurca putin pe domnul Smith :
-Daca doriti,putem rediscuta termenii contractuali…
De data aceasta,un gest hotarat si o privire taioasa,ii sfasiara pe loc intreg elanul.Descumpanit,Jack Smith se abtinu sa mai spuna vreun cuvant.Tacerea domnului Speidel il intriga peste poate,dat fiind faptul ca erau de notorietate in lumea londoneza atat tenacitatea,cat si lacomia acestui om.
Nu trecu prea mult timp si fu lamurit.Cel mai celebru si temut om al momentului,cel ce ridicase si distrusese vieti si imperii financiare,mister Samuel Speidel fu cat putu de concret :
-Domnule Smith,am citit de doua ori contractul si sunt perfect de acord cu
toate conditiile stabilite,asa ca nu vad rostul unei alte etape de negocieri.De aceea,nu vad ce sens ar avea sa mai prelungim aceasta intalnire…Ne putem revedea pe 11 martie pentru a semna actele.

Odata exprimate toate politeturile necesare,intrevederea dintre cei doi se incheie.Domnul Smith parasi biroul frecandu-si multumit mainile,iar mister Speidel ramase acolo rasufland usurat.
-Bine c-a plecat…
Desi se mira el insusi de atitudinea pe care o avusese,pricepu curand care fusese motivul: nu-I statuse mintea la altceva decat la telefonul primit de dimineata de la Sam Johnson.
-Nu poate fi ceva grav... se incuraja el.Nu am acum timp de astfel de lucruri,mai ales acum cand mai sunt o gramada de afaceri care cer solutionare rapida…
Incepu sa se plimbe dintr-o parte in alta a biroului incapabil sa se concentreze la ce avea de facut.Se uita la ceas inca o data.
-Totusi,nu se poate sa ma fi chemat aiurea,doar stie cat sunt de ocupat…
Intr-un final,nelinistea invinse.
Pierzandu-si rabadarea,isi arunca pardesiul pe umeri si parasi imensa cladire.Ca niciodata,ignora saluturile angajatiilor si se indrepta tacut spre iesire.La putin timp dupa aceea se pierdu in mijlocul multimii.Mergea cu pasi repezi,infruntand vantul racoros de primavara timpurie,ce-I patrundea pana la oase.
“Ar fi trebuit sa iau masina ... “ gandi el.
Cum insa n-o facuse,se ghemui tacut in mantaua subtire,de stofa fina si pasii mai departe.
In cateva minute ajunsese in fata cabinetului doctorului.Pentru intaia oara deschise cu timiditate usa si patrunse-n cladire.Coridoarele reci il facura sa simta un fior ciudat in suflet si un sentiment apasator il cuprinse in totalitate.
Sam Johnson il intampina chiar in usa biroului sau.Fata lui nu exprima nimic bun,ba chiar era destul de grava.Inchise usa in urma lor si se uita pentru cateva minute in ochii lui Samuel.Incepu sa vorbeasca pe un ton neobisnuit de grav,coborand privirea in podea :
-Stii bine ca nu te-as fi deranjat fara motiv…Nu as fi indraznit sa intrerup in vreun fel,importantele tale afaceri…
Ultima parte a frazei,o rostise c-o usoara ironie in glas,ironie pe care mister Speidel o cunostea foarte bine deja.
-Spune-mi,incepu Samuel Speidel pe un ton ce incerca sa transmita interlocutorului sau o oarecare doza de umor,ce alta chichita nu functioneaza cum trebuie ?
Desi se cunosteau de foarte mult timp,si mai bine de cat v-ar venii a crede,Samuel incerca sa-l convinga pe doctorul Johnson de faptul ca era complet relaxat si ca nu-l ingrijora catusi de putin atitudinea aceea atat de serioasa cu care il intampinase.
Doctorul nu raspunse nimic.Il privea tacut si isi freca din cand in cand mainile.
In ciuda starii de incordare ce se strecurase in el,Samuel Speidel se stradui in continuare sa para cat mai degajat :
-Iar ai sa-mi spui ca e grav ? Sau poate ca…Ce-I? O sa crap anul asta ? Daca moartea imi da tarcoale - continua el - sa stii ca nu am timp pentru ea ! Sunt mult prea ocupat pentru o astfel de intrevedere…
-Taci odata,Samuel ! intrerupse doctorul monologul prietenului sau.
-De ce ? intreba el ,mirat.Ce,ti-ai pierdut simtul umorului ?
Sam Johnson nu-I raspunse nimic.Se aseza pe fotoliul din fata biroului si-l privi ingrijorator de trist.Parea ca-si cauta cuvintele.
Aerul acesta atat de misterios,incepu sa-l sperie pe mister Speidel,obisnuit, ca atunci cand intra in cabinetul doctorului,sa nu poata nici macar sa deschida gura in primele minute,din cauza criticiilor si observatiilor acestuia.Ori acum…Tacerea asta nu putea prevesti nimic bun.
Incerca sa-l abordeze cat putu de direct :
-Ei hai,ca doar n-o fi treaba atat de putreda...zise el,de data aceasta cu mai putina seninatate.
-Samuel,incepu doctorul,sunt intr-o postura extrem de delicata…As fi dat orice sa nu fi fost nevoit sa-ti spun tocmai eu ceea ce urmeaza,dar lucrurile nu suporta amanare,din pacate…
In ciuda gravitatii ce se ascundea in spatele mesajului doctorului,Samuel izbuti sa gaseasca in el forta de-a-si incuraja prietenul :
-Spune odata,Sam ! Sunt destul de mare si destul de barbat ca sa pot intampina cu tarie orice veste mi-ai da…Nu crezi ?
Sam Johnson il privi destul de sceptic.
“Nu cred sa se intample asa!”gandi el.”Nu,aceasta veste !”
-Este vorba desigur despre analize…Le-ai primit deja ?
-Da ! confirma doctorul.Au venit.Si primul…si al doilea…si al treilea rand !
Samuel il privi destul de contrariat.
Doctorul pricepu din ce cauza,asa ca-l lamuri pe loc :
-I-am rugat sa le repete,ca sa fiu sigur ca n-au gresit cumva.
-Si ?
-Si,verdictul final este irevocabil !
Mister Speidel trase adanc aer in piept,si rosti hotarat :
-Spune-l,Sam !
Acesta il privi c-o adanca compatimire.Stia ca nu mai avea nici un rost sa tot mai amane inevitabilul,asa ca-I raspunse direct :
-Ai cancer,Samuel ... cancer la stomac…
Mister Speidel amuti.Vestea cazuse asemanator unui meteorit ce distruge totul in jur.Simti ca se sufoca,asa ca se ridica in picioare si se indrepta spre iesire,in timp ce doctorul Johnson se straduia din rasputeri sa incerce sa-l linisteasca cumva.Samuel insa,nu mai auzi deloc vorbele acestuia.Situatia in care se afla nu suporta nici o consolare,pentru ca,pur si simplu,n-ai cum sa impaci un om cu ideea propriei sale morti.Amandoi stiau asta,in special Sam Johnson,dar prietenia ce-l lega de acest om il sili sa incerce chiar si inutilul.Numai ca Samuel,in stare de soc,ignora aceste eforturi.Cuprins de furie si de disperare,el se indeparta cat putu de repede de acel loc si nu se opri din fuga lui decat atunci cand pasii sai intalnira in calea lor una din primele banci din parcul in care se refugiase.
Ramase asa tacut destula vreme,ignorand cu desavarsire trecatorii ce-l priveau mirati.Aproape ca nici nu-si dadu seama ca-n jurul lui mai exista cineva.Intr-un tarziu insa,perceptia unei alte prezente,il aduse la realitate.Ridica privirea si-l vazu pe Sam Johnson.
-N-am venit sa te consolez,fiindca sunt perfect constient de inutilitatea unui astfel de gest…
-Spune-mi,vorbi in sfarsit omul de afaceri,dar fa-o cu toata sinceritatea pe care o merit din partea ta,cat exact as mai avea de trait ?
Sam Johnson il privi cu lacrimi in ochi.Puternicul afacerist parea acum un biet copil imbatranit.Il tulbura peste masura aceasta imagine si,mai ales,aceasta misiune de-a fi judecatorul ce comunica sentinta capitala.Ii era dificil sa-I declare astfel de lucruri unui pacient oarecare,daramite celui mai bun prieten al sau,singurului om ce-I oferise o sansa si care-l ridicase din mocirla in care il aruncase destinul.Lui Samuel ii datora tot ce era astazi si soarta hotarase ca tocmai el sa fie acela care avea sa-I spulbere toate visele…
Isi lua inima in dinti - cum se spune – si-i raspunse :
-Avand in vedere stadiul in care se gaseste boala,este vorba probabil de un an…un an si ceva…
Dupa aflarea acestei vesti se lasa tacerea.Cuvintele erau prea putine pentru a putea exprima adevarata stare pe care cei doi prieteni o traversau,asa ca ei nu se mai obosira sa le caute si alesesera linistea.

Se inserase deja,cand cei doi se ridicara de pe banca.Samuel ii intinse,tacut si abatut,mana lui Sam,care il imbratisa cu durere.Se despartira fara ca vreunul dintre ei sa mai rosteasca vreo vorba.
El porni cu pasi inceti pe strazile intunecate,intr-o plimbare ce nu avea vreo tinta exacta.Initial isi propusese sa se duca spre casa,dar amintindu-si ca acolo nu-l astepta nimeni,rataci in continuare pe strazi.Acum isi dadea seama mai bine ca oricand ca era mai singur decat si-ar fi dorit.Alice,sotia lui,nu ar fi avut puterea de-al sprijini…Trecuse de mult timp momentul in care el prezenta vreun interes pentru aceasta femeie ce continua sa-i doarma alaturi in fiecare noapte de zece ani incoace si langa care se simtea tot mai insingurat.Din clipa in care devenise doamna Speidel ea uitase complet ca omul de care-si legase destinul avea si el un suflet.
Tinind cont de toate aceste lucruri,Samuel se astepta acum ca ea sa intampine aceasta veste,eventual cu bucuria ascunsa c-avea sa devina unica lui mostenitoare.
“De-a lungul vietii,gandi el,banii si puterea mea au cumparat tot ce am poftit,mai putin singurul lucru ce mi-a fost intradevar necesar : prietenia si afectiunea unui suflet.”
Disperat,trist si neimpacat,Samuel se indeparta putin cate putin de centrul orasului.Se plimba un timp pe strazile pustii de la periferia Londrei.
Intr-un tarziu insa,in cale ii aparu o bodega.Glasuri vesele si voci incarcate de entuziasm ii ajunsera pana la urechi.Locul acela il atragea precum un magnet,fiindca simtea nevoia sa fie in mijlocul acelei multimi si sa se piarda in vacarmul ei,sperand ca astfel nu va mai putea sa-si auda urletul disperat al gandurilor.
Se opri in fata usii si-o deschise.Inauntru erau multi oameni,majoritatea dintre ei inveseliti de licorile bahice pe care le consumau.Se lasa purtat de pasi in mijlocul lor,caci se simtea oarecum la adapost aici,intre ei.
Mirosul tutunului si-al bauturii ieftine ii patrunsera repede in nari si-i amintira de trecut ;un trecut pe care voise cu orice pret sa-l uite,dar care acum parea a fi un placut refugiu.Amintirea inceputului ii aduse in suflet o comfortabila stare de bine,si asta,probabil,pentru ca atunci facuse primii pasi spre o lume noua :viata.Acea viata pe care avea s-o parasesca curand…
Se aseza in fundul salii,la o masa aproape de geam.Timp de o ora,nimic nu-i perturba gandurile .Nici o indiscretie,nici un cuvant,nimic nu tulburase in vreun fel amortirea deplina in care-l cufundase mirarea unei iminente morti.Dar,fiindca se gasea intr-un loc nu tocmai potrivit pentru meditatie,la un moment dat,pe cand sorbea cu inghitituri mici din paharul cu scotch din fata lui,un zgomot ciudat il smulse brusc din prapastia gandurilor.
Incerca sa-si dea seama ce se intampla,mai mult din curiozitate,asa ca privi cu atentie in jur.
Cativa oameni se agitau nervosi in jurul unui barbat pe care il trantisera la pamant, si pe care il loveau cu picioarele.
Intrigat pesete masura,ceru explicatii chelnerului,dar acesta,destul de plictisit si deloc tulburat,ii povesti ca acel barbat era un vagabond si ca datora,se pare,o suma destul de mare unuia dintre betivii aceia.
-Acum,fireste ca i se cere socoteala ! incheie omul.
-Dar,insista Samuel,cine este atat de naiv ca sa imprumute o gramada de bani unui vagabond ?
-Ah,dar povestea este cu mult mai lunga...preciza chelnerul.Se vede ca sunteti strain pe aici,prin zona…
-Da ??? se mira el.
Privirile intrebatoare ale noului client ii dadura apa la moara chelnerului,care se si porni sa-i explice ce stia:
-Vagabondul a fost candva un vestit bijutier ce,fireste,n-a trait dintotdeauna pe sub podurile Londrei.In vremea in care i-au fost imprumutati banii se gasea in faliment.Ca sa-si salveze afacerea,el a apelat la ajutorul camatarilor.N-a reusit insa sa mai faca nimic.Dobanzile s-au tot acumulat…Asa ca,mi se pare firesc ca ei sa-si doreasca sa-si recupereze banii,chiar daca asta inseamna sa-l sperie in halul asta…
-Totusi…
-Si mie imi pare rau ,dar ce sa fac…Doar n-o sa mi-i sui in cap... preciza el,vadit infricosat de o astfel de prespectiva.
Samuel deveni brusc interesat de soarta acelui amarat.Se indrepta spre locul in care cersetorul era agresat si se opri chiar in fata camatarului.Il trase de brat,apucandu-l cu palma lui uriasa.Camatarul se intoarse spre el extrem de nervos,dar Samuel,cum nu uitase nici macar o clipa cum se negocia la periferia Londrei,fu cat se putu de direct:
-Cat exact iti datoreaza omul acesta ?
Nervos,camatarul il masura din cap pana in picioare.Cu un efort ce se dovedi absolut inutil,incerca sa-si smulga bratul din mana strainului.Rezistenta ce i se opusese il irita mai tare.Ceilalti se oprira si ei si-l privira furiosi pe strainul ce indraznise sa-si bage nasul in treburile lor.Tocmai se pregateau sa-i ceara socoteala,cand un gest de-al camatarului ii opri.
-Da` ce te intereseaza pe dumneata,intreba el pe un ton zeflemitor,ce afaceri am eu cu dumnealui ?
-Vreau sa stiu suma !insista mister Speidel,extrem de sigur pe el.
-Spune-o,ma! striga camatarul la vagabond.
-O mie de lire…
-Si dobanda ? se rasti creditorul.Aha,deci ai uitat ! Las` ca-ti amintesc eu.
Se intoarse spre Samuel de aceasta data.
-Cu totul face cam o mie si cinci sute ! Asadar,daca tot nu-i pot recupera,dupa cum se vede - spuse el in batjocura,privindu-l pe barbatul trantit la podea - de ce n-as avea macar satisfactia de-a-l strivi ca pe o reptila ce este ?
Impacat cu ideea,vagabondul nu dadea semne de frica.Pe fata lui nu puteai citi decat resemnare si scarba; scarba fata de specia din care facea parte; scarba de viata pe care era nevoit s-o traiasca.
Samuel insa,baga mana in portofel si scoase din el suma de o mie cinci sute de lire si-o strecura,fara nici o umbra de sovaiala,in palma camatarului,care-l privi extrem de mirat.In clipa aceea intreaga adunare a bodegii se opri din vorba,tintuind cu privirea strainul acela atat de generos.
Camatarul numara banii si vazand ca erau toti,zambi satisfacut.
-Asadar,accentua mister Speidel fiecare cuvant,datoria a fost achitata !
Creditorul aproba printr-o usoara inclinare a capului,dupa care isi lua cu el tovarasii cu care venise si parasi bodega,lasand in urma lor un minut de liniste.De indata ce disparura in spatele usii insa,inauntru reincepu vacarmul de mai devreme,mai ales ca de aceasta data chiar aveau un bun subiect de discutie.
Mister Speidel isi arunca privirea pentru cateva secunde asupra chipului vagabondului si citi in ochii lui neobisnuit de tristi,o licaire de recunostinta,pe care insa,n-apuca s-o exprime in cuvinte,caci strainul,pana sa se dezmeticiasca el bine,disparuse deja in noapte.

Samuel,se indrepta fara graba spre centru,unde se gasea cladirea ce adapostea birourile firmei.Ajunse curand.Se opri in fata ei si pentru cateva secunde o admira cu acea satisfactie in suflet,pe care o are numai omul ce-a muncit din greu pentru a reusi.
La intrare il intampina portarul,mirat de chipul transfigurat al sefului sau.Cum insa,cu totii se temeau sa nu-l jigneasca in vreun fel pe The Boss,omul se comporta cat putu de firesc ca si cum n-ar fi observat nimic din ceea ce transparuse la suprafata.
Mister Speidel lua liftul si urca pana la etajul cinci unde se gasea maiestuosul sau birou.De obicei imaginea acestuia il relaxa; probabil,pentru ca ii justifica munca,eforturile si sacrificiile pe care le facuse,de data aceasta insa,nu mai reusi sa aibe nici un efect.
Deschise usa cea mare,tapitata in intregime in piele scumpa si se arunca in fotoliu.Undeva,in coltul indepartat al mesei de lucru,se auzi curand un sunet strident,ce sfarama linistea incaperii.
-Probabil e Alice…are nevoie de alti bani...


Il dezgusta pe loc toata mascarada aceea numita viata lui.
Se ridica si incuie usa,dupa care smulse cu furie cablul telefonului,pentru ca nu-si dorea decat sa fie lasat in pace.Daca pana acum toata agitatia iscata in jurul lui ii facea o oarecare placere,in acest moment aceasta dorinta a celorlati de-a-l multumi aproape ca-l exaspera.
Se intinse la loc pe canapea.
“Cancer…ai cancer…aproximativ un an…”
Vorbele acestea ii rasunau tot timpul in urechi si-i sfasiau sufletul.De disperare si durere incepu sa strige :
-Voi pleca in ultima si cea mai indepartata calatorie,lasand aici o munca de o viata.Am construit un imperiu financiar,pe care curand va trebui sa-l parasesc,plecand la fel de sarac cum am fost cand am ajuns aici …Ba chiar mai sarac ! In vremea aceea aveam alaturi de mine speranta si visele…planurile mele marete…Ce folos ?
Inchise ochii.Incetul cu incetul,incepura sa i se deruleze in minte imaginile filmului vietii lui.Se abandona atunci pe aripile gandurilor si incepu sa vada din ce in ce mai clar trecutul :
Pentru londonezul obisnuit,mister Speidel era celebrul lor concetatean multimilionar,ce detinea puterea celebrei firme “Speidel Co”. Reprezentant de seama al lumii de afaceri londoneze,el isi crease de-a lungul timpului o imagine ireprosabila,pe care majoritatea ziaristilor incercara s-o denigreze in fuga lor spre ceea ce insemna senzationalul.Speidel era o legenda vie,al carui nume ar fi vandut chiar si cel mai prost dintre ziare.Asa ca rascolira,fara succes de altfel,intregul lui trecut.Mirati peste poate ca nu reusira sa gaseasca nimic,in cele din urma abandonara.Omul acela parea ca nu traise inainte de afirmarea lui ;omul acela parea ca nu are trecut.Directorii ziarelor se concentrara atunci cu precadere asupra prezentului sau,dar nici aici nu izbutira sa gaseasca ceea ce ii interesa.Mister Speidel era ce-i drept un om ursuz si excesiv de pretentios,poate chiar tiranic in munca lui,dar nici unul dintre angajatii sai nu-i aducea nici un repros,multumiti ca el era in acelasi timp un om drept si onest,ce-i rasplatea in egala masura cu efortul depus.Atunci i se reprosa un singur lucru : avaritia.Se facu mult caz pe tema aceasta si curse multa cerneala,dar el nici ca-i baga in seama.Surpriza veni insa curand.Atunci,intreaga lume a ziarelor de scandal isi lua revansa.A fost momentul in care Samuel isi anunta intentia de-a se casatori cu domnisoara Alice Dwight.Ea era o figura extrem de familiara ziaristiilor lumii mondene.Stiau ca o interesa cu precadere sa se imbogateasca,data fiind inclinatia pe care o avea in mod special pentru cazinouri.Stiau ca in ceea ce-l privea pe mister Speidel,ea nu-si dorea de la el decat banii.De altfel contrastul dintre cei doi era de-a dreptul izbitor.Austerul Samuel insa,fu orbit.In ciuda avertismentelor ziarelor,in ciuda sfaturilor partenerilor de afaceri,ce-o cunosteau bine pe miss Dwight,el,burlac convins pana la acea varsta de 51 de ani,ceda,robit de farmecele si insistentele frumoasei femei de doar 32 de ani.Nici un avertisment,nici o intentie de a-l face sa se razgandeasca,nu avura succes in fata vrajii ce-o adusese asupra lui tanara femeie.El se arunca,orbit de prima lui emotie de iubire,in bratele acesteia,lasandu-si propria viata in mainiile sortii,cu un calm si-o indiferenta,ce-aveau sa-l coste scump doar peste putina vreme.Aceeasi femeie ce-l invatase gustul fericirii,avea sa-l invete si amareala nefericirii.Daca inainte de ea cunoscuse macar speranta ca intr-o zi viata lui nu avea sa mai fie atat de goala,dupa nefericirea acestei iubiri ce-i pustiise sufletul,el se cufunda in totalitate in munca si afacerile lui.In acea zi ajunsese sa considere banii ce-i intrau in conturi,ca fiind singurele bucurii reale de care avea sa aibe parte vreodata.Urmand acest tel,Samuel Speidel deveni curand unul dintre cei mai bogati oameni din tara,asa ca, pana si inamicii lui se vazura nevoiti sa recunoasca parcursul fabulos pe care-l avusese rivalul lor.In timp,multi dintre cei ce-l criticasera,i se alaturara.El insa,nu se lasa pacalit.Stia destul de bine ca asa se intampla intotdeauna cu acei oameni pe care el obisnuia sa-i numeasca “flamanzii”.Ei nu au principii,si nici nu-si doresc a avea,ci tot ceea ce ei viseaza e sa se alature celui ce ajunge sa se ridice.Sunt oameni fara de remuscare,care ajuta apoi,absolut nestingheriti la sapatul gropii celui ce ajunge sa cada…Acum ei erau de partea lui,iar el ii tolera,poate doar din placerea de a-i vedea cum se ploconeau la picioarele lui,pana la urma insa,in ciuda faptului ca era cat se putea de constient de ipocrizia si falsele lor intentii,magulit de slugarnicia lor,se imbata din ce in ce mai des cu aburii roz ai puterii si uita de precautia cu care ii privise.In felul acesta,an dupa an,ajunsera sa se aciuiasca in preajma sa,tot felul de indivizi,ce n-ar fi pregedat nici o clipa sa-i dea lovitura finala,daca l-ar fi vazut ingenuncheat de catre viata.
De aceea,astazi simtea ca,indiferent cat s-ar fi straduit,n-ar fi reusit sa se bazeze pe nimeni altcineva decat pe doctorul Sam Johnson.
“Pana la urma,tot e ceva.” gandi el.
Doctorul era singurul lui prieten adevarat,poate tocmai pentru ca doar el venea din trecutul lui…
Care trecut,si cum fusese el ? se vor fi intreband curiosii.
Spre satisfactia lor,iata povestea atat de bine pazita pe care Samuel Speidel o ascundea in inima lui :
“In urma cu 61 de ani,in vara lui 1907,pe malul Marii Manecii,la nici doua sute de kilometri de Londra,in orasul Hastings,se nascu un baietel voinic numit Samuel.Familia lui,o pereche de tineri proaspat casatoriti,Elisabeth si George Harrison,intampinara acest copil cu bucurie si speranta.Pentru o perioada de aproape doi ani viata micutului Samuel fusese linistita.Nu erau bogati,dar afectiunea si linistea inlocuiau toate celelalte lipsuri.Desi acel moment avea sa ramana aproape necunoscut tanarului de mai tarziu,unele franturi de amintire mai reuseau sa brazdeze din cand in cand sufletul si mintea lui.Nu putea lega faramele trecutului dar,de cate ori se gandea la acele timpuri,o liniste minunata il invaluia.
In 1909 tatal Harrison muri,lasand in urma lui o tanara femeie si saraca si cu un copil de crescut.Ea incerca sa-si creasca baietelul de una singura inconjurandu-l cu toata dragostea ce exista numai in sufletul unei mame ;cu timpul insa,toate eforturile ei de-a razbate de una singura fura inutile.De aceea,ceva mai tarziu,atunci cand o curta un domn mai in varsta,accepta propunerea acestuia si incredinta viata ei si-a copilasului pe care-l avea,acestui strain.
Samuel isi amintea bine ca acesta fusese inceputul calvarului.
Barbatul acela ce aparuse in viata lor era un betivan notoriu ce-si cheltuia bruma de bani pe bautura si jocuri de noroc.
La putin timp dupa casatorie se nascura pe rand,curand unul dupa celalalt,cei trei frati vitregi ai lui :Arthur,Emma si Sam.
Nedreptatile si cruzimile la care era suspus zilnic “intrusul” - cum il numisera - se tinura lant din partea tatalui vitreg si,aceasta atitudine fu preluata imediat si de cei doi copii mai mari ai acestuia.Samuel,chiar daca le era superior din toate punctele de vedere,era legat de maini si de picioare,caci orice incercare de-a riposta era imediat pedepsita de tatal lui vitreg.Pentru ca maicuta lui sa nu sufere si ea,Samuel invata sa scrasneasca din dinti si sa taca.Continua sa suporte pana la varsta de 17 ani,consolat doar de afectiunea mamei si a fratiorului lui mai mic,Sam.
In anul 1924 insa,o drama intuneca ireversibil viata tanarului si-n acelasi timp il si elibera.Pe vremea aceea lucra pentru o familie instarita din Hastings impreuna cu tatal vitreg.In ziua cu pricina erau cu totii plecati,iar mama ramasese acasa pentru a pregati cina.Fusese fatal…”

Samuel isi sterse cele cateva lacrimi ivite in coltul ochilor.Amintirea acelei zile ii mai rascolea inca sufletul,chiar si acum dupa mai bine de 40 de ani.
Isi scoase potofelul si-l deschise.In el era o poza veche ce infatisa o tanara si frumoasa femeie.Era imaginea mamei lui.
O saruta,si gandurile se indreptara iarasi spre trecut :

“Ziua de 4 aprilie 1924 era la fel de vie in inima lui,de parca ar fi fost ieri.In seara aceea,Elisabeth,ramasa singura fusese surprinsa de niste batai puternice in usa- dupa cum aveau sa deduca ulterior.Ea,probabil nici nu banuise cine erau acei indivizi carora se dusese sa le deschida…
Acolo in fata usii,o gasira atunci cand ajunsesera acasa.Era plina de sange si tocmai isi dadea ultima suflare…
Peste cateva zile politia reusi sa prinda criminalul si-l identificara ca fiind camatarul caruia tatal vitreg ii datora o mare suma de bani.
La modesta inmormantare a mamei,alaturi de preot,nu fusesera decat Samuel si fratele cel mic,de doar noua ani,Sam.”

Ofta inca o data.Ori de cate ori isi amintea cumplitul sfarsit al mamei,plangea apasat de remuscarea de-a n-o fi putut salva.Atunci isi jurase ca n-avea sa datoreze niciodata,nimanui,nici un ban,indiferent cat de flamand,si de infrigurat avea sa fie.
Acesta fusese probabil adevaratul motiv pentru care il ajutase cu bani pe vagabondul de mai devreme…Asistand la teribila scena din bodega,simtise ca retraieste momentele de cosmar ale mortii mamei lui.

“Imediat dupa inmormantare,Samuel hotarase sa paraseasca casa tatalui vitreg.In buzunar avea inca cei cativa banuti castigati in ultimele zile.Dupa ce trupul mamei fusese acoperit de pamant ,el isi stranse cu drag fratiorul in brate.Sosise momentul sa-si ia ramas-bun si de la el…Sam insa,nici nu voii sa auda de-o eventuala despartire.Pana la urma,Samuel fu nevoit sa cedeze,asa ca impreuna cu Sam,el parasi orasul Hastings fara a mai privi macar o clipa inapoi.
Alegerii lui aveau sa-i urmeze momente grele,momente de saracie si de disperare,dar Samuel nu se lasa batut.Atunci cand pierdea speranta si increderea,atunci cand puterile corpului sau il lasau,chipul nevinovat al fratiorului il trezea imediat din amorteala esecului.”

Dupa atatia ani,el isi amintea astazi de acele momente atat de grele la adapostul comfortabil al biroului sau,aici unde n-aveau cum sa-l mai ameninte vreodata nici frigul,nici foamea si nici agresivitatea celorlalti…Cu toate astea,inca il speria,cu aceeasi forta ca si atunci,nesiguranta zilei de maine.Ramasese ascunsa in el spaima saraciei si-l mai bantuia din cand in cand…Din acest cosmar isi tragea seva lacomia lui,in aceasta spaima isi avea radacinile avaritia aceea pentru care era atat de acuzat…Dar cine sa-l fi inteles ? Cu totii il judecau,nebanuind efortul supraomenesc pe care acest om il depusese ca sa-si castige dreptul la un trai decent.
“Abia in primavara lui 1927,dupa luni intregi de munca,de indurare si de economisire la sange,reusi Samuel sa-si indeplineasca visul de-a merge in America.Asta se intampla in luna Mai.Poposise atunci pe pamantul noii sale patrii,cu sufletul plin de emotii si vise.Mai presus de orice suferinta pe care o suporta si-avea sa o suporte,trona,precum o stea in inaltul cerului,cel mai frumos dintre sentimentele pe care fiinta umana il poate avea :simtirea libertatii.Tanjise atatia ani dupa acest sentiment si,abia acum ,la mii de kilometri de tara lui si de tatal sau vitreg,primise binecuvantarea divina de-a trai pe deplin acest sentiment.Aceasta noua portita a vietii lui,odata deschisa,ii oferea speranta si taria de-a continua lupta mai aprig si mai puternic ca niciodata,caci,atunci cand e vorba sa duci o batalie cu intreaga ta fiinta,nimic nu te motiveaza mai tare decat dorinta de-a-ti pastra libertatea cucerita.
Primii doi ani ii petrecu facand eforturi uriase pentru a reusi sa supravietuiasca in lumea aceea noua care,dupa cum el insusi avea s-o marturiseasca,iti ofera sansa,dar nu se poate spune ca ti-o pune pur si simplu pe tava.America era plina de emigranti ce cautau cu aceeasi disperare ca si el sa invinga.Ei aveau aceleasi motivatii si luptau cu aceeasi forta,dar aceasta dificila competitie,nu facu altceva decat sa-l provoace pe Samuel,care gustase deja o bucatica din visul lui.Se arunca cu energie si optimism in batalia cu viata,dar nu fusese deloc usor…Nu putine erau momentele in care un tanar si un copil erau vazuti ratacind pe strazi,flamanzi si infrigurati.Aceasta imagine induiosa cateodata si atunci i se mai oferea cate ceva de lucru,cat sa castige si el o paine…Dar asta nu se intampla zilnic si,de multe ori,pana si Samuel ajungea sa cedeze,caci teama ca ziua ce-avea sa vina avea sa fie si mai grea,ca stomacurile lor aveau sa fie si mai goale,reusea uneori sa-i smulga lacrimile disperarii si ale neputintei.
Cel care n-a cunoscut aceasta spaima a saraciei,n-o va putea intelege niciodata,pentru ca el nu stie cat de infricosatoare poate sa fie o noapte geroasa de iarna petrecuta sub un pod unde cauti,cu lacomia aproape primitiva ce-o naste foamea in tine,rascolesti cu disperare zapada pentru a gasi macar cateva radacini,pe care sa le rozi ,bucuros ca Dumnezeu nu te-a uitat definitiv,lasandu-ti o farama de hrana,undeva la marginea civilizatiei.Lupta aceasta cu propria-ti afundare in groapa cea mai adanca a vietii,poate s-ajunga sa nasca in tine un demon sau un inger.
Se pare ca totusi,Dumnezeu ne iubeste... El ofera ajutorul sau omului ce nu se mai poate ajuta singur,cu conditia ca el sa nu fi incetat sa spere.
Un astfel de ajutor veni si pentru Samuel in ianuarie 1930.
Dumnezeu i l-a dat incercandu-l !

Atunci gandise ca acela avea sa fie testul vietii lui,dar avea sa inteleaga mai tarziu ca nu fusese singurul…In clipa in care se gasea,cu mult mai trufas,cu mult mai sigur,la adapost,convins de drumul liniar al existentei lui,acelasi Dumnezeu ce-i oferise mana si-o si retrasese.Abia acum a inteles Samuel ca aceasta era cealalta fata a medaliei,capcana pe care i-o intinsese divinitatea spre-a masura puterea si valoarea credintei lui.
Ceea ce s-a intamplat in noaptea de 19 ianuarie 1930 avea sa insemne atunci sfarsitul suferintelor celor doi tineri;era lectia complexa a alternativei,caci viitorul lor avea sa depinda de alegerea pe care aveau s-o faca.
Trezit parca din vis,Samuel Speidel privi in jurul lui,fascinat de luxul ce-l inconjura acum.Zambi.Totul incepuse in acea noapte…
Inchise iarasi ochii si se lasa dus pe aripile amintirilor.

“Era trecut de miezul noptii,cand un zgomot ciudat le atrasese atentia.Dormeau sub un pod de la marginea orasului.Flamanzi,dupa ce cautasera mai bine de o ora dupa radacini,cei doi se ghemuisera unul in celalalt,la adapostul unei grote aflate la piciorul unui pod dezafectat.
Intrigati de zgomotul ce le ajunsese pana la urechi,Samuel si Sam se trezira din starea de atipeala in care tocmai cazusera si ascultara cu atentie.Pentru inceput,nu se auzira decat chioraiturile matelor lor.Isi stransera stomacul cu mainile,apasand cu putere,pentru a-si potoli nerusinatul zgomot cu care foamea isi facuse sesizata prezenta.
Samuel se ridica si se indrepta spre iesirea din grota.In clipa aceea zari aruncata pe jos o geanta mare,de voiaj.Tocmai se pregatea sa se uite mai cu atentie la ea,cand o impuscatura si cateva glasuri furioase il tinura pe loc.Speriat,trase geanta dupa el,in fundul grotei,si astepta impreuna cu Sam,in deplina liniste.Nu trecu mult si auzira in imediata lor apropiere glasuri furioase de barbati.Conversatia dintre ei le ajunse curand la urechi :
-Nasul va fi foarte suparat daca nu-i ducem geanta…
-Esti sigur c-o avea la el ?
-Cum te vad si cum ma vezi ! raspunse,sigur pe el,primul care vorbise.
-Ce faceti baieti ? Ati gasit-o ? striga un alt glas,de undeva de mai de departe.
-Nu,sefu`!Nu se vede mai nimic in intunericul asta …
Tinerii ii mai auzira cautand o vreme.Inimile lor bateau cu putere.Samuel strangea intr-o mana cu toata forta manerul de piele al gentii,si-n cealalta tinea stransa manuta inghetata a fratiorului sau.
“Orice ar fi,trebuie ca e important,din moment ce cauta intr-o noapte geroasa ca asta…Si mai e si impuscatura de mai devreme…Ar trebui sa vedem ce-i in ea…Daca vom reusi sa cumparam cate ceva de mancare ?”reflecta el.
-Antonio ! Marco ! Lasati-o naibii ca am inghetat ! se auzi la un moment-dat glasul barbatului aflat mai departe.
-Dar,sefu`…Daca o ia cineva pana dimineata…
-Cine drac` sa umble pe aici pe gerul asta,netotilor ?
Samuel astepta o ora pana sa fie convins ca singurii care se mai aflau prin preajma erau doar ei doi.Si de indata ce fu sigur de asta,scoase geanta la lumina lunii si-o deschise.Era plina cu bani.Cei doi frati ramasera muti.Nu aveau idee cati erau cu exactitate,dar stia in mod sigur ca nu mai vazusera in intreaga lor viata atata banet laolalta.
Incepura sa tremure.Erau ei tineri,dar nu erau deloc prosti,asa ca-si dadura seama imediat ca acei oameni aveau sa se intoarca sa-i recupereze.
Ghicind intentia fratelui mai mare,Sam se simti dator sa-l avertizeze :
-Mama spunea sa nu luam niciodata un lucru care nu ne apartine…
Samuel stia foarte bine ce-i invatase mama lor,dar,in acelasi timp,stia si la ce o dusese pe ea aceasta onestitate exagerata.
-Banii acestia ne vor salva ! ii spuse el lui Sam.Si-n plus,nu se poate spune ca i-am furat,din moment ce i-am gasit…Ne-au picat din cer si la propriu si la figurat…Asta inseamna,dragul meu fratior,ca insusi Dumnezeu ni i-a trimis !
-Totusi…nu mi se pare corect…
Samuel insa,orbit de comoara pe care o gasise,refuza sa renunte.Asa ca,pentru a-si impaca fratele,ii oferi cel mai convingator argument,acela ce-avea intr-ansul puterea de-a alunga chiar si principiile morale ale celui mai corect dintre oameni :
-Suntem flamanzi si ne este frig ! Vrei sa ne fie la fel si maine,si poimaine ? Crezi ca oamenii aceia merita banii mai mult decat noi ?
Sam ceda atunci,dar nu inainte de-a face o ultima precizare :
-Vom plati intr-o zi pretul lor…
Samuel insa,nu-l mai asculta.Pentru el,tot ceea ce conta,era ca Dumnezeu,dupa ani de chinuri si indurare,ii rasplatise si le oferise o sansa de care el avea de gand sa profite din plin,convins ca ea avea sa fie si prima,dar si ultima.
Iesira din grota,si la o suta de metri se impiedecara de cadavrul unui barbat.Sam se speriase foarte tare.Samuel incerca sa-l linisteasca,chiar daca si pe el il inspaimanta acea imagine.Intelesesera cat de serioasa era toata povestea.
-Trebuie sa disparem cat mai repede !
Sam insa se opri langa mort:
-Banii pentru care ai murit,iti promit ca-ti vor rascumpara intr-o zi sufletul !
Samuel,auzind cuvintele fratiorului,se emotiona.Nu era insa momentul sa aibe slabiciuni,asa ca-si sterse cele cateva lacrimi ivite in coltul ochiilor si-l trase cu putere pe Sam dupa el prin nameti.
Pana sa se iveasca primii zori ai zilei,cei doi parasira pentru totdeauna orasul Chicago si pornira intr-o lunga calatorie.In cateva zile poposira intr-un orasel din Virginia,unde Samuel considera ca erau destul de departe pentru a fi in siguranta.
Intre timp,numarara banii din geanta si constatara ca era o suma mai mult decat considerabila.Cei o suta de mii de dolari aveau sa le ofere ocazia sa-si schimbe in totalitate viata.
Lunile acelea,trecu,fara sa inteleaga prea bine atunci,cel mai dificil test: nu se lasase subjugat de forta banilor pe care ii avea si nici nu cedase tentatiei de-a-si cumpara cele mai indraznete vise.Cu o maturitate aproape inexplicabila,el alesese sa economiseasca,ca si cum nu ar fi avut mai nimic si pastra mare parte din bani pentru a-si construi cel mai maret vis al sau.
Aceasta abstinenta ar fi fost extrem de dificila chiar si pentru un om ce dobandise deja experienta vietii,daramite pentru un tanar ce nu aflase niciodata ce insemna “a avea”.Exista in acestia o tentatie instinctiva de-a recupera, cat mai repede posibil,anii de lipsuri si de saracie,dar nu si in cazul lui Samuel.Lumina stralucitoare a viselor lui implinite fusese mai puternica decat slabiciunea momentului.El schimba cu totul imaginea lor saracacioasa,cheltuind doar atat cat fusese absolut necesar.Isi lasase sa-i creasca mustata si se imbraca decent,in asa fel incat sa nu i se poata ghici adevarata lui varsta.
Tot in perioada aceea luase si hotararea de-a-si schimba si numele,sperind din tot sufletul ca trecutul nu avea sa-l urmeze.Astfel,in primavara timpurie a anului 1931,in orasul Richmond,isi facu aparitia un om nou,sub a carui masca n-ai fi ghicit niciodata cata suferinta si tristete se putea ascunde,acel om era Samuel Speidel.
Anii urmatori se simplificase totul pentru cei doi emigranti.Mica afacere inceputa se extinsese cu timpul si Samuel deveni in nici zece ani unul dintre cei mai bogati oameni din Richmond,dobandind, pas cu pas : bani,putere si stima.Ramas ingropat in negura unui trecut indepartat,vechiul Samuel nu iesea la iveala decat noaptea in somn,si asta probabil,doar ca sa nu uite cate indurase pentru a ajunge aici.
Fratele lui,Sam nu se aratase deloc interesat de afaceri,ci prefera mai degraba sa-si petreaca timpul pe bancile scolii,astfel ca in 1940 absolvise facultatea de medicina cu rezultate exceptionale.Pentru cativa ani profesa intr-un spital al saracilor,interesat doar de satisfactia pe care i-o oferea faptul ca-si ajuta semenii.
Samuel aproba in tacere altruismul fratelui sau,chiar daca el nu era la fel de interesat de astfel de acte de caritate.Spunea mereu ca ceea ce avea i se datora numai lui si ca nimeni nu-i oferise vreodata ajutorul,poate doar mila.Ori mila avea si el,din cand in cand,daca ii apareau in cale oameni la fel de disperati si de flamanzi precum fusese si el odata.Le arunca cate o moneda si pleca mai departe,extrem de multumit de sine.
De foarte multe ori oamenii dau dovada de mila,dar asta nu inseamna ca ei sunt intradevar nobili sau generosi.Mila este acel sentiment ce-l naste in noi faptul ca ne pasa de ce se intampla in jur,doar ca acest interes exista numai in masura in care ne putem permite sa oferim ajutor fara sa saracim,dar si fara ca remuscarea sa ne impiedice sa punem linistiti capul pe perna.Ea este de cele mai multe ori un ajutor conditionat pe care-l dam ca si buni crestini ce pretindem ca suntem,in speranta ca gestul nostru va fi rasplatit de Dumnezeu intr-o zi.Milostivenia ne ofera senzatia ca-l dominam pe cel ce ne implora ajutorul si simtim in felul acesta,inaltul nostru nivel de bunastare si multumirea de-a fi fost privilegiati ai sortii.In ochii lui Dumnezeu insa,ajutorul inseamna cu mult mai mult.El apreciaza doar omul ce este capabil sa renunte la propriul sau bine pentru salvarea celui de langa el.De asta, probabil,mai sunt inca multi in lume care asteapta rasplata…Ei n-au inteles ca nu se poate negocia cu Divinitatea.
Odata cu terminarea razboiului,celor doi frati li se oferi ocazia de-a reveni in Anglia.Amandurora le era dor de pamantul tarii,asa ca nu ezitara nici o clipa si,in toamna lui 1945,Samuel incheie toate afacerile din Richmond si se intoarse in Anglia,stabilindu-se impreuna cu Sam la Londra.Acesta din urma,isi dorea din tot sufletul sa-si viziteze familia,dar Samuel nici nu avu de gand.Abia mai tarziu afla ca tatal sau vitreg murise in timpul bombardamentelor si ca nu supravietuisera cruntului razboi,decat sora si fratele lor.
Samuel Speidel nu stia insa ce era aceea iertarea,si nici nu voia sa stie.Pentru aceasta,Sam,care le mai purta de grija uneori,nu le declarase niciodata nimic in ceea ce privea existenta si noua identitate a fratelui mai mare.Asta era si motivul poentru care ziarele de scandal nu aflasera niciodata cum fusese trecutul celebrului om de afaceri :legatura de rudenie dintre el si familia Johnson nu fusese nicicand stabilita.In ciuda experientei lor,ei nu intelesesera ca doctorul Sam Johnson nu era numai prietenul,dar si fratele lui Samuel Speidel.”

Mister Speidel zambi cu amaraciune.Se ridica de pe canapea si se aseza la fereastra,privind orasul ce i se asternea la picioare.Candva isi dorise doar sa poata sa viziteze Londra,iar astazi,el,baiatul sarac,aruncat de destin ani intregi la periferia societatii,era “cetatean de onoare” al superbei capitale …
“Dar,cata lupta...” gandi el.
Zorii patrunsera usor in luxoasa incapere de la etajul cinci si alungara pe rand umbrele trecutului.Dimineata il trezi pe Samuel la o realitate,pe care voia sa o uite.La inceput se prelinsera pe fata doar cateva lacrimi,apoi insa,incepu sa planga precum un copil.Realiza in clipa aceea cat era de disperat:banii lui nu-i puteau cumpara cel mai de pret avut: viata.



CAPITOLUL 2 : LA NOBLESSE OBLIGE



Dimineata unei zile obisnuite de lucru,pentru mister Speidel incepea la ora sapte.De aceea,majoritatea angajatilor respectau acest program impus de insusi exemplul personal al sefului lor.Asa ca,nici nu aratase bine acea ora pendula cea mare din biroul sefului,ca portile cladirii se deschisera larg si incepura sa intre pe rand angajatii sai.
La cateva minute dupa aceea,la usa biroului sau,mister Speidel auzi cateva batai usoare.La inceput le ignora,dar fiindca nepoftitul musafir refuza sa renunte,el deschise usa si constata ca in prag se afla doamna Path,secretara lui :
-Mi-a spus portarul ca va gasesc aici…Sa va aduc cafeaua ? intreba ea,privindu-l cu curiozitate.
-Da ! raspunse el.Si…miss Path…reprogrameaza-mi ,te rog,toate intalnirile !
-Pe cand ? intreba nedumerita femeia.
-Pe sapatamana viitoare !
Miss Path il privi intrigata.Lucrau impreuna de foarte mult timp si niciodata nu mai facuse astfel de lucruri.Il masura cu privirea din cap pana in picioare.
“Ceva se intampla cu el…”gandi ea,in timp ce-i servea cafeaua.
-Miss Path !
Femeia tresari usor,jenata de faptul ca fusese surprinsa privindu-l pe ascuns.
-Da,domnule Speidel.
-Fa-mi,te rog,legatura cu domnul avocat Harry Heller.

Nu trecuse nici jumatate de ora,ca avocatul isi si facu aparitia la biroul lui Samuel.Era convins ca fusese chemat pentru a finaliza contractul acela cu firma franceza “Montsareux”,pe care mister Speidel il tot amanase de vreo sapatamana.Spre surprinderea lui nu fusese asa.
-Dragul meu Harry,incepu Samuel,te-am chemat aici fiindca as vrea sa-mi clarifici exact situatia ce se va crea in cazul unui divort.
Avocatul,luat prin surprindere,il privi curios.
-Divort ? Ce divort ?
-Al meu ! raspunse sigur pe el Samuel.Vreau ca aceasta casatorie dintre mine si Alice sa se incheie cat de curand posibil.
-Te-ai gandit bine la ce vrei sa faci,Samuel ?
-Desigur.Cred ca era si cazul…Ofera-i o suma suficient de tentanta,asa incat sa nu te poata refuza si simplifica toata aceasta procedura printr-o intelegere intre ambele parti.
Harry Heller nu comenta absolut nimic.Nu-si permitea o astfel de obraznicie fata de Samuel,chiar daca colaborau de foarte mult timp,asa ca ii oferi singurul raspuns pe care si-l putea permite:
-Bine,Samuel .Voi grabi lucrurile si voi inainta cererea de divort chiar astazi.
Mister Speidel aprecia in mod deosebit felul expeditiv in care lucra avocatul sau.
-Nu te dezminti niciodata! Esti la fel ca si acum 20 de ani :prompt si la obiect.Nu-i de mirare ca reusim sa colaboram atat de bine…
Harry Heller se indrepta spre iesire zambind satisfacut.Aprecierea lui Samuel era deosebit de importanta pentru el,caci stia foarte bine cat de mult ii crescuse clientela de cand se aflase ca Samuel era printre acei a caror interese le reprezenta.

Dupa plecarea avocatului,mister Speidel ridica receptorul din furca si forma numarul de acasa.Nu trecura 2o de secunde si i se si raspunse.Era chiar Alice la capatul celalalt al firului.Incerca sa para ingrijorata pentru absenta lui de seara trecuta,el insa curma imediat ipocrita atitudine a nevestei si-i comunica autoritar :
-Ajung acasa in cel mult o jumatate de ora si ma astept sa te gasesc acolo!Trebuie sa stam de vorba !
Nesupusa,ca de obicei,Alice ii raspunse pe un ton flegmatic :
-Acum ? Trebuie sa plec…Mary Graig ma asteapta…
-Sa astepte ! replica el,dupa care inchise brusc telefonul.
Il enerva la culme toata situatia aceea cu care avea sa se confrunte,asa ca putin ii pasa lui ca astepta Mary Graig.
Iesi pe usa biroului si cobori pana in parcare,unde-l astepta soferul.
-Spre casa,John !
-Da,domnule... raspunse acesta,pornind imediat motorul.
Tot drumul misca incontinuu picioarele si batu cu ele in podeaua automobilului.Il scotea din minti asteptarea aceasta.Il ruga in cateva randuri pe John sa accelereze,dar tot nu era multumit de viteza cu care inaintau.Desi,n-ar fi recunoscut pentru nimic in lume,era extrem de constient ca ideea unei confruntari cu Alice ii producea nenumarate emotii.Exista inca ceva in acea femeie care-l subjuga si intimida.
“Nu si de data asta!”se incuraja el.
In douazeci de minute,masina parca in fata casei.Cobori si se duse direct in salonul cel mare de la parter.Alice era acolo,inca imbracata in camasa de noapte,ocupata sa-si toarna un pahar mare cu brandy.
Samuel se enerva si-i lua paharul din mana,trantind-o pe canapea.
Femeia il privi mirata.Sotul ei parea un altul,imposibil de recunoscut in acest individ ce era atat de brutal.
El se aseza tacut pe fotoliul din fata canapelei si-o privi pret de cateva secunde.O iubise mult si aproape zece ani fusese robul constient al farmecelor ei.Nu-i venea sa creada cat putuse sa fie de naiv.Acum insa,vraja aceea nu mai avea putere,caci reusise sa inteleaga ca Alice nu merita de la el decat,cel mult un cont in banca.
Femeia astepta o vreme,dupa care,pierzandu-si rabdarea,izbucni :
-Ce era atat de urgent,de-a trebuit sa astept atata timp in casa asta ca un cavou,plictisindu-ma ?
Samuel isi lua inima-n dinti si incepu sa vorbeasca :
-Draga Alice,cred ca nu mai este cazul sa discutam despre ceea ce a insemnat casatoria noastra de la inceput si pana la sfarsit…A fost o lunga si inutila mascarada ! Dar astazi,ea trebuie…Mai mult chiar,este absolut necesar sa se sfarseasca !
Alice,de-a dreptul socata de decizia sotului ei,casca ochii ei albastri si-si schimba instantaneu expresia fetei.
-Ce ? reusi ea sa ingaime.
-Cum ai auzit !raspunse el,vizibil hotarat sa nu cedeze absolut deloc.
-Si,crezi ca o astfel de decizie se ia in mod unilateral ? M-ai intrebat cumva daca sunt de acord ? Sau poate ca nu mai are nici o importanta…
-Alice,striga el,nu cred ca mai este cazul sa jucam teatru !
-Teatru ? tipa femeia.Asta-ti pare tie ca fac eu de zece ani incoace ?
Se ridica in picoare si intinse mainile cu violenta in aer.Intregul calm ce-o inconjurase cu doar cinci minute in urma fu inlocuit de-o isterie ce-i era complet necunoscuta lui Samuel.In scurt timp se transformase intr-o fiara.Incepu sa tranteasca toate paharele de pe servanta,tipa si-l tragea de haine,il zgaria.
El,complet dezarmat,incerca s-o indeparteze,dar ea continua sa se agate de el si sa urle :
-Cine este ? Spune-mi,cine este nenorocita pentru care vrei sa ma abandonezi ? Tu crezi c-am sa ma dau la o parte ca sa poti tu sa-ti traiesti viata alaturi de ea ? Va stau in cale si nu stiti cum sa va scapati de mine ? Ei bine,afla ca nu sunt deloc de acord si ca ma voi lupta in justitie,daca e necesar,si tot imi vor fi respectate drepturile !
-Nu este vorba de nici o alta femeie ! zise el,zambind.
-Sa taci,mincinosule ! striga ea,in plina isterie.Este o alta care vrea sa-mi fure banii,munca mea de zece ani incoace…cei mai frumosi,pierduti alaturi de un umflat si un ursuz…si un…un…un impotent ! Chiar ai timp sa crezi ca ea te-ar putea iubi cu-adevarat ? Si,cam ce crezi tu c-ar fi putut sa gaseasca la tine,altceva decat banii ? striga ea,cat putu de tare,inconstienta de schimbarea culorii obrazului lui Samuel.Nimeni…Ma auzi? Nimeni nu poate sa iubeasca un gunoi de om cum esti tu !!!
Galben la fata,socat de vorbele femeii pe care o iubise cu atata pasiune,el aproape ca nu-si mai putea tine-n friu nevoia de-a o strivi.Nu banuise nici o clipa cata ura si dispret se puteau ascunde in spatele acelei fragile imagini pe care ea o afisa mereu tuturor.Resentimentele acestea ce izbucnisera din ea la suprafata,ii incetosara mintea barbatului.Se ridica in picioare si,apucand-o cu amandoua mainile de gat,incepu sa stranga.
Alice,trezita brusc la realitate,il privi uimita,inspaimantata,de acolo ,de jos,de unde o situa inaltimea pe care o avea.
El isi dadu instantaneu seama de nebunia care-l cuprinse si reusi sa-si infranga pornirea.Slabi stransoarea,dar inca nu lua mainile de pe gatul ei.
-Asculta-ma bine – zise el - nimeni…niciodata…nu-i vorbeste astfel lui Samuel Speidel ! Ma auzi,femeie nebuna ? Nimeni nu-si permite un astfel de ton,caci stie destul de bine care vor fi consecintele ! N-am fost poate suficient de viril pentru tine,dar crede-ma ca voi avea destula barbatie sa-ti sucesc gatul ca la o gaina,daca nu taci ! Asa ca,daca vrei sa nu se intample una ca asta,asculta-ma bine : vei accepta divortul,fara sa comentezi ! Intelegi ?
Femeia incepu sa planga teatral.El o privi scarbit,satul pana peste cap de ifosele ei,asa ca iesi furios pe usa.In secunda urmatoare se intoarse si se opri in prag,vorbind cat se putu de calm :
-Nu-ti fie teama ! Iti vei primi banii…chiar mai mult decat ai merita…Cu mult mai mult ! Cand ma intorc insa inapoi,nu vreau sa te mai gasesc aici,caci ma voi vedea nevoit sa te scot afara…chiar daca asta ar insemna sa iesi cu picioarele in fata !
Parasi furios casa si se duse-n masina.Rasufla usurat,pentru ca in sfarsit facuse ceea ce simtise nevoia sa faca de foarte mult timp.Tot amanase,sperand ca se insela,de aceasta data insa,nu mai avea forta de-a crede intr-o iluzie.Neindoielnic,Alice fusese un esec!Si doar acum reusise el sa inteleaga ca nu numai ca nu reusise s-o faca sa-l iubeasca,dar nu-i putuse castiga nici macar respectul…
Cateva lacrimi se prelinsera usor pe obrajii puternicului om de afaceri,insotind gandurile ce-l framantau.Nu plangea pentru Alice,ci pentru anii pierduti,ani pe care n-avea sa-i mai recupereze niciodata.
Porni masina si nu se opri pana cand nu ajunse in fata bodegii in care fusese seara trecuta.Nu stia exact motivul pentru care venise aici,dar stia ca era posibil ca-n simplitatea locului si-a oamenilor,ar fi putut gasi linistea care-i lipsea.
-Serveste-l pe domnul ! striga patronul,chelnerului,de indata ce-l recunoscu.
Omul se grabi sa-i aseze pe masa paharul cu scotch.
Samuel sorbi cu inghitituri mici din paharul de dinaintea lui.In acea clipa,asta era singurul lucru pe care si-l dorea sa-l faca.Alcoolul topea din ce in ce mai mult durerea si gandurile.Uitase deja de neplacutul episod cu Alice si tot ce mai ramasese in mintea lui in acele minute,era doar vestea pe care i-o daduse Sam.Atunci stranse cu putere paharul cu bautura,aproape sa il crape.Adevarul,tristul adevar al vietii lui,ii strivea sufletul.Muncise ca un nebun de cand se stia.Muncise fara a dormi,fara a manca,fara a trai.Tot ce stiuse sa faca fusese sa stranga,sa acumuleze mereu.Reusise.Averea lui era acum fabuloasa si ar fi putut sa se relaxeze,pentru ca niciodata nu avea sa mai “moara” de foame…Era insa prea tarziu ! Acum avea banii,dar nu mai avea timp ! In toata acea nebuna goana,uitase pentru ce luptase de fapt.
“Ce-are sa se aleaga cu banii ? gandi el,cu tristete.Vor ajunge pe mana unor necunoscuti ? A unor straini ? Trebuie neaparat sa-mi fac testamentul !”
O voce destul de familiara se auzi in departare.Incerca sa se reconecteze la realitate.
-Ma scuzati,poate va deranjez…As vrea sa primiti din partea mea un pahar cu scotch drept recunostiinta pentru aseara.
Samuel ridica privirea si-l vazu pe cel a carui viata i-o salvase probabil c-o seara inainte.In mana avea un pahar cu bautura.Il tinea intins spre el si-l privea nedumerit,nestiind ce-ar fi trebuit sa faca.
-De unde ai avut tu bani sa cumperi bautura asta ? intreba el,oarecum miscat de gestul barbatului.
-Am muncit ! raspunse neobisnuit de demn,vagabondul.
Il impresiona atitudinea aceea atat de mandra.Ii facu semn cu capul sa lase paharul pe masa,dupa care-l pofti sa ia loc.Barbatul se aseza pe scaun,de aceasta data destul de timid.Isi freca mainile in permanenta,cautandu-si cuvintele cu care urma sa inceapa discutia.Samuel observa ca strainul nu avea in fata nici un pahar.
-Tu nu bei ?
Vagabondul tacu.
-Ba da,domnule ! raspunse chelnerul in locul strainului,in timp ce curata scrumiera.Acum insa,a dat toti banii pe paharul dumneavoastra…
Samuel il privi cu respect pe barbatul de alaturi.
“Putini sunt oamenii care nu uita omul ce le-a intins mana in clipa de nevoie a vietii lor…”
Il emotiona in mod special strainul de alaturi.Trecuse multa vreme de cand nu-i mai iesise in cale un astfel de prieten,asa ca simti imperioasa nevoie de-a-l cunoste mai bine.
Se intoarse catre chelner:
-Adu-ne o sticla intreaga !
Urmatoarele minute,cei doi le petrecura in tacere.Samuel isi privea cu interes comeseanul,incercand sa ghiceasca omul de langa el.Ceva in personalitatea lui atragea in mod puternic si Samuel nu putu ignora tulburatoarea prezenta din fata lui.Il analiza intai dupa inselatoarea metoda a aparentelor si sesiza ca strainul era un barbat probabil cu mult mai putin batran decat il infatisa imaginea pe care o avea.Dar,hainele ponosite,barba mare care-i acoperea obrajii,creau o falsa imagine unui ochi mai putin ager.Cum insa mister Speidel nu putea fi pacalit,el intrezari imediat in spatele acestei masti,chipul trist al unui om ce traise si adoptase ca mod de viata o unica valoare :nobletea.
Ridica privirea inspre strainul de la masa si incerca sa deschida o discutie cu el :
-Numele meu este Samuel Speidel.
-Incantat,domnule Speidel !raspunse el.Numele dumneavoastra nu-mi este in totalitate strain ;candva am trait si eu in mijlocul lumii din care veniti…Pe atunci n-am inteles cata falsitate si cata mizerie morala se ascundea in spatele poleielii…Cei pe care i-am crezut prieteni mi-au tradat increderea,vanzandu-ma primului venit.Mi-au trebuit ani,si-a fost necesara caderea mea la nivelul cel mai de jos al conditiei umane ca sa inteleg care sunt,de fapt,prioritatile…
Samuel nu-si putu infrana curiozitatea si-l intreba :
-Ceea ce eu as vrea sa stiu,este felul in care s-au desfasurat lucrurile,ca sa ajungeti in aceasta situatie fara de iesire…
-Ah!facu strainul.Dar nu este deloc fara de iesire…Din contra,se poate spune ca Dumnezeu a ales calea aceasta tocmai pentru ca trecerea mea prin aceasta lume sa nu fi fost inutila.Nu lumea din care am fost izgonit,o regret eu,ci anii pe care i-am pierdut in zadar !
“Anii pe care i-am pierdut in zadar” - aceasta propozitie suna extrem de tare in mintea lui Samuel.La asta se tot gandise si el in ultimele 24 de ore.Simtea ca intre el si barbatul acela de la masa existau conexiuni ,ascunse bine in fibrele adanci ale sufletului fiecaruia dintre ei.Asta-l provoca,pentru ca el nu credea absolut deloc in ceea ce oamenii numesc de obicei “intamplator”.
-Din cate am inteles,ati fost bijutier…
-Da.Destul de celebru chiar..Nu mi-a folosit insa la nimic aceasta celebritate,dupa care am alergat toata viata…Din contra,mi-a facut mai mult rau ! Aura puterii si a gloriei a reusit sa stranga in jurul meu o gramada de tradatori,a caror linguseli si ploconeli m-au orbit in modul cel mai dramatic cu putinta…Dar,daca aveti timpul si rabdarea necesare,va voi spune povestea mea...Nu pentru a va aminti despre o imagine a gloriei mele apuse,ci pentru a va avertiza si a va face sa intelegeti pana nu este prea tarziu si pentru dumneavoastra.Dar,va rog inca o data,sa nu interpretati gresit acest gest,caci nu o fac pentru a recupera,fie si pentru cateva minute,onorurile pierdute,ci pentru ca stiu ca ati putea cadea in aceasta capcana candva,daca nu ati facut-o deja…Dumneavoastra sau altul…Experienta mea trebuie impartasita ! Domniei voastre,v-o datorez pentru acel gest de umanitate,atat de neconditinat pe care l-ati facut fata de mine…
Samuel privea cu o atentie din ce in ce mai sporita la cel de langa el.El insusi se afla intr-un moment de cumpana,intr-un moment in care nu stia care era drumul pe care ar fi trebuit s-o ia.Singurul adevar pe care nu-l nega era faptul ca nu mai avea timp sa gaseasca el singur raspunsurile,si ca experienta acelui om i-ar fi putut oferi sansa de-a dibui,poate mai mult decat putea in prezent,adevarul pe care il cauta.Absenta sensurilor lui si imposibilitatea de a-l descifra ii creau o incomfortabila stare de ravasire.
“Adevarul - gandea el pe atunci - este precum un sarpe! In clipa in care esti sigur ca l-ai prins,se strecoara afara din palme.Frustrat,alergi iarasi dupa el,il simti in preajma,dar niciodata nu poti afirma cu certitudine ca il posezi.”
-Inainte de toate,simt nevoia sa va marturisesc ceva!spuse strainul.Trebuie neaparat ca fiecare dintre noi ,ca sa poata sa supravietuiasca tuturor surprizelor vietii,sa aibe mereu in minte un singur lucru: indiferent unde te aseaza viata,in sus sau in jos,trebuie sa vezi in permanenta ca pe ceva cat se poate de real,si cealalta parte a medaliei !De aici pleaca totul,pana la urma…Si acum,sa va spun cum au stat lucrurile in cazul meu :
“Ma numesc Andrew Morand.Vin dintr-o familie veche de bijutieri,familie in care am aparut in urma cu 43 de ani.M-am nascut si am trait pentru desavarsirea acelei arte,dar Dumnezeu a hotarat mai tarziu ca destinul meu era cu totul altul ,si viata mea si-a schimbat in acea zi cursul.Tot timpul pana atunci avusesem ceea ce-si doresc majoritatea semeniilor nostri: bani,pozitie sociala,iubire…am intalnit femeia visurilor mele si s-a intamplat ca ea sa ma accepte…Impreuna am avut un fiu,Tamir.Am trait toti trei o frumoasa poveste…S-a sfarsit insa prea curand…Din vina mea ! Prietenul meu cel mai bun,mi-a propus in urma cu vreo 15 ani sa incheiem o afacere,ce parea extrem de rentabila la vremea respectiva.El avea sa aduca diamante din Africa,iar eu urma sa le prelucrez.Primii doi ani,treaba a mers fara nici un fel de probleme,dar mai tarziu,s-a dovedit ca el incepuse sa fure,colaborand cu personalitati extrem de importante,din tezaurul unui important stat african.Vina insa,nu a fost a lui,pentru ce s-a intamplat,ci a mea !Ma lacomeam la un castig nemeritat si-aveam sa platesc pretul de-a nu fi stiut sa ma opresc la timp.Oamenii aceia au venit sa-si recupereze pietrele.Am refuzat sa le restitui pana si pe cele pe care le mai aveam.Pentru a scapa de ei,am incercat sa mituiesc emisarii,si pentru asta am fost nevoit sa ajung sa imprumut bani.Prietenul meu fusese cel care pusese la punct marsavia de-a mai obtine in felul acesta si alti bani,caci oamenii aceia n-acceptasera in nici un fel mita.Fusese o minciuna de-a lui ! Eu insa,l-am ascultat si-a doua oara,dandu-i crezare…Totul s-a sfarsit intr-o noapte ! Viata mea intreaga s-a incheiat atunci…Venise momentul sa platesc pretul unei fericiri absolute pe care o traisem deja…
Barbatul se opri pret de cateva secunde si sorbi cateva inghitituri de coniac, probabil,ca sa-si amorteasca durerea ce-o trezise in el amintirea unui trecut ce fusese pana acum,adanc ingropat in sufletul lui.
Samuel asculta povestea lui Andrew cu acel interes pe care-l naste in fiecar dintre noi similitudinea situatiei.El cauta raspunsuri in intamplarile vietii lui Andrew,stiind ca diversitatea experientelor altora i-ar fi putut oferi astfel de adevaruri.
“Aceeasi cauza in esenta !concluziona el.Efecte multe si diferite,provocate de-o dilatare a realitatii in functie de un context unic,dar aceasta unicitate este pana la urma data doar de micile diferente de situatie…”
Zambi cu amaraciune.Filozofia aceasta “de pahar” il irita,fiindca era din ce in ce mai dificil sa gaseasca drumul spre rational si logic,in hatisul acesta de intrebari si raspunsuri.Cocheta din cand in cand cu-aceasta “ pasiune pentru gand”,dar de fiecare data sfarsea la fel de neimpacat si derutat.Stia ca ii lipseau micile detalii ale cunosterii si,mai ales,directia de parcurs ;gandul lui venea din neant si se indrepta tot in aceeasi zona,caci n-avea nici un punct stabil de sprijin,nici o certitudine si nici o iluzie.
Incurcat,incerca sa se adune si sa-si focalizeze intreaga lui atentie asupra noului sau prieten.Povestea lui Andrew semana cu a lui,in masura in care fiecare dintre ei atinsese varful piramidei sociale,si-aceasta implinire fusese spulberata intr-o clipa.Atat ii fusese necesar lui Dumnezeu pentru a construi sau distruge un destin : o clipa !Pentru fiecare dintre ei existase un pret…
-Pretul fusese insa prea mare ! reincepu Andrew sa povesteasca,parca intuind gandurile ce-i treceau prin minte lui Samuel.Daca ar fi fost sa aleg,Dumnezeu ar fi luat in noaptea aceea viata mea,fiindca oricum,in orele acelea cumplite,pot spune ca mi-am trait moartea…Ceea ce se va intampla la sfarsitul existentei mele,nu ar mai putea fi decat,eventual,o mare schimbare…
In acea cumplita noapte fiul meu Tamir si minunata mea sotie,au fost omorati cu bestialitate ! Nenorocitii aceia apelasera la aceasta metoda extrema doar pentru a ma forta sa le inapoiez diamantele.Greseala lor a fost tocmai aceasta: au crezut ca pentru mine cel mai important avut era insasi viata mea ! Dar n-a fost asa…Ceea ce aveam mai important,imi fusese luat deja ! Deci,nu aveam nici un motiv sa le mai restitui ceea ce cautau ,ci din contra,speram ca ei sa se intoarca intr-o zi pentru a ma salva,ucigandu-ma la randul meu.Drept urmare am hotarat sa donez nenorocitele alea de pietre unei fundatii ce se ocupa cu ajutorarea saracilor.Gestul meu a fost public in mod intentionat,tocmai pentru ca primii mei asasini sa afle si sa revina sa finalizeze ce incepusera,dar,spre disperarea mea,n-au facut-o…
Mister Speidel,care il privise aproape socat tot acest timp cat vorbise,nu se putu abtine :
-Totusi,cum poti spune ca viata ta nu valoreaza nimic ? E adevarat ca ai trait o mare tragedie,dar fiind in viata,nu crezi ca ai posibilitatea si timpul sa recuperezi…
-Nu,domnule Speidel ! Nu vreau si nici nu pot ! Cum crezi dumneata ca as putea accepta faramiturile destinului,dupa ce am fost candva invitat de onoare la festinul vietii ?
Samuel nu indrazni sa-l priveasca in ochi.Tristetea din glasul acelui om era atat de clara,ca nu incapea nici o indoiala ca asa statusera lucrurile.El nu traise o astfel de poveste de iubire,si nici nu cunoscuse bucuria de-a fi tata,dar banuia ca,daca s-ar fi intamplat aceste lucruri in viata lui,ar fi fost la fel de daramat.
-Daca nu va suparati…Stiti,e destul de tarziu si-am vrea sa inchidem…
Samuel,trezit din lupta gandurilor sale,privi inspre locul de unde se auzise vocea.Era barmanul,care refuza sa plece si se pironise langa masa lor,asteptand ca ei sa se ridice.Il ignora si vorbi mai departe lui Andrew :
-Povestea dumneavoastra,domnule,este intradevar mai mult decat trista.Dar cred ca Dumnezeu v-a oferit in acelasi timp si-o imensa sansa :aceea de-a trai ! Tocmai din aceasta cauza,poate ca ar trebui sa invatati sa o faceti din nou…
-Nu,domnule Speidel ! Nu merita sa construiesc o alta viata,ce ar fi atat de goala si-atat de lipsita de sens ! raspunse Andrew,cu convingerea pe care i-o dadea logica simtirii lui.
-Acest sens se va contura intr-o zi - zise Samuel ridicandu-se in picioare -si, o sa intelegi atunci ca,atata vreme cat mai esti in viata,nu-i totul pierdut.
Nici un cuvant nu-i urma acestei revolte.Singurul care intelegea cu adevarat cat de importanta era chiar si aceasta ultima clipa,era Samuel.Pentru el,astazi era totul pierdut.Mai avea timp doar cat sa se poata convinge de ceva ce inca nu putea fi definit.
La fel de apasati,cei doi se despartira oarecum grabiti de barmanul ce statea chiar in spatele lor.Samuel ar fi avut sa-i mai spuna multe lui Andrew,dar fiindca nu mai avea timp,o lasa pe altadata.Parasi carciuma si iesi pe usa,indreptandu-se cu pasi mici si apasati spre parcarea unde lasase masina.Nu se grabea,caci stia ca oriunde ar fi mers,nu il astepta nimic.In interior isi facuse iarasi aparitia fiorul acela de spaima ce-i sfredelea sufletul ;in urechi,ecoul fatalitatii ii aducea mereu aminte de vorbele lui Sam : “Ai cancer,Samuel ! Ai cancer…”
Isi stranse capul cu putere intre maini si apasa cu tarie palmele lui mari peste urechi.Inutil insa,glasul continua sa rasune inca in mintea lui.
“Ei bine,daca tot mi-a mai ramas un an de viata,cum are sa fie acest an ? se intreba el.Cum are sa fie dupa aceea ?”
Un sentiment infricosator ii strabatu inima.
“Asta-i tot ? se zbuciuma el.Munca mea,banii mei,lucrusoarele acelea frumoase ce-mi apartin-vor ramane aici,si eu voi pleca pentru totdeauna,la fel de gol si de sarac,ca si atunci cand am venit pe lume ?”
Doua fraze razbatura la suprafata : “Nu pot !Nu vreau sa-mi iau adio de la toate aceste lucruri,parasindu-le !”.
Atunci ii veni in minte cumplita experienta a lui Andrew.
“Ei si,gandi el mai departe,ce daca a pierdut totul ? Cel putin Dumnezeu i-a mai lasat ceva…El poate recupera…Ori eu…Marea mea iubire este insasi bogatia mea ! Cum as putea sa-mi iau adio de la ea, la ora hotarata,stiind ca alte maini,straine si reci,ii vor mangaia frumusetea ? Si ca alte buze ii vor gusta nectarul…Si ce va fi atunci ? Cum va fi acel dramatic minut cand voi simti cum recea rasuflare se apropie,cand voi constientiza ca aceea avea sa fie ultima fractiune temporala cu care viata mea se va mai intersecta vreodata ? Necunoscutul de dincolo de acea secunda fatala,ma inspaimanta…Voi merge spre eternitate sau ma voi indrepta spre nimic ? Cum au putut oare atatia regi sa accepte acea suprema secunda,constienti fiind de saracia ce-ar fi putut sa-i urmeze ? Va trebui oare s-o iau de la capat ? Sau voi inchide ochii,stiind ca acel intuneric ma va absorbi definitiv ?”.
Macinat de toate acele ganduri,el se opri in loc.Nici nu realiza - in viteza cu care se desfasurara lucrurile - ce se intamplase,cand simti apasandu-l in gat,lama rece a unui cutit.In primul minut crezu ca sfarsitul venise mai devreme,dar il trezi brusc vocea ragusita a unui necunoscut :
-Scoate tot ce ai si incearca sa nu faci prea multa galagie,ca-ti iau jugulara,batrane !
In prima faza,fu tentat sa asculte si sa-si goleasca buzunarele,supus,ca orice om obisnuit ce era talharit,dar imediat dupa aceea,gandul unui posibil final il cutremura.
“Nu ! hotari el.N-am sa mor aici ! N-am sa mor acum ! Dumnezeu mi-a promis inca un an,asa ca n-am sa las un nenorocit sa-mi fure acest dar!”
In ciuda varstei pe care o avea,mai era totusi un barbat destul de puternic.Intreaga viata fusese un om voinic si aprig,dar de data aceasta,teama ca i se rapea si ultimul an pe care-l mai avea,crescu pana la o limita nebanuita forta din el.Se elibera asadar,putin cate putin din stransoarea celui ce-i statea in spate,si-n clipa in care simti ca avea suficient spatiu,riposta,apucandu-l pe talhar de bratul cu care ii pusese cutitul la gat.O facu cu atata putere incat nenorocitul acela gemu de durere.Odata smulsa arma,el se simti stapan pe situatie.Arunca cutitul cat mai departe si se napusti cu pumnii si picioarele asupra talharului.Revolta omului ce se temea de moarte mai mult decat de orice altceva,revolta celui ce era la doar un singur pas de ea,ii dadura o forta si-o agresivitate animalica.Isi revarsa intreaga furie ce se acumulase pe cel al carui victima ar fi trebuit sa fie.Mintea i se intuneca si o ceata deasa ii acoperi ochii.Lovea in continuare cu furie,inconstient de ceea ce facea.
De departe,de foarte departe,razbatu pana la el o voce speriata,si simti cum doua maini straine il apucara si-l trasera deoparte:
-Esti nebun ? Vrei sa-l omori ?
Trezit brusc din furia ce-l invadase,el se trase deoparte si privi in jos la cel ce se zbatea undeva intre zid si trotuar.Fata ii era acoperita de sange si i se umflase deja.Imaginea aceea il ingrozi.
Se indeparta putin cate putin de cei doi,ignorand cu desavarsire strigatele revoltate ale trecatorului.Nu simtea ca avea de ce sa mai ramana.Nu avea nici o vina pentru faptul ca isi aparase viata.Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru ea,chiar daca asta ar fi insemnat sa fie atat de aproape de crima,asa cum,spre propria lui groaza,fusese cu cateva minute mai devreme…


Primele ore ale zilei urmatoare le petrecu savurandu-si linistit cafeaua pe terasa vilei sale din strada Cadbury.Pe la ora 10 il suna pe Harry Heller,programand o intalnire pentru dupa-amiaza zilei respective.Pana atunci mai erau insa aproape patru ore libere,asa ca Samuel se aseza comfortabil in fotoliul de pe terasa si privi in tacere gradina ce se intindea in fata ochilor sai.
Libertatea aceasta atat de brusca si de noua il stanjenea intrucatva.Aproape ca nici nu-si mai amintea de cand nu mai avusese o astfel de zi…
Invalui cu privirea intreaga gradina si observa cum o sumedenie de pomi
inflorisera si-si trimiteau parfumul lor floral in directia lui.
-A venit primavara ! constata el.E prima din ultimii ani pe care am timp s-o observ cu-atata placere…
-Intradevar…
Auzind vocea fratelui sau,Samuel se intoarse cu fata inspre el.
-Buna dimineata !spuse doctorul Johnson,asezandu-se pe fotoliul de alaturi.
-Buna dimineata !
Dupa aceste prime cuvinte,cei doi frati tacura,apasati amandoi de dramaticul secret pe care-l impartaseau.Samuel continua sa priveasca gradina,pierdut in gandurile lui,iar Sam se concentra asupra cafelei care tocmai ii fusese servita.
Cateva minute,pe terasa din strada Cadburry,nu se mai auzi decat zgomotul facut de lingurita doctorului Johnson in cana cu cafea.Din cand in cand,Samuel il privea pe furis si incerca sa descifreze gandurile ce-l apasau.Nu fu nevoie de prea mult efort insa,caci Sam izbucni :
-Crezi ca e cea mai buna solutie aceasta de-a alege sa traversezi de unul singur acest cumplit an ce te asteapta ?
Complet nedumerit,Samuel il privi intrebator,drept in ochi.
Incapabil sa se abtina,devotat obiceiului sau de-a fi dezarmant de sincer,Sam Johnson rabufni :
-Am trait de zeci de ori astfel de clipe alaturi de pacientii mei,dar niciodata nu mi-a fost mai greu ca acum sa incurajez sau sa motivez…
Mister Speidel,incurcat de suferinta vizibila a fratelui sau,hotari,in sfarsit,sa vorbeasca :
-Sam,nu cred ca e cazul…
-Ba este ! replica hotarat acesta.Nu are rost sa ne facem ca nu stim despre ce este vorba.Stiu exact ce naste in tine vestea ca te apropii de un final ce,pe zi ce trece,devine tot mai apropiat…Stiu exact ce stare de deruta si de disperare aduce in tine lipsa de sens a acestei perioade,a efortului care,mai devreme sau mai tarziu,va ajunge sa se sfarseasca intr-o tentativa a esecului…
-Nu,Sam !incerca sa-si convinga si,intr-un fel,sa-si linisteasca fratele,afisand o seninatate si acceptare,vizibil fortata.
-Samuel,nu e nevoie sa joci acest teatru de proasta calitate cu mine…Poti face pe durul cu cine vrei,dar nu cu mine…Am fost intreaga noastra viata atat de cinstiti unul cu celalalt,c-ar fi pacat ca tocmai acum,cand aceasta sinceritate ne este cu atat mai mult necesara,sa incepem sa ne ascundem dupa visin !
Se lasa iarasi tacerea.Samuel isi privea iarasi pomii si florile,iritat de transparenta ce-o avea in fata fratelui sau,iar Sam se mustra in sinea lui pentru felul direct in care incepuse aceasta delicata discutie ;amandoi insa,erau cat se poate de impacati unul fata de celalalt,fiindca stiau cat se putea de bine ca dincolo de orice controversa sau greseala,ramanea vesnic in picioare afectiunea neindoielnica ce si-o purtau de mai bine de patru decenii.
-Oricum,Sam,intr-o zi tot avea sa se incheie totul…
-Ce rost are sa ne pacalim ? E mult mai simplu sa se intample fara sa banui cand,si fara sa gandesti ca-i atat de aproape acest sfarsit…
Se facu iarasi liniste.Priveau amandoi undeva departe,spre un timp in care - asa ca si acum - nu se aveau decat unul pe celalalt.Pentru Sam,fratele lui era totul in viata,asa ca-l indurerase cu atat mai tare sarcina aceasta de-a-i comunica ingrozitoarea veste.Samuel nu stia,dar mai intai fusese nevoie sa o accepte el insusi…Si apoi,intelegea cat se putea de clar ca acceptarea aducea dupa ea intotdeauna linistea,si linistea nu putea decat sa ajute…
-E inevitabil.Cu cat intelegi lucrul acesta mai bine si mai curand,cu atat iti va fi mai usor ! Asta nu inseamna ca trebuie sa ne cufundam in drama fatalitatii,disperati si neputinciosi…Trebuie insa,sa ne recunoastem slabiciunea,profund fireasca si umana,pe care o avem in fata unei asemenea boli,s-apoi sa luptam pentru fiecare secunda.Cancerul este o boala ce evolueaza si dupa starea de spirit ce-o insoteste.
Spre surprinderea lui,Samuel parea ca tolereaza si chiar accepta acest sfat.Cu o neobisnuita si brusca liniste interioara,el incerca,putin cate putin,sa se impace cu ideea :
-Da.Pana la urma,un an este mai mult decat o secunda…In cazul unui nenorocit de accident,n-as mai fi avut un ragaz atat de lung…Si,daca asta vrei,afla ca n-am sa las acest ultim an,sa se risipeasca intr-o dureroasa asteptare a finalului.
Adevarat sau fals,tonul si discursul lui Samuel il linisti cat de cat pe doctorul Johnson.Venise aici hotarat sa-i ridice moralul si asta nu prin traditionala metoda prin care,mai toti dintre noi o facem atunci cand creem tot felul de false iluzii…Nu. El venise ca sa incerce sa-l impace cu realitatea,caci il iubea prea mult ca sa-l amageasca…Si-acum,ca fusesera facuti primii pasi,putea,in sfarsit,sa se mai linisteasca.Asa ca,cat de cat linistit,el se concentra asupra cafelei si minunatelor fursecuri servite de doamna Scott,afundandu-se tot mai adanc in fotoliu si privind, din cand in cand, pe furis, la Samuel.Impacarea parea ca coborase asupra lui si,de undeva din interior,reusise,prin nu se stie ce miracol,sa razabata iarasi la suprafata aerul acela de siguranta al omului de afaceri.Putea,ce-i drept,sa fie doar o stare trecatoare,dar pentru Sam Johnson,care traise cu doua zile in urma,totala disperare in care-l aruncase groaznica veste pe care i-o daduse,acest mic pas,devenise de-a dreptul urias.Se temuse atunci ca fratele lui avea sa apeleze chiar la masuri extreme…Si,din nu se stie care motiv,el insusi simtea ca-i era necesar acest ultim an pe care Samuel il mai avea.Ceva,mai mult de natura instinctiva,il indemna sa-l incurajeze si sa-l provoace la o lupta pe viata si pe moarte cu fatalitatea ;ceva ii soptea ca-n spatele norilor prezentului,se gasea lumina.
Cu aceeasi sinceritate ce-l caracteriza,trecu la urmatoarea problema pentru care venise aici :
-Totusi,Samuel,nu cred ca ai facut cea mai buna alegere atunci cand ai hotarat sa ramai singur in clipele acestea ! incepu el,delicatul subiect.
Acesta il privi complet nedumerit.
-Alice…preciza el.
Mister Speidel aproape ca ranji.O schimonoseala ciudata ii strabatu pentru o fractiune de secunda ridurile adanci ale obrazului.
-Cata risipa de timp si sentimente !spuse el,apoape in soapta.
-Alice - simti nevoia sa precizeze Sam - m-a cautat astazi de dimineata.Si-a motivat vizita,spunand ca este socata.A venit la mine complet ravasita,marturisind ca te-ai comportat extrem de violent cu ea si ca ai amenintat-o ca in situatia in care se va opune divortului,o vei ucide…
Samuel il privi de-a dreptul amuzat.Zambi ironic,pentru ca mai apoi sa izbucneasca in adevarate hohote de ras.
-Parca nu v-ati agreat niciodata,tu cu Alice…
-Asa este,numai ca de aceasta data,avand in vedere situatia,ce era sa fac ? Sa n-o fi primit ?
-Nu spun asta,dar chiar sa te transformi in avocatul ei…Nu crezi ca e prea mult ?
-Nu m-am transformat in avocatul ei !raspunse enervat,bunul lui frate.Nu pot insa sa inteleg,de ce a fost nevoie sa alegi chiar acum sa fii singur ?
-Ei,nu sunt chiar singur…te am pe tine…pe altii…Asa ca,Sam,las-o balta cu Alice ! Da ?
Doctorul Johnson aproba in tacere,chiar daca curiozitatea il macina ingrozitor.Cum insa,Samuel se ridicase deja in picioare,fu nevoit sa renunte la celelalte tertipuri ce-i trecusera prin minte ca sa afle adevarul.
“Tot o sa-mi spuna el intr-o zi…”hotari Sam in gand si urma exemplul fratelui mai mare,ridicandu-se la randul lui.
-Iarta-ma,dar nu mai pot sta ! declara plin de energie mister Speidel.Datoria ma cheama ! Ne mai vedem noi…
Se repezi spre iesire,in timp ce,Sam Johnson,ramas in urma,analiza cu privirea intregul sau comportament.Gasea tare ciudata aceasta stare atat de oscilanta-ntre extreme ,dar pentru moment,nu mai era nimic de facut.Era necesar ca Samuel insusi sa-si doreasca sa lupte si asta nu ne-o poate impune nimeni.
Intuind,ca de obicei,gandurile ce-i traversau mintea lui Sam,mister Speidel se opri in prag si-l privi cu siguranta omului ce stie ce spune:
-Si,Sam,nu-ti mai fa atatea probleme pentru mine ! Omul este creat in asa fel incat,sa se poata adapta oricarei realitati pe care e nevoit s-o traiasca.Inceputul e greu,dar odata depasita aceasta etapa a noului,invatam sa acceptam destinul !
Chiar daca stia cat se putea de clar ca aerul acesta de “om ce stapaneste nu numai viata,dar si moartea” era o nefericita tentativa de a-l amagi,Sam renunta sa mai adauge ceva.Din experienta multilor ani pe care-i petrecuse alaturi de el,doctorul Johnson invatase ca-n cazul lui Samuel e mai bine sa adaugi picatura dupa picatura,decat sa reversi brusc,intreaga cupa.


Samuel ajunse la birou si-l gasi acolo,asteptandu-l pe avocatul Harry Heller.Ii stranse cu caldura mana si se interesa mai intai de felul in care fusese demarata procedura divortului.
-Am avut deja o intrevedere cu Alice !il lamuri el.A reactionat neobisnuit de calm…Se pare ca suma oferita a fost un argument suficient de puternic pentru a o convinge pana la urma.Bineinteles ca ea a mai incercat sa forteze putin suma,dar in final,am convins-o ca orice tentativa de negociere este sortita esecului.Intrevederea s-a incheiat in mod multumitor,ea semnand cererea de divort,asa ca,in cel mult o luna,nu are sa mai ramana decat amintirea acestui episod neplacut.
Multumit,mister Speidel stranse cu putere mana avocatului.
-Te felicit inca o data pentru eficienta !Numai ca nu acesta a fost principalul motiv pentru care am cerut aceasta intrevedere…
Pentru ca urmatoarele cuvinte,de indata ce aveau sa fie rostite,urmau sa-i produca, nu numai lui Harry Heller,dar chiar si lui insusi ,un soc uluitor,el se aseza cat putu de adanc in fotoliul de la birou si-l invita si pe avocat sa-i urmeze exemplul.
-Vreau sa incepi procedurile de lichidare a tuturor firmelor pe care le am !
Sunase,intradevar,ingrozitor.Efectul de trasnet a celor cateva cuvinte,biciui intreaga atmosfera a biroului si se intoarse ca un bumerang chiar asupra celui ce-i daduse nastere.Aproape ca nu-i venea sa creada ca el fusese cel ce luase aceasta hotarare.Ii era atat de straina incat,pentru cateva clipe,se crezu prizonierul si victima unei hipnoze.Facu adevarate eforturi ca sa-si aminteasca motivul pentru care gandise in felul acesta.
-Ce ????? balbai, aproape paralizat de surpriza,avocatul.
Reusind sa se calmeze,mister Speidel aborda un aer mai calm si mai hotarat :
-Vreau sa te ocupi personal de vanzarea lor ! Eu nu am timp si nici chef -ca sa fiu sincer…Iti voi da insa toate detaliile de care vei avea nevoie.
-Samuel,esti sigur de ceea ce vrei sa faci ? indrazni avocatul.
De data aceasta,completamente stapan pe situatie,el ii raspunse :
-Mai sigur ca niciodata !Vreau sa ma pot bucura de munca mea atat cat mai am timp; pentru ca timpul,dragul meu colaborator,din pacate,nu se poate cumpara…


Dupa ce lasa toate aceste griji pe capul lui Harry Heller,Samuel se indrepta spre parcarea firmei,de data aceasta,cu mult mai multumit.Se sui la volan si se indrepta spre bodega in care-si petrecuse ultimele doua seri.Acolo,spre bucuria lui,primul care-l intampina,fu chiar Andrew.
Il invita la un pahar de coniac,pe care in primele zece minute il gustara in liniste.Cuvintele,stia fiecare dintre ei,erau de prisos.Incepuse sa se nasca o mare prietenie si ea era deosebita tocmai prin aceasta tacuta compasiune fata de suferinta aproape perceptibila a fiecaruia dintre cei doi.
Dupa ce tacerea ce se asezase intre ei,ii oferise domnului Speidel ragazul necesar de-a-si aduna curajul sa-nfaptuiasca ceea ce-si pusese in gand,el baga mana in buzunarul hainei si scoase un teanc gros de bani.Apuca mana lui Andrew si,spre surprinderea acestuia, ii puse toti acele bancnote in palma.
Barbatul se uita mai intai la teancul acela gros ce-i fusese strecurat cu-atata stanjeneala si apoi,isi ridica privirea,indreptand-o spre generosul sau prieten.La inceput,un zambet larg,de recunostinta,ii lumina intregul obraz,mai apoi insa,acesta pali brusc.
-Nu,Samuel ! Nu pot ! spuse el,intinzandu-i banii.Aici sunt cateva mii de lire,si nu pot sa-i primesc asa,pur si simplu…
-Mai exact zece mii ! preciza omul de afaceri,extrem de multumit de fapta lui.
-Tocmai…Nu am dreptul sa primesc…Daca am acceptat acei 1500 de lire,a fost pentru ca nu mai puteam suporta hartuiala fara fianalitate a acelor indivizi …Am jurat insa ca voi gasi o cale de-a-ti restitui acel imprumut.Pe acestia insa,nu am cum sa-i pot lua !
Samuel il privi cu admiratie.Era obisnuit ca cei din jurul lui sa il accepte si sa-i fie alaturi,doar pentru avantajele pe care le aveau de pe urma prieteniei cu el.Duruse ingrozitor aceasta constatare,dar si acest rau ca oricare altul,prin repetare,devenise obisnuinta,asa ca aproape ca nici nu se mai gandea la asta.De aceasta data insa,refuzul acestui om,aflat intr-o atat de mare nevoie,il tulbura.Daca pana acum,cautase compania lui,doar pentru ca simtea,cu instinctele ascutite ale omului aflat la un pas de marele final,ca prezenta lui Andrew era precum un balsam pentru sufletul lui in clipa aceea atat de incarcata de tragism si de teama a vietii lui,astazi,aici,intelesese ca omul din fata lui ar fi putut probabil deveni,singurul si ultimul lui prieten.
Afacerile de succes pe care le avusese ii adusesera nenumarate satisfactii,dar din pacate ele il privasera de sansa de-a intalni asemenea oameni,si mai ales,asemenea sentimente.Acum,la sfarsit insa,aceasta nevoie de adevar,in tot ceea ce insemna viata lui,isi facuse simtita prezenta si-si cerea dreptul de-a fi implinita.
Mister Speidel stranse in mana teancul de bani la care renuntase Andrew si incepu sa-l mangaie cu tandrete.Atingerea lor ii dadea o senzatie minunata…aproape fascinanta…Dorinta de a-i darui,il mira chiar si pe el.Era atat de neobisnuita…de straina…Dupa ce luptase neobosit pentru a-i aduna,acum ii risipea de parca nu i-ar mai fi apartinut.Descoperise in el o latura ce-l indemna in permanenta sa faca asemenea gesturi,fara a se mai gandi la pierderi…dobanzi…investitii…
-Andrew,vreau sa iei acesti bani !striga el ,deodata.Trebuie sa ii iei. Vreau sa fie ai tai.
La fel de implacabil ca si mai devreme,barbatul raspunse la fel de calm si sigur pe el :
-Nu ! Nici vorba !Ti-am spus ca am acceptat si apreciat ce ai facut acum cateva zile,fiindca aveam nevoie…Am avut de la inceput convingerea ca esti un om deosebit,si asta m-a indreptat spre tine.Stiu foarte bine cat este de dificil ca atunci cand esti sus,in varful piramidei sociale,sa poti avea puterea sau interesul de-a privi spre cei care se zbat la periferia destinului.Putini sunt cei ce se daruiesc ca si suflet,fara a astepta recompensa ! Eu insumi,atunci cand am avut,nu am fost in stare sa privesc spre cei ce nu au .Tocmai asta regret astazi: oprtunitatea de-a schimba macar mica lume din jurul meu!
Samuel asculta cu atentie.Undeva in mintea lui incepeau sa se aseze in ordinea lor fireasca toate gandurile.Il compatimea pe Andrew si intelegea ca situatia acestui om ar trebui sa fie o pilda pentru el.
-As da orice - continua fostul bijutier - sa mai pot aduce la viata vise care sa lumineze noptile acestor oameni…Prea tarziu ! Am ajuns chiar eu in aceasta situatie si nu am stiut sa inteleg nefericirea si disperarea lor pana cand nu am simtit-o.Stii ce e mai grav,draga Samuel ? Oamenii acestia,asa prinsi in dramele propriilor vieti,de cele mai multe ori,pierd chiar si drumul spre lumina.Nefericirea cu care se lupta ii face sa se simta abandonati de Dumnezeu si singuri…Si,culmea,candva am fost bijutier ! Misiunea mea,ca si cea a medicului,a preotului,a muzicianului sau a scriitorului - pastrand desigur proportiile exacte - ar fi trebuit sa se rezume la un unic scop: acela de-a aduce bucurie si zambet pe fetele semenilor sai…
Cuvintele lui Andrew zguduira sufletul incarcat de remuscari adanci al domnului Speidel.Si el tremurase de frig…si el suferise de foame…nici el nu putuse atunci sa priveasca spre viitor,fiindca nimic si nimeni nu sprijinise speranta.Iar acum statea cufundat in linistea si siguranta propriului drum,uitand de foarte mult timp deja,de cei ce nu fusesera la fel de norocosi.Astazi insa,avea posibilitatea de-a face ceva ! Banii pe care-i strangea in mana,il raneau prin regretul pe care i-l strecurau in suflet…Ii lasa brusc din mana,impingandu-i,aproape scarbit inspre Andrew:
-Nu intelegi ? striga el.Nu sunt decat niste hartii murdare ce-si pierd tot mai mult din valoare in cazul meu .Mai am destule, si lancezesc in seifuri,asa muribunde…mucegaite…fara consistenta…Dumnezeul acesta,pe care de abia acum imi propun sa-l descopar,nu ne daruieste aceste nenorocite de hartii,fara sa le fi harazit unui anume scop! Banii acestia,murdari sau curati,vechi sau noi,cu miros proaspat de tus sau cu miros de sudoare,nu inseamna nimic daca nu ii trimiti sau nu-i folosesti pentru a cumpara bucurii,pentru tine sau pentru altii.In seara asta,acum,cand ma aflu atat de aproape de apusul vietii,eu nu-i risipesc,ci cumpar cu ei ultimele bucurii pe care nu le-am trait si fara de care sufletul meu ajunge a se stinge putin cate putin.Eu cumpar acum,in numele ultimei nevoi pe care as mai putea-o avea : simtaminte !
Andrew Morand il privi aproape socat.Auzise propozitia fatala,chiar daca fusese aruncata,asa,la intamplare,in mijlocul acelui suvoi de cuvinte cu care mister Speidel il bombardase.
“Ce vrea sa-nsemne asta?” se intreba barbatul,propunandu-si sa obtina o oarecare explicatie.
Brusc insa,toata agitatia din sufletul si mintea lui Samuel,se potolira atunci.Cu parul ravasit,cu ochii stralucind si cu obrajii inrositi,el se opri din zbuciumul ce-l incoltise.Strabatut de-un adevar pe care nu avea cum sa-l nege ori sa-l uite,el reusi sa se calmeze,strangand in mana paharul cu bautura.Lua o inghitiura si asta-l anestezie pentru putin timp.Incepu sa vorbeasca,dominat de calmul ce-l adusese in el inceputul resemnarii in fata fatalitatii :
-Am cancer,Andrew !
Nici un cuvant nu urma aceasta ingrozitoare marturisire.Andrew Morand tacu.Intregul mister pe care-l adusese in fata lui strania atitudinea a acestui om ce-i sedea alaturi,se risipi pe loc.Abia acum intelegea motivul pentru care Samuel Speidel coborase de pe piedestalul sau spre a veni in lumea lor.Stia destul de bine ca nimic nu scutura mai tare viata si orgoliul celui puternic,precum o facea iminenta mortii.Unii se trezeau la senectute,altii n-apucau s-o faca niciodata – dupa cum ii iubea Dumnezeu.Cei ca Samuel,aveau de invatat o lectie! Stia asta din propria-i experienta.Ei sunt fortati sa inteleaga si sa accepte fatalitatea,chiar in cel mai de varf moment al vietii lor.Gloria si sansa,puterea,victoria - cu toate consecintele individuale ce decurg din dobandirea lor,nu sunt,de cele mai multe ori, cu mult mai longevive decat cei ce s-au lasat imbatati de senzatia posesiei acestora.El simtea insa,ca in cazul lui Samuel,fusese un pic altfel.Fara ca s-o stie inca,mister Speidel era un om deosebit.Si,toate aceste lucruri,el,strainul ce-abia il intalnise,le simtise din prima clipa.Daca ar fi marturisit-o direct,ar fi fost probabil luat in ras sau privit cu retinere,dar Andrew nu se indoia nici un moment ca dreptatea era de partea lui,caci stia ca se intampla deseori ca in lumea si vietiile noastre sa apara oameni pe care ajungem sa-i cunoastem in adancurile cele mai greu penetrabile ale sufletelor lor,inca din prima secunda.De-a lungul timpului ajunge sa ni se confirme chiar,ca aceea prima apreciere a fost cat se poate de veridica.Intre el si mister Speidel avusese loc o astfel de intalnire.Dumnezeu,acolo sus,la granita dintre lume si eternitate,stabilise ca amandoi aveau nevoie de aceasta prietenie.Experienta fiecaruia oferea celuilalt raspunsurile pe care le cauta.
-Imi pare nespus de rau,Samuel !marturisi Andrew,vadit socat de vestea ce-i fusese data.
-Mai e totusi un an...ii raspunse el.Doar atat… Asa ca,ia,te rog,banii…Mi-ai face o mare bucurie,daca prin ajutorul acesta pe care ti-l ofer acum ai reusi sa te reabilitezi.
-Oh,nu ! Nu vreau sa ma mai ascund in spatele afacerilor si nici nu vreau sa mai am de-a face cu viata pe care am avut-o candva.
Exasperat,mister Speidel aproape ca renunta sa mai continue cand,deodata, in mintea lui se strecura dorinta de a insista.Asta-l facu sa se simta ceva mai bine,poate pentru ca orice insistenta este o mica lupta,ori lupta inseamna vitalitate,speranta,deci viata.
-Totusi,intr-un fel sau altul,va trebui sa traiesti…Cu cateva investitii bune ai putea supravietui fara sa mai fii nevoit sa apelezi la mila altora.
-Imi merit soarta ! spuse cu convingere Andrew.Merit sa duc o astfel de viata,daca viata mi-a ramas doar ca blestem…
Samuel se ridica brusc in picioare.Ceva in el se revoltase cu puterea unui vulcan:
-Viata,un blestem ? Viata,dragul meu prieten,este un miracol !Este cel mai de pret bun al nostru ! Niciodata sa nu mai spui ca e o povara…Stiu ca trecutul te indeamna sa spui toate aceste prostii,totusi,nu crezi ca esti dator cu a trai,daca tot ai primit acest dar ?
-Dator ? urla Andrew.Dator pentru ca traiesc asa,fara ce am avut mai drag pe lumea asta ?
-Da ! Nu ai sa intelegi cat de mult pretuieste decat atunci cand iti vei lua adio de la ea.Asa cum este,cu bune,cu rele…Importanta e sa intelegi ca fara ea nu mai conteaza nimic! Daca acum nu ai mai fii fost,cine crezi ca ar mai fi pastrat amintirea fiintelor pe care le iubesti ? Si pentru cat timp? As da tot ce am,ca sa mai pot s-o iau de la capat !
Barbatul isi framanta mainile intr-o continua remuscare.Existau din cand in cand momente in care ajungea sa-si doreasca sa gaseasca motive de lupta,dar nu apareau…De aceasta data insa,dorinta de-a pastra vie amintirea oamenilor pe care ii iubise reusi sa zguduie puternic incapacitatea lui de-a mai trai.Si-n plus,il mai zdruncina ceva : disperarea cu care Samuel se agata de ultima farama de viata.
-Vezi tu,Andrew - continua mister Speidel,din ce in ce mai animat de aceasta noua misiune - noi doi nu ne-am intalnit intamplator! Daca pana saptamana trecuta imi duceam zilele concentrandu-mi intreaga energie in a strange o avere cat mai mare - fara sa ma obosesc sa privesc ce se intampla in jurul meu - lui Dumnezeu - acelui Dumnezeu in care nu cred,dar pe care mi-e teama sa-l ignor - i-a fost necesara doar o secunda pentru a ma lamuri ca intreaga mea viata n-a insemnat decat o irecuperabila risipa.Tu insa,mai ai aceasta sansa de-a recupera…
Tacu,atat cat sa poata inghiti coniacul pe care-l avea in fata.Efectul calmant al alcoolului se raspandi in tot trupul si asta ii dadu o relativa stare de liniste.Din cauza asta,dar si pentru ca el,cel care avea zilele numarate,avea misiunea de-a-l convinge sa-si doreasca sa traiasca pe cel care-si numara dezgustat zilele ce treceau,cuvintele pe care urma sa le rosteasca,venira la suprafata,cu mai putina patima si cu mai multa rabadare si intelegere:
-Nu ai idee ce inseamna sa simti ca sfarsitul iti este aproape! Habar n-ai ce inseamna sa vrei sa mergi mai departe si sa ti se aseze in cale o bariera de netrecut! Desi nu cunosc foarte bine acest sentiment al pierderii celor dragi,caci draga in viata mi-a fost numai o fiinta si ea a disparut cu foarte multa vreme in urma,lasandu-mi responsabilitatea unei alte iubiri pe care-o mai pastrez si azi,cred ca nimic nu e mai sfasietor decat sa te apropii de pierderea propriei tale fiinte ! Nu ai idee cata durere aduce in tine sentimentul ca te vei culca fara sa stii daca mai ai timp,macar o zi,pentru a implini ceea ce ti-ai propus.Si,Doamne,cat timp ai mai avut pana atunci ! Si pentru mine e atat de noua aceasta stare de spirit ce ma anima,dar cand zaresti tunica cea neagra a doamnei cu coasa,nimic nu mai poate fi ca inainte.Cat de ciudata si de necunoscuta ar fi aceasta ultima carare pe care trebuie s-o strabati,mergi mai departe pentru ca e singurul drum pe care-l mai ai.
Nu stiu prea bine ce am de facut sau ce-ar fi trebuit sa fac pana acum,dar continui sa merg din simplul motiv ca traiesc si nu vreau sa pierd sfarsitul acestei povesti.Caci moartea…Of, Andrew…E atat de urata moartea ! Esti disperat,dragul meu prieten,atunci cand intelegi ca nimeni si nimic nu te poate scapa de acest final si,in ciuda faptului ca-n tine palpita cu o putere fantastica dorinta de-a ramane aici,esti condamnat sa parasesti aceasta lume,singura pe care o cunosti si o poti intelege,pentru a ajunge intr-un alt loc sau poate,pentru a ajunge sa te pierzi definitiv…
Inca o data,masa din fundul bodegii se cufunda in liniste.Si asta pentru a nu stiu cata oara in acea seara teribila a marilor marturisiri.
In jurul lor nenumarate glasuri isi strigau bucuria,betia sau tristetea,dar la masa celor doi o tacere impenetrabila si imuna la timpul si spatiul ce-o imbraca,continea intr-insa un mare si nou adevar.Nici o alta filozofie n-ar fi fost mai miscatoare decat aceasta facuta de-un om ce se balansa cu-atata tragism la granita dintre cele doua universuri.Amandoi existau si li se oferise sansa unei mari schimabari.Amandoi se intrebau in sinea lor din ce cauza li se zguduise universul,aducand atata tristete.Cei doi razvratiti fusesera asezati la aceeasi masa c-o logica ciudat de perfecta: individual,nici unul dintre ei nu se apropiase de adevar.Samuel se lupta cu moartea,iar Andrew cu viata.Nici unul,nici celalalt nu pricepuse ca dincolo de aceste doua limite continua sa existe in cea mai naturala si minunata forma: insusi sinele! Fusese necesar ca destinul sa-i aduca la aceeasi masa,masa judecatii dintre ei,ca sa invete unul de la celalalt valoarea alternativei.
Atmosfera vie din bodega ii aduse usor la realitatea cotidianului.Epuizat de toate acele cuvinte ce tasnisera dintr-un colt atat de inedit al mintii lui,Samuel se lasa comod in scaun si-mpinse cu mana teancul de bani in directia noului sau prieten.Isi turna apoi un alt pahar de coniac din care sorbi pe-ndelete.Cu o figura ce n-admitea refuzul si cu un ton cat se putu de hotarat ii declara,sigur pe sine:
-Ii vei lua,pentru ca vreau sa ii iei si pentru ca asta mi-ar aduce o mare bucurie ! E o copilarie sa ne tot certam…Imi datorezi aceasta ! Nu-ti fie teama,nu vreau sa-ti cumpar compasiunea sau prietenia,ci vreau sa-mi cumpar mie insumi emotia de-a oferi.
Potolit si convins,Andrew ii intinse mana cu prietenie. Pentru intaia data in viata,aceasta miscare avea intr-insa parfumul veritabilitatii. Mister Speidel ii raspunse,miscat de aceasta noua si unica amicitie pe care strainul acela i-o oferea.Dincolo de simplitatea acelui gest,incepuse sa inteleaga ca se gasea ceva cu mult mai important pentru el : i se oferise o noua viata!



CAPITOLUL III : O PRIETENIE INTERESANTA


Luna Mai trecu aproape fara ca Samuel sa-si dea seama.In tot acest timp invata sa savureze beneficiile libertatii,a unei libertati a carei acceptare adusese in el mirare,acea mirare ce patrunde in noi in clipa in care intelegem ca o viata de convingeri poate fi modificata in doar o secunda,aceea a singurelor adevaruri pe care le avem : viata si moartea .
El isi deschise sufletul abia acum,dar avea sa fie suficient timp pentru ca el sa poata cuprinde intreaga bucurie a vietii.Primii pasi spre aceasta implinire fusesera facuti,caci nimic nu este mai important in viata ca trairea sufletului; el este singurul care filtreaza si selecteaza veritabilele nostre bucurii; el este singurul care nu risipeste frumusetea miciilor satisfactii.
Mister Speidel depasi fara prea mari probleme perioada divortului,care de altfel,se sfarsi destul de repede.Pricepuse cat de nefericit fusese alaturi de Alice si alesese,fara nici o umbra de indoiala singuratatea.Dupa cum el insusi ii marturisise intr-una din zile lui Andrew : “nici o tristete nu este mai adanca decat senzatia aceea de risipa emotionala pe care am avut-o alaturi de aceasta femeie ce n-a putut si nici nu a dorit sa primeasca preaplinul din inima mea.”
Toata nebunia aceasta inceta pe la mijlocul lunii.El divorta fara sa regrete si continua sa-si duca viata mai departe,de parca nimic nu s-ar fi intamplat.Nici o mica remuscare nu-i umbri sufletul in ziua divortului si nici macar nu se sinchisi sa-i adreseze vreun cuvant acelei femei,atunci cand pasii lor se intersectara pe scarile tribunalului.Alice il privise cu ura,drept in ochi,insa el,bucuros ca acest fals episod al vietii lui se incheiase definitiv,isi continua multumit drumul spre masina,de-a dreptul incantat ca amintirea unei iubiri apuse nu mai avea nici macar puterea de-a aduce ura in sufletul lui.Avea un singur regret : anii pe care ii pierduse in zadar !
Dintre toti cei care-l cunosteau,cel mai mirat de schimbarea aceasta,fusese Sam Johnson.El nu isi putea explica nicicum ce se intamplase cu fratele lui si,mai ales,prin ce metoda ajunsese sa priveasca atat de calm si impacat fiecare zi pe care o primea.Totul se lamuri insa in ziua in care il intalni pe Andrew Morand.Daca pana atunci era mereu necajit pentru modul in care fratele sau isi alegea anturajul,de aceasta data intelesese chiar de la inceput ca domnul Morand era exact omul de care Samuel avea nevoie.Tristetea si intelepciunea ce se puteau citi,adanc crestate in obrazul acestui necunoscut,fusesera pentru Sam, inca dela prima intalnire,garantia sinceritatii si bunelor intentii ale acestui om.
Noua conjunctura crease o stare de armonie,extrem de benefica pentru Samuel,de aceea,entuziasmat,el ii propuse lui Andrew intr-una din zile sa se mute in casa de oaspeti pe care o avea in spatele curtii.
-Omul,motiva atunci Samuel,nu e facut ca sa stea singur.Tu ai nevoie de o casa,iar eu de un bun prieten in preajma…
Nu fu prea greu sa il convinga.Andrew avea intradevar nevoie de o locuinta si,in plus,fiind atat de aproape de Samuel,avea sa-i se ofere si sansa de a se recompensa.Zambi multumit.Misiunea aceasta de a-l sustine pe acest om in ultimele lui zile era exact ceea ce isi dorea.Se simtea util si intr-un fel “mantuit”,caci pentru prima data in viata,vechiul domn Morand disparuse complet,fara a lasa in urma lui macar o umbra.
Intinse asadar mana spre noul sau prieten,in semn de acceptare si zambi larg.
-Ma bucur ! raspunse acesta incantat.Si,mai ales ma incanta aceasta simtire a eliberarii vietii mele de toate poverile cu care am incarcat-o atatia ani…Mai ramane doar…Of ! Daca destinul nu m-ar rapi atat de curand,poate ca as mai avea ocazia de-a gasi acel “ceva” dupa care am tanjit intreaga viata…
Rostise aceste cuvinte cu atata tristete ca-i rani pur si simplu pe cei doi prieteni de langa el.Si Andrew,si Sam pricepura cata durere macina sufletul lui,dar nici unul dintre ei nu indrazni sa vorbeasca despre asta.Se multumira sa astepte si sa spere.
“Poate ceva s-ar putea schimba… gandi doctorul Johnson.Acum are destul timp sa se ocupe numai de el,asa ca intr-un loc,undeva pe noul drum pe care pornise,viata lui s-ar putea intersecta la un moment dat cu fericirea.Trebuie doar s-o caute.Deocamdata e suficienta aceasta prietenie,desigur asta daca nu cumva se va dovedi in timp si asta tot o alegere neispirata .”
Pentru ca de-a lungul anilor fusese mereu revoltat de alegerile pe care fratele lui le facea,se obisnuise sa-l considere un naiv atunci cand venea vorba de oameni.Mereu ajunsese la cuvintele sale si,ori de cate ori Samuel se aseza posomorat in fotoliul din fata sa,Sam Johnson stia ca dragul sau frate fusese iarasi “tradat”.Mereu il certa pentru felul in care-si alegea colaboratorii si amicii,mereu se repeta aceasta poveste.
“Asa-i in viata !spunea impacat in cele din urma,doctorul Johnson.Nu poti sa fii bun chiar in toate…”
Acum insa,cel care se insela era el.Pentru prima data,Samuel privise acest nou om cu circumspectie si fara entuziasm,asta pentru ca acum nu-si mai putea permite sa greseasca.Analizase situatia cu calm si maturitate si nu se grabi deloc.Prezenta lui Andrew aducea in viata lui liniste si pace interioara,asa ca situat undeva intre mila si necesitate,el hotari ca era singurul lucru bun pe care-l mai putea face pentru el insusi.Exemplul lui Andrew era demn de urmat,fiindca el isi traia fiecare zi si fiecare clipa a vietii lui,ca si cum ar fi fost ultima ; el privea acel maine ce urma sa vina cu presimtirea ca acela va fi momentul adevarului,al descoperirii motivului pentru care destinul continua sa curga.Si asta nu era tot,caci mai gasise ceva special : in urma cu ceva vreme tanarul lui prieten incercase sa se sinucida.Fusese salvat in ultimul moment.Ori asta era mai mult decat interesant in viziunea lui Samuel…El fugea disperat de moarte,iar Andrew fugise la fel de disperat inspre ea.
-Ma va invata cum sa pot sa imbratisez moartea !
Singuratatea,tristetea si frica de moarte invinsera : avea nevoie de acest om !
Aceasta hotarare starni curand o serie de proteste,cei mai multi dintre amicii pe care ii avea il acuzasera pe Andrew de opotunism,iar unul dintre ei,ceva mai curajos,ii spuse lui Samuel chiar in fata ca acest vagabond nu incerca decat sa-i fure banii.
-De ce ? intrebase al atunci,sigur pe el.Crezi ca banii mei sunt singurul motiv pentru care ar sta cineva langa mine ?
Amicul inghiti aluzia si tacu,plecand capul in pamant.Dar,aceasta atitudine generalizandu-se,il convinse pe Samuel sa renunte la multe din relatiile pe care si le formase si sa stea mai mult in intimitatea si linistea caminului sau.
Cu toata naivitatea de care-l suspecta Sam Johnson,va dati seama ca nu se putea ca acest om sa si fie astfel.Nu era deloc un inocent,ci poate doar in adancul inimii lui era un biet om ce-si dorea cu disperare sa existe cineva care sa-si doreasca sa-i descopere nevoia de prietenie si de iubire.In afara de fratele sau,nu existase insa nimeni altcineva…Fundatia pe care-si cladise viata era fragila si,ca dovada,acum,la prima unda seismica,se prabusise totul.Ar fi vrut sa mai aibe timp sa reinceapa constructia,dar nu mai era…Si daca ar mai fi fost,totuna! Habar n-avea cum sa-si adune in jurul lui altfel de oameni…
Andrew,care-l privea uneori de la distanta,fara sa-l deranjeze,citea aceasta tristete si incerca in fel si chip sa i-o alunge,avandu-l adeseori alaturi si pe Sam.Inutil insa.Samuel isi astepta sfarsitul,incremenit in mirarea ca lui i se putuse intampla una ca asta.
Nu se considera deloc un psiholog,dar fiindca Samuel refuza un alt fel de ajutor,el se cosidera suficient de indrituit de propria-i experienta ca sa incerce sa-l elibereze de furia ce-i clocotea-n inima :
-Ce-ai fii facut daca finalul ar fi venit neanuntat,dragul meu prieten ?
Samuel il privise putin surprins atunci.Ce-i drept,ii mai trecuse prin cap si lui ideea asta :
-Uneori cred c-ar fi fost mai bine asa…Poate ca noi oamenii nu suntem destul de evoluati pentru a accepta cu suficienta tarie limitele timpului nostru si clipa exacta a scadentei.
Ca un adevarat prieten,Andrew continua discutia in aceeasi maniera deschisa si corecta ce-l caracteriza :
-Nu,Samuel ! Tu nu suferi acum pentru drama noastra a tuturor,ci pentru a ta! De ce imi vorbesti de om in general si nu de tine ? Noi,cei din preajma ta simtim ce te macina cu adevarat.Nu poti fii nici macar acum cinstit cu tine ? Preferi aceasta varianta a avertismentului,caci te poti pregati sau salva…Asta pentru ca tu,in lumea ta esti : bogatul,respectatul si influentul Samuel Speidel.In naivitatea ta,tu speri ca asta te-ar putea salva.Crezi ca moartea in sine te inspaimanta? Sau,mai degraba,te temi sa-ti parasesti aceasta pozitie privilegiata pe care o ai,fie pentru o alta,fie pentru una a nimicului…Nu-i asa ? Nu asta te ingrozeste mai tare acum ? Daca ai putea lua cu tine avearea si gloria,moartea nu ti-ar rapi deloc bucuria …
Stilul direct,ingrozitor de dur,pe care prietenul sau il folosise,il soca in acea zi pe Samuel.Nu gasi puterea de-a rosti vreun cuvant.Tacu si nu facu altceva decat sa asculte bubuiturile puternice ale sangelui sau clocotind in vene si izbindu-se cu forta in tample.
-Gresesti !continua de nestavilit in acea clipa Andrew.Gresesti amarnic si pentru asta nu faci altceva decat sa te zbati ! Nu privi moartea ca pe un ultim pisc al muntelui vietii tale…N-o privi direct si cu teama ! Priveste mereu dincolo de ea,caci numai in felul acesta vei reusi sa depasesti devastatorul efect pe care-l are intalnirea ta cu ea.
Ofta adanc in sinea lui.Andrew avea perfecta dreptate,dar adevarul era cat se putea de neplacut.Ar fi preferat ca cei din jur sa nu vorbeasca deloc despre moartea lui,cu atat mai putin sa i-o spuna in modul acesta atat de lipsit de menajamente…Asta il supara si,precum un copil,se incapatana sa lase impresia ca nici un cuvant nu ajunsese de fapt pana la el.Putea suporta,mai mult sau mai putin,senzatia ca traia un cosmar,pentru ca sperase in tot acest timp ca intr-una din zilele viitorului avea sa se trezeasca,dar acum,asa…cand altii ii vorbeau despre nenorocirea ce se abatuse asupra lui,o senzatie de sufocare il apasa.Si pentru ca nu se simtea inca pregatit sa-i infrunte…sa se infrunte…se ridica si pleca.
Aceasta fuga de adevar nu-l decuraja deloc pe Andrew.El se gasea aici ca sa ajute,si nimic nu l-ar fi putut face sa se razgandeasca.Doar pentru asta renuntase sa-si mai ia viata,pentru ca prin ceea ce facea sa poata mantui sufletele fiului si sotiei sale,si asta era cel mai puternic din toate argumentele lumii ca el sa nu se lase amagit de aparentele pe care i le falfaia prin fata nasului nefericitul sau prieten.
Dar se pare ca n-ajunsese inca sa-l cunoasca pe cel de langa el…
In timp ce el se zbatea ca sa-l elibereze,Samuel fugi in directia opusa.Frecventa din ce in ce mai des balurile si receptiile organizate de nenumarate dintre personalitatiile capitalei.Dupa discutia cu Andrew,hotarase ca era mai bine sa petreaca decat sa se lase tulburat de toate acele lucruri.Numai ca acele iesiri ii umpleau inima de dezgust…Dar,n-ar fi recunoscut ca gresise pentru nimic in lume ! In zgomotul si vacarmul petrecerilor gasise pentru moment solutia de-a nu-si mai auzi gandurile,dar cata durere atunci cand pleca si intelegea ca si astea vor fi pierdute intr-o zi…
-Ce sa fac ? Ce sa fac ??? urla el uneori in noapte,atunci cand masura in pasi marunti intreaga proprietate pe care o avea.
In clipele ce urmau,de obicei ii sarea in ochi vreo sticla de bautura,pe care insetat de viata,o sorbea pana la fund,cautind in ea linistea de care avea nevoie.Adormea curand pe covor si in loc de linistea mult - cautata,urma zbuciumul si spaima cosmarelor.
Dupa o astfel de noapte avu Andrew nefericita idee de-a-i reprosa prezentul:
-Dumnezeu nu ti-a oferit sansa de a-ti implini destinul,pentru ca tu s-o risipesti cu atata usurinta !
Samuel il privi furios.Desi il considera cel mai bun prieten,nu avea de gand sa-i permita,nici macar lui,sa se amestece in treburile sale :
-Eu,viata si destinul meu…moartea mea…nu te privesc pe tine ! striga el cat putu de tare.
Ochii i se inrosisera si aruncau sageti de furie,buzele ii tremurau intr-un straniu joc de sus-n-jos,mainile ce strangeau paharul cu bautura se miscau in toate directiile,aruncand alcoolul in jur.Intreaga fata parea posedata de-o furie aproape animalica si glasul atat de rasunator de obicei era acum aproape asurzitor,in timp ce el repeta la nesfarsit :
-Samuel Speidel e un om liber ! Eu nu sunt proprietatea nimanui,nici macar a acelui Dumnezeu cu care ma tot bati la cap zilnic ! Samuel Speidel e un om liber !Samuel Speidel…
Andrew nu-l mai auzi.Iesise din incapere si se inchise in micuta casa de oaspeti.Avusese pentru acest om toate rezervele,omeneste posibile,de rabdare si intelegere,dar esuase ! Oricat de tolerant ar fi fost si tot n-avea cum sa nu fi fost deranjat.Nu era proprietatea lui Samuel,ci prietenul lui! Si daca asta fusese impresia pe care i-o lasase,ca fusese cumparat,nu mai avea nici un sens sa continue.Hotari pe loc ca era momentul sa plece,asa ca-si aduna toate lucrurile si-n cateva minute parasi dezamagit comoda locuinta a prietenului sau.
Abia a doua zi pe la pranz constata Samuel absenta lui Andrew.Cum nu fusese prea greu sa-si dea seama ca plecase,nu-si putu alunga sentimentul de gol si insingurare ce-l stapani pret de cateva ore.Si-ar fi dorit sa poata sa mearga sa-l caute si sa-l aduca inapoi,dar pana la urma se lasa ghidat de propriul orgoliu,de vreme ce acesta era singurul lucru pe care-l mai avea.Orbit de furia de-a fi fost abandonat ,el refuza sa se gandeasca la motivele pentru care Andrew luase aceasta decizie si-si continua anosta si monotona existenta,fara sa banuiasca cat rau avea sa-si provoace in felul acesta.
Probabil ca lucrurile ar fi ramas asa daca destinul n-ar fi ajuns sa decida in locul lui.O vizita facuta de fratele sau ii zgudui puternic convingerile si-l forta sa ia,intr-un fel sau altul,o atitudine total diferita.
Arma a destinului in acel moment,Sam Johnson intra destul de visator in salonul cel mare de la parterul casei lui Samuel si,dupa ce-si savura incantat cafeaua ce-i fusese servita,incepu sa discute tot felul de banalitati.Plictisit,mister Speidel raspundea mai mult prin gestica decat prin cuvinte,cand deodata doctorul schimba brusc subiectul :
-Andrew unde este ?
Raspunsul fu cat se putu de taios si de rece :
-Habar n-am !
Nici nu fusese nevoie sa i se explice mai mult.Pricepu imediat cum stateau lucrurile si,fara sa-l protejeze in vreun fel “sensibilul” orgoliu al lui Samuel,ii spuse verde-n fata :
-Iar te-ai dat in petec,Samuel !
Acesta tacu si neindraznind sa-si priveasca fratele in ochi,aparent absent,isi pironi privirea asupra pianului.Il enerva la culme insistenta lui Sam si se intampla astfel tocmai pentru ca stia cata dreptate avea.El fusese cel care gresise.Il orbise orgoliul si acum nu mai putea sa dea inapoi.Mai mult decat atat,nici nu gasea puterea de-a-i marturisi fratelui sau cat de mult regreta,si cat de tare ii simtea lipsa prietenului sau,caci teama de propria-i slabiciune era mai mare decat orice alta suferinta.
-Nu stiu ce l-a apucat ! incerca el sa-i dea un raspuns cat mai multumitor.
-Te cunosc eu…Si asta,mai bine decat crezi !Stim amandoi ce l-a “apucat “…
Ii lua mana intr-a sa si-o stranse cu putere,de parca dorea ca in felul acela sa-l trezeasca,sa-l scuture de tot intunericul ce-i salasluia in suflet.
-Nu e prima data cand alungi din preajma ta oamenii care-ti vor binele! Parca ai un adevarat dar…Sunt sigur ca Andrew a gresit cu mult mai putin decat ai facut-o tu.El a fost aici pentru a te ajuta…
Intr-o explozie de sinceritate,incapabil sa-si mai stapaneasca remuscarile,mister Speidel se confesa in sfarsit :
-N-am vrut sa-l ranesc,doar ca…nu pot…nu stiu sa ma comport asa cum trebuie cu oamenii ce-mi sunt aproape…de obicei,si cu atat mai mult acum !
Tacu apoi.Ceea ce clocotea in el era atat de puternic c-aproape ca-i venea sa planga.Cu cat se apropia mai mult de momentul final,cu atat se simtea mai vulnerabil in fata semenilor sai,pe care-i invidia pentru nocrocul ce-l aveau,pentru sansa de-a continua sa existe,chiar si dupa ce el nu va mai fi fost decat o palida umbra dintr-un trecut pe care-l posedase cu atata forta si,in acelasi timp,cu atat de putina consistenta.Stia foarte bine ca Andrew nu gresise cand spusese ca-si risipea destinul,dar nu se simtea in stare sa-si infranga pornirile,pentru ca era de-a dreptul ingrozitor ca el,Samuel Speidel se simtea subjugat de adevarurile celor din jurul sau.Cautase sa descopere substanta acestor adevaruri,dar toate incercarile fusesera zadarnice,fiindca mereu se ratacea in hatisul acelor incalcituri.
-Stii Samuel,nu e nevoie sa te ploconesti in fata lui…E suficient sa-ti spui parerea si sa accepti faptul ca are si el dreptul la propria-i parere.Patima asta cu care te incapatanezi sa rezolvi tu totul,in singurul mod pe care-l vezi –al tau,nu iti poate aduce nimic bun.Prezenta acestui om iti facea bine.Daca n-ai inteles pana acum,o vei face intr-o zi; sper doar ca nu cumva sa fie prea tarziu…
“Of,si Sam asta ! gandi el,complet iritat.Nu mai tace odata... Toata viata a stat langa mine si a comentat la nesfarsit,ca o baba plictisita.”
-Cum adica prea tarziu ? intreba el,complet nedumerit,pastrandu-si restul comentariilor pentru el.
-Prea tarziu,pentru ca se prea poate ca Andrew sa nu mai fie dispus sa asteptela nesfarsit scuzele pe care i le datorezi…
-Ce vrei sa spui ? sari el ca ars.Si ce n-ar face-o,ma rog ?
De aceasta data Sam Johnson fu cel care se enerva :
-Spre binele tau,inceteaza ! Te comporti de parca l-ai fi cumparat la targ si acum este proprietatea ta.Un prieten,un om care-ti daruieste prietenia sa,nu este un obiect pe care l-ai comandat si ai platit pentru el.Un adevarat prieten,precum Andrew,ai sansa sa-l gasesti doar o singura data in viata.Prietenia inseamna mai mult decat satisfactia de-a fi cucerit o alta persoana.Ea este intr-o oarecare masura,si pana intr-un anumit punct,identificabila cu dragostea.Prietenia unui om iti lumineaza viata,si nici o suma de pe lumea asta nu poate achita pretul ei.A iubi un om pentru ceea ce el inseamna in adancul cel mai putin transparent al sufletului sau,a simti,a gandi si-a pasi impreuna spre aceeasi implinire –asta inseamna adevarata prietenie ! Omul care-ti este prieten - indiferent de apartenenta lui sociala,sexuala,culturala,financiara sau etnica,este acela care te defineste si te completeaza in modul cel mai sublim,imediat dupa cei ce-ti ofera dragostea lor.Si asta nu-i putin lucru ! Andrew este pentru tine un astfel de om.Masca asta cu care intampini tu gestul lui extrem de-a fi parasit acest loc si-aceasta prietenie,nu face altceva decat sa te dezonoreze.Nu poti “ademeni” o fiinta sa investeasca intr-o minunata prietenie,pentru ca pe urma sa-i intorci spatele cu absurda pretentie ca doar el se datoreaza pe sine…
In ciuda aerului dezinteresat pe care continua sa-l afiseze,el asculta atent fiecare cuvintel spus de catre Sam.Acum ca-i fusesera puse pe tava toate raspunsurile,puse stapanire pe el o neplacuta senzatie.Nu nega ca dreptatea statuse de partea lui Andrew atunci cand il dojenea ca se risipea pe sine,asa dominat de teama de-a mai trai,dar ce intelegea acesta ce insemna sa nu vrei sa mori si sa se intample asta...Cum sa-si mai poata dori sa cunoasca alte bucurii cand era deja mai mult decat suficient de regretat ca avea sa paraseasca ?
-Nu repeta aceeasi greseala,Samuel ! Nu acum cand timpul nu-ti mai poate oferi prea multe ocazii !
Oricat ar fi vrut sa se opuna,oricat si-ar fi dorit sa-l contrazica,nu mai avu puterea sa o faca si,atunci cand se vazu singur reusi in sfarsit sa marturiseasca:
-Asa e:prietenia lui Andrew mi-a luminat aceste ultime cumplite saptamani !
Pentru a-si stinge focul ce-l ardea,isi turna un pahar cu coniac pe care il sorbi dintr-o inghititura.Se aseza apoi la loc pe canapea si incepu sa-si framante mainile.Lupta cu el insusi era mai dura decat orice alta lupta,dar pana la urma reusi sa invinga dreptatea.Intelepciunea cu care acest prieten privea viata,calmul cu care invatase sa accepte inevitabilitatea destinului - erau exact ceea ce ii trebuia.Andrew se luptase pentru ca el sa inceteze sa se mai zbata intre realul trait deja si oferta unui alt real,total diferit de primul.Pentru a ierta si a invata sa traiasca diferit era necesar ca vechiul Samuel sa dispara.
-Dar cum ???
O secunda de iluminare ii dezvalui drumul ; un dor nesfarsit lua locul orgoliului si simti cum incepea sa descopere primul dintr-un lung sir de adevaruri ale vietii.
Smulse de pe masa cheile masinii si pleca in cautarea dragului sau prieten Andrew,entuziasmat si plin de speranta.


Pe Andrew il gasi dupa cateva ore,maturand in fata unei case. Surprins, astepta pret de cateva minute pana sa-si faca simtita prezenta.Privindu-l cum lucra,Samuel nu se putu abtine sa nu-i admire puterea cu care reusea sa intampine fiecare rasucire brusca a vietii.
“Daca in urma cu cateva zile a stat lipsit de griji la adapostul casei mele,astazi,iata cum munceste la fel de demn ca si atunci,si asta doar pentru o mana de maruntis…”
N-a fost insa nevoie sa faca un efort prea mare ; in timp ce el statea ganditor si privea undeva in zare,aproape absent,Andrew,observandu-l,hotari sa-i usureze situatia,asa ca-i veni in intampinare.Bineinteles ca n-au mai fost necesare cuvintele,caci la fel ca-n orice adevar cu care ne confruntam in viata,vorbele nu ajung sa fie decat de prisos.Se imbratisara tacuti si impacati fiecare cu sine.Acum stiau amandoi ca drumul spre absoluturile vietii noastre nu era deloc usor si ca nimeni nu poate sa ajunga sa cucereasca vreo farama dintr-una din aceste forme ale absolutului,fara ca lupta sa sa fi fost la fel de dura ca insasi viata,la fel de complexa ca insusi destinul.


Dupa ce zilele isi reluara cursul lor firesc-atat de firesc cat mai puteau ele sa fie- Samuel isi imparti timpul pe care-l avea intre casa si firma.Procedura de lichidare dura deja de ceva timp si aproape ca-si pierduse rabadarea,in ciuda incurajarilor lui Harry Heller,asta pentru ca pentru mister Speidel timpul trecea mai repede decat o facea in cazul semenilor sai.
Ideea ca-si petrecuse ultimele luni ocupandu-se de lucruri atat de putin importante,incepu sa-l obsedeze.Prins in hatisul acela de nimicuri,frustrat si nervos,el decise curand sa mai scada din pret.
Bineinteles ca Harry Heller se enerva :
-Dar ce-i graba asta ? Ce,au intrat zilele in sac ?
Desi o astfel de atitudine l-ar fi scos din sarite de obicei,de aceasta data,epuizat,avu un ton cat se poate de calm :
-Aproape ca da…
Avocatul se intoarse brusc inspre el si-l privi drept in ochi,complet buimacit si nesigur de ceea ce-i fusese dat sa auda :
-Cum adica ?
-Asa bine,Harry !
-Totusi - insista acesta - nu s-ar putea sa fii mai explicit ? Nu de alta,dar vreau sa inteleg si eu care este motivul pentru care vrei sa vinzi bunatate de afacere sub pretul pietii ?
Chiar daca nu se simtea inca pregatit sa faca publica iminenta moarte,era constient ca starea lui s-ar fi putut inrautati oricand si lucrurile trebuiau puse la punct.In plus era nevoie urgenta sa fie facut si testamentul,si tot Harry Heller avea sa se ocupe de asta ; deci,n-avea cum sa mai amane momentul adevarului.
Tusi sec de cateva ori,dupa care se aseza la biroul lui si-l privi drept in ochi pe avocat.Fara menajamente,fara pregatire,la fel de simplu si direct precum o aflase si el,arunca vestea ce avea sa tulbure curand intreaga societate de afaceri londoneza :
-Uite care-i problema : mi-am facut niste analize si s-a descoperit ca sufar de o boala incurabila…E vorba despre cancer !
Harry Heller intepeni.Nici in ruptul capului nu s-ar fi gandit ca i se putea intampla una ca asta lui Samuel.
Adevarul era ca viziunea despre viata a celor care practica avocatura este in general cam obtuza ; motiv pentru care si Harry Heller,ca si colegii lui de breasla,era aproape incapabil sa vada lucrurile intr-un alt fel decat prin prisma acumularii de bunuri.Tocmai datorita acestui lucra,pentru el Samuel era un om realizat si puternic,un om caruia greu ai fi putut crede ca i s-ar fi putut intampla una ca asta.Era destul de greu pentru batranul avocat sa-l vada acum intr-o lumina diferita,in lumina vulnerabilitatii in fata mortii,asa ca ceru sa i se mai repete o data adevarul :
-Am cancer,Harry ! Asta insemna ca mai am doar cateva luni la dispozitie…Intelegi acum de ce ma grabesc ?
-Este imediata nevoie de un testament ! concluziona avocatul de indata ce se dezmetici din soc.
Mister Speidel zambi cu amaraciune.
-La asta ma gandeam si eu adineaori…Ce-ar fi sa te ocupi si de treaba asta cat mai curand ?
-Desigur.Am insa o intrebare,daca vrei cinica,dar fireasca din moment ce tot ma voi ocupa de treaba asta : cine va fi beneficiarul ?
-Beneficiarii ! specifica mister Speidel.
-Beneficiarii ? aproape ca striga avocatul,imbatat de ideea unei posibile parti din imensa avere,acum ca nu mai erau prea multi in preajma lui Samuel si ca divortul cu Alice fusese incheiat.Incepu sa zambeasca deja,gandind ca s-ar fi putut alege chiar si el cu ceva,dat fiind faptul ca-i fusese loial atata timp.
Pentru ca se gandise cu destula seriozitate la problema aceasta de ceva timp deja,Samuel avu raspunsurile imediat :
-E foarte simplu: 20 % va reveni societatii caritabile “Queen Mary”,40 % va avea domnul Sam Johnson,10 % se vor imparti in mod egal celor mai apropiati colaboratori ai mei : miss Path si mister Harry Heller…
Auzindu-si numele,avocatul zambi cat putu de larg.Se simtea deplin satisfacut cu cele 5 % ce urmau sa-i revina,asa ca-i multumi din priviri,deosebit de incantat.
- …si restul de 30 % va ramane singurului meu prieten,domnului Andrew Morand ! incheie el.
Barbatul ce se gasea in fata lui ramase perplex.
“Cine e acest domn si de ce pana acum n-am auzit niciodata vorbindu-se de el ? se intreba avocatul extrem de curios.Sa primeasca o suma atat de mare din averea lui Samuel si eu sa n-am habar de existenta lui ? Nu e posibil ! decise el.”
Mister Speidel se ridica in picioare,asa ca avocatul ii urma exemplul lasand gandurile ce-l macinau pe mai tarziu.
-Asadar - spuse omul de afaceri,in timp ce-i intinse mana - te vei ocupa tu de acte si cand sunt gata vii sa le semnez !
-Bineinteles.Ne vedem in curand…zise el in timp ce iesea pe usa.
Nu-i mai raspunse.Isi aprinse linistit un trabuc si se aseza pe fotoliul din fata geamului.
-Am luat cea mai buna decizie ! se imbarbata el.
Isi pierdu gandurile in mijlocul rotocoalelor de fum pe care le scotea si care-l invaluisera.Se ridica curand si deschise geamul,lasand aerul curat sa patrunda in incapere.Se invarti o vreme prin incapere,tragand adanc in piept aroma fina a trabucului,cand deodata se opri in loc.
-Chiar cea mai buna decizie !


Intre timp,Harry Heller se opri chiar langa biroul secretarei.De cum iesise pe usa isi puse in gand s-o traga de limba pe miss Path.Pentru asta,in ciuda lipsei de atentie ce i se dadea,el continua sa nu se miste.Tusi de cateva ori usor,in barba,ca se se faca remarcat.
Cufundata cu nasul in hartii,femeia abia acum il observa :
-Oh,domnule Heller…ma scuzati…Va pot ajuta cu ceva ?
Pentru ca stia cat de tare detesta Samuel indiscretia ezita cateva secunde,pana la urma insa,curiozitatea invinse :
-Da.Oarecum…cred…
-Spuneti,domnule.
-As vrea - incepu el destul de nesigur - sa-l cunosc pe domnul Andrew Morand.Ai cumva idee cam pe unde pot sa dau de el ?
-Desigur.Este de altfel extrem de simplu,domnule avocat…Din cate stiu, locuieste in casa de oaspeti a domnului Speidel.
-Da ? De cand ? intreba avocatul,din ce in ce mai surprins.
-Asta chiar ca nu v-o pot spune ! incheie ea discutia,enervata de atitudinea aceea atat de iscoditoare a barbatului si coborandu-si privirea la loc in hartiile ei.
Domnul Heller nu mai insista,ci se retrase multumit spre locuinta domnului Speidel,sperand sa dea de acel Andrew Morand.Stia ca asta avea sa-l deranjeze tare mult pe omul de afaceri,dar in interesul clientului sau favorit,merita orice efort,chiar si acela de-a trece peste propria-i vointa.
Enigmaticul personaj il intampina chiar de la intrare.Avocatul il analiza cu ochiul celui ce cauta in slabiciunile omului din fata lui punctele forte ale viitoarei victorii.Spre surprinderea lui insa,descoperi in domnul Morand un individ extrem de educat,a carui infatisare vorbea de la sine si-ti impunea respect inca de la prima vedere.
Andrew il pofti inauntru si-l invita sa bea impreuna ceaiul de dupa -amiaza.Aici fu cucerit aproape complet.Calmul si bunavointa cu care acest om il tratase il facura pe Harry Heller sa simta nevoia sa fie cat se putea de sincer,motiv pentru care se apuca sa-i povesteasca despre intentia lui Samuel de-a-l trece in testament.Cum nu uitase nici un moment motivul pentru care venise,isi puse in gand sa faca si-o mica analiza psihologica,de aceea facuse aceasta dezvaluire si pentru a-i observa reactia,dar spre surprinderea avocatului ea fu extrem de diferita de ceea ce se asteptase el c-avea sa fie.Barbatul ramase blocat cateva secunde,vizibil surprins neasteptat de aceasta veste,dupa care vorbi calm si hotarat :
-Nu e drept.E o suma mult prea mare,care n-ar face altceva decat sa ma incurce…Mai bine s-ar fi gandit el insusi la o intrebuintare cu mult mai eficienta…
Dupa ce-i fu dat sa auda un astfel de raspuns,avocatul ramasese cu gura cascata.Se asteptase la orice alta reactie,dar nici o clipa nu se gandise ca era posibil ca un om ce parea din toate celelalte puncte de vedere perfect normal,sa refuze in felul acesta o astfel de oferta.Se abtinu insa de la oricare alt comentariu si,din ce in ce mai intrigat,multumi politicos gazdei sale si se retrase.
-Ori e cel mai naiv dintre oameni,ori e cel mai viclean pe care l-am intalnit eu intr-o cariera de patruzeci de ani ! vorbi el de unul singur,in timp ce iesea pe poarta.
Cum n-avea el insusi un raspuns,nu vedea ce i-ar fi putut comunica lui Samuel despre acest studiu efectuat pe cont propriu.
“Sa-si fi dat seama de adevaratul motiv al vizitei mele ? Nu cred,doar am mascat atat de bine…La urma urmei stia ca eu de fapt il cautam pe Samuel…”
Se ascunse in masina si astepta ca Andrew sa iasa,cu rabdarea vulpoiului batran ce stia bine ce-avea de gand sa faca.Convins ca nu putea fi zarit,Harry Heller isi aprinse linistit un trabuc si statu asa,cu privirea atintita asupra casei.Trecura aproape doua ore pana cand il zari in sfarsit pe domnul Morand.Il urmari cat se putu de atent si,pentru ca acesta se urcase in masina si o luase in josul strazii,inspre iesirea din cartierul rezidential,avocatul se tinu dupa el.Dupa o vreme masina urmarita se opri pe-o straduta ingusta.De aceasta data,Harry Heller ,manat de o curiozitate de neinfrant,astepta in capatul ei si urmari cu atentie,pentru a nu pierde nimic din ceea ce se intampla.Andrew coborase din masina si se indrepta spre o cladire mare,dar destul de veche si de neingrijita.Abia atunci observa si el ca barbatul pe care-l urmarise isi lepadase hainele elegante ce le avea pe el atunci il intampinase si ca acum purta o salopeta jerpelita.
-Ce-nseamna asta ? se intreba el,din ce in ce mai curios.
Isi mai aprinse un trabuc si-si pironi privirea asupra acelei cladiri,incercand sa n-o scape din ochi.
De aceasta data trecura patru ore pana cand urmaritul isi facuse aparitia.Cara un sac mare,pe care-l inghesuise in portbagaj,dupa care se schimba la loc in hainele cele bune si porni masina.
Avocatul,enervat pana peste poate de misterul ce inconjura intreaga intamplare,continua sa se tina dupa el.Reusise sa-l intrige intr-atat de tare,incat s-ar fi tinut dupa el si o luna daca ar fi fost necesar.
Se oprira abia la iesirea din oras,la capatul unui pod.De departe,de la o distanta de vreo doua sute de metri,Harry Heller privea intreaga scena: in intampinarea lui Andrew iesira o sumedenie de copii.El le intinse sacul acela ciudat,dupa care,cautandu-se prin buzunare,le mai intinse ceva.
-Ce mama dracului se intampla aici ? tipa avocatul,pierzandu-si rabdarea.Nu-i nimic,zise el,am sa aflu eu…
Astepta cateva minute pana cand il vazu pe domnul Morand indepartandu-se,dupa care se duse sa stea de vorba cu copiii aceia.Urmatoarea oprire o facu in fata cladirii aceleia,in fata careia asteptase mai ndevreme.O curiozitate fara margini pusese stapanire pe el,si-si promisese sa nu se intoarca acasa pana cand n-avea sa afle totul.


Intre timp,Samuel se intoarsese acasa.Fu intampinat de Andrew,care cu o falca in cer si una in pamant,ii ceru explicatii :
-A fost pe aici Harry Heller…
Samuel se uita la el destul de mirat.
-Cum adica a fost Harry Heller pe aici ?
-Ei bine,a fost ! Cum indraznesti sa te comporti cu atata egoism ? trecu el direct in miezul problemei.
-Ce ? striga mister Speidel,de-a dreptul zapacit.Ce tot vorbesti tu acolo ?
-Harry Heller mi-a spus totul ! Mi-a spus ca intentionezi sa ma treci in testament si ca vrei sa-mi lasi 30 % din averea ta ! apasa el fiecare cuvant.
Samuel se aseza pe fotoliu.Fata lui Andrew nu exprima nimic bun.Parea mai degraba nervos,decat multumit - dupa cum ar fi fost firesc.Reactia asta de revolta i se paru chiar deplasata,dar continua discutia pentru ca lucrurile sa se poata lamuri mai bine :
-Da.Si,ce-i asa de jignitor in asta ca sa reactionezi in felul asta ?
-Credeam ca te cunosc…Se pare ca m-am inselat ! marturisi el,dezamagit.
Mister Speidel casca ochii mari si-l privi de parca in fata lui se gasea un nebun.Aproape ca nu-i venea sa creada ce-i era dat sa auda.
-Ia stai ! opri el potopul acela de reprosuri.Ce nu-i in regula ? Ce ti se pare anormal si nelalocul lui ?
-Dumnezeule !izbucni Andrew.Nici acum nu pricepi ? Toti acei bani…Nu-i merit ! Nu-mi sunt necesari ! Dar,in egoismul tau,refuzi sa vezi lucrurile altfel decat in cel mai convenabil mod pentru tine insuti.Probabil ca gandesti ca in felul acesta ai putea muri linistit,asa stiind ca ai reusit sa obtii recunostiinta vesnica a celor din preajma ta…Nu ? De ce n-ai inchide tu ochii linistit,stiind ca noi toti cei pe care ne-ai indatorat,vom fi obligati sa te preaslavim vesnic ?
-Ei,haide …Ce prostii tot indrugi tu acolo ? Cui ai vrea sa-i las,daca voi sunteti singurii apropiati pe care-i am ?
-Noi ? striga Andrew.Si cei care nu au ce sa manance ? Si cei care nu au unde sa doarma ? Si cei care nu au ce sa imbrace ? Toti acesti semeni ai tai nu sunt ei oare apropiatii tai ?
Furios pe Andrew si pe sine,el ii arunca in fata ultimul argument pe care-l mai avea :
-Ca sa te linistesti,afla ca am lasat 20 % din averea mea fundatiei “Queen Mary” !
Era cat se putea de convins ca asta ii va inchide gura definitiv prietenului sau,asa ca zambi multumit.Spre deosebire de zambetul sau,cel al lui Andrew fu mai degraba amar.
-Da,Samuel.Uite asa ti-ai cumparat un loc de invidiat in memoria pozitiva a londonezilor…
Incheiase fraza,accentuind ultimele silabe,de parca ar fi vrut sa sfasie cu vorbele invelisul snobismului si al superficialitatii cu care se imbracase prietenul sau.
-Dar ce spun eu: londonezi ? Nu ! De fapt tu crezi ca astfel ti-ai cumparat un comfortabil loc in Rai …
Isi dadu seama ca exagerase,dar era putin cam prea tarziu.Indignat de nedreptatea cu care-l tratase amicul sau si umilit si epuizat de acesta esuare in a face ceea ce considera el ca trebuia,Samuel isi pierdu puterea de-a mai lupta.Boala,destinul si esecul il apasau prea tare ca sa mai poata sa se bata pentru a-si impune propriul adevar.
“Si care adevar,la urma urmei ? “ gandi el.
Atitudinea asta atat de noncombativa si imaginea aceea atat de trista a omului de langa el,il induiosara pe Andrew.Stia ca ar fi trebuit sa vorbeasca cu calm si luciditate,dar uitase.Nu faptul ca-i lasase lui banii il enerva atat de tare,ci modul acela inca atat de obtuz in care omul de afaceri privea viata.
“ E ca si cum am stat degeaba alaturi de el…Inca spera ca banii lui il vor ajuta sa cumpere totul…Inca ne priveste ca pe niste obiecte de-acolo,de dincolo de vitrina…”
Se aseza si el jos,aproape de Samuel.Isi pleca rusinat capul si ingropandu-si fata in palme,ramase asa cateva zeci de secunde.Se simtea umilit de propria-i rautate si de modul acela atat de scapat de sub orice control in care izbucnise.
-Imi pare rau ca te-am numit egoist ! incerca el sa imbunatateasca lucrurile si starea de spirit a domnului Speidel.Eu insumi am fost astfel mai devreme…Stiu ca intentia ta a fost sa ma ajuti si-ti sunt recunoscator pentru asta,dar eu nu am nevoie de toti acei bani,fiindca viata mea este cu mult prea simpla ca sa mai prea am ce face cu atatia bani. Si,drept sa-ti spun,imi place asa cum e ea acum !Poate ca suna cinic,dar nu am la indemana alta metoda de-a discuta lucrurile,din pacate…Atunci cand tu nu vei mai fii,eu voi pleca pentru totdeauna in India.Planuiesc asta de ceva vreme,dar fiindca eu cred in destin si in faptul ca fiecare dintre noi avem o misiune de indeplinit aici,permite-mi sa gandesc ca a te ajuta pe tine sa-ti imbratisezi cu zambet si impacare soarta,face parte din misiunea mea…
Mister Speidel il privi destul de circumspect.Era pentru prima oara in viata cand purta o astfel de discutie si toate treburile astea il ameteau intrucatva.Nu se simtea deloc pregatit pentru o asemenea conversatie si nici nu era prea convins c-ar fi avut vreun sens,din moment ce toate povestile astea cu : destin,misiune,Rai sau Iad – nu erau nimic palpabil,ci mai degraba iluzii.Nu-l incercase niciodata curiozitatea de-a cerceta acest domeniu ; fusese toata viata lui cat se putea de legat de realitatea pe care o simtea si,din punctul lui de vedere,aceasta era singura cale normala.Acum insa,cand Andrew ii pomenise de toate astea,ceva in interiorul lui incepuse sa vibreze usor…
“Si daca,adevarul, pe care-l caut cu atata patima in aceasta vreme din urma,se gaseste tocmai aici,la confluenta dintre realitate si imaginar ?” medita el.
Alunga insa curand aceste idei din mintea lui,pentru ca n-avea nici un sens sa complice lucrurile mai mult decat o facuse pana acum.
“Realitatea este ceea ce vezi ! isi spuse el hotarat.Adevarat este ceea ce atingi,si atat !”
Isi aminti de Andrew.Il zari,asa cum statea ingandurat in fata ferestrei, si zambi.Era multumit ca gasise in sfarsit prietenul pe care-l cautase intreaga lui viata ;se plictisise pana la refuz de ifosele si ipocriziile celor ce-i fusesera alaturi atatia ani.Ii revenira in minte ultimele cuvinte pe care le rostise acesta.
-Da chiar,Andrew,ca aproape ca era sa uit,asa cum m-ai luat cu toate minunile alea,spune-mi, te rog :ce ai de gand sa faci in India ?
Sigur pe el,mult mai calm decat fusese inainte,ca si cum abia acum si-ar fi amintit si el de telul pe care-l avea,Andrew Morand ii explica incantat :
-Am sa-mi caut singura ruda pe care o mai am :pe Samira,sora geamana a sotiei mele…Apoi ma voi dedica in totalitate vietii pe care imi doresc s-o am de foarte mult timp.Asa ca,vezi tu,acei bani imi sunt folositori in masura in care am nevoie sa-mi platesc drumul pana acolo,si atat !
-Nu te inteleg! Esti singurul om care nu iubeste banii…Si stiu ca nu faci pe ipocritul !Dar chiar ca asta nu pot sa inteleg !
-Oh,Samuel …I-am iubit,si inca cat ! Atat de tare i-am iubit ca am fost in stare sa pun in pericol viata familiei mele si sa-i sacrific…E o patima atat de periculoasa...Nu-mi vorbi despre o astfel de iubire,c-am cunoscut-o…Nu mi-a adus nimic bun,din contra ! Am inteles ca toate mofturile acelea pe care mi le satisfaceam nu erau decat bazaconii si nu-mi erau absolut deloc necesare.Asadar,cu banii aceia pe care vrei sa-i lasi unui om ce-ti este aproape strain,adica mie,ai putea sa ajuti chiar tu oameni ce se gasesc in nevoie.Nu lasa lucrul asta pe mana unor societati de caritate,bucuros ca in felul acesta ai scapat de grija de a-ti mai bate capul.
-Dar ce-ai impotriva fundatiei “Queen Mary “?
-Oh,nu intelege gresit ! Nu pun nici o clipa la indoiala bunele intentii ale acestei fundatii,dar stiu din proprie experienta cat de “eficienta “este aceasta implicare lipsita de contact.Nu-i suficient sa arunci niste bani,trebuie sa te si ocupi ca ei sa ajunga acolo unde este cu adevarat nevoie.Pentru asta,am o idee care mi se pare grozava : ce-ar fi ,draga Samuel,daca ai infiinta chiar tu o fundatie ?
-O fundatie care sa-mi poarte numele ? intreba el,vizibil incantat de idee.
-Fie si-asa !spuse Andrew zambind.Desi,trebuie sa recunosc ca optiunea mea se situeaza mai degraba inspre anonimatul faptei bune…Gasesc de prost gust aceasta nevoie de-a darui,specificandu-ti identitatea.Atunci cand dai din toata inima,nu faci din asta un motiv de orgoliu si mandrie,fiindca asta ar insemna ca vrei sa scoti in evidenta asa-zisa ta noblete…Imi pare cu mult mai implinit acest gest,atunci cand te intereseaza mai putin elogiile si mai mult soarta acelora carora le faci acest dar.
Il puse pe ganduri toata acea dicutie despre caritate,atat de neobisnuita pentru el.
“Samuel Speidel sa daruiasca ? Samuel Speidel generos si altruist ? Daca ar auzi rivalii mei ar decide in mod sigur ca mi-am pierdut mintiile…”


A doua zi dis de dimineata Harry Heller intra destul de temator in biroul lui Samuel.Presimtirea ca avea sa auda vorbe grele de la puternicul om de afaceri nu-i daduse pace intreaga noapte.Nici nu-si inchipuia cum ar fi putut sa existe vreo sarcina mai complicata pe lumea asta,decat aceasta de-a-i explica domnului Speidel motivul pentru care nu se putuse abtine sa-si bage nasul in treburile lui.Dar,spre marea lui surpriza,acesta il primi destul de relaxat :
-Buna dimineata,Harry Heller !
Timid si nerabdator sa intre direct in subiect,avocatul trecu direct la ceea ce-l nelinistea mai tare :
-Draga Samuel,n-am vrut nici o clipa sa ma amestec in treburile tale,doar ca…
-Despre ce vorbesti ?
Surprins,domnul Heller se intreba daca nu cumva Andrew Morand pastrase tacerea.
-Nu ai nici cea mai vaga idee despre ce vorbesc ?
-Nu prea…Numai daca nu te referi cumva la vizita ta de ieri,cand ai avut ocazia sa-l cunosti pe bunul meu prieten Andrew Morand…
-Da,exact.
Intuind tensiunea ce-l incerca in acele momente pe avocatul sau,Samuel se hotari sa-l linisteasca :
-Nu-ti fa probleme,dragul meu Harry…Nu m-am suparat,din contra,pot spune ca mi-ai fost de un real ajutor,caci altfel as fi facut o mare greseala…
-Nu,acum gresesti ! Omul acela merita cu adevarat toti acei bani !M-am interesat…l-am urmarit chiar…
-L-ai urmarit ?
Harry Heller,din ce in ce mai agitat,se fataia incoace si incolo,incapabil sa-si gaseasca locul.Era atat de tulburat ca Samuel chiar se intreba daca nu cumva avocatul incepuse sa-si piarda mintile.Rosu in obraji,cu parul zburlit,avocatul masura intreaga incapere dintr-un capat in celalalt,cu pasii lui nesiguri; remuscarile ii incercau sufletul si acum regreta cat putea incapacitatea lui de-a-si tine-n frau curiozitatea.
-Da,l-am urmarit !marturisi el inca o data.Concluzia mea este cat se poate de clara :Andrew Morand este demn de intreaga ta consideratie.El merita cu adevarat toti acei bani,in ciuda scepticismului cu care eu am privit initial intreaga situatie…
-Nu-i vrea ! se grabi imediat sa-l anunte Samuel.
Avocatul zambi pentru inceput,dupa care izbucni in adevarate hohote de ras :
-Cum adica, nu-i vrea ?
-Pur si simplu nu-i vrea !
In viata lui nu se confruntase cu un astfel de paradox.In general,oamenii pe care-i intalnise se luptau ca fiarele pentru astfel de mosteniri,erau dispusi chiar sa se sfasie…si,omul acesta care avea atata nevoie…
-De ce l-ai urmarit,vulpoi batran ? il intreba Samuel pe un ton cat de cat glumet.Ce-ai vrut sa aflii ?
Incurajat de atitudinea calma si intelegatoare a domnului Speidel,avocatul continua sa explice cum statusera lucrurile :
-Am fost atat de intrigat de aparitia aceasta,aproape meteoritica,a lui Andrew Morand in viata ta,ca efectiv am fost pus in alerta.Fiindca este de datoria mea sa-ti reprezint interesele,am hotarat sa verific personal care era situatia „de facto”…La prima privire m-am linistit cat de cat,dar pentru ca eu sunt omul care nu crede decat in probe si fapte concrete,am mers mai departe.Socul pe care l-am avut a venit abia atunci…
-La ce te referi ? intreba curios si nerabdator mister Speidel.
-Cred ca nici macar tu,care pretinzi ca le cunosti pe toate,nu stii nimic despre aceasta enigmatica fata a prietenului tau…Dupa ce pleci de acasa,omul acesta isi schimba comoda lui imbracaminte cu o salopeta muncitoreasca…
-Cu o ce ?
-Lucreaza la o fabrica de paine cu jumatate de norma.
-De ce ? intreba Samuel extrem de surprins.
-Am fost acolo si m-am interesat…Bineinteles - se impauna avocatul - ca am si aflat din ce cauza : munceste pentru cateva paini si ceva maruntis…
-Asta-i prea gogonata !striga mister Speidel.Vorbesti prostii…La ce i-ar trebui lui toate astea ?
-Cu tot respectul,dragul meu Samuel,dar te inseli ! Nu spun nici o prostie,ci doar adevarul gol-golut.Ei bine,chiar ca nu stii nimic…Am vazut cu ochii mei.Zilnic ajuta in felul acesta o gramada de oameni ce locuiesc intr-o baraca,undeva sub un pod la iesirea din oras.Of,daca i-ai auzii cum vorbesc despre acest binefacator al lor…
N-apuca sa-si termine fraza,ca Samuel il si apuca de brat si-l trase afara din birou.
-Du-ma acolo,Harry !
Batranul avocat se indrepta impreuna cu mister Speidel spre locul pe care-l vizitase doar cu o zi in urma.Parca masina sus pe pod si coborara.
Samuel privi cu atentie in jur.Se aflau pe un pod vechi,pe care se parea ca nu prea se mai circula.Se apleca peste balustrada si descoperi curand o baraca,pe cosul careia se strecura un firisor de fum ce se risipea aproape instantaneu in aerul din preajma.In apropiere,o gramada de copii alergau prin tufisurile salbatice din jurul baracii.
Sprijinit cu ambele coate de marginea gardului de protectie,omul de afaceri observa in tacere aceasta goana nebuna a copilariei,lipsita de orice interes pentru ceea ce se intampla in jur.Erau fericiti cu lumea lor,asa cum era ea - constata el,zambind nostalgic.Naivitatea si lipsa de grija pentru ceea ce insemna ziua de maine ii facea sa nu se gandeasca la ceea ce avea sa urmeze si,intr-un fel,ii ajuta sa poata merge mai departe.
“De altfel - gandi el - cum ar fi putut ei realiza dramatica lor situatie,daca singurul univers pe care-l cunosc deocamdata este doar acesta din care ei fac parte acum ? Mai tarziu ,atunci cand vor iesi din lumea ce se intinde dincolo de stramtul lor perimetru …abia in acea clipa are sa se iveasca in sufletele lor intrebarea,caci termenul de comparatie pe care-l vor avea le va dezvalui tristetea povestii pe care au trait-o.”
La aceasta rascruce se gasise si el candva si,in ciuda faptului ca trecusera destui ani,amintirea impactului ramasese la fel de vie,caci nimic nu este atat de intens precum durerea.Constientizase destul de repede ca avea de ales intre drumul drept si…celalalt drum.Cea mai adanca triste a sa fusese faptul ca nimeni nu era in preajma pentru a-i explica calea pe care ar fi trebuit s-o urmeze…Alegerea apartinuse instinctului !



Cativa dintre copii se apropiara de ei.Samuel le intinse cateva monede,pe care ei le privira bucurosi.Se repezira la ele si incepura,mai in joaca mai in serios,sa se impinga unul pe celalalt,sa-si care pumni…
“S-a ivit deja in ei sfasietoarea gheara a urii…remarca Samuel.Foamea si frigul,durerea si nevoia – toate aceste batalii duse pentru supravietuire sunt arareori depasite fara ca sa lase in urma lor,in sufletul celui ce invinge,recea si intepatoarea ura.”
Contactul direct cu aceasta lume din care el insusi cu greu se smulsese,avea inca acelasi efect,chiar si dupa cateva zeci de ani.Lacrimi fierbinti ii inundara ochii si peste toate aceste farame de amintiri pluti ca o umbra plapanda imaginea propriei mame…
-Da,nimic nu e intamplator pe lumea asta !spuse el cu glas tare.Nu l-am intalnit fara motiv pe Andrew…
Se urca in masina coplesit de tristete.Imaginea de dinainte il zguduise puternic.Ce-l miscase intr-atat ? Nu stia nici el cu exactitate : drama acelor oameni ori ignoranta in care traise atatia amar de ani…Un singur gand ii strabatea mintea si nu-l putea alunga : uitase prea devreme ca pe lumea aceasta se mai nasteau inca saraci…



CAPITOLUL IV : ZIDURI DARAMATE



Blestemul nostalgiei scoase la iveala in Samuel Speidel nevoia imediata de-a obtine lichiditati.Facuse un proiect impreuna cu Andrew ,in ceea ce privea fundatia pe care hotarase s-o infiinteze si care avea sa poarte numele mamei lui.
La sfarsitul lunii iulie,Harry Heller il anunta ca treburile erau ca si rezolvate in ceea ce privea lichidarea firmelor si ca singurul lucru care mai lipsea era semnatura lui.Hotarara ceremonia de incheiere a contractelor si de predare a bunurilor pentru data de 25 iulie.
Acesta avea sa fie ultimul pas pe care Samuel avea sa-l faca pentru propria-i eliberare si,chiar daca asteptase cu destula nerabadare acea zi,in chiar seara de dinainte,o stare ciudata puse stapanire pe el.Toata noaptea se foise in pat pana la ivirea zorilor,cand reusi sa atipeasca pentru o ora.
La sapte il trezi Andrew,aducandu-i cafeaua.Ca niciodata,o bau in dormitor.Sorbi incet,cate o gura,incercand din rasputeri sa ignore nodurile pe care le simtea in stomac.Se imbraca apoi si porni,pentru ultima data pe drumul spre birou.
Epuizat,psihic si fizic,el pastra tacerea pe tot parcursul drumului.Ochii lui incetosati de suferinta,urmarira fiecare imagine ce-i aparea pe dinainte,de parca ar fi incercat in felul acesta sa-si reconstituie drumul vietii din ultimii douazeci de ani.
Masina opri in fata cladirii si el statu pe loc cateva zeci de secunde si-o admira.Un val de neputinta ii cuprinse sufletul .O viata intreaga nu stiuse ce era aceea o bucurie,singura satisfactie pe care o avusese fusese munca lui si in ea investise tot ce era mai bun in el.Traise pentru ea cu aceeasi pasiune cu care un amant se arunca in bratele femeii adorate,si devenise astfel singurul lucru de pe lumea aceasta pe care-l facea cu adevarat bine.Iar astazi…venise momentul despartirii !
“Ce inseamna victoria ? reflecta el in timp ce urca fara graba scarile catre birou.Ani intregi de sudoare si energie pentru un minut,doar atat,un minut de glorie ! Si-n acel blestemat de minut in care vrei sa te bucuri cu intreaga ta fiinta de succesul tau,realizezi ca esti incapabil,fiindca ai uitat intre timp cum este sa te bucuri…Incordarea luptei a alungat pentru totdeauna din tine puterea de-a te relaxa.”
Inauntru fu intampinat de Harry Heller si de viitorii proprietari.Ii saluta respectos,dupa care se aseza la biroul sau si-l atinse usor cu mana,de parca ar fi dorit sa smulga lemnului invechit,timpul pe care i-l daruise.
Avocatul ii puse hartiile in fata si-i arata locul in care trebuia sa-si aseze semnatura.
Intinse mana dupa stilou.Pentru intaia data in existenta lui,un tremur usor ii strabatu intregul brat.Ofta usor,dupa care iscali prima pagina a contractului.Dupa ea urmara celelalte si totul fu realizat intr-un mod atat de mecanic incat ai fi putut avea senzatia ca nu facea altceva decat sa mazgaleasca niste simple hartii.
In cateva minute se sfarsi totul.Aseza calm stiloul in buzunarul de la piept,intinse mana celor prezenti,salutandu-i,dupa care parasi cladirea,cu ochii inecati in lacrimi.Fusesera suficiente cateva minute si un strop de cerneala pentru ca el sa arunce deoparte zeci de ani de zbucium permanent.
Andrew,care-l urma in masina,fu izbit de imaginea prietenului sau.Parea atat de departe si atat de trist,ca pur si simplu nu stia cum sa-l poata aduce inapoi.Undeva,la intersectia acelui sfert de ora,cat trecuse de cand intrara in birou si-l parasira,se schimbase ceva,si acel ceva - era cat se putea de vizibil - era chiar viata lui Samuel.El parea,acum la plecare,mai batran si mai apasat de destin ca niciodata.
Zilele urmatoare fura ingrozitoare pentru mister Speidel.O depresie puternica se instala pe neasteptate si zgudui totul in jur.Andrew incerca sa rezolve problema de unul singur,dar cum nu reusise prea mult,apela la ajutorul lui Sam Johnson.Acesta veni in fuga si,spre surprinderea lui,il gasi pe Samuel intr-o stare in care nicicand nu-si imaginase ca avea sa-si vada fratele.
Tolanit intre perini si paturi,cu fata ingropata intre ele,el zacea pur si simplu,imun la tot ce se intampla in preajma.Draperiile nu fusesera trase si micul dejun zacea neatins pe noptiera.Situatia pe care o constata era grava si Sam pricepu imediat cat de periculos era.
-Este inacceptabil ! spuse el,pe un ton de repros.
Nu i se raspunse in nici un fel.Samuel statea in capul patului si privea trist si neimpacat pe fereastra,gandindu-se la firmele lui pe care le abandonase,gandindu-se la aceasta prima despartire dintr-un lung sir ce-avea sa aibe loc in curand.
-Nu poti continua in felul acesta ! indrazni Sam sa-l apostrofeze.
Tonul vocii lui il deranjase probabil,fiindca reusi pana la urma sa-l trezeasca din gandurile sale.Isi privi fratele mirat,dar asta fu singura reactie.
Intre timp veni in camera si Andrew,incercand si el sa-i atraga atentia:
-Nu cred ca ar trebui sa te gandesti la toate aceste lucruri care-ti fac numai rau…
Ii auzea cat se putea de bine si era constient de bunele lor intentii,dar nu putea sa le raspunda.Nu era pregatit sa accepte ce urma sa se intample si gura lui transmitea acest semnal prin mutenia ei.
Abandonara orice incercare de dialog pentru moment,dar se incapatanara sa ramana acolo,pana cand el avea sa le vorbeasca.
Majordomul le aduse doua cafele si ei se asezara in fata televizorului,urmarind stirile.Incercau sa-i lase lui Samuel impresia ca-l ignorau,si asta pentru ca se lansara curand intr-o polemica destul de aprinsa pe tema liberalismului si conservatorismului politic.
Discutia dura cateva minute si chiar devenise destul de tensionata,cand un gest de-al lui Samuel le-o curma.Volumul sonorului fusese dat la maxim si mister Speidel,care se ridicase,asculta absorbit sloganul unei reclame televizate.
Cei doi se privira unul pe celalalt,intrebatori.El ridicase receptorul si forma un numar.La cateva secunde dupa aceea il auzira comandand produsul din reclama de mai devreme,dupa care observara socati cum aseaza receptorul inapoi in furca,zambind satisfacut.Un aer de multumire se asezase proaspat pe obrazul lui Samuel.
Rasufland usurati,cei doi se abtinura sa participe in vreun fel,multumindu-se sa-l urmareasca.
Nu trecu mult si-l vazura ridicandu-se si indreptandu-se spre incaperea din capatul holului,care adapostea biroul sau.Cei doi il urmara in liniste.
Samuel deschise seiful cel mare,ingropat intr-unul din zidurile camerei si,privind cu lacomie teancurile de bani cladite in interior,incepu sa le mangaie cu atingeri usoare,pline de afectiune.
-Si nici macar nu sunt toti !striga el,in timp ce intreaga fata i se lumina de-o bucurie ascunsa.
Imediat dupa aceea,se intoarse spre cei doi,care erau siguri ca el isi pierduse mintile si le striga :
-Am atatia bani si pana acum n-am facut altceva decat sa strang !Pentru ce ?
La fel de grabit si entuziasmat,se intoarse in dormitor si se aseza in fata televizorului.Isi petrecu acolo urmatoarea ora,schimband din cand in cand canalele,cu pasiunea cu care numai un dependent o face.
Sam si Andrew continuara sa participe in mod indirect la intreaga scena,fiindca nici unul dintre ei nu se simtea in stare sa scoata vreo vorba.Samuel continua sa formeze numere de telefon si sa faca comenzi,cu bucuria unui copil pe care-l pui sa-si aleaga jucaria preferata.
O vreme continua in ritmul acesta si sfarsi prin a comanda o serie de obiecte ce,foarte putin probabil,ca aveau sa-i si fie necesare.Doar ca astfel,in ziua aceea,Samuel Speidel descoperi ceva cu mult mai important - ceva ce Sam si Andrew nu reusira sa intrezareasca in spatele nelinistii si entuziasmului sau -descoperise ca undeva in interiorul sau statuse ascunsa o placere pe care si-ar fi putut-o satisface oricand,dar pe care si-o refuzase mereu : placerea de-a cheltui.Asta il vindeca pentru moment…
Perioada urmatoare,insotit fie de Sam,fie de Andrew,el se arunca vijelios in toate marile magazine.Sentimentul ca-si putea cheltui banii pe toate porcariile,fara sa dea socoteala cuiva,nici macar lui insusi,ii strecura in suflet o placere noua si extrem de multumitoare.
Acum,pentru prima oara,simtea ca era mai aproape cu un pas de libertate.Dupa ce ani intregi se luptase cu demonul avaritiei si facuse economii,obsedat de teama de-a nu ajunge iarasi in pragul saraciei,el reusise sa se dezrobeasca de corvoada calcularii,impartirii si dramuirii banilor.In doua saptamani se nascu un alt om,o fiinta care descoperise ca banii nu fusesera facuti doar pentru a fi stransi si tinuti prizonieri intr-un cont,asa ca,curand,el deveni un client obisnuit al reclamelor televizate ce intampina cu entuziasm fiecare noua aparitie si,mai ales,un om ce-si uitase pentru o vreme drama,refugiindu-se in placuta iluzie a prezentului.Curand insa,el avea sa descopere o alta placere,cu mult mai interesanta :aceea de-a calatori.Incantat de perspectivele pe care ar fi putut sa i le ofere,Samuel hotari ca era timpul sa cunoasca lumea din care facea parte.Ignorand cu desavarsire riscurile pe care le-ar fi putut implica o astfel de aventura in situatia in care el se gasea,il anunta pe Sam ca planuia sa plece intr-o calatorie in Egipt.
Decizia lui fu intampinata cat se putea de prost :
-N-are nici un rost sa te apuci acum de astfel de lucruri.Nu-ti dai seama cat poate fi de periculos pentru tine ?
-Periculos ? De ce ?
-Pentru ca sanatatea nu-ti permite un astfel de drum ! raspunse Sam,hotarat sa se opuna.
-Prostii ! Ma simt mai bine ca niciodata.Dar iti multumesc oricum,pentru ca imi aduci aminte in permanenta de situatia in care ma gasesc,asta in ciuda eforturilor mele de-a-mi concentra atentia in cu totul alte zone…spuse el pe un ton cat se putea de ironic.
-Deocamdata te simti asa,dar mai tarziu…De ce te prostesti ? incerca doctorul Johnson sa-l descurajeze.
Samuel insa,incapatanat ca un catar,trecu peste sfaturile pretioase ale acestuia si-l convinse ca starea lui psihica depindea in totalitate de implinirea acestui vis.
De voie de nevoie,pana la urma Sam se vazu nevoit sa cedeze,dar asta se intampla abia dupa ce Samuel ii promisese ca avea sa se prezinte la un consult.
Peste cateva zile,mister Speidel isi indeplini promisiunea si aparu la cabinetul lui.Dupa cateva investigatii,ce-i drept,facute la modul general,cu mirare,dar si cu multumire,doctorul Johnson constata ca sanatatea fratelui sau era inca intr-o stare extrem de buna.Asta-l intriga peste poate,asa ca-l ruga sa-si mai faca un set de analize complete.Dupa indelungi insistente,reusi sa-i smulga promisiunea de-a repeta analizele,dar asta numai dupa ce avea sa se intoarca din calatorie.
-De ce ? intreba doctorul Johnson.Doar nu dureaza prea mult…
Arborand un aer triumfator,multumit de rezultatele investigatiilor,Samuel se indrepta spre iesire zambind.Se opri in prag si intorcandu-se cu fata la Sam,ii raspunse :
-Pentru ca nu vreau sub nici o forma ca rezultatele sa ma prost-dispuna !


Sam Johnson se vazu silit sa se supuna hotararii fratelui mai mare,asa ca zilele urmatoare asista neputincios la pregatirile pentru calatorie pe care Samuel le facea cu atata entuziasm,incat parea mai degraba un joc nebunesc de copii.Lui i se alatura si Andrew care,la fel de rezervat,banuia ca nu era tocmai lucru curat in toata treaba asta si ca de fapt bucuria debordanta a lui Samuel nu era decat o reactie nervoasa la o realitate insuportabila.Stiau amandoi,dar nici unul nu avea curajul s-o marturiseasca,ca in spatele entuziasmului se ascundea ranjind sfidator,o foarte mare tristete ce,mai devreme sau mai tarziu,intr-un fel sau altul,avea sa iasa iarasi la suprafata.
Mister Speidel insa nu-i baga deloc in seama,el finaliza toate treburile cu aceeasi patima cu care pornise pe drumul acesta de la inceput si,cand sosii ceasul plecarii,porni la drum plin de energie.
Urmatoarele saptamani,insotit de Andrew,el vizita Africa si America de Nord.Totul se desfasura pe fuga si era extrem de obositor,dar Samuel se urca in avion in permanenta incarcat de aceleasi emotii puternice,gandindu-se mereu ca urmatorul loc pe care avea sa-l viziteze,avea sa fie cel in care urma sa descopere acel “ceva” dupa care tanjea si dupa care tot alergase.Cheltuise deja o mica avere,dar tot nu se saturase.
Daca pentru inceput,singurele placeri pe care le avea erau vizitele la muzee,mai tarziu ele se extinsera si in alte zone.Incepuse cu cazinourile,dar si asta il plictisi destul de curand,asa ca-si continua periplul prin celebrele restaurante ale Las Vegasului.Si de parca asta n-ar fi fost deajuns,el aduna in preajma lui tot felul de companii a caror valoare era cel putin indoielnica.
Andrew,care asista revoltat la toata aceasta risipa de timp si energie,incerca sa-l faca sa se razgandeasca,dar n-avusese prea multi sorti de izbanda.Cum stia de dinainte ca n-avea nici un rost sa faca prea multe presiuni,il lasa sa-si traiasca “tineretea” si astepta cu calm momentul potrivit.
Atitudinea aceasta atat de toleranta a lui dadu roade destul de repede,asa ca ziua aceea mult asteptata sosii destul de curand.
Erau pe atunci chiar in Franta,pentru ca Samuel insistase sa fac un tur al principalelor tari europene.Pentru inceput,el repetase si aici experientele anterioare si pentru ca Andrew gasea absolut inutila perindarea asta dintr-un loc in alt loc,din moment ce tot nu vizitau nimic,ci numai cluburile,barurile si restaurantele,hotari sa se retraga in singuratatea camerei de hotel si sa-l lase pe Samuel sa-si faca de cap. Pentru ca dadea semne tot mai evidente ca-si pierduse simtul realitatii,Andrew,fara sa se opuna in vreun fel,nu facu altceva decat sa remarce cu tristete caraghiosul joc de suprafata pe care-l juca prietenul sau.Ametit in permanenta de aburii alcoolului si de farmecele,atat de perfect calculate ale prostituatelor de lux,el se aruncase,ingrozitor de inconstient,in toata aceasta mascarada,sperand,in naivitatea lui,ca asta avea sa-i umple golurile ce le-avea pe dinauntru.
Legat la maini si la picioare,Andrew se intrista tot mai tare simtind nefericirea si neputinta acestui om.
“Fiecare isi alege varianta sa proprie de destin !incerca el sa se consoleze.Asadar,orice om isi este dator lui insusi cu propria lui incercare…”
Prin aceleasi nelinisti trecea si Samuel,doar ca exista o diferenta majora intre cele doua puncte de vedere.Daca intreaga lui viata fusese un exemplu de verticalitate si seriozitate,acum cand se despartea de conditia omului ce cunoscuse avantajul controlului si al puterii,incerca sa se agate cu toate fortele de tot ceea ce-i mai ramasese din viata,indiferent de mijloacele de care era nevoit sa se foloseasca pentru asta.Intelesese ca avea un important atu :banii,ori ei puteau cumpara aproape orice,chiar si placerile tineretii pierdute,numai ca descoperise lucrul acesta cu mult prea tarziu si incercarea aceasta atat de falsa si de stangace de-a trai o varsta pe care o lasase demult in urma,il transformase intr-un caraghios.
Dar nici o minune nu tine mai mult de trei zile ! - cel putin asa umbla vorba prin popor si adevarul este ca ea nu-i numai asa,o vorba,ci are samburele ei de intelepciune.In cazul lui Samuel,spre marea usurare a lui Andrew,mirajul recuperarii anilor pierduti,se risipi la fel de brusc si de repede precum aparuse.
Intr-una din diminetile ce marcau sfarsitul lunii octombrie,el il gasi pe Samuel acasa,asezat in fata semineului,citind o carte.Mirat,bunul lui prieten se aseza alaturi de el si constata curand ca nu mirosea deloc a bautura si ca parea perfect treaz.Surprins de intorsatura pe care o luasera lucrurile,el continua sa-si bea cafeaua in liniste,temendu-se ca prin vorbele lui sa nu strice cumva armonia aceea atat de noua ce plutea in jurul lor.
Mai nerabdator sa vorbeasca era insa Samuel,asa ca incepu in felul acela stangaci in care o facea de fiecare data cand se simtea cu musca pe caciula :
-Nu pari prea incantat sa ma vezi prin preajma !
-Ba da.Nici nu ai idee cat de tare ma bucur ! raspunse scurt Andrew.
Iritat de stilul acela telegrafic prin care se exprimase vorbaretul lui prieten,el continua sa insiste :
-Nu se prea vede…Nu spui nimic,doar stai si privesti in gol,de parca ai fi vazut cine stie ce naluca.
Nu primi insa nici un raspuns la provocarea pe care i-o aruncase.Andrew stia foarte bine cum era cu adevarat Samuel si,de altfel nici nu trebuia sa fii vreun fin psiholog pentru a-i descifra enigma personalitatii sale.Era un om destul de simplu,care,in general,isi spunea pasul fara prea mari rezerve.Isi manifesta cu acelasi curaj,atat bucuria,cat si tristetea sau mania – cu acea siguranta cu care o face numai omul ce stie ca nu are nimic de pierdut,niciodata.Probabil ca disparuse ceva din siguranta aceasta in clipa in care aflase ca o iminenta fatalitate era pe cale sa-i spulbere viata ; firea sa deschisa ca mod de manifestare a reactiilor,devenind intr-o anumita masura de nepatruns,dar asta nu se intamplase neaparat pentru ca se temea de efectul ce l-ar fi avut asupra lui reactia celor din jur,ci mai degraba pentru ca se simtea incapabil chiar el sa accepte cu seninatate frustrarea,nelinistea,disperarea si chiar libertatea ce-o nascuse in el prezenta mortii.
Intelepciunea si experienta dura a vietii il ajutara pe Andrew sa inteleaga inutilitatea reprosurilor,in special acum cand prietenul lui pricepuse de unul singur cat de mult gresise,asa ca nu insista in nici un fel si continua sa pastreze tacerea.Stia ca ea spunea mai mult decat o mie de cuvinte despre felul in care el percepuse zbuciumul omului de langa el.
Pentru ca-si dadea seama ca Andrew il citise ca pe-o carte deschisa,Samuel vorbi cat de putu de direct :
-Ei bine,cred ca a venit timpul sa ne intoarcem acasa ! Nu de alta,dar am stat prea mult timp plecati si trebuie sa recunosc,m-am cam saturat sa tot alerg asa ca un hoinar.
O liniste,la fel de nepatruns ca si inainte,continua sa invaluiasca camera.De aceasta data fu intampinata cu nervozitate.Mister Speidel ridica semet capul si-l privi drept in ochi pe cel care-i era in apropiere :
-Ce nu-i in regula ? Toata viata mea am facut ce-am vrut si tu ai pretentia ca acum cand sunt la final,sa incep sa invat cum e sa fii dadacit ? Ma simt ca un handicapat !
-Dar nu te-a dadacit nimeni…vorbi Andrew,in sfarsit.
-Bazaconii…minciuni…De parca eu as fi chior si nu vad decat lucruri ce nu se pot vedea ! striga el,aruncand cu furie,cat colo,cartea pe care o avusese in maini.Crezi ca nu-mi dau seama ca-ti stau pe limba o sumedenie de cuvinte si de reprosuri ?
Andrew se ridica in picioare.Nu voia in nici un chip sa inceapa o cearta,asa ca hotari ca era cel mai cuminte sa paraseasca camera inainte de-a incepe sa spuna vorbe pe care ar fi dorit sa le pastreze pentru el.Se intoarse insa din drum si-i arunca din zbor cele cateva cuvinte ce chiar ca-i stateau pe limba :
-Nu,Samuel ! Nu cred ca te deranjeaza reprosurile mele,ci ceea ce tu nu poti suporta acum,sunt de fapt propriile tale reprosuri,sunt remuscarile ce-ti macina sufletul si ti-l zguduie pentru timpul pierdut,asa ratacind pe un drum gresit!


Revenirea la Londra se petrecuse la fel de brusc si de neasteptat,cum fusese si plecarea.Sam Johnson ii intampina la aeroport cu o mina destul de bizara.Nici el nu indrazni sa-i spuna prea multe lui Samuel,dar era vizibil cat de tare il suparase.
Cu toate ca trecusera deja doua luni de cand isi vazuse fratele si se asteptase sa intalneasca un om apasat si macinat de boala,in tot acel timp nu se schimbase nimic.Starea aparent excelenta in care se gasea organismul fratelui sau il soca pur si simplu,fiindca nega toate cunostiintele lui medicale.
Cu toate astea el continua sa simta dezaprobare si indignare si,spre deosebire de Andrew,el nu se chinui deloc sa le mascheze.
Bineinteles ca Samuel observa imediat,astfel ca o stare de incordare puse stapanire pe el.Toata viata fusese obisnuit sa-si poarte singur de grija,iar acum,agitatia asta din jurul lui,incepuse sa-l calce pe nervi.Nu simtise de prea multe ori in viata afectiunea apropiatiilor,asa ca se obisnuise sa nici nu o astepte ; pentru asta,nici nu visase vreodata sa primeasca din partea cuiva atentia excesiva a celui ce se simte legat afectiv de el.Stia ca Sam tinea la el intr-un mod special,dar pana cand cu boala,nu fusese nici macar o data sufocant in atitudinea pe care o avusese.Ori acum,era insuportabila permanenta lui preocupare pentru felul in care-si traia viata.
Ca un copil ce vrea sa ascunda,in felul lui glumet si pur,boacanele facute,mister Speidel incerca si el aceasta postura.Lua un aer de nazdravan ce nu-si imagina nicidecat amploarea greselilor sale si-apoi extrem de relaxat isi provoca fratele la conversatie :
-Spune-mi Sam,cum arata Londra fara fascinanta personalitate a lui Samuel Speidel ? Mi-a dus dorul ?
Sam Johnson zambi.Undeva in adancul inimii,fratele lui simtea cu totul altceva,dar,pentru cine stie ce motive,inca refuza s-o marturiseasca.Hotari sa nu-i faca jocul :
-Esti de-a dreptul nebun ! spuse el extrem de serios.Ai plecat pentru o saptamana intr-o amarata de calatorie si te intorci dupa doua luni…Tot ce-ai putut gasi sa ma intrebi a fost propozitia aceasta stupida ?
Luat prin surprindere de neobisnuit de taioasa atitudine a acestuia,Samuel ramase mut pret de cateva zeci de secunde.Ceea ce-l infuriase cel mai tare fusese tocmai stilul acela mamos cu care indraznise sa-l abordeze,si pentru asta hotari sa-i dea o replica imediata,de aceasta data cu un aer cat de putea de matur :
-Nu vreau sa par un rautacios,dar nu crezi draga Sam ca sunt suficient de mare ca sa-mi dau seama si singur de consecintele faptelor mele ? Te tot agiti atat cu sanatatea asta a mea,de parca mi-ar mai folosi la ceva…Ori poate ca ar trebui sa ne prefacem ca am uitat adevarata situatie in care ma aflu ?
Sam si Andrew fusesera scuturati bine de tot de brutalitatea raspunsului.Nici unul nu gasi puterea de-a schita macar vreun gest.Pur si simplu tacura.
Insa Samuel,intens atins de adevarul cuvintelor ce tocmai iesisera din gura lui,deveni din ce in ce mai agitat :
-Si,spune-mi atunci,draga domnule doctor Johnson,la ce dracu sa-mi mai ajute aceasta grija exagerata pentru starea sanatatii mele,din moment ce tot o sa dau ortu’ popii ? La ce sa-mi pierd timpul ? Crezi ca este o placere sa stiu ca voi pleca pentru totdeauna cine stie unde ?
Revolta lui era perfect justificata.Oricine ar fi inteles reactia omului in fata unui sfarsit ce nu putea fi in nici un fel evitat.Totusi,parea nedrept felul in care descarcase tot acel zbucium,fiindca nicicare dintre cei doi n-o meritasera.Intentiile lor fusesera bune,acum insa era prea tarziu ca sa mai poata opri potopul :
-…spuneti-mi voi atunci altceva ! continua el sa zbiere.Vi se pare drept ca eu sa fiu nevoit sa plec tocmai acum cand am ajuns sa am aproape totul ? Vi se pare acceptabil destinul meu de-a fi fortat sa dispar inainte de-a fi descoperit in modul cel mai palpabil si constient,ce inseamna viata si ce rol am avut eu in jocul acesta minunat ? Care dintre noi este egoistul,dragul meu frate ? Eu,pentru ca mi-am permis sa te ingrijorez,nerespectandu-ti sfaturile,sau tu,care n-ai inteles ca aceste ultime luni reprezinta sansa mea de-a trai cu adevarat ?
Masina oprise intre timp in fata casei dar,nici Sam si nici Andrew nu gasira curajul de-a face vreun pas in afara.Primul care deschise usa fu chiar Samuel.Abia dupa ce coborase reusi sa scoata la iveala si ultimele frustrari pe care le carase dupa el ca pe-un balast pana-n aceasta dupa-amiaza:
-Habar n-aveti cat este de sfasietor sa te agati cu intreaga ta fiinta de-o farama de viata ! Habar n-aveti cat efort am depus ca sa pot sa continui sa lupt pentru aceasta farama ! Si acum,cand am reusit in sfarsit,vreti sa ajung sa renunt ? Ei bine,aflati ca nici o secunda nu are sa-mi treaca prin cap sa o fac ! Am sa ma tarai,am sa-mi zdrelesc genunchii daca trebuie,si tot n-am sa renunt sa traiesc in singurul mod in care consider eu ca se poate,adica : DEMN ! Atata timp cat mai se zbate in mine chiar si-o singura picatura de energie,voi continua sa savurez viata, ca orice alt om nomal,si nu ca un invalid; si,nu-mi voi transforma sub nici o forma aceste ultime clipe intr-un prizonierat in propria-mi camera,si mai ales in propria-mi boala !
Cu aceasta tulburatoare fraza isi sfarsi Samuel discursul de intoarcere acasa.Andrew si Sam ramasesera muti.Amandoi gandeau aceleasi lucruri,dar nici unul nu avu puterea de-a vorbi.Desigur ca banuisera ca zilele nu puteau fi usoare pentru Samuel,dar nicicare n-ar fi crezut vreodata ca mai exista in el atata viata si ca se agata cu atata disperare de ea.
Socul acestei descoperiri lasa urme adanci pe ambele laturi ale „baricadelor”.Odata cu cei doi,Samuel insusi dezvaluise fata de sine intensitatea fricii si disperarii ce-l macinau,constientizand ca dincolo de fragilii pereti ai aparentei zacuse,intr-un zbucium teribil si cutremurator,speranta si dorinta de-a trai.In ciuda faptului ca verdictul final fusese dat si creierul lui preluase acea informatie,intregul corp,intregul suflet,toate continuau sa se agate de viata,sfidand cu o forta nebanuita vecinatatea mortii.
Discutia aceea nu mai fu reluata niciodata.Nici Samuel si nici prietenii lui nu mai indraznira sa se gandeasca vreodata la cele spuse in acea zi.Cu totii aflasera suficiente lucruri si simteau ca n-avea sens sa mai rascoleasca inca o data acea mocirla a suferintei umane.
Mister Speidel,dupa ce incercase sa exploreze o lume noua si complet necunoscuta,ramasese cu nimic altceva deact cu un gust amar.Cautarile in directia aceea fusesera ingrozitor de inutile ;revenise acasa,convins ca-n acest loc avea sa inteleaga mai clar motivul nelinistii sale.Aici,departe de agitatia si forfota societatii,isi putea aduna gandurile cu acea limpezime cu care dorea s-o faca.Nu se impacase cu situatia lui,dar intimitatea si linistea caminului sau ii adusesera pentru o vreme o oarecare pace in suflet.Era doar repaosul de dinaintea unei alte batalii…
Ascuns in dosul draperiilor biroului sau,reflectase indelung la prezentul pe care-l traia: in doar cateva luni dobandise o experienta la care nu reusise sa ajunga in cele cateva zeci de ani pe care le parcursese.Invatase ca banii,banii aceia dupa care alergase o viata intreaga,nu-i puteau oferi ceea ce-si dorea mai tare.Savurase patruzeci de ani beneficiile averii si-ale puterii,amuzandu-se cand observa efectul aproape hipnotizant pe care acestea il aveau asupra oamenilor simpli,asupra acelor oameni ce visau ca ceea ce i se intamplase lui sa li se petreaca si lor.
Astazi,acest gand nu-i aducea pe fata decat un zambet plin de amaraciune; si,ca si-altadata,pe atunci pe cand se intampla ca monotonia servialitatii anturajului sau sa-l scarbeasca,se refugie in stramtul,dar inepuizabilul spatiu al interiorului sau.Se arunca cu intreaga pasiune asupra numeroaselor volume de carti ce-i captuseau peretii biroului,disperat sa le auda glasul plin de intelepciune,visand sa gaseasca citind raspunsul pe care se incapatana cu atata inversunare sa-l caute.
O astfel de zi fusese si aceasta-n care George,majordomul sau,ii adusese un plic pe care il asezase in cea mai mare liniste pe birou.Il desfacu incet si fara chef.Constata ca era o invitatie la festivitatea de decernare a premiilor Societatii Britanice de Comert si Industrie.Initial o arunca deoparte,convins ca nu-si dorea o astfel de seara,dar imediat dupa aceea mintea i se lumina si-o idee noua isi facu loc.
-Voi merge !La urma urmei aceasta e ultima sansa de-a-l face cunoscut pe adevaratul Samuel Speidel,caci altfel,ar insemna ca viata mea n-a fost decat o frumoasa minciuna si ca eu am trait strivit de un strain ce a cules laurii muncii mele.


In seara de 27 octombrie,mister Speidel,dupa cum hotarase,isi facu triumfatoarea intrare in sala cea mare a clubului,insotit fiind de Andrew si de Sam Johnson,pe care reusise cu greu sa-i convinga sa participe la aceasta festivitate.Se asezara in primele randuri si asistara plictisiti la discursul tinut de presedintele clubului.Dupa mai bine de douazeci de minute se anunta in sfarsit inceputul momentului in care aveau sa se decerneze premiile,moment pe care mister Speidel il astepta mereu cu aceeasi emotie ca si prima oara cand asistase la el.La un moment dat,vocea ca de tenor a presedintelui Arthur Spencer ii rasuna puternic in urechi :
-Marele premiu al Societatii Britanice pentru Comert si Industrie pe anul 1968 se acorda impreuna cu intreaga noastra consideratie domnului Samuel Speidel !
Ca prin ceata auzi el atunci miraculosul anunt.Nu se asteptase nici o clipa ca asta sa i se intample tocmai acum,dupa ce asteptase sa obtina acest trofeu nenumarati ani.Venise tocmai pentru ca avea intotdeauna un interes deosebit fata de aceasta festivitate de decernare si fiindca se strecurase mereu in sinea lui o usoara invidie fata de cei ce erau premiati,dar acum,cand numele lui fusese cel pe care domnul Spencer il rostise,i se parea ca visase.
Langa el,Andrew ii dadu un ghiont usor.Se ridica in picioare aproape paralizat de surpriza si pasi spre tribuna.Arthur Spencer ii intinse mana felicitandu-l si inmanandu-i pretiosul trofeu.Trecu aproape un minut pana cand Samuel fu in stare sa vorbeasca.Asezat acolo sus,cu toate reflectoarele indreptate asupra lui,in fata acelei multimi,pe care o simtea,dar a carei imagine se pierdea in intunericul salii,el isi traia cel mai inaltator moment al sau.
Orbit de lumina,nu reusi sa descopere in bezna salii decat un singur chip : cel al tanarului disperat ce incetase sa traiasca intr-o iarna a lui 1930 si care astazi isi cerea dreptul de-a reveni la viata.Cateva lacrimi se ivira in coltul ochilor sai imbatraniti.
-Omul pe care il aveti in fata,incepu el,nu este si nici nu a fost vreodata cel pe care aveti pretentia ca-l cunoasteti…Sunt zeci de ani de cand incearca cu disperare sa iasa la suprafata adevaratul Samuel,ani in care i-am refuzat cu incapatanarea unei lasitati de care nu sunt tocmai mandru,dreptul sau de-a exista.L-am ascuns si l-am negat atata amar de vreme pentru ca mi-era frica…pentru ca nu credeam in el…Viata m-a silit insa.V-o datorez …I-o datorez …
Tusi usor de cateva ori,inecat probabil de emotia ce-l cuprinsese cu totul.
Intreaga adunare se cufundase in liniste si nici un alt zgomot in afara de tusea lui seaca nu tulbura in vreun fel tacerea salii.
Intr-o ultima ezitare,el isi mai arunca o data privirea spre intunericul de nepatruns,incercand sa ghiceasca reactia distinsilor membri ai clubului.Cum insa,nu putea intrezari nimic,mai degajat ca niciodata in viata lui,isi asuma riscul si continua,hotarat sa faca lumina :
-Pentru mine totul a inceput in iarna lui 1930.Fara acea data exacta,fara acel moment de cumpana,nimic nu ar mai fi fost la fel astazi…In America…un tanar de 23 de ani…aproape un copil…emigrat de putin timp din Anglia impreuna cu fratele lui mai mic.Rataceau amandoi,flamanzi si inghetati de frig pe strazile de la periferia orasului Chicago si nici o mana intinsa nu-i alina,nici o vorba buna,nici o speranta in inima…Departe de casa,departe de viata – asa cum exista ea in cursul ei firesc – cei doi asteptau cu teama ivirea zorilor.Pentru ei,ziua ce avea sa vina nu putea fi altceva decat o alta incercare din care ar fi putut sa iasa mai rau sau poate deloc.Numai ca-ntr-o zi,cineva de acolo de sus,poate Dumnezeu,ne-a oferit o sansa,una singura.A fost suficient ca viata mea si a fratelui meu sa se schimbe definitiv !…
Facu o scurta pauza,cat pentru a lua cateva inghitituri de apa.Nervozitatea aproape-l strangula si-n acest scurt ragaz incerca sa distinga reactia din jurul lui,dar spre nelinistea sa absoluta,intreaga audienta inghetase mirata si nerabdatoare sa afle continuarea povestii.In fata lor,omul care cunoscuse gloria in cele mai intime adancituri ale ei,barbatul ce-i fascinase vreme de cateva decenii,imbatranit brusc si mai vulnerabil ca niciodata,isi dezvaluia in sfarsit misteriosul trecut.
Ei toti fusesera protejati inca de la nastere de titlurile nobiliare,de averile si de familiile lor.Nici unul dintre ei nu traise la limita cea mai de jos a suportabilitatii,aceasta despre care le vorbea mister Speidel astazi si nici unul nu sondase terenul acela mlastinos al destinului.Pentru ei o astfel de poveste parea desprinsa dintr-un roman de aventuri ce-i intriga si-i atragea totodata.
-Si,daca sunt astazi asezat la aceasta tribuna – continua el – si onorat de prezenta si gestul domniilor voastre,este pentru ca atunci cand viata mi-a intins mana,am apucat-o fara sa sovai si fara sa fiu macinat de remuscari.Banii cu care am inceput primele mele afaceri provin dintr-o geanta ce mi-a cazut din cer !...
Da,asa este ! striga el dupa ce o rumoare puternica insotise incredibila lui afirmatie.Dupa cum aveam sa realizez abia ceva mai tarziu,acea geanta apartinea unui clan mafiot din Chicago…
De aceasta data vocile extrem de revoltate ale auditoriului intrerupsera fluenta discursului.Pentru o societate preacum cea englezeasca,o astfel de marturisire era considerata aproape o blasfemie.
-Un membru al mafiei americane ? se auzi o voce agresiva din spatele salii.
-Nu e posibil !strigara altii in cor.
-Nu vom accepta niciodata !
Samuel insa,in ciuda acestor reactii atat de agresive,nu-si pierdu cumpatul absolut deloc.El stia cat se putea de bine ca o astfel de interpretare ar fi insemnat sinuciderea lui sociala,asa ca simti imediat nevoia sa se explice :
- Nu e cazul sa reactionati in felul acesta,stimati colegi !vorbi el,cat se putea de calm.Pot sa va jur cu mana pe inima ca nu am fost,nu sunt si nici nu voi fi vreodata membru ori colaborator al vreunei organizatii mafiote,fie ea americana,italiana,ori de alta origine !
Ultimele cuvinte reusira sa convinga,astfel incat vacarmul din sala se potoli incet,incet.
-Dar,daca ar fi fost intradevar asa – preciza el – nu as fi ezitat astazi,pentru nimic in lume sa fac aceasta marturisire in fata onorantei dumneavostra prezente…
Un ropot puternic de aplauze insoti aceste vorbe.
In cele din urma se restabili linistea si el reusi sa-si reia ideea :
-Dupa cum va spuneam,acea geanta mi-a cazut pur si simplu din cer…La propriu.Avusese loc o reglare de conturi intre ei,cand eu impreuna cu fratele meu,ingroziti cum eram,asistam la toata acea scena din ascunzatoarea noastra.De undeva de sus a aterizat chiar langa aceasta ascunzatoare geanta cu pricina.Cand am gasit-o,ceva in mine ezita,dar pana la urma foamea si frigul au invins convingandu-ma de nevoia absoluta de-a o pastra.Bineinteles ca acum as privi un astfel de gest ca pe un fel de furt,insa in acele ore…Adevarul este ca astazi,spre deosebire de atunci,imi pot permite luxul de-a vorbi despre moralitate ! In iarna lui 1930 ar fi fost insa o mare prostie.Si-apoi,nu ca s-ar putea justifica cu adevarat o fapta imorala,dar realitatea este ca banii aceia au facut mai mult bine atat mie cat si celor din jurul meu aflandu-se in posesia mea,decat ar fi putut s-o faca ramanand in continuare in proprietatea acelor oameni.In acea noapte am considerat-o o recompensa divina,si-apoi am tratat-o intreaga mea viata potrivit acestui crez : cum ca Dumnezeu sau acel cineva ce-a intervenit in destinul meu,a stiut extrem de bine ce face in clipa in care mi-a oferit oportunitatea. Restul,este poveste .Pentru ca in secunda in care ai posibilitatea de-a investi un capital,cu perseverenta si seriozitate,stiind drumul pe care vrei sa-l urmezi,gasesti fara prea mult efort calea potrivita pentru a-ti exploata la maximum sansa.
Samuel se opri din inflacararea cu care-si sustinuse cauza si ramase asa,expus unei posibile condamnari ori acceptari,cu acelasi curaj cu care infruntase viata,pentru ca indiferent de verdict,sufletul lui era acum usurat.
Pentru cateva zeci de secunde,o liniste mormantala cobori asupra salii.Nimeni nu facu vreo miscare si nimeni nu gasi forta de-a spune vreun cuvant.Intelesesera prea bine cu totii lungul si anevoiosul drum parcurs de catre barbatul din fata lor,dar in ciuda admiratiei pe care o simtisera fata de puterea marturisirii,nicicare dintre ei nu-si asuma raspunderea.Atunci,brusc,precum o furtuna de vara ce risipeste aburii sufocanti ai pamantului,un ropot puternic de aplauze sfarama penibila asteptare.
Luminile se aprinsesera in sala si Samuel intoarse instinctiv capul in directia aceea.Cel care se ridicase in picioare si aplauda cu atata convingere era bunul sau prieten Andrew Morand.Il privi cu recunostinta.
Exemplul lui Andrew fu urmat aproape instantaneu de catre Sam si-apoi de toti ceilalti.In scurt timp intreaga sala rasuna de zgomotul uralelor si aplauzelor.Minute in sir dura acel moment atat de inaltator si Samuel fu incapabil sa-si mai stapaneasca lacrimile.In acea memorabila clipa parea mai tanar,mai viu si mai liber ca niciodata.Starea aceasta il coplesi in totalitate si-l incuraja,astfel ca simti nevoia sa adauge si ultimele vorbe pe care-si mai dorea sa le rosteasca :
-Si,pentru ca satisfactia mea sa fie completa,gasesc ca este necesar sa amintesc ca n-as fi ajuns pana aici niciodata fara ajutorul scumpului meu frate,doctorul Sam Johnson,a carui identitate am ascuns-o pentru mult timp din motive cat se poate de intemeiate…
Membrii clubului privira cu totii inspre Sam,care primi acest neasteptat moment de glorie cu timiditatea omului ce nu-i obisnuit sa paseasca in primele randuri.
-De asemenea – continua el discursul – trebuie sa multumesc minunatului meu prieten Andrew Morand,pentru sustinerea pe care mi-o acorda atat de neconditionat,inca din clipa in care l-am cunoscut…
Aplauze furtunoase insotira si aceasta fraza.Un entuziasm general cuprinsese intreaga sala de festivitati si toata aceasta energie pozitiva pe care cei de fata i-o transmiteau in felul acesta,ii facu bine lui Samuel care era mai multumit ca niciodata.
-…si nu in ultimul rand,vreau sa-mi exprim recunostinta si admiratia mea intreaga fata de domniile voastre,pentru toleranta cu care ati intampinat aceasta clipa de spovedanie a mea si care nu face altceva decat sa va innobileze mai profund si cu adevarat.
Ultimele cuvinte starnira adevarate explozii de bucurie pe care Samuel le intampina cu emotie si generozitate,raspunzand cu propriile lui aplauze adresate celor prezenti.
Coplesit de sentimentele nascute in el de acea neasteptata acceptare,indrazni sa-si finalizeze discursul cu ultima dintre marturisiri eliberandu-se pentru totdeauna din inchisoarea secretelor,ce-l tinuse prizonier in propria lui lume pentru atatea luni :
-Chiar daca risc sa dau o nota mult prea sobra,chiar dramatica,acestei seri,nu am sa plec de aici fara ca eu personal sa explic motivul curajului meu.Am crezut si am simtit nevoia ca in seara aceasta,seara in care inteaga mea activitate si intreaga mea viata au fost sarbatorite,incununate si chiar imbogatite,sa fie aceeasi cu seara declaratiei mele testamentare…In sase luni,n-am sa mai fiu decat,cel mult o frumoasa amintire ! Destinul imi rapeste sansa de-a ma bucura de eforturile cu care am cladit ceea ce am,strivindu-ma cu fatalitatea unei boli din care n-am sa mai ies niciodata…
Nici un zumzet,nici o soapta,nimic.O tacere adanca,aproape macabra,biciui din senin chipurile celor prezenti.O astfel de veste le cutremura din incheieturi naivitatea,la fel cum o facuse si-n cazul lui Samuel.Desi erau perfect constienti ca asemenea drame puteau sa intervina in viata oricui,oricand,ei,care-l priveau cu atata admiratie pe omul acela din fata lor,gaseau absolut incredibil faptul ca o astfel de nenorocire putea sa apara in felul acesta pana si-n viata lui.Stiau ca moartea avea sa fie finalul tuturor,dar imbatati de dulcele abur al gloriei si al puterii,si ei,ca si Samuel,visau ca ar fi putut-o controla sau amana.
-Cata desertaciune in visele celor puternici !spuse Samuel,intuindu-le parca gandurile.Nu v-am spus aceste lucruri ca sa va intristez intr-un moment atat de minunat precum cel pe care mi l-ati oferit astazi si nici nu am intentia de-a-l umbri cu adevarul unei realitati ce-mi rascoleste in fiecare zi intreaga fiinta.Nu vreau sa-mi rapesc de unul singur bucuria acestei clipe,caci e atat de greu sa mai poti sa oferi bucurie unui om ce se afla la capatul drumului…Daca am ales sa va spun aceste lucruri este pentru ca stiu ca fiecare dintre voi lupta zilnic pentru a dobandi siguranta zilei de maine sau a unei alte zile.Ceea ce imi doresc eu de fapt este ca fiecare dintre domniile voastre sa invete,daca poate,ceva din exemplul destinului meu : nimeni nu e vesnic si nimic nu dureaza intr-atat incat sa poata recupera in vreun fel un timp pierdut.Cei puternici si bogati au mai mult decat le este necesar…continua insa,sa plateasca cu timpul si viata,alte sume,alte castiguri ce n-au sa le foloseasca la nimic,fiindca se vor trezi mult prea tarziu.Mi-as dori sa puteti sa aveti in minte mereu acest adevar : nu va veti mai intalni,dragii mei prieteni,niciodata cu anii pe care i-ati risipit construind nenumarate castele de nisip…in ele va ingropati propria voastra viata !

In seara aceea memorabila incepuse a se naste un alt om,un om care existase dintotdeauna dar care statuse mereu ascuns in spatele ambitiei.Vechiul Samuel disparuse undeva in spatele tribunei,indepartandu-se definitiv si pierzandu-se undeva in negura trecutului odata cu primele lanturi din care se eliberase.



CAPITOLUL 5 :

SCRISOARE CATRE DUMNZEU – VARIANTA PRIMARA



Dupa minunata seara traita in fastuoasa sala din clubul Societatii Britanice pentru Comert si Industrie ziarele incepura sa vuiasca.Ani intregi asteptara si cautara cu disperare vreo informatie despre trecutul lui,iar acum aveau in sfarsit povestea acestui atat de controversat individ.

In dimineata urmatoare Samuel gasi pe masuta din living-room o adevarata colectie de ziare.Dupa ce George ii adusese cafeaua,el incepu sa le rasfoiasca.In absolut toate,pe prima pagina apareau numele si poza lui din momentul decernarii premiului.
-Samuel Speidel inca mai insemna ceva in orasul acesta !ii striga el,mai inviorat ca niciodata lui Andrew,care tocmai intrase pe usa.Ai apucat sa te uiti prin ele ?
-Nu am avut cand,abia ce m-am trezit…De ce intrebi ?
-Of,Andrew…sunt atat de fericit !
-Pentru aseara ? E firesc.Nu e chiar putin lucru sa ridici o sala intreaga in picioare…
Totusi,Andrew nu era deloc un ingenuu.Era extrem de multumit pentru ce se intamplase aseara,dar avea nevoie de mult mai multe dovezi pentru a crede in beneficele urmari pe termen lung ale acelui miraj.Dupa nenumarate momente de depresie,o singura bucurie,oricat de mare ar fi fost ea,n-avea intr-insa puterea de-a alunga definitiv nalucile acelea ce pluteau mereu in preajma prietenului sau.
-Asa e !aproba Samuel.Am cunoscut de-a lungul anilor majoritatea satisfactiilor pe care le poate cunoaste un om in realizarea lui individuala,am cunoscut banii,am avut parte de putere si respect,am trait bucuria si stanjeneala ce-o aduce in viata fiecaruia dintre noi celebritatea.In tot acest timp insa,cel care a trait astfel de inaltari a fost de fapt bogatul om de afaceri si nu,eu…Seara trecuta,clipa minunata a gloriei,pentru intaia oara nu a trait-o el si nu s-a revarsat asupra lui pe de-a intregul.Ea a apartinut in sfarsit baietelului aceluia din trecut…
-Ce baietel? Intreba Sam,care tocmai se ivise in spatele lor.
Samuel se intoarse inspre el :
-Buna dimineata si tie,Sam Johnson ! spuse el zambind.
Doctorul incepu sa rada.Andrew le privea jocul si nu intelegea absolut nimic.Hohote puternice de ras umplura incaperea.Samuel ii dadu o palma usoara peste cap fratelui sau,iar acesta isi privi cu multumire fratele,bucuros sa-l gaseasca intr-o astfel de stare.Nu-l mai vazuse de mult atat de relaxat si pus pe glume.
-Niciodata n-a stiut sa salute dimineata ! ii preciza Samuel lui Andrew.De cate ori aparea la masa dimineata,mama il atentiona cu cate o palma usoara peste ceafa.Adevarul este ca mama te-a iubit tare mult...adauga el cuprins de nostalgie.
Dupa ce amintirea mamei isi facu loc intre ei, zambetul amandurora disparu si-si facu aparitia pe obrazul lor o usoara umbra de tristete si melancolie.Din cand in cand,aceasta umbra ce-i mai veghea inca din inaltul infinitului aducea pacea si armonia intre ei si reusea sa alunge intotdeauna orice alt sentiment ce s-ar fi opus in vreun fel acestei stari.De aceasta data insa,le strecurase in suflet stropul acela de vremelnicie ce le lipsea uneori si care avea menirea sa-i faca mai atenti fata de tot ceea ce era in jurul lor si sa invete sa se bucure de orice clipa de-mplinire pe care din gratie divina le-ar fi fost dat s-o traiasca.
-Ar fi fost tare mandra de tine...simti nevoia sa spuna Sam.Si eu am fost.Iti datorai de foarte mult timp aceasta eliberare de lanturile trecutului ; si,desi o sa sune atat de cinic,trebuie sa spun ca,daca a fost ceva cu adevarat util in tragica veste pe care,din pacate,am fost nevoit sa ti-o dau,pot spune ca acea dramatica dezvaluire te-a redat pe tine,tie.Iluziile,minciunile,acelasi repetat scenariu cu care ti-ai intoxicat sufletul,au inceput sa dispara si-ai inteles ce era mai important : valoarea sinceritatii.Fata de altii,dar mai ales fata de tine…
Samuel isi imbratisa fratele cu drag.Era bucuros ca avea acesti doi prieteni alaturi,fiindca realiza ca s-ar fi putut sa fie si altfel.Ii privi pe amandoi cu recunostinta omului ce stie sa aprecieze minunata intamplare de-a descoperi adevarata prietenie si-i multumi destinului pentru ca nu-l abandonase singuratatii.



La putin timp dupa ce-si traise una dintre cele mai minunate zile ale sale,chiar pe la inceputul lunii noiembrie,Samuel descoperi placerea plimbarilor linistite.Trecuse mult timp de cand nu mai facuse astfel de iesiri,asa ca acum,in ciuda frigului si a ploilor tot mai prezente in peisajul zilnic,infasurat intr-un palton gros,el pasea tacut alaturi de Andrew pe aleile indepartate ale parcului din apropierea casei.
Cum viata noastra este alcatuita din zile,din ore,si nu din ani si epoci,traim uneori momente pe care abia mai tarziu le intelegem la adevarata scara a valorii lor.Un astfel de moment aparu si-n viata lui Samuel pe parcursul acelei plimbari de inceput de noiembrie,moment ce-avea candva sa-i decida viitorul.Atunci insa,el aparu mai degraba ca o lovitura neasteptata.
Andrew,care se fataise toata dimineata de colo colo,negasindu-si locul,ii arunca asa ca in treacat cateva cuvinte,aparent fara sens aparte :
-Am primit de curand o scrisoare…
-De curand ? intreba el,asa intr-o doara.
-De curand...repeta Andrew,sigur pe el de aceasta data.Ieri seara...
-Si ? incerca Samuel sa-si dea seama daca exista vreun motiv pentru care l-ar fi privit pe el treaba asta.
-N-are sa-ti placa prea mult.
-Crezi ,scumpul meu prieten,ca ma mai gasesc in minunata postura de-a mai face mofturi ? preciza el,in timp ce pasea la fel de calm mai departe pe ingustele alei.
Aceasta tacere il rodea pe Andrew care,in final,hotari sa fie direct :
-E din India,de la cumnata mea,Samira.
Pentru ca mister Speidel nu facuse altceva decat sa-i arunce o privire intrebatoare,el se vazu nevoit sa continue discutia :
-Sora geamana a sotiei mele…Nu-ti amintesti ca ti-am povestit ca s-au mutat acolo in copilarie impreuna cu tatal lor,dupa inchierea divortului ?
-Vag…Nu vad insa ce legatura are asta cu mine ? Ce-ti venii sa vorbesti tocmai acum…
Deodata i se dezvalui intregul mister.Daca pana atunci mersese neintrerupt,in secunda in care pricepuse,se opri in loc si,palid la fata,se intoarse inspre Andrew :
-Vrei sa pleci ? intreba el,aproape in soapta.
-Desigur,ma poti insoti…
-Vrei sa-si piarda Sam mintile ? raspunse el,din ce in ce mai trist.
Trecura cateva minute fara ca ei sa-si mai adreseze vreo vorba.Disperat de gandul unei singuratati aproape absolute ce l-ar fi asteptat dupa aceasta plecare,el insista :
-De ce tocmai acum ?
Incurcat de postura in care se afla,Andrew incerca sa se justifice :
-Samuel,o caut pe Samira pentru ca acum vrea sa ma asculte ! N-a reusit sa dea de mine pentru ca am fost prea las ca sa-i permit.Lupta ta mi-a dat si mie putere.Inainte imi doream sa mor,acum nu vreau decat sa fac lumina…Trebuie ca ea sa afle cum si de ce a murit Ariana ! I-o datorez.
Mister Speidel se cufunda la loc in tacerea lui.Pasi mai departe pe drumul ingust dintre copaci si se lasa in voia gandurilor lui.Stia ca plecarea lui Andrew insemna un hop important pe care trebuia sa-l treaca,doar ca nu se simtea in stare asa de unul singur,dar,pe de alta parte,nu si-ar fi dorit sa se comporte atat de egoist fata de omul ce-i era prieten.
-Samuel,daca crezi ca ar trebui sa aman…
-Nu !spuse el hotarat.Du-te linistit.N-ar avea nici un rost sa lasi pe altadata ceea ce acum poti in sfarsit sa faci.
Se folosise de intreaga lui putere de convingere pentru a-l lamuri pe Andrew ca lucrurile stateau intradevar astfel.
„Sunt dezamagit de tine,Samuel Speidel ! se mustra el in sinea lui.Ai devenit dependent de prezenta altora si asta nu e deloc bine…”
Numai ca Andrew,dupa cum avea sa inteleaga,nu era doar atat : un pur si simplu altul ;ci era forta care-l ducea mai departe fara ca sa parcurga acest drum taras,asa cum ar fi facut-o daca acest om su destinul sau n-ar fi fost exemplul ce-l provoca la lupta.Fara acest providential prieten nu avea sa-i mai ramana nimic stabil de care sa se poata agata,decat poate numai propria-i durere.

In ziua de 10 noiembrie,Andrew Morand parasi aeroportul din Londra la bordul unui avion ce facea direct cursa pana la Calcutta.
Dupa ce-si condusese prietenul direct la aeroport,mister Speidel se duse spre cabinetul lui Sam.
-E ingrozitoare singuratatea …incepu el chiar de cand se asezase pe scaun.Mai ales acum cand m-am obisnuit cu bucuriile prieteniei...Vezi tu,cand stiam ca-l gasesc acasa pe Andrew,era cu mult mai usor,fiindca nu era nevoie sa-mi infrunt disperarea.Gandul ca moartea se apropie e cu mult mai inspaimantator in singuratate,moartea e cu mult mai infricosatoare astfel infruntata…
Doctorul Johnson simtea ca aceste lucruri se petreceau in sufletul fratelui sau si o stia de mult,dar cum ar fi putut sa-l impace,daca nu gasise el insusi o solutie pentru a se consola cu ideea ca omul acela avea sa plece definitiv din viata lui ?
-In ultima vreme,continua el,fac lucruri pe care nu le-am facut niciodata si asta ma intristeaza intr-un fel,pentru ca simt ca nu voi mai fii niciodata acelasi si,mai ales,pentru ca se pare ca de fapt pana acum nici nu am fost eu cu adevarat.Si apoi,daca toata viata am fost un om hotarat,care n-a ezitat niciodata sa mearga pe calea lui,asa cum simtea el atunci ca este,constat ca in acest infect prezent pe care il incerc astazi,ma balansez intre doua atitudini de parca as fi un copil speriat.Nu gasesti ca-i aproape comic ? Nu crezi ca-i caraghios faptul ca moartea,sau ma rog,perceptia prezentei sale,poate sa distruga modele de o viata ? In cazul meu ea a scos la iveala cei mai intunecati demoni…cele mai cumplite spaime…m-a transformat intr-un om lipsit de aparare,care a ajuns la apusul existentei sale sa-si contrazica tocmai modul de viata care l-a consacrat.Pana unde am ajunge,daca am trai mereu sub ghilotina finalului ? Ce s-ar intampla ? Exista motive reale pentru lupta noastra efemera ? Asta e lupta pe care trebuie sa o dam ?
Ofta adanc la final,un oftat ce-i scoase din suflet intreaga nedumerire si tristete,un oftat ce vorbea el insusi mai mult decat toate cuvintele pe care le-ar fi putut spune vreodata.
Ofta si Sam,la fel de neputincios.
„I-as spune ceva,dar ce ?” gandi el,in timp ce-o tacere adanca invalui cabinetul.
Statea acolo in fotoliul sau,ghemuit si rusinat de neputinta lui,voia sa deschida gura,dar limba ii era inclestata.Era pentru prima data cand fratele sau ii cerea un raspuns si tocmai acum era incapabil sa-l formuleze in vreun fel.
„Sa-i vorbesc despre nemurire ? Sa-i spun despre nevoia de a crede in posibilitatea de a depasi barierele mortii ? Nici eu si nici el nu credem in astfel de lucruri…Si apoi,n-as face decat sa-l mint frumos,doar de dragul de-a-mi gasi eu insumi linistea.”
-Probabil ca exista o raza de lumina la capatul acestui tunel ! spuse Samuel,destul de nesigur,dar cu intentia de-a-l scoate din incurcatura in care il aruncase fara voia lui.
Aerul asta de optimism fals nu-l prindea absolut deloc.De dragul lui insa,Sam Johnson ii lasa impresia ca reusise sa-l linisteasca.
-Trebuie…
Se ridica in picioare si se opri in pragul usii :
-Poate ca exista…poate o voi gasi…
Sam il urmari cu privirea pana cand disparu la fel de brusc precum si aparuse.Simtea nevoia sa se ridice,sa alerge inspre el si sa-i spuna orice numai sa-i poata alunga durerea,dar ce rost ar fi avut sa-i promita ceva ce probabil nicicand n-avea sa se implineasca.Deseori in viata,asistam cu disperare la stingerea celor dragi noua,si-am vrea sa-i putem opri,am vrea sa le putem lua noi povara.Din prea multa dragoste ? Din egoismul de-a nu putea fi martori la durerea lor ?
-Niciodata nu stim ce trebuie sa facem in cazul acesta…Nimeni nu ne invata cum sa traim moartea oamenilor ce ne sunt dragi…


In timp ce vizita sa il lasase neconsolat si neputincios pe Sam Johnson,Samuel se indrepta lipsit de orice speranta spre cimitirul „Eternity”,punindu-si o intrebare asemanatoare:
„De ce,daca tot murim cu totii,nu se gaseste nimeni care sa ne invete cum sa facem ca sa ne fie mai usor ? „
Pasii ingandurat pe aleea inconjurata de copaci imbatraniti,ce mangaiau cu crengile,intr-o stranie uniune, tarana-n care se topisera atatea vieti.Undeva la mijloc,intre pamant si ramurile fragede,lui Samuel ii paru ca vede tasnind eternitatea.Nu intelesese atunci din ce cauza,dar ii rasari in gand imaginea sevei copacului,seva ce colcaia de amprentele vietilor celor dusi.
-Ma amagesc…spuse el in soapta,in timp ce cauta cu privirea cavoul sau.
Il zari curand.Marmura lui neagra stralucea scaldata de lumina amurgului de toamna.Se apropie cu pasi nesiguri,ca un strain ce nu-si gaseste locul intr-o alta lume.Era maiestos asa imbracat in piatra lui neagra,la fel ca si viata pe care o avusese viitorul sau locatar.Era rece,dar fastuos in tacerea lui atat de sobra ;iti inspira putere,dar si singuratate.Parea de neclintit,dar si ingrozitor de gol,incat pentru cateva minute se transforma in simbolul fara de gres al existentei lui Samuel.
-Va trebui sa invat sa ma acomodez cu viitoarea mea casa…La urma urmei,pentru o vreme ea va fi singura care-mi va mai pastra identitatea pierduta altfel…
Era pentru intaia oara cand il vedea asa,in intregime.Comandase construirea lui in urma cu trei luni.Privi in jur.Pentru un om ce se invatase cu comoditatea,chiar cu luxul,era intr-un fel o consolare sa stie ca va ajunge intr-un astfel de loc.
-Ce ? se mira el de propriile-i ganduri.Ce voi face in acest loc ? Aici incepe eternitatea ! Am cerut-o eu ? Nu ! Mi-e teama de bulgarii aceia de pamant ce mi-ar acoperi si strivi trupul intr-o groapa…mi-e sila de umezeala acelei tarani…Dar,n-ar trebui oare,sa ma tem mai degraba de nemerginita vesnicie ce m-asteapta sa ma risipesc in ea ?

Parasi nervos cimitirul.Fusese o idee ingrozitor de neinspirata sa vina aici,fiindca nu se simtea cu nimic mai bine.
-Nu vreau nici cavoul…nici vesnicia…Vreau viata,atat doar.Vreau sa traiesc !


Noaptea ce urma se trezi brusc pe la ora patru.Un cosmar ingrozitor il cutremurase atat de tare incat picaturi reci de transpiratie i se prelungeau pe spate.Se scula din pat inca buimacit.Visase ceva,si cum visul are darul de-a-si mai prelungi putin dupa trezire perifericele consistente in realitatea ce-i succede,isi lasa puternic amprenta pe fragilul echilibru al domnului Speidel.
Se aseza coplesit pe fotoliu si incerca sa si-l aminteasca in cele mai mici detalii.Nu fu nevoie de prea mult efort ca intregul film sa inceapa sa se deruleze iarasi :
„Se facea ca era ingropat in cavoul sau maiestuos si ca murise.La putin timp dupa slujba de ingropaciune,in prima noapte petrecuta acolo,revenise inapoi la viata.Primele fractiuni de secunda trai o bucurie imensa,dupa care,intelegand ca era inchis in acel loc,incepuse sa bata cu putere in capacul din lemn masiv al sicriului.Pana la urma,in mod miraculos,reusi sa-l indeparteze,iar cand se ridica,zari dincolo de coparseu o alta lume,o lume a saraciei.Iesi destul de timid si patrunse in lumea aceea.Oameni saraci,cu haine rupte si duhnind a mizerie,incepura sa se agate de el,bucurosi sa aibe un oaspete atat de important.
Dupa o vreme,cineva il anunta ca Dumnezeu avea sa vina sa stea de vorba cu el.Ceilalti il condusera pana aproape de acel loc total diferit de ceea ce vazuse pana acum.Astepta pentru un timp,nesigur de ceea ce avea sa spuna,dat fiind ca nu se pregatise deloc pentru o astfel de intalnire.Nu crezuse nicicand in povestea asta cu Dumnezeu,asa ca tocmai stabili ca era victima unei glume total nereusite,cand simti ceva in imediata lui apropiere.Nu avea chip sau forma,dar in spatele acelei inexistente prezente,simti cu intreaga lui fiinta incredibila consistenta a unei puteri nemarginite.Din senin,in mintea lui aparura cateva propozitii,pe care acum nu si le mai amintea,dar care stia cu siguranta ca nu-i apartineau.Tot ce-i mai ramasese in minte din acel straniu dialog,fusese o fraza ciudata,pe care oricat s-ar fi straduit,tot n-o mai putea descifra acum :
„Vei muri,dar vei reinvia pentru ca sa poti sa-ti implinesti destinul…”


Ofta.Cele cateva lacrimi ivite,alunecara in jos,arzand cu durerea nasterii lor fiecare particica de piele pe care o atingeau.
-Asadar este adevarat si chiar se va intampla …Voi muri !
Cobori scarile in graba si se aseza la birou.
-Daca tot va fi sa fie asa,striga el tremurand,atunci Dumnezeul acesta in care eu nu cred,dar care se incapataneaza sa-mi zguduie convingerile,va trebui sa-mi asculte propriile intrebari ! De data aceasta,ale mele.
Revoltat,apuca cu o mana stiloul si asternu in fata o imaculata foaie de hartie.In albul inocentei ei avea sa se nasca prima dintre epistolele pe care omul strivit de destinul sau a indraznit sa i-o trimita lui Dumnezeu :



Scrisoare catre Dumnezeu

Draga Dumnezeu,
Numele meu este Samuel Speidel si sunt unul dintre cei mai bogati londonezi.Desi am mari indoieli si nelamuriri in privinta existentei tale si a regulilor cu care,se spune,ca guvernezi lumea noastra dintotdeauna,ma adresez tie ca ultima speranta…De altfel,cui i-as putea explica cat de cruda e moartea,daca nu tie ? Toti ceilalti ar rade ca de o mare prostie pentru ca si ei mor…Asa ca,de ce s-ar mai chinui sa o intrezareasca dinainte,daca nu sunt nevoiti sa o infrunte?
Cand eram copil,mama imi povestea despre tine si-mi facuse chiar si promisiunea ca-ntr-o zi aveam sa-ti simt prezenta in viata mea la fel de real precum o simteam pe a ei.N-am crezut-o niciodata,dar i-am lasat mereu impresia ca am sa inghit candva minunata iluzie pe care se straduia sa mi-o ofere.
Poate ca incep sa o fac pentru ea…poate pentru mine…Oricum,nicicand in toata viata n-am simtit mai acut nevoia de-a crede si de-a spera in existenta ta.Asta probabil,pentru ca pana acum am fost capabil sa infrunt si sa rezolv de unul singur problemele ce ma framantau,dar acum nu pot spune ca mai este la fel de simplu.O sa fiu sincer si o sa recunosc adevarul : da,imi doresc sa cred,caci numai asa mai pot spera,pentru ca numai de la tine imi poate veni salvarea.Daca chiar esti si daca chiar vezi totul,asa cum se spune,ai sa intelegi foarte bine despre ce iti vorbesc,dar daca nu e asa…Nu conteaza.Tot am sa incerc sa-ti adresez nemultumirile si nelamuririle mele,disperat de incalcite si-am sa profit de oportunitatea ce mi-o ofera aceasta scrisoare ca sa-ti cer sa clarifici situatia noastra contractuala…”

-Suna cam dur...spuse el,stergand ultimele cuvinte.

„…pentru a-ti cere sa-mi raspunzi cu sinceritate dupa ce ai fii citit aceste randuri.Ei bine,afla protector al meu si al tuturor acelora pe care-i uiti mereu in haul nemernic al periferiei vietii,ca am fost pe rand dincolo si dincoace de barierele implinirii si cunosc astfel ambele variante prin care incerci sa ne cerni sufletul.Cand esti sarac,gandul ca ai putea ajunge candva in viitor sa ai tot ceea ce-ti lipseste atunci in nesfarsita secunda a umilirii tale,a acelei umiliri pe care nu vei fii capabil sa o uiti vreodata - nici aici,nici dincolo de mormant - iti anesteziaza pentru o vreme revolta si te impinge spre,de multe ori,inselatoarea speranta.Cand esti bogat,este intr-un fel mai simplu ! Consolarea o gasesti in relativa siguranta a banilor si a pozitiei tale sociale si poti astfel sa te ascunzi cu destula dibacie in spatele muncii,a averii si a satisfactiei de a fi capabil sa cumperi cu banii tai aproape totul.Doar ca si asta este tot umilinta,pentru ca rascolesti doar putin acest sigur univers si gasesti in dedesubturile lui tot frica : acea frica pe care o simti,cum ca banii si pozitia ta valoreaza mai mult decat tine.
Se naste atunci intrebarea : daca si saracul si bogatul,nu pot niciunul sa traiasca cu adevarat,unul din teama,altul din neputiinta,de ce le-ai mai oferit aceasta sansa de-a atinge acest miraj : viata ?
Departe de mine gandul de-a te judeca.Nu-mi pot permite una ca sta,la fel cum nu consider ca as avea dreptul sa-i judec pe semenii mei,dar cum poti sa ai pretentia sa emiti judecati de valoare asupra unor oameni al caror destin nu le apartine ?
Privesc cateodata inapoi inspre trecutul meu,si-mi dau seama cat de dificil a fost drumul pana aici.Imi analizez cu tot obiectivismul din mine,atat defectele,cat si calitatile si reflectez pe urma la situatiile cu care am fost nevoit sa ma confrunt si la reactiile pe care le-am avut in acele ocazii.Am fost si rau si bun,am fost corect si generos,dar si nedrept si indiferent.Am fost ce am ales sa fiu,dar am fost si ce n-am vrut a fi.
Gandindu-ma la toate astea imi dau seama ca,la fel ca si mine si ceilalti au reactionat manati de nevoi,de instincte si de un parcurs pe care multi dintre ei nu l-au ales.Omul,se spune,vine din copilaria lui ;omul nu poate sa fie altfel decat asa cum l-a format viata…Si cel mai rau dintre noi,si cel mai feroce dintre criminali este pana la urma personalitatea pe care propria sa viata a format-o.Atunci,cum as putea eu judeca un asemenea om,fara sa cunosc cauzele si conditiile formarii lui ? In aceleasi imprejurari eu insumi as fi putut reactiona asemenea lui…Asadar pot eu spune ca judecata mea are vreo valoare decat cea oferita de relativitatea imprejurarilor ? Deci pacatosul,din acest punct de vedere,este de doua ori judecat pentru pacatul sau : de justitia umana pentru implinirea unui destin prestabilit,si de justitia divina,pentru pacatul acestui destin.Dar cui ii apartine de fapt vina pentru acel destin ?
Pentru asta,eu nu pot crede in valoarea absoluta a justitiei umane si in justetea actelor sale.Stiu ca este absolut necesara,dar nu reprezinta nici pe departe calea spre perfectiune,asa cum o pretinde spiritul ei.Pedeapsa e justa doar in masura in care startul tuturor are loc in aceleasi conditii,ori asta nu se intampla niciodata…
In felul acesta ma vad silit sa aleg,ca orice muritor animat de nesfarsita dorinta de adevar,sa caut o cu totul alta justitie,una superioara noua si despre care se spune ca iti apartine.In cautarea mea,ma lovesc insa de un obstacol : necredinta si indoiala din mine.Pana la urma orice ateu este probabil un om rational,ce cauta sau asteapta in pasivitatea lui religiosa o cale explicabila si logica spre descoperirea ta.
Se spune ca ne astepti pe toti la Judecata de Apoi.Pe mine,potrivit acestei teorii,ma asteapta acest moment destul de curand.Iarta-mi indrazneala,dar nu pot sa nu ma revolt - in ignoranta mea - asupra unei astfel de alternative,atata timp cat nu inteleg cum ai putea sa judeci slabiciunile unui om ce nu a avut posibilitatea sa-si aleaga de unul singur destinul.Tu,detinatorule de adevar absolut,cum poti comite o nedreptate atat de mare ? Cum sa mai pot sa cred in superioritatea justitiei tale,daca e la fel de nedreapta ca si a noastra ?
Ei bine,da,am sa ma revolt cu riscul de-a fi pedepsit pentru indrazneala mea,dar ce nedreapta ar fi aceasta pedeapsa ! Gandeste-te bine : tu ai decis sa exist,si tot tu ai fost acela care a hotarat si limitele si conditiile in care sa se desfasoare existenta mea ;tu ai ales locul si timpul meu,tu ai numit oamenii pe care urma sa-i intalnesc si lumea din care aveam sa fac parte.
Este asta justitie ? Explica-mi !
Daca ar fi sa cred in tine…
Trebuie sa o fac ! Aceasta speranta ma convinge sa incetez sa disper.Fara tine,ce stai ascuns undeva in universul tau la adapost de nefericirea si neputinta fiilor tai…fara tine,eu insumi…tot zbucimul inaintasilor nostri…viata,omul,iarba aerul,lutul,apa,cerul…totul n-ar fi decat o simpla intamplare !
Fie ca esti,fie ca nu,eu tot ma voi incapatana sa te caut,caci doar asa mai pot visa la o salvare.
Ce-i viata ? Ce-i omul ? De ce ?
Probabil ca suntem un experiment divin,mai mult sau mai putin reusit,dar inca atat de incomplet…Daca privim lucrurile dinspre partea noastra,in raporturile dintre noi si tine,poate ca suntem prima perfectiune,chiar singura,dintr-o lume imperfecta ;dar daca am putea privi din directia ta,suntem probabil singura vulnerabilitate a perfectiunii tale.Si,prin ce ne-ai putea fii superior,daca nu prin perfectiune absoluta ?! De asta ne veghezi,pentru ca suntem singura vulnerabilitate a creatiei tale ? Relativa vulnerabilitate,ma gandesc ! In viitor s-ar putea ca tocmai aceasta imperfectiune sa atinga pefectiunea,nu ? Cineva spunea ca „omul este singurul animal ce-si poate rata destinul”…
Pentru moment insa,parasesc spasit taramul intrebarilor menite sa-mi aduca raspunsuri,fiindca cred ca ceea ce ar putea sa doara mai tare ar fi lipsa de sens a vietii noastre.Totusi,as vrea sa inteleg cum poti tu sa ma acuzi pe mine de efectul deciziei tale,atata vreme cat destinul pe care l-am avut a fost opera ta ? Sau nu ? Tocmai asta nu o inteleg.Andrew spune ca sunt cateva momente in viata cand fiecare dintre noi se gaseste la o intersectie si trebuie sa-si aleaga drumul pe care si-l doreste,dar nu sunt oare ambele variante tot opera ta ? Ori calea gresita este pusa acolo dinadins pentru a face din creatia ta una perfectibila,deci si perfecta ? In cazul asta,omul nu este o fiinta imperfecta absolut,din moment ce el este perfectibil,sau ma rog,el este mai aproape de perfect,decat de imperfect.
Mi-e teama insa ca eu te-am dezamagit si c-am ratat cele cateva incrucisari de drumuri ce-ar fi trebuit sa insemne variantele mele de destin.Am ales drumul drept si sigur al neputinciosilor,ca acum cand sunt la capatul lui sa pricep c-am irosit din lasitate o vesnicie de eforturi si sperante puse in mine de catre tine.Dar,ce sunt eu decat un simplu om ? Cum as putea sa-mi traiesc viata sub semnul destinului,atata vreme cat ma apasa efemeritatea ? Mi-e frica de moarte ! Si poate ca mai mult decat de ea,mi-e frica de eternitatea ei.Uneori ma surprind privindu-mi unghiile,parul,mainile si picioarele ; le vad ciudat,asa din interior…Le simt straine si ma simt de parca as poseda ceva ce nu imi apartine.Sufletul meu este atat de puternic si de viu,ca nu pricep ce poate el cauta intr-un trup atat de fragil.In nimicnicia mea indraznesc sa te intreb : viata e o gluma ? Am fost nefiinta si tu m-ai facut om doar de dragul unui joc?
Bine.N-am sa te intreb ce-i viata si de ce murim.E inutil sa ma tot chinui sa aflu aceste raspunsuri pe care,chiar de le-as primi,probabil ca tot nu le-as intelege ;dar,marcat de ingrozitorul sentiment ca sunt dat la o parte din mersul meu fara de oprire,din marsul meu spre viitor,marcat de frustrarea de-a nu fi lasat sa tin pasul mai departe cu lumea mea,ma revolt si indraznesc sa te intreb :cum poti tu,Doamne,sa crezi ca eu as reusi sa gasesc raspunsuri pe care le tot caut,fara ca tu sa ma ajuti si sa ma ghidezi pe calea destinului meu ?…”

Pentru cateva minute,Samuel lasa stiloul din mana si privi nostalgic pe fereastra.In visul sau,intruchiparea celui ce era considerat stapanul lumii sale si a celorlalte hotare de dincolo de ea,ii spusese ca el avea sa descopere „dharma”.De ce folosise acest cuvant,habar nu avea.Ce insemna acest destin,si cum ar fi putut sa-l descopere in cateva luni,daca nu reusise intreaga viata,nu intelegea prea bine,dar stia ca undeva,in spatiul indefinibil si indescifrabil al sinelui exista o foame insatiabila de implinire.Orice reusita din viata lui fusese mult prea infima pentru a umple acest vid ce-l urmase mereu.Dincolo de satisfactii,statea in permanenta alaturi simtirea de-a se fi amagit ; si,astazi,cand faptele si lumea lui se contractasera intr-un marunt univers,in fata mortii,singura neliniste ce-l mai bantuia si anima era chiar aceasta dorinta de implinire.
Isi propti fata in maini.Gandurile,intrebarile,nelinistea,frica – toate se razboiau in interiorul lui,ravasindu-l.Facuse bine ca-i scrisese lui Dumnezeu,chiar daca avea mari indoieli cu privire la adevarata existenta a destinatarului.Dar,fara el,pe cine ar fi putut acuza de drama pe care o traia ? In cine ar fi putut sa-si puna el sperantele de-a fi salvat ?
-Daca destinul meu nu s-a implinit,poate ca n-am sa mor atat de curand…
Se apleca iarasi asupra foii de hartie si-si relua scrisul :

„…De ce n-as fi cinstit cu tine pana la capat,daca tot sunt la etapa marilor confesiuni ? Uite,am facut tot ce mi-a stat in putere pentru ca eu sa devin un slujitor model de-al tau,dar n-am putut sa-ti ascund la final teama ca toata acea joaca la care am participat in acesti ani,n-a fost decat o tentativa de credinta…Daca m-am inselat si daca tu chiar existi,n-as vrea sa mor astfel,in nesiguranta de-a nu simti macar o data in viata ca tu ma veghezi,asa ca indraznesc,in numele iubirii ce se spune ca ne-o porti,sa te provoc la adevar !
Parca simt nedumerirea ta…Ce adevar ? Nu stiu nici eu exact ce-ti cer ; poate sa fie o dovada,un semn sau o inexplicabila intamplare.Orice m-ar putea convinge sa te urmez sau sa te caut,caci in revolta asta a mea impotriva destinului,stiu ca prezenta ta ar insemna convingerea ca dincolo de mormant am sa descopar o noua existenta.Acum,cand ma rascoleste pe de-a-ntregul teama ca viata mea n-a fost decat o risipa nesemnificativa de energie ce se va pierde deoadata cu identitatea mea ;acum cand ma orbeste furia ca numele si averea mea ma vor parasi,abandonandu-ma asa de sarac si de neinsemnat unei lumi necunoscute ;acum cand ma simt atat de singur intelegand ca mai presus de realitatea pe care o cunosc exista nimicul sau Marea Judecata - acum de abia reusesc sa indraznesc sa te provoc la ultima batalie pe care o vei avea cu mine : batalia adevarului !
De cand am inceput scrisoarea si pana acum n-au trecut decat cateva zeci de minute – a fost suficient ca din mine sa iasa un alt Samuel,un om dispus la compromis,cu el sau cu lumea lui.Am invatat astazi,aici,ca fara ca tu sa fii, eu nu însemn,de fapt,nimic.Stiu ca indrazneala mea este mai mult decat impardonabila,dar sunt gata sa accept pedeapsa ce crezi ca o merit,numai de dragul de-a te fi descoperit.Raiul sau Iadul…indiferent de locul in care am sa fiu nevoit sa ma suport vesnic,ar fi oricare dintre ele cu mult mai placute,decat eternitatea de unul singur,lipsit de convingerea existentei tale.”

Puse deoparte scrisoarea si ramase singur,doar cu el.Se simtea epuizat si,din ce in ce mai neajutorat.Pornise pe un drum anevoios si isi dadea bine seama,doar ca acesta fusese singurul drum ce-i mai aparuse pe dinainte.Avea sa-i reproseze lui Dumnezeu o multime de lucruri,dar lui nu-si facuse niciodata vreun repros…
-Am avut si eu puterea de-a schimba lumea,dar am facut-o ?
Nimic.Tacere.Nici un zgomot nu intrerupse in vreun fel apasatoarea liniste ce coborase asupra biroului sau,nici macar trosnetul lemnelor in camin.
-Poate ca am avut puterea de-a schimba mica lume a mea mai mult decat au avut-o altii si totusi,viata mea n-a facut decat s-o continue.N-am insemnat nimic nou sub soare,iar acum ma sting…
Isi framanta mainile una-n-tralta coplesit de adevar.Ceruse adevar !Era el pregatit sa-l primeasca ?
-De ce ma inspaimanta moartea ? Am citit undeva ca ea este singurul eveniment al vietii noastre…Este sufletul meu mult prea fragil ca sa poata participa la acest eveniment ?
Incepu sa planga.Sunt putini oamenii care ar putea sa inteleaga sursa acelor lacrimi.Cu cat ai mai mult de pierdut pe aceasta lume,cu atat esti mai putin dispus s-o parasesti.Samuel Speidel avea…sau ,cel putin asa credea pe atunci.
Dezamagit de el insusi,isi aduna fortele si inceta sa mai planga.Isi sterse lacrimile si incepu sa faca inconjurul camerei.
-E timpul sa ai curajul sa fii tu ! E timpul sa-ti dai,in primul rand tu,o sansa si sa incetezi sa te simti asa,de parca ai plati greselile altora.Stii bine ca nu ai sa-ti reprosezi nimic…De ce ar avea altii dreptul pe care nu ti-l acorzi nici macar tie ? Moartea ta va fi la fel de triumfala precum ti-a fost si viata.Daca intradevar acest ultim prieten exista,te va intelege !
Se lansase intr-un dialog cu el insusi.De undeva,din adancurile fiintei sale,se auzea zbuciumul unei alte fiinte ce se silea sa iasa.
-Obligativitatea e de vina,caci ea mi-a nascut dependenta ; dependenta altora,si asta ma ucide…Imi doresc sa fiu liber,sa am curajul sa ma accept fara sa ma tem.De ce oare avem mereu impresia ca mai este atata timp in fata ? Stii – continua el rafuiala cu sine – ca nu exista cu adevarat timp ? L-au inventat oamenii pentru simplul motiv ca viata lor este masurabila,asa intre cele doua limite ale sale,dar daca omul ar fi fost nefiinta,el n-ar mai fi avut nevoie de timp,caci vesnicia nu poate fi masurata,ci doar poate avea nenumarate momente specifice in care aparem tu,el sau eu.
De ce se intampla sa gresesc ? Nu-mi dau seama.Poate pentru ca mi-au lipsit adevaratele modele la varsta la care prezenta lor este esentiala.E o buna scuza,nu crezi ? Oricum ar sta lucrurile,cert este ca alerg si acum dupa astfel de modele,de aceea ma tot pendulez intre a fi realistul ori idealistul Samuel.Este ucigator pentru suflet acest sentiment de neapartenenta.M-a obosit nedumerirea si-am obosit in propria-mi dualitate.Daca as gasi echilibrul,poate ca n-as mai gresi ; dar,ne tradam atat de repede pe noi insine…cel mai repede.Nu ne ajutam deloc,nu ne cautam calea noastra si ajungem sa renuntam imediat la noi atunci cand imbratisam minunata iluzie de-a fi crezut ca am gasit pe cineva care ne va accepta asa cum parem a fi,neintelegand ca de fapt,cel ce ne accepta,la fel ca si noi,face,probabil,acelasi gest de renuntare…Ne metamorfozam in permanenta din teama de-a nu ramane singuri cu noi.Chiar si cu tine facem aceeasi greseala…
Oh,Dumnezeule ! Urasc politetea cu care imi asculti gandurile...Urasc tacerea cu care le intampini...Revolta-te ! Sileste-ma sa recunosc ca am gresit atunci cand te-am negat.Ar fi un semn…N-ar trebui sa ma mai zbat eu sa te descopar…Cum poti si tu sa ma accepti cu-atata toleranta ? Pana si tu faci aceasta greseala de-a ne accepta,pe mine si pe ceilalti copii ai tai,renuntand putin cate putin la tine insuti ? Dar nu vei ajunge astfel intr-una din zile sa te risipesti ? Cum poti sa cedezi doar din dorinta ca noi sa te iubim ? Ce-ar insemna lumea si viata fara speranta permanentei tale prezente ?
Poate ca renunti…poate ca nu…Nu-mi pot da bine seama,si asta ma epuizeaza.N-am sa cedez,dar am sa las timpul - acel timp pe care,de asemenea,il neg – am sa las scurgerea nesfarsita a vremii sa aduca lumina.Ne permitem sa visam doar la ceasul de noapte al betiei.In zori insa,suntem iarasi profund interesati de singura noastra realitate.
Este clar totusi un lucru : ma simt atat de bine visand la prezenta ta.Atat de bine,ca mi-e teama sa caut mai departe si sa rup acest lant al sigurantei ; mi-e frica sa rascolesc in spatele acestei iluzorii sperante.
Iarta-mi lasitatea,dar nu cred ca pot inca zbura.




PARTEA a II a :
ZBUCIUMUL INIMII



CAPITOLUL VI : O INTALNIRE CAPITALA

Nici nu trecusera zece zile de cand Andrew parasise Londra pentru a pleca in India,ca Samuel si incepuse a-si pierde rabadarea.Se simtea tot mai singur si neajutorat fara noul lui prieten care-i oferea mereu raspunsurile care-i trebuiau si care dadeau un sens zbuciumului din el.Nu ca n-ar fi apreciat afectiunea pe care Sam Johnson i-o purta,dar prezenta lui Andrew,cu experienta sa de viata si cu intelepciunea aproape metafizica cu care interpreta deopotriva bunele si relele,il linistea fiindca alaturi de el descoperea o alta lume,un alt drum,singurul pe care mai putea sa porneasca in prezent.
Pentru ca gasea insuportabila sederea in casa,infrunta cu tarie frigul de afara si petrecea orea intregi plimbandu-se prin parcul ce se intindea in preajma casei.Pasea incet pe aleile ce duceau inspre paraiasul din capatul gradinii,si-si odihnea privirea,asa,lasand-o sa rataceasca in voie peste albul laptos al zapezii ce imbracase totul in preajma.
„In India trebuie sa fie cald…” se trezi el gandind,dupa ce o rafala puternica de vant ii patrunsese pana la piele.
Nici nu disparuse bine gandul de mai devreme,ca-i si reveni in minte noua idee ce-i framanta creierul de cateva zile incoace.
„India…De ce nu ?”
Se opri in fata firavului fir de apa al paraisului,partial inghetat.Lua o piatra si-o arunca plictisit tocmai in mijlocul apei.Pentru o secunda,socul violent al caderii acesteia tulbura scurgerea linistita a paraului ce se chinuia sa razbata printre bucatile de gheata.
Urmari scena cu interes.
-Asa-i si viata mea,acum ! A fost suficient ca o singura piatra sa fie aruncata si cursul linistit al vietii sa-mi fie zdruncinat definitiv.Cat de usor se intampla toate astea si cat de neasteptat poate sa intervina un astfel de gest…Oare cuvantul „dharma” nu este tot o astfel de pietricica,aruncata in netulburata liniste a timpului meu ?
Un vant rece inceput din senin il sili sa se intoarca in casa.Batranul majordom ii adusese un ceai fierbinte pe care il asezase pe masuta din living,in timp ce el rascolea,ingandurat,jarul din semineu.Nicicand nu simtise cu atat de multa multumire atmosfera ce-l inconjura in casa lui,ca in acea zi de noiembrie.Focul din soba,ceaiul fierbinte,caldura emanata de lemnul mobilierului si de covoarele adanci de lana - toate indemnau la comoditate si siguranta.Era un contrast izbitor intre comfortabilitatea din interior si atmosfera de afara.Privind pe fereastra,el tresari brusc,tulburat de un gand pe care-l rosti cu glas tare :
-Si,cand te gandesti cat de putin timp ma desparte de momentul in care voi fi nevoit sa-mi odihnesc trupul in mijlocul unei ierni atat de infricosatoare precum este asta si care se va repeta la nesfarsit…
Alunga imediat din minte gandul cel intunecat,fiindca il agita aceasta stare ce pusese stapanire pe el,mai ales acum cand Andrew era absent si nu-l putea incuraja.Alaturi de el vedea partea plina a paharului si reusea sa priveasca lucrurile in culori mai increzatoare,dar fara acel optimism devenea din ce in ce mai des victima intunericului din el.
Incepu sa se plimbe de colo-colo prin camera,lipsit de vreo intentie anume.Abia acum incepuse a i se contura in minte neobisnuita coincidenta dintre cuvantul indian ce-i fusese spus in mesajul din vis si locul in care se gasea acum scumpul lui prieten.
-Oh,da ! striga el,in sfarsit,luminat de-o idee.Nu exista coincidente,ci exista doar momente in care Dumnezeu sau cum s-o fi numind el,se hotaraste sa-ti ofere o mica dovada a interventiei sale.Mesajul n-a fost deloc intamplator…Trebuie sa fie un semn !striga el,in vreme ce,manat de o idee din ce in ce mai vie,parasi livingul,imbracandu-se in graba.
Pleca in fuga spre agentia de turism unde-si facu rezervare pentru cursa de India.Foarte incantat de planul lui se indrepta apoi spre casa fratelui sau.
Pe Sam il gasi in living,impreuna cu cainele lui,Lord.Era deja dupa-amiaza,asa ca,asemenea oricarui englez care se respecta si mister Johnson se relaxa sorbind din ceaiul fierbinte de provenienta…indiana.
Asta,binenteles ca nu-i scapa lui Samuel,care credea din ce in ce mai tare in diferite semne.
-Ma asteptam sa vii astazi la pranz - incepu el discutia.George a pregatit mancarea ta preferata si a fost tare dezamagit ca n-ai reusit sa ajungi.
-Imi pare rau,dar n-am putut.Am avut o dimineata ingrozitoare.La fel ca majoritatea celor de pana acum,dar cred ca am cam obosit sa tot vad zilnic bolnavi,sange si oameni disperati…
Samuel il privi surprins.Nu-si amintea sa-l mai fi vazut intr-o astfel de stare.
-Poate ca a venit momentul sa-mi iau o vacanta…
-Si ? Ce mai astepti ? Iati-o !
Sam ofta indelung,dar nu raspunse provocarii fratelui sau.Era evident ca si-ar fi dorit,dar stia ca ii era imposibil sa se desparta de munca lui.Probabil il coplesise neputinta de-a-si salva cel mai important dintre oamenii din viata lui,caci pana cu nenorocirea asta,nu i se intamplase niciodata sa fie atat de deprimat.
Intre timp,Samuel,incurajat de ideea vacantei,incerca sa treaca discret peste starea lui Sam si aduse in discutie motivul vizitei sale :
-A propos de vacante…M-am hotarat sa plec in India !
Doctorul Johnson,care tocmai gusta dintr-unul dintre fursecurile de dinaintea lui,auzindu-i noua nebunie,aproape ca se ineca.
-Asta-i chiar culmea !Nici sa nu te gandesti ! E o calatorie mult prea lunga si obositoare pentru tine,mai ales in conditiile in care,nici macar nu stim in ce stadiu de evolutie se afla boala.
Mister Speidel il lasa sa-si spuna oful.De altfel se asteptase la o asemenea reactie,asa ca venise cu raspunsurile pregatite.
-Sam…calmeaza-te !Am programat deja calatoria,asa ca nici nu ma gandesc sa o aman.E mult prea importanta pentru mine ca sa pot sa renunt.
Vazandu-l cat de iritat de idee este,Samuel se vazu obligat sa scoata singurul as pe care-l mai avea in maneca :
-In plus,nu e cazul sa te ingrijorezi,fiindca ma simt cum nu se poate mai bine si,pentru linistea ta absoluta,afla ca am hotarat sa nu plec,pana cand n-ai sa-mi refaci nenorocitele alea de analize cu care ma tot bati la cap.
Replica avusese efectul scontat.Sam stia ca asta era cam tot ce-ar fi putut sa obtina,asa ca tacu in privinta drumului in India.Dupa ce-l puse sa-i promita ca a doua zi de dimineata avea sa vina la cabinet,ca sa-i recolteze probele de care avea nevoie,se linisti cat de cat si reusi sa pastreze o atmosfera calma si calda pe tot parcursul dupa-amiezii,vorbind mai mult despre trecutul lor.Astfel ca seara,cand mister Speidel pornise spre casa,un sentiment placut de pace il invalui pe de-a-ntregul.Cele cateva ore petrecute impreuna cu Sam pe taramul amintirilor ii insuflara o stare de bine.Se simtea eliberat de acel trecut pe care incercase sa-l nege si care statuse mereu viu in povestile ce fusesera ingropate in sufletul lui.
„Oamenii pastreaza in interiorul lor o sumedenie de momente pe care,din diferite motive,refuza sa si le aminteasca…reflecta,multumit de el insusi.Asta nu face decat sa-i instraineze tot mai tare de ceilalti si,mai ales,de ei insisi…”

Dupa ce petrecu intreaga dimineata in cabinetul lui Sam, aparu,impreuna cu el,extrem de bine-dispus,exact la ora 13 fara un sfert,in fata aeroportului.Emotionat de ideea unei noi aventuri,Samuel astepta nerabdator semnalul plecarii,in vreme ce Sam,ceva mai rezervat si circumspect,se straduia sa-i insire inca o data toate masurile pe care trebuia sa le ia,ca sa nu aibă cumva probleme.
Spre satisfactia fratelui sau,Sam fu nevoit sa-si intrerupa dadaceala cu care-l sacaia,fiindca deja se anuntase imbarcarea.
Samuel il stranse cu putere in brate :
-Ai sa-mi lipsesti,Sam ! Pana si cicaleala ta are sa-mi lipseasca…
Zambira amandoi.
El se indrepta spre locul de imbarcare,in timp ce Sam,intepenit in loc il urmarea cu privirea.Samuel se intoarse in o clipa inspre el:
-Si,Sam…nu uita ca pentru mine esti cel mai important om din lumea asta !
Cu lacrimi in ochi,fara sa inteleaga din care motiv,el arunca o ultima privire inspre omul ce-i fusese alaturi inteaga viata.Un sentiment ciudat,de irecuperabilitate avea sa i se strecoare in inima si avea sa-l stapaneasca pe tot parcursul drumului,pana cand primele imagini ale unui pamant cu totul strain aveau sa-i atraga intreaga atentie prin ineditul lor.

In aeroportul din Calcutta nu-l intampina nimeni.Incercase sa dea de Andrew,dar nu reusise sa comunice la telefon cu cel care-i raspunsese,fiindca nu pricepuse o boaba din toata conversatia.
„Asta ar putea fi o problema.Cum ma voi intelege cu oamenii astia?” gandi el,in timp ce se strecura afara,pe usile aeroportului.
Un taximetru se opri chiar in fata lui si din el cobori un barbat,care intinse mana inspre bagajele lui Samuel.El se sperie,nepricepindu-i intentiile si trase,la randul sau,cu putere de ele.
-Hotel ? intreba barbatul.Mister... - se stradui acesta sa incropeasca o discutie inteligibila.You…hotel ?
-Vorbesti engleza ? se stradui el,sperand sa se poata intelege cu ciudatul din fata lui.
-Little ! rostise negriciosul.
-Ok.Drive me to the best hotel from Calcutta !
Fara sa dea semne ca ar fi inteles sau nu ce i se spusese,taximetristul intinse inca o data mana spre bagajele lui Samuel.
„Cine dracu’ m-o fi pus pe mine sa vin aici ?” se intreba el,exasperat.
-Do you understand ? insista el sa capete un raspuns cat de cat convingator.
-Ok mister !striga indianul,satul de ifosele turistilor cu care avea de-a face.Salim …drive you…best hotel…very good hotel…
Mister Speidel rasufla usurat.Negriciosul intelesese,asa ca putea urca linistit in taxi.
Pe tot parcursul drumului privi pe geam la lumea aceea noua pe care o vedea desfasurandu-se in fata ochilor.Desi avea experienta Africii,ceea ce descoperea aici il atragea in mod neobisnuit.Barbati sau femei,copii sau batrani – cu totii purtau cu mandrie hainele lor traditionale,extrem de viu colorate.Portul lor confirma retinerea pe care o aveau in ceea ce privea moda ori civilizatia europeana.Din cand in cand reusea sa zareasca si oameni ce-i semanau si-atunci il cuprindea o stare de liniste,intelegand ca nu fusese singurul nebun al lumii civilizate care se aventurase aici.
Drumul de la aeroport pana in fata hotelului nu tinu mai mult de un sfert de ora,dar fusese destul pentru ca el sa poata remarca izbitoarea diferenta dintre luxul si comoditatea lumii din care el venea,contemporana cu aceasta saracie,aproape feudala,a unei alte tari tot atat de contemporane.
Un glas strain ii intrerupse insa sirul acestor ganduri.Il auzi in imediata lui apropiere.Era taximetristul,care parcase deja in fata hotelului si astepta afara din masina.
-Twenty dollars ! zise el,multumit ca strainul era in sfarsit pe faza.
-Twenty ? repeta Samuel,molipsit de vorbirea silabica a indianului.Asta-i jaf la drumul mare ! Pentru un amarat de drum vrei sa-mi ceri atat ? striga el barbatului.
-Twenty ! repeta negriciosul.
-Ten ! striga el,hotarat.
-No way ! raspunse indianul.
Intre timp,langa ei aparu si hamalul hotelului care asista tacut la toata scena,in timp ce apucase cu ambele maini bagajele lui Samuel.
-No way ! insista nervos taximetristul.You mister …pay twenty…or else…Salim drives…you back to the aeroport…
Convins de data aceasta de zgomotul motorului pornit si de ticaitul facut de blocarea usilor,mister Speidel puse mana pe umarul negriciosului:
-Ok.
Ii intinse o bancnota de douazeci,dupa care cobori imediat din masina,rasufland usurat.De indata ce se vazu jos si cu bagajele in mainile hamalului,el se opri in capatul scarilor si c-o placere pe care n-o mai avuse de foarte multa vreme,ii striga barbatului ce dadea sa plece :
-Fuck you !
Iritat la culme,negriciosul dadu sa coboare,dar Samuel disparuse deja in spatele usilor,indreptandu-se spre receptie,asa ca in cele din urma fu nevoit sa renunte.

In clipa in care se vazu aranjat comod in camera lui,Samuel spuse cu glas tare un gand ce incepuse a-i da tarcoale:
-Daca asa stau peste tot lucrurile in tara asta,nu m-as mira ca eu sa-mi misc fundul acasa cat de curand.

La lasarea serii,dupa ce facuse o baie revigoranta,se aseza pe unul dintre scaunele ce se gaseau pe terasa si privi la furnicarul de oameni ce se scurgea mereu in susul si in josul strazii.Desi hotelul era extrem de modern si luxos,nu se putuse ca apucaturile bastinase sa nu-si fi lasat amprenta,asa ca fusese construit chiar in centru,la marginea unei alei pe care se puteau vedea trecand,la orice ceas din zi si din noapte,randuri neintrerupte de localnici galagiosi.Dupa ce-i observase o vreme,ajunse la concluzia ca lumea aceasta nu era absolut deloc facuta pentru el,mai ales ca semana izbitor cu imaginea saracilor din visul acela ingrozitor.Fusese o prostie din partea lui sa creada ca aici i se va implini „dharma”.
-Oricum n-o sa fac prea multi purici in acest loc ! se incuraja el.De indata ce dau de Andrew,il conving sa ne intoarcem acasa.Sunt mult prea batran si obosit,ca sa mai gasesc in mine puterea de-a invata cum sa traiesc intr-o lume noua.Si mai ales intr-o astfel de lume...
Ceva il speria,dar nu-si putea inca da bine seama despre ce era vorba.Simtea - in aer,pe strazi,in ochii localnicilor - un mister ce-si avea radacinile intr-un trecut extrem de indepartat,pe care mintea lui nu-l putea descifra.
Incerca inca o data sa sune,chiar in seara aceea,dupa care repeta operatiunea dis de dimineata,dar de fiecare data ii raspundea la capatul celalalt al receptorului,un localnic ce repeta intruna :
„No,mister Andrew !”
Nervos,lua micul dejun,dupa care hotari sa iasa sa se plimbe putin.Cum evitase sa se mai suie in vreun taxi,o lua pe jos prin centrul orasului.Curand se amestecase in mijlocul multimii si,mirat,privea intr-una la lumea din jurul sau.Il bulversa imaginea acestor oameni desprinsi parca din basmele acelea pe care mama i le citise in copilarie.Se simtea de parca s-ar fi intors cu mult inapoi in timp si ar fi asistat,precum un spectator,la un spectacol pe care nu-l intelegea.Saracia aceasta care-i aparuse in fata il zgudui.Uitase ca mai erau oameni care traiau in felul acesta,uitase asta de foarte multa vreme…
Din cand in cand,o multime de copii nespalati si aproape dezbracati,se loveau de el in fuga lor.In cateva dati incerca sa se fereasca,dar mai incolo renunta pricepind cat de inutila era o astfel de masura.India era la fel de vie si plina de energie ca si stralucitoarele straie ale locuitorilor ei.
Isi continua perindarea pe strazile aglomerate,incercand sa descopere capatul acelui fir invizibil ce-l tragea mereu fara sa ghiceasca adevaratul motiv pentru care,de cand ajunsese in acest loc,il domina o neliniste stranie prin ineditul ei.
Mai incolo,chiar la iesirea din centru,un batran invalid intindea din cand in cand mana inspre trecatorii ce se ciocneau de el.Samuel,miscat de infatisarea batranului,ii intinse cativa banuti,privindu-l cu mila.Barbatul,surprins de gestul strainului,bolborosi cateva cuvinte,dupa care apucandu-i timid mana,se uita direct in ochii lui.Se simti hipnotizat de privirea aceea ce aproape ca-i patrunse in suflet strecurandu-i o minunata stare de liniste si impacare.
Cu greu reusi sa se desprinda de omul acela si,nu fara ca intalnirea aceea sa lase urme:
„Ce Dumnezeule,au oamenii astia atat de special in ei ? Parca mi-ar fi patruns in suflet si l-ar fi inmiresmat.Privirea aceea…M-am simtit ca o carte deschisa.”
Starea de neliniste de mai devreme fusese inlocuita de o la fel de inexplicabila stare de impacare.In minutele ce urmara simti ca isi gasise in sfarsit vadul in care trebuia sa se scurga la vale ultima parte a vietii lui.
„Este ciudat,dar tocmai pentru asta de neignorat.Daca pana mai devreme,nu stiam ce caut aici,acum ma simt de parca ar fi trebuit sa vin in tara asta de foarte mult timp.”
Pasii i se indreptara inspre capatul strazii unde se iveau,rand pe rand,siluetele saracacioase ale cladirilor ce adaposteau familiile mai putin avute.Chiar in colt,aproape de o bodega din care ieseau tot felul de europeni,mai mult sau mai putin ciudati,gasi un chioșc de ziare.El scoase portofelul si cumpara „Daily Telegraph”,incantat de posbilitatea de-a rasfoi la ceaiul de seara un ziar de acasa.Citi primele randuri,si apoi se indeparta incet,intorcandu-se pe drumul ce ducea inapoi la hotel cand,o voce subtire,de copil,il trezi brusc la realitate :
-Mister ! Mister !
Samuel se intoarse si privi in spate.Un baietel de vreo 12-14 ani,brunetel si tare prost imbracat ii aparu in fata.
-Mister !striga baiatul inca o data.Your money !
-What money ? intreba el,nedumerit.
-Yours ! You have lost your wallet !
Nu picepuse imediat,dar de indata ce se cauta in buzunare constata ca intradevar nu mai avea portofelul.Baiatul i-l intinse.
-Yes,you are right.It’s mine !How did you know ?
-I saw you,mister.I work for my uncle…the man with the papers.
Odata lamurita situatia,mister Speidel recunoscator si incantat de corectitudinea copilului,ii intinse o hartie de zece dolari.
-What’s your name,son ?
-Tirumala,mister !
-Ok Tirumala…Thank you for what you did for me and I want you to take the money as a reward for your beauterful gesture.
La inceput baiatul refuza,dar dupa insistentele repetate ale barbatului,el ii lua in mana si o lua fericit la goana.in clipa aceea ii veni in minte o idee extrem de inspirata,asa ca nu mai astepta nici o secunda si incepu sa-l strige pe baiat,care reveni la fel de amabil si indatoritor ca mai devreme.
-Would you like to do something for me,Tirumala ?I’ll pay you again!
Baiatul stranse cu putere recompensa primita si zambi strengareste auzind propunerea barbatului.Il insoti la hotel unde fu rugat sa vorbeasca la telefon cu indianul care tot raspundea atunci cand il cauta pe Andrew.In felul acesta,mister Speidel reusi sa afle ca miss Greene si mister Morand plecasera de-o saptamana intr-un sat aflat la vreo cincizeci de kilometri de Calcutta,ca si voluntari intr-o initiativa a Crucii Rosii,de salvare a populatiei din acea localitate,grav afectata de-o epidemie de pojar.Aveau sa soseasca abia a doua zi,cand indianul promisese sa-l anunte pe Andrew de sosirea domnului Speidel.
Multumit de raspunsurile primite,Samuel ii intinse lui Tirumala o alta hartie de 10 dolari,dupa care-l condusese la iesirea din hotel.
„Ei,daca tot n-am cum sa dau de Andrew deocamdata,cel mai bine ar fi sa ma relaxez pentru moment.”
Urca in camera,facu un dus,prelungit mai mult ca de obicei dupa tot praful ce se adunase pe el in plimbarea de pe strazile Calcuttei,dupa care,revigorat complet,cobori la restaurantul hotelului cautand o masa mai retrasa.Nu fu prea greu pentru ca-n tot restaurantul nu se gaseau decat el si o frumoasa doamna pe care o zari in treacat.
Nu se hotarase inca unde avea sa se aseze cand,o voce calda,chiar senzuala,il opri in loc :
-Doi europeni in mijlocul Indiei si dumneavoastra,domnule Speidel,vreti sa va ascundeti ? N-as spune ca-i tocmai cavaleresc…
Se apropie de masa strainei si-o intreba curtenitor :
-Iertati-ma,ne-am cunoscut cumva ?
-Ah,domnule Speidel…dumneavoatra nu,dar eu…Sunteti o figura extrem de populara in Europa.Nu-mi spuneti ca nu sunteti constient de asta -spuse ea,zambind misterios si extrem de atragator. Si stiti,unii mai citesc si ziarele…
Zambi si el,dupa care ii ceru permisiunea de-a se aseza alaturi.Daca mai devreme nu-si dorea decat putina liniste,acum ca-i aparuse in cale aceasta fiinta fermecatoare,simti nevoia sa o cunoasca mai indeaproape.
-M-as fi mirat eu,sa fi avut ocazia de-a va cunoaste si sa nu imi mai amintesc.N-as fi putut uita atat de usor o frumusete rapitoare ca a dumneavoastra…
Femeia,care nu parea sa aibă mai mult de treizeci de ani si care era intradevar fermecatoare,lasa capul in jos,aparent intimidata de complimentul acela neasteptat.
„Asta-ar mai lipsi,sa si roseasca acum !E atat de stangace aceasta falsa timiditate,c-aproape imi vine sa rad…”gandi el.
Se abtinu insa.Incerca sa pastreze aceeasi nota de respect si civilizatie ca si pana atunci si se comporta de parca n-ar fi observat nici o secunda falsa ei pudoare :
-In cazul asta,daca tot ma cunoasteti,cred ca am si eu dreptul sa aflu numele dumneavoastra…
-Charlotte van Masten !raspunse prompt femeia.Olandeza de origine.
El se ridica in picioare si-i saruta curtenitor mana.Simtind ca facuse o impresie buna,se linisti.Inca mai avea farmecul si puterea de-a cuceri si asta ii dadu incredere sa mearga mai departe.
Conversatia se desfasura cu destula usurinta.Samuel ii marturisi ca aceasta era abia a doua lui zi pe aceste taramuri misterioase ale Indiei,iar ea simti nevoia sa precizeze ca se gasea in acest loc de mai bine de o luna.Venise in India mai mult din curiozitate si pentru a-i dovedi tatalui ei ca era cu mult mai capabila sa se descurce decat o credea el in stare.
Samuel o asculta,zambind usor,amuzat de simplitatea femeii.
-Domnule Speidel…
-Samuel,te rog !insista el.
-Draga Samuel,ma tem ca India isi datoreaza celebritatea mai degraba unor calatori destul de putin sofisticati,decat unor oameni ca mine sau ca dumneavoastra.Pentru noi este mult prea necivilizata si salbatica ca sa ne poata lasa vreo impresie aparte.Nu pot sa va spun decat ca m-am plictisit ingrozitor aici,si ca,daca n-ar fi fost pariul cu tatal meu,mi-as fi luat de mult timp talpasita.
Samuel nu nega faptul ca India era intradevar deprimanta pentru cineva care nu era obisnuit cu murdaria sau cu mizeria vietii,dar nici n-ar fi putut cataloga aceasta tara doar dupa elementele aparente.Simtea ca India insemna cu mult mai mult.
-Charlotte,indrazni el sa-si contrazica frumoasa comeseana,nu cred ca India este doar ceea ce noi zarim aici,la suprafata lumii pe care o exploram.Nu-mi vine a crede ca toti acei care au iubit-o,au fost in totalitate nebuni !Cred ca se ascunde,undeva,dincolo de privirile obisnuite ale unui calator,o zona profunda,pe care de-ndata ce-ai gasit-o,o consideri fascinanta.Vad asta in ochii oamenilor de aici…Poate ca noi nu meritam ca tara aceasta sa se dezveleasca privirilor noastre.India ar putea fi precum o pasionala femeie ce-si ascunde focul iubirii sub aparenta masca a pudorii.
El insusi fusese surprins de cuvintele pe care le rostise adineauri.In mod inexplicabil simtea nevoia de-a apara tara care-i primise ca oaspeti si de aceea n-ar fi vrut ca imaginea ei sa fi fost umbrita de opinia gresita,nascuta de capusorul frumos,dar ingrozitor de superficial al unei femei exagerat de rasfatate.
Cu toate ca pusese problema in felul acela,pana la urma,prin farmecul ei personal,Charlotte reusi sa lase o impresie placuta noului ei prieten.De aceea mister Speidel nu ezita nici un moment sa-i faca o invitatie de-a lua cina impreuna.
In cateva ore relatia de amicitie dintre cei doi aluneca pe o panta interstate.Ca orisice alt barbat,el se lasa cucerit de farmecul perfectiunii chipului si constata destul de curand ca femeia aceea avea un impact destul de special asupra lui.
Totusi,in ciuda sigurantei pe care o avea asupra noilor lui sentimente,ceva avea sa schimbe curand aceasta noua stare.Ca si noi toti ceilalti,el avu parte in acele zile de-o intorsatura brusca a destinului,o metoda prin care Dumnezeu incerca sa-l aduca inapoi pe drumul de la care deviase.Aceasta interventie se materializa in cateva batai in usa camerei lui,chiar a doua zi de dimineata.
Deschise usa fara nici un chef cand,in prag,chiar in fata lui,aparu dragul sau prieten :
-Samuel !
-Andrew ! striga el destul de buimacit.
Cei doi se imbratisara.
-Te-am cautat…
-Stiu,raspunse Andrew,doar pentru asta sunt aici.
-Ma gandeam ca n-am sa mai dau de tine…Noroc cu Tirumala...
-Cu cine ? intreba mirat domnul Morand.
-Cu Tirumala,translatorul meu ! spuse el,razand bucuros.Un baiat pe care l-am cunoscut si care m-a ajutat.Nu inteleg o boaba din ce vorbesc oamenii astia…
Andrew incepu sa rada in hohote.
-Dar ce,iti imaginai c-ai sa poti intelege ceva ? Dragul meu prieten,asta nu-i Europa…
Rase si Samuel,dar o facu pentru faptul ca era nespus de fericit sa-si revada prietenul.
-Asadar ti-ai facut noi prieteni.
-Ei,daca ar fi doar Tirumala…Doar ca mai cunosc si-un nenorocit de taximetrist ce m-a ars la buzunar de nu se poate,si-un cersetor extrem de ciudat,si o incantatoare faptura,pe numele ei :Charlotte.
Andrew,care tocmai se asezase pe canapea,il privi cu subinteles.
-Sa nu-mi spui ca…
-Nu se stie niciodata !raspunse,neobisnuit de plin de el,mister Speidel.
Aerul acela de mare cuceritor pe care il afisa prietenul sau nu-l prindea deloc,asa ca domnul Morand incepu sa rada.
-Domnisoara Charlotte are o mare calitate :ma relaxeaza.Trebuie sa recunosc ca acest lucru mi s-a intamplat din ce in ce mai rar in ultima vreme,de asta probabil a si devenit prezenta ei atat de importanta atat de repede.
-Orice,doar sa vad ca ai moralul ridicat !
-Orice,doar sa uit…macar pentru cateva ore.
Odata aflate ultimele vesti legate de viata lui Samuel,Andrew incepu sa-i povesteasca despre minunata actiune intreprinsa de cumnata lui,Samira in satucul acela si despre cum petrecusera ei aceasta saptamana.Ii explica in detalii atitudinea femeii fata de problemele cu care populatia autohtona se confrunta si daruirea ei fata de acesti oameni.
-Trebuie neaparat sa o cunosti ! preciza el.Este o femeie minunata.
-Bine,o sa va fac o vizita cat de curand voi putea.Deocamdata insa,frumoasa mea olandeza imi ocupa tot timpul.
-De ce nu vii sa locuiesti cu noi ? E suficient loc si,stiu sigur ca nu ai deranja pe nimeni,din contra,ai fii cum nu se poate de bine primit.
-Nu,Andrew.Nu ca n-as vrea,dar vezi bine ca nu pot.
-Ti s-au cam aprins calcaiele dupa misterioasa calatoare…
Tacerea ce urma fu suficient de elocventa pentru ca el sa inteleaga ca Samuel nu mai voia sa comenteze nimic despre aceasta latura noua a vietii lui.Asa era el si,sub nici o forma,n-ar fi reusit sa-i schimbe limitele pe care le avea.
-Poate ca aceasta doamna sau domnisoara…
-Domnisoara.
-Poate ca aceasta domnisoara incantatoare te-ar putea insoti la receptia pe care Samira o va da sambata seara.Ce spui,veniti ?
-De ce nu ? raspunse el,destul de apatic,pentru ca gandul ii zburase deja la cu totul altceva.
-Acum ca s-au lamurit lucrurile intre mine si ea…
-Ce lucruri ?
-Of,Samuel…Ce se intampla cu tine ? Cum,ce lucruri ? Ai uitat atat de repede ?Motivul pentru care am tinut sa vin neaparat in India : neintelegerile iscate de moartea sotiei si a fiului meu…
Luminat brusc de o idee venita din senin,Samuel se intoarse catre Andrew:
-Stii ce nu inteleg eu ? Cum de aceasta cumnata a ta isi permite sa faca acte de caritate cu altii, si pe tine te-a lasat in strada ? De ce n-a fost la fel de generoasa ca acum,atunci cand ati avut nevoie ?
Domnul Morand zambi amar.Amintirea acelor zile ii rascolea si acum pacea din suflet :
-E vina mea.N-a stiut nimic…Am fost atat de idiot si de orgolios,incat n-am cerut nimanui sa ne ajute.Poate ca ar fi fost salvati astazi…Dar am crezut pana la final ca situatia nu poate fi atat de rea si ca ma voi descurca de unul singur.
Mister Speidel pricepu cat de crud fusese deschizand subiectul acela,rascolind un trecut pe care omul din fata lui il ingropase la fel de adanc cum incercase si el sa-si ingroape viitorul.Sunt pe lumea asta momente si zile pe care refuzam sa le privim cu curaj,drept in fata.Andrew Morand nu-si putea infrunta trecutul,cum nici el nu-si putea infrunta vremea ce-avea sa vina.
Ca sa depaseasca starea aceea de tristete,el incerca sa schimbe subiectul:
-Si acum,ce vrei sa faci ? Ai spus ca vii in India pentru doar doua saptamani,care s-au si dus deja ; vrei sa ramai aici ?
-Habar n-am !Pe de-o parte,m-as intoarce acasa,pe de alta parte…as ramane.Nu stiu exact ce sa fac.
-As vrea totusi sa aflii,nu de alta,dar ca sa stiu si eu ce am de facut.Te astept inca cateva zile sau plec inapoi…
-Rabdare,Samuel.Asteapta macar pana duminică,si-ti promit ca atunci sa-ti dau rapunsul final.Ce-i graba asta ? Chiar vrei sa pleci,acum cand ai intalnit-o pe frumoasa olandeza ?
Mister Speidel il privi surprins.Se astepta probabil ca el sa fi reusit sa-l cunoasca mai bine:
-Ei,dragul meu prieten,doar nu credeai ca o femeie ca ea m-ar putea face sa ma razgandesc ? spuse el,zambind ciudat.
In zambetul acela era o combinatie de nazdravanie,in dosul careia,cel mai agil ochi ar fi putut descoperi o nesfarsita tristete.
-In ciuda faptului ca refuzi sa recunosti,chiar si in fata celui mai bun prieten al tau,probabil ca mai cauti inca acea femeie…Daca ai gasi-o,crezi ca ai ceda ?
Samuel se ridica brusc,enervat de puterea lui Andrew de-a-i observa slabiciunile.Isi turna un pahar de coniac,pe care-l ridica,inchinandu-l in cinstea tarii ce-l gazduia.
Domnul Morand pricepu ca-n felul acela,mister Speidel evita o discutie pe tema iubirii,a acelei iubiri pe care barbatul de langa el o cautase toata viata.Orienta conversatia in alta directie:
-Vad ca n-ai renuntat de tot la micile tale placeri…Tot mai torni,din cand in cand,cate-un coniac…
-De ce n-as face-o ? Am vreun motiv sa renunt,daca tot acolo ajung pana la urma ? intra el in defensiva.
-Nu,dar poate ai putea prelungi intr-un fel…
-Aiurea ! striga el,inca iritat de subiectul deschis doar cu cateva minute inainte.Cancerul,ramane cancer...
Gandul la un final apropiat,gandul la neimplinirile pe care le avea,teama…Ofta indelung.Nici macar pentru o singura secunda,nici macar pentru o clipa nu-si putea infrunta viitorul cu seninatatea unei conformari.
„Of,Samuel…ofta si Andrew.Te temi la fel de tare ca in ziua in care ne-am cunoscut.De fapt,e cat se poate de normal…Cati oameni sunt dispusi sa renunte la viata,mai ales atunci cand ea le ofera aproape totul…Din perspectiva asta,e mult mai avantajos ca viata sa nu-ti ofere nimic si sa te aduca in pragul disperarii…”
Reintalnirea dintre ei ii zdruncina pe amandoi.Samuel era extrem de tensionat si era suficient sa atingi un subiect mai sensibil,ca-si gasea imediat o supapa prin care elimina intreaga furie adunata in el.Fara calmul si intelepciunea lui Andrew,discutia s-ar fi transformat usor intr-o lupta intre el si Samuel,intre Samuel si Samuel.
Pentru a linisti lucrurile,domnul Morand hotari o schimbare de registru,asa ca-l invita la masa intr-unul din restaurantele traditionale ale Calcuttei,initiativa ce se incheie cu succes,pentru ca se pare ca-i priise suficient de tare aceasta idee a lui Samuel,fiindca ulterior dadu semne ca se potolise.
Astfel ca,satui si cu fortele intarite,cei doi prieteni pornira dupa aceea intr-o interstate plimbare cu masina prin cartierele marginase ale Calcuttei.Initiativa ii apartinuse lui Andrew,si-i facu bine domnului Speidel,mai mult decat sperase.Mai tarziu,pe cand isi bea de unul singur cafeaua pe terasa camerei lui,el intelesese ca nu fusese lipsita de un scop ascuns aceasta idee.Aratandu-i mizeria,saracia si disperarea pe care oamenii de acolo o infruntau zilnic,voise de fapt sa-i arate cata nevoie mai era inca de el.Sentimentul acesta ca mai putea sa fie util,chiar si asa,fara sa munceasca zilnic intr-un birou rece,luxos,dar lipsit de esenta ; sentimentul ca,desi aflat la cativa pasi de moarte,ultimele sale zvacniri de viata,mai puteau fi inca folosite la ceva,ii umplura sufletul in acele zile si-i alungara pentru o vreme umbrele durerii sale.
In felul acesta,seara de sambata veni destul de rapid,aproape pe nesimtite.De brat cu Charlotte van Masten,el isi facu intrarea pe la ora sapte,la adresa pe care i-o daduse in prealabil Andrew.Admira impreuna cu insotitoarea sa arhitectura superba a vilei in timp ce urcau scarile.
Ii intampina chiar Andrew:
-Ma bucur sa te vad pretene,in preajma unei frumuseti precum aceasta,care te insoteste astazi ! zise el,observand-o cu atentie pe femeia aflata la bratul domnului Speidel.
-Domnisoara Charlotte van Masten ! preciza mister Speidel,in timp ce Andrew se si aplecase sa-i sarute mana femeii.
Frumoasa olandeza ii zambi,dupa care,extrem de curioasa,i se adresa direct :
-Aceasta vila,va apartine,domnule Morand ?
-Nu,din pacate…Dar,mi-ar fi placut sa am si eu una la fel,fiindca o gasesc la fel de minunata ca si dumneavoastra,atat ca stil,cat si ca amplasare.Este proprietatea cumnatei mele,pe care,de altfel,de abia astept s-o cunoasteti.Trebuie sa fie pe aproape…
Inaintara toti trei pana la sala cea mare de la parter,unde Samira Laura Greene organizase receptia.Andrew o lua in fata,aratandu-le drumul,si Samuel,cu Charlotte in continuare agatata de bratul lui,il urmara indeaproape.La intrarea in fastuoasa sala,ii intampina o femeie.Andrew se opri in loc:
-Dupa cum vezi,oaspetii mei au sosit deja ! zise el,zambindu-i larg femeii.
Ea isi indrepta privirea inspre ei si,primul pe care il zarise fu chiar Samuel Speidel.Se uitara unul in ochii celuilalt si…Samuel simti cum in interiorul lui se cutremura una dintre cele mai nebanuite fibre.Cateva zeci de secunde,nu indrazni sa intrerupa in vreun fel tacerea aceea brusca.Era atata adancime in ea,incat linistea clipei iti amintea,intr-o maniera,deloc obisnuita,de nemarginirea lumii si de valoarea muteniei adevarului absolut.Cu totii asistara parca hipnotizati de intensitatea momentului,incapabili sa faca vreun gest ce-ar fi sfasiat farmecul acelei clipe.
Charlotte van Masten se dezmetici cel mai repede si, in mod instinctiv, stranse cu putere bratul domnului Speidel,sfaramand linistea cu glasul ei pitigaiat:
-Domnule Andrew,nu ne faci prezentarile ?
-Cum sa nu …ingaima el.Ma scuzati ... - reactiona el,in sfarsit,trezit din starea aceea de amorteala.
Adevarul era ca nu avea nici un motiv sa se rusineze pentru episodul de dinainte,fiindca nu numai lui i se intamplase una ca asta,ci adeseori ni se intampla si noua ca atunci cand suntem martori la o astfel de scena,in care intalnirea dintre doi oameni seamana mai degraba cu o mult asteptata revedere,sa impietrim,paralizati de tensiunea degajata in jurul nostru.Reusi insa,sa mascheze roseata din obraji si,ca si cum nu se intamplase nimic arata inspre necunoscuta ce-l tulburase intr-atat pe prietenul sau :
-Cumnata mea,Samira Laura Greene…Si….faimosul Samuel Speidel,impreuna cu prietena sa,domnisoara Charlotte van Masten !
Olandeza se multumi sa-i arunce femeii un zambet destul de rece si sec si,intr-o oarecare masura,chiar putin superior,dar Samuel se apleca si-i saruta mana si, un fior,aproape neomenesc,il strabatu in intregime.Femeia isi retrase putin mana si-i zambi.Acel zambet ii transmise si lui Samuel pacea adanca pe care-o avea in ea,si el il declara in sinea lui,chiar atunci,pe loc,ca fiind cel mai frumos si cald zambet pe care l-a primit vreodata.
Toata seara,intuind parca ce avea sa se intample,Charlotte se tinu mereu dupa Samuel,caruia ii fu astfel imposibil sa scape vreo secunda din ghearele frumoasei femei.Cu toate ca ea era atractia acelei seri,el,tulburat de cu totul altceva decat de invidiile celorlalti barbati ce-l priveau gelosi,ignora cu desavarsire reactiile celor din jur si continua s-o caute cu privirea pe Samira.Charlotte,careia nu-i scapase nici unul dintre gesturile barbatului de langa ea,intra fara prea multe ocolisuri,direct in subiect :
-N-as fi crezut !ii sopti ea.
-Ce n-ai fi crezut ? intreba el mirat.
-N-as fi crezut ca o minunatie de casa,precum aceasta,ar putea sa apartina unei fiinte atat de inestetice si lipsite de gust,precum este aceasta Samira !
Mister Speidel o privi extrem de contrariat.
-Si de ce nu ?
-Pai,bine.Nu vezi cat de sloampata poate sa fie ? Asta,ca sa nu mai vorbim de fata pe care o are…
El,simtind veninul pe care intentiona sa-l arunce Charlotte,se crezu dator sa-i raspunda pe masura:
-Draga prietena,nici o frumusete sau perfectiune a chipului nu e capabila s-o intreaca in stralucire pe cea a sufletului.Ori gestul domnisoarei Greene din aceasta seara spune mai mult decat suficient despre frumusetea ascunsa a acestei femei …
Olandeza simti aluzia si,pentru prima data in ora aceea scursa deja,se indeparta usor de el,bosumflata si iritata de raspunsul primit indreptandu-se incet inspre cercul ei de admiratori.
Rasufland usurat,mister Speidel lua in mana un trabuc si-o cupa de sampanie si incerca sa evadeze putin din vuietul acela ce-l inconjura,refugindu-se pe terasa.Curand,langa el aparu si Andrew.
-Ei,ce spui ? incerca acesta sa-l abordeze.
Samuel il privi nedumerit de parca n-ar fi priceput unde batea.
-Cum adica,ce spun ?
-Ei asa,in general…completa Andrew,renuntand la ideea initiala,fiindca langa ei tocmai venisera cele doua femei.
Mister Speidel le privi pret de cateva secunde.Asa cum stateau una langa alta se crea un contrast izbitor intre frumusetea stralucitoare a olandezei si chipul Samirei.Cu toate astea,ceva din femeia aceea stralucea mai puternic decat orice perfectiune estetica,ceva din femeia aceea il atragea intr-un fel atat de tulburator,de magic,ca nu se putea opri s-o priveasca.
Atat cat reusi,o cerceta la rece si primul lucru pe care-l observa fusese faptul ca se imbracase ingrozitor de fara gust si demodat,apoi,era mai mult decat vizibil ca aceasta domnisoara aparea atat de stearsa si de nesemnificativa,incat,in mod obisnuit,cu greu ar fi reusit sa-ti sara in ochi.
„Intr-un cuvant - hotari el in gand - Samira face parte din acea categorie de femei care,cu greu se fac remarcate,daca nu cumva esti silit de imprejurari sa le observi.Poate doar verdele ochilor ei,in contrast cu roscatul aprins al parului ei scurt sa-ti atraga in vreun fel privirea,salvand ciudatenia aproape asimetrica a imaginii pe care o are.Mica de inaltime si grasuta,cu un nas mai proeminent decat ar fi fost necesar,cu greu a-i putea-o numi draguta,cel mult interstanta si atat.Evident ca Dumnezeu nu-i promisese niciodata acelui chip frumusetea,nici macar la varsta senectutii,atunci cand obrazul mai putin frumos in tinerete primeste aura intelepciunii ce-l modeleaza,dar…”
Acest „dar” pe care-l intercala in mijlocul acelor ganduri atat de necinstit de critice avea sa-i atraga lui insusi atentia.Prelungit mai mult decat ar fi trebuit,el semnifica,fara doar si poate,semnul ca intalnirea dintre el si straina aceea,descoperita la o distanta atat de mare de viata lui,ca „regasirea” aceasta avea sa insemne mai mult chiar decat si-ar fi putut da seama.
„…dar,cat ii daruise Dumnezeu in schimb !incheie el.Prin toti porii fiintei ei razbate cu o forta incredibila perfectiunea simetrica a firii si sufletului pe care il are!”

Serata se incheie cu un discurs tinut de gazda si cu o colecta de fonduri,destinate celor mai putin favorizati.Femeia isi indeplini cu emotie misiunea si multumi tuturor pentru generozitatea de care dadusera dovada.Insusi Samuel fu impresionat de cuvintele ei intr-atat incat,pana sa se dezmeticeasca,se si trezi ca donase suma de zece mii de dolari.
Samira il felicita pentru nobilul sau gest si,entuziasmata,pe cand el parasea vila,il saruta direct pe obraz,in semn de multumire.Mai tarziu,in linistea si singuratatea noptii,el avea sa-si aminteasca zambind si retraind in gand acel sarut.

Ziua urmatoare il vizita chiar de dimineata,Andrew.Venise,dupa cum se straduise sa-l informeze din clipa in care intrase pe usa,din doua motive : sa-l invite la cina in casa Samirei si sa afle intentiile lui in ceea ce privea intoarcerea la Londra.
Spre marea surpriza a domnului Morand,raspunsul lui fu cu mult diferit de cel la care se asteptase:
-Voi mai sta…o saptamana…doua…
Vazand cat de mirat il privea Andrew,preciza imediat motivul :
-Nu de alta,dar incep sa descopar o alta tara decat cea pe care am crezut c-am gasit-o atunci cand am coborat din avion…
Pentru ca il stia mai bine decat se straduia s-o demonstreze,Andrew incepu sa-l sacaie:
-Bine,dar nu tu erai cel care insista sa se intoarca cat mai curand acasa ? Sau,nu-mi amintesc eu cu exactitate ?
„Andrew asta si intrebarile lui !” se revolta el in gand.
-Si,ce ? Vrei sa scapi de mine ?
-Nu,nici vorba !Doar ca,nu inteleg…asa deodata…Are cumva legatura cu Charlotte van Masten ?
-Deloc ! raspunse el,extrem de sigur.Chiar crezi ca-i singura femeie frumoasa pe care am intalnit-o,ca sa poti sa-ti imaginezi ca as ajunge sa ma schimb in halul asta ? Draga Andrew,e plina lumea de femei si nimic nu este mai plictisitor decat sa-ti pierzi timpul,mai ales atunci cand nici nu ti-a mai ramas prea mult,alaturi de o astfel de faptura,al carei scop unic este acela de-a se lasa zilnic absorbita de propria-i imagine din oglinda.
Domnul Morand se multumi cu raspunsul dat.Stia ca n-avea sa obtina mai mult,asa ca se abtinu sa mai puna intrebari.Firesc sau mai putin firesc,cert era ca Samuel continua sa-si doreasca sa ramana.El insusi asista perplex la propriile decizii,dar simtea in el o pornire pe care nu si-o putea alunga : simtea ca undeva,pe acel stravechi taram al Indiei,era ceva care-l astepta.Stia ca n-avea sa plece pana cand n-avea sa simta certitudinea descoperirii acelui „ceva”.
Andrew insa,isi dadu seama curand ca avea legatura cu tacerea aceea din seara receptiei.Desi n-o aflase inca,Samuel nu voia si nu putea sa paraseasca India,pentru ca India insemna pentru el o noua iubire : Samira.




CAPITOLUL VII : TRAIRI TOMNATICE


Seara,cam pe la ora sase,mister Speidel se prezenta, ceva mai devreme decat fusese invitat,la vila in care locuiau Andrew si Samira.Odata intrat in salon,fu invitat sa se aseze si,la putin timp dupa aceea,in fata lui aparu si gazda.Prezenta ei il lua putin prin surprindere,fiindca se asteptase ca Andrew sa fie cel care avea sa-l intampine.
-Buna seara,draga Samuel ! Ma bucur - spuse ea,in timp ce el ii saruta politicos mana dreapta - ca ai reusit sa vii sa cinezi cu noi.
El se ridica in picioare si nelinistit de absenta lui Andrew,sau mai exact,de unica prezenta a tulburatoarei femei,indrazni sa intrebe :
-Si,Andrew ?
Intuind nelinistea barbatului,atat de asemanatoare cu propria-i neliniste,ea raspunse imediat :
-Te asigur ca trebuie sa soseasca.
Zambira amandoi deodata.Era atat de evidenta teama reciproca in fata unei atmosfere intime,incat era aproape imposibil sa nu fie demascata.Isi ascunsera nelinistea sub invelisul transparent al unui zambet timid si stangaci.
-Andrew a spus ca are de rezolvat niste treburi,dar ca se intoarce destul de curand.Nu cred ca e cazul sa ne alarmam…Cu siguranta ca vom gasi noi o cale de-a incropi o conversatie.
Rusinat de maniera directa in care-l abordase,el nu reusi nici de data aceasta decat sa zambeasca.
Primele minute fusesera mai grele.In ciuda faptului ca exista intre ei o senzatie de familiaritate – inexplicabila si de aceea ascunsa inca – Samuel tot mai ezita.Samira insa,cu fiecare minut care trecea,devenea tot mai deschisa si lipsita de vreo retinere.El o admira in intimitatea inimii lui pentru acel curaj si pentru acea naturalete.
-Probabil ca a intervenit ceva important - trase ea concluzia dupa vreo ora,timp in care-l tot asteptasera.Cumnatului meu nu-i prea sta in fire sa intarzie.
-Probabil…
-In cazul asta,hotari ea,ce-ar fi,draga Samuel,daca am lua masa doar in doi ?
Putin speriat de aceasta perspectiva a unei cine in doi,el intarzie sa raspunda.Il enerva la culme aceasta timiditate pe care o scotea la iveala preazenta ei.Tusi sec de cateva ori,dupa care,adunandu-si fortele,accepta.
In timpul cinei,Samira,lipsita de orice formalitate,ii vorbi încontinuu.Inghitea bucatele cu pofta omului flamand si lipsit de orice intentie de-a transforma acest act natural intr-unul calculat si sofisticat.
Samuel,desi reusise sa se mai relaxeze putin,tot mai avea zambetul acela idiot,de copil nesigur pe el.Asculta fascinat povestile ei despre tara aceea,despre o alta Indie,una pe care el nici macar n-o intrezarise pana atunci.In cele din urma,isi exprima intentia de-a merge anul viitor in Tibet si,spre marea lui surprindere,ii explica in amanuntime,de parca s-ar fi cunoscut de-o viata,intregul parcurs pe care-l stabilise deja.
-De ce tocmai Tibetul ? fu singurul lucru care-i veni atunci in minte.Nu este o calatorie cam grea pentru o femeie atat de sensibila precum esti tu ?
Samira il privi c-o usoara urma de ironie in ochi,si incepu sa rada in hohote :
-Eu,sensibila ?
Incurcat de reactia ei,el incerca sa dreaga gafa pe care tocmai o facuse :
-Esti totusi o femeie educata,o femeie ce nu-i obisnuita cu greutatile unei astfel de calatorii.Nu spun ca n-ai fi in stare de multe alte lucruri,dar Tibetul…nu crezi ca e prea mult ?
Spre exasperarea lui,discutia incepea sa alunece pe-o panta riscanta :
-Prostii ! Astea nu sunt decat prostii misogine ! striga ea,revoltata de ideile lui.
Samuel privi c-o admiratie, pe care cu greu si-o putea infrana,exploziva reactie pe care ea o avusese.Femeia se ridicase in picioare si,complet rosie in obraji,gesticula in toate directiile,c-o energie inepuizanta.
-E o porcarie chestia asta ,cu barbatul capabil de orice,si femeia,frumosul animalut ce se ocupa doar de casa !
Il privi intai,direct in ochi,dupa care incepu sa rada in hohote,extrem de amuzata de caraghioasa figura pe care el o poseda in acea clipa.
„E o nebuna ! striga el in gand.Dar,ce nebuna minunata !”
Mister Speidel era obisnuit doar cu femei calme si multumite atunci cand se cufundau in micul lor univers.Ele nu doreau si nici nu incercau sa depaseasca granitele acelei lumi sigure,pentru a se arunca in patima aceea cu care barbatii explorau nemarginirea lumii si a vietii.Nu indrazneau,pentru ca nu-si doreau mai mult decat aveau deja ; ori ea,era atat de neobisnuita,de energica si de patimasa in visele ei,ca reusea sa-l farmece chiar si numai cu zambetul acela hotarat,pe care-l afisa atunci cand cineva isi permitea sa nege rostul luptei pe care ea o ducea.
Un astfel de zambet aparu si acum pe fata ei.
-Ai citit prea mult din Schopenhauer,domnule Speidel !
Ii spusese „domnule”.Era clar ca reusise s-o irite,dar era atat de fermecatoare in incapatanarea ei,incat nu se putuse abtine.Din prima secunda in care o vazuse,realizase cate minuni ascundea sufletul ei de femeie.
-Te provoc ! Da,asta este cea mai buna idee –hotari ea atunci,pe loc – te provoc sa ma insotesti in Tibet !Sa vedem atunci,cine-i mai fragil,domnule Speidel…
La fel de calm si de sigur pe el,ca si pana in acel moment,afisand acelasi aer imperturbabil,mister Speidel lasa impresia ca accepta propunerea :
-Daca va fi posibil,de ce nu ?
Multumita,femeia isi continua cina,de parca nimic nu s-ar fi intamplat in urma cu doar cateva minute.Obrajii isi recapatara culoarea palida si muschii faciali se relaxara curand.
„Cred ca nu poti cunoaste mai bine un om,decat atunci cand are loc intre tine si el o veritabila confruntare de idei ” – medita el.
O observa pe ascuns.N-ar fi banuit nici o clipa ca-n spatele acelui chip se ascundea atata tarie de caracter,atata profunzime si seriozitate in jocul cu viata si in jocul cu lumea.Sentimente noi ii invadara sufletul.De aceasta data erau puternic intemeiate.Isi aminti primul minut in care o intalnise si strania senzatie pe care o nascuse in el prezenta ei.Acel amestec atat de paradoxal de fragilitate si curaj,de simplitate si farmec,de inestetic si, totusi estetic,reusi sa-i zguduie pana si cele mai adanci fibre ale sufletului lui,fibre pe care nu le mai atinsese nimic nicicand.
„N-am stiut ca pot iubi intr-atat ! se trezi el deodata gandind astfel.Nu am stiut mai nimic despre mine !”
Fusesera suficiente cateva ore petrecute impreuna pentru ca-n el sa se trezeasca o acuta mirare:
„Cum am putut trai atata vreme fara aceasta femeie ?”
O puternica nevoie de tandrete il invalui.Voia sa o stranga in brate si sa-si afunde obrazul in parul ei, pentru a simti si-a pastra pentru totdeauna in el,parfumul fiintei ei.Isi dorea sa poata sa se abandoneze,precum un copil intre bratele acelei femei,si sa-i traiasca fiecare mangaiere,de parca ar fi fost intaia din intreaga lui viata.
Rusinat de simtirile sale,isi aparinse un trabuc si trase din el fum dupa fum,incercand sa-si alunge din minte si din inima toate acele necunoscute trairi.
Fu salvat in curand.Andrew aparuse acasa si se lansa intr-o interminabila discutie cu ea.Samuel,care auzea doar cateva dintre cuvintele spuse de el,nu facea altceva decat sa-l aprobe dind din cap din cand in cand.Il multumea insa teribil noua conjunctura si rasufla usurat atunci cand iesi pe usa.
Numai ca,noaptea ce urma acelei seri,nu fu la fel de linistita,din contra,fusese chiar ingrozitoare.Se foise si rasucise in pat,pana in zori.Nu reusise de fel sa adoarma,asa obsedat de imaginea acelei femei.Nu trecusera cateva ore de cand parasise vila,si simtea deja cat de tare ii lipsea prezenta Samirei.Doar in zori atipi cateva minute,si asta doar pentrufaptul ca-si promisese sa nu se mai intalneasca cu ea pentru un timp.
Saptamanile ce urmara,le petrecu in exclusivitate in prezenta domnisoarei Charlotte van Masten care,extrem de incantata de victoria ei,il primi fericita.Considera barbatul din viata si patul ei,o prada mult prea importanta pentru a o lasa atat de usor sa-i scape.
Samuel nu se amagea deloc,fiindca el stia foarte bine ca asta si insemna pentru ea : o prada.Tocmai de aceasta si statea alaturi de Charlotte,pentru ca nimic din ea nu-l atingea.Pentru un timp fusese suficient,pentru o vreme ii anesteziase durerea si dorul…
Intr-o seara insa,chiar cu cateva zile de sarbatoarea Craciunului,telefonul suna strident.Samuel era impreuna cu Charlotte si se pregateau sa iasa la un restaurant.Se intoarse din drum si ridica receptorul,cand o voce atat de cunoscuta ii rasuna in urechi : vocea Samirei.Isi controla cu greu bataile inimii si-i raspunse pe un ton cat se putu de rece.Femeia insa,vorbi de parca nici nu si-ar fi dat seama :
-Imi pare rau,Samuel,daca te-am deranjat…dar,Andrew nu se simte prea bine si m-a rugat sa-ti spun sa treci pe la el.
-Ce are ? intreba el,destul de ingrijorat.
-Nimic grav !il linisti ea.O banala raceala.Numai ca-l enerveaza la culme faptul ca-i prizonier in camera lui…Si-ar dori sa vii sa-l vezi.
Mister Speidel hotari sa faca asta imediat,asa ca ,spre nemultumirea Charlottei,amana planurile pentru seara respectiva si pleca in directia casei Samirei.
Chiar ea fu aceea care-l intampina la usa.Il primi cu o atat de mare bucurie in ochi,ca el uita sa-si mai puna scutul de protectie.Era vizibil de la o posta cat de mult lipsise unul celuilalt,cu toate ca niciunul dintre ei nu indrazni sa declare ceea ce simtea in acel moment,asa ca se indreptara spre dormitorul lui Andrew,fara sa-si spuna vreun cuvant.
Isi petrecu toata seara alaturi de cei doi,privind-o din cand in cand pe femeia de langa el cum se ingrijea de Andrew.Acesta,de cum se intorsese la aceasta ultima fiinta care mai facea parte din familia sa,parea un cu totul alt om decat cel pe care il intalnise in urma cu cateva luni in acea carciuma din Londra.Zambi amintindu-si episodul cu camatarul.Acel Andrew si cel de astazi pareau doi oameni diferiti ;in acelasi timp, se revazu pe sine si-si dadu seama ca si el,cel de acum,era tot un „cu totul alt om”.
„Viata ne schimba…ofta el.Din cand in cand,moare si se naste un alt Samuel ori altcineva,si nici macar nu intelegem ca ni se intampla acest lucru…”
Samira continua sa se agite in jurul lui Andrew.Samuel o privi cu duiosie.Pentru el era surprinzatoare acea antiteza dintre imperfectiunea chipului ei si sublimul ce-i tasnea din strafundul sufletului.Nu era necesara prea multa experienta pentru ca sa poti zarii,acolo in spatele privirii ei verzi,minunatia cu care Dumnezeu ii plamadise fiinta.Uitase adeseori,in permanenta alergatura a vietii,sa caute sa descopere omul din umbra chipului.Isi aminti pentru cateva secunde de Alice,sotia lui,femeia ce-l fermecase odinioara cu frumusetea ei.Fusese cu mult mai usor sa aleaga femeia inimii lui,dupa impresia prima a infatisarii ei,sperand ca perfectiunea fetei ascunde si pe cea a sufletului.De foarte multe ori insa,acel chip angelic care ne atrage,ajunge sa ne dezamageasca.E greu de inteles pustietatea asa de bine ascunsa in spatele unui chip stralucitor,ce ajunge adeseori sa umbreasca cu farmecul lui sufletul omului ce-l poarta.Cate spirite nobile nu sunt astfel risipite si zdrobite,victime ale mastilor pe care le poarta,victime ale ignorantei si superficialitatii noastre !
Undeva,in preajma acestor ganduri,descoperi el si motivul ce dusese spre aceasta profunda constientizare.Era tocmai faptura aceea,aflata la cativa pasi de el,de care fugise atata amar de vreme.Samira il fermeca prin misterioasa ei consistenta.Instinctele nu-l mintisera atunci,la inceput,cand fusese subjugat de acel farmec aparte.
-Samuel !
Vocea ei soptita il aduse inapoidin lumea gandurilor.Zambi cu caldura.Erau atat de aproape si,totusi ii desparteau mii de kilometri.
-Samuel ! repeta ea,pentru a-l aduce-n prezent.
-Da ! Ce-i ? S-a intamplat ceva ?
-Andrew a adormit.Nu vrei sa coboram ? Am putea bea o cafea…
Se ridica in picioare si-o urma tacut in salonul de la parter.Dupa cateva minute de tacere penibila,aparu si indianul ce facea pe majordomul,si le servi cafeaua,dupa care,la fel de discret ca si pana atunci,disparu,inchizand usa cu delicatete.
Femeia lua o gura din ceasca ei cu cafea.Parea destul de apasata de ceva,fiindca avea un aer extrem de ganditor,in timp ce degetele ei se jucau,invartind cana si strangand-o intre palme.Intr-un tarziu,ridica privirea inspre el si incepu sa vorbeasca cu calm si hotarare :
-Samuel,as vrea sa reusim sa fim sinceri…Mi se pare inutil si de prost gust sa continuam sa ne jucam ca niste copii…
-Sa ne jucam ? intreba el,deja nelinistit de ceea ce avea sa urmeze.Noi doi ?
Din intreaga ei atitudine iti puteai da seama extrem de usor ca era dispusa sa dea cartile pe fata si sa puna capat acelei farse puerile.Era prea tarziu pentru ca el sa mai poata sa fuga,caci oriunde ar fi mers l-ar fi urmarit reprosul.
Tacerea lui,desi o agitase putin,n-o descuraja pana la urma :
-Bineee…Atunci am sa vorbesc eu,si tu o sa asculti.Nu ne-am vazut de doua saptamani ; a fost destul ca eu sa inteleg act de importanta este prezenta ta pentru mine.Mi-a fost…Stiu ca vei spune ca sunt nebuna,dar trebuie neaparat sa-ti spun ! Mi-ai lipsit din primul minut in care ai plecat de langa mine !
Mister Speidel ,apasat de frica ce-o simtea ascultand toate acele marturisiri,continua sa taca,stiind ca gestul ei avea sa-l oblige si pe el la a-si dezvalui cele mai intime sentimente,numai ca el nu se simtea in stare de un astfel de curaj.
-Sunt constienta ca tu,in ciuda varstei,mai esti inca un barbat atragator,cu inca multa cautare ; sunt constienta ca ai langa tine o femeie superba si ca mai poti avea inca multe altele,la fel de fermecatoare.Ma incurajeaza insa,senzatia aceea pe care am avut-o din prima secunda,ca noi doi…ca a fost destinat sa ne intalnim…ca si tu…
Tot tacere.O vedea pe Samira cum se zbate intre adevar si iluzie si,totusi,nu reusea sa deschida gura sa spuna vreun cuvant.Adevarul il inspaimanta,iar o minciuna,nu si-ar fi iertat-o niciodata.
Speriata ea insasi de vorbele rostite,femeia incerca sa corecteze ce facuse mai devreme.Tacerea lui o intrigase,o oprise.
-Nu.Nu poate fi adevarat .Vorbesc numai prostii,asa ca nu trebuie sa ma iei in seama…M-a luat valul,desi n-ar fi fost permis sa uit ca farmecul nu este tocmai punctul meu forte,si ca nu vad de ce tocmai tu ai putea sa simti la fel ca si mine…
Ea se ridica,ingrozitor de trista si se duse in drptul ferestrei.
Cu un impuls de moment,caria ii fu imposibil sa i se opuna,coplesit de toate adevarurile fiintei lui,Samuel se ridica si el si se duse inspre ea.O cuprinse cu bratele si o intorase spre el.Un sarut lung,intens,lua locul raspunsului pe care ea l-ar fi asteptat.Exact aceeasi pasiune si caldura veni din partea ei.Pentru prima oara in viata,el simti cum o fericire deplina puse stapanire pe el.
-Si mie mi-ai lipsit la fel de mult ! marturisi el,in acele catva secunde de vulnerabilitate.
Se desprinse de ea si,aplecandu-se,ii lua mana intr-a lui,sarutandu-i adanc fiecare deget.
-Si mie mi-ai lipsit…repeta el intruna.
O cumplita senzatie de dependenta ii patrunse usor in suflet.Cautase femeia aceasta intreaga lui viata,fara a sti ca asta-i lipsise de fapt.Acum intelesese.
Speriat de propria-i descoperire,el parasi in graba salonul si casa Samierei.O ultima mangaiere,un ultim sarut si disparu in noapte.Ceva in el urla jalnic,un tipat,precun al unei fiare in agonia mortii ii sfasiase sufletul.Fusese suficienta o secunda de realitate,pentru ca el sa-si aminteasca.
„Ce rost poate avea ? se intreba el.Ce rost are sa ma las in voia unei asemenea iubiri,acum cand sunt atat de aproape de final ?”
In noaptea ce urma lua o hotarare,pe care o considera irevocabila : nu avea sa se mai intample nimic,niciodata,intre el si Samira.O astfel de iubire l-ar fi legat mai puternic si mai adanc de pamantul pe care el urma sa-l paraseasca,din lumea din care el era pe cale sa o parasesca peste putin timp ; n-ar fi putut sub nici o forma sa plece cu usurinta,stiind ca iubita lui avea sa ramana singura aici.
Uitase pentru o vreme,sau,mai exact,reusise sa priveasca totul ceva mai optimist,si acum,dupa doar cateva minute de iubire,intreaga drama a finalului povestii lui ii reveni in minte,cuprinzand in vulcanica sa eruptie si trup, si suflet.

Cateva zile apoi,se izola in perimetrul hotelului,nehotarat cum era.Nu stia exact daca ar fi trebuit sa paraseasca sau nu India ; ceva il tintuia locului si,obsesia indeciziei il chinuia amarnic.Tulburat peste masura de tumultul ce-avea loc in lumea sufletului sau,Samuel relua in preajma Anului Nou legatura cu Charlotte van Masten,cu naiva speranta ca-n bratele ei avea sa-si potoleasca focul launtric.Destul de curand insa,realiza ca prezenta acelei domnisoare nu facea decat sa-l agite si sa-l sufoce.In scurt timp,renunta definitiv la legatura cu ea.
Ratacit si ravasit,el petrecu de unul singur primele doua saptamani ale lunii ianuarie.Din cand in cand iesea si se plimba pe strazile orasului si,pe zi ce trecea,simtea cum in interiorul lui se asezau siraguri de nestemate,crampeie de viata indiana,cu culoarea,nelinistea si cautarea acelui popor.Simtea ca,daca ar fi ajuns sa cunoasca mai devreme taramul acela hindus,ar fi invatat mai curand valoarea vietii.
Cam in acea perioada,iesise intr-o seara sa ia cina la restaurantul la care-l dusese Andrew.Inconstient de motivul pentru care facuse acest lucru si cat de mult intervenise destinul in aceasta pasivitate in care se cufundase,mister Speidel,singur si trist,alesese o masa in partea din spate a localului si tocmai se indrepta in directia aceea,cand o voce extrem de familiara ii rasuna in urechi si,pentru cateva secunde,il facu sa tresara:
-Ei bine,strainule,tu nu-ti mai amintesti ca mai ai si prieteni prin Calcutta ?
Intoarse privirea si-l zari pe Andrew.Langa el,Samira si un domn.
-Ce spui,ne dai voie sa-ti tinem de urat ?
Accepta mai mult din obligatie invitatia prietenului sau si,curand,pe scaunul din fata se aseza chiar ea,Samira.El il analiza pe barbatul ce-i era alaturi si observa,fara prea mult efort,cum acesta o privea cu tandrete si admiratie.O senzatie neplacuta ii cuprinse mintea si inima.Era veninoasa mucatura a geloziei.
Cauta destul de discret privirea femeii.Descoperi in ea aceeasi caldura indreptata spre strainul acela.
„Poate fi pretenie…sau iubire…”
Pentru cateva zeci de secunde privirea lui se intalni cu-a ei.Un val de tristete ii invalui inima.
„Fragilitatea ei – gandi el – imi da putere in dorinta mea de-a-o proteja; puterea ei,imi da curaj si forta de-a continua sa lupt…”
-Domnul este un bun prieten de-al Samirei…
Andrew,care se straduia sa intrerupa intr-un fel stanjenitoarea tacere ce se instalase la masa lor,il privi cat putu de serios.
„Un bun prieten ? se lasa Samuel iarasi chinuit de gandurile lui.Ce intelege Andrew prin asta ?”
-Faceti cunostinta : prietenul si minunatul camarad al nostru,domnul Samuel Speidel si domnul John Cadbury ! insista domnul Morand.
Cei doi se privira taios,dupa care isi intinsera reciproc mainile.
-Incantat ! zise Samuel,nestraduindu-se prea tare sa ascunda urma aceea de gelozie si ironie pe care o avea in glas.
Pentru a masca impolitetea prietenului sau,Andrew ii provoca la o discutie pe tema relatiilor dintre Coroana engleza si India,dar mister Speidel nu participa deloc la ea.Statea aparent linistit si se prefacea ca-i asculta.La un moment dat simti insa ca se sufoca.Isi desfacu usor nodul de la cravata si lua o gura de apa minerala.
Intre timp,sosise insa si comanda facuta,dar stomacul lui se revolta si nu voi in nici un chip sa accepte macar o inghititura.Ceilalti isi continuara netulburati discutia pana in clipa in care il vazura pe Samuel cum,brusc,dadu mancarea la o parte si se ridica in picioare.
-Imi pare rau ca trebuie sa va parasesc,dar tocmai mi-am amintit ca am ceva de rezolvat in seara aceasta…
-Ei,haide …incerca Andrew sa-l convinga sa se razgandeasca,stiind foarte bine ca nu era decat un pretext.
-Imi pare rau,dar chiar este o problema urgenta !
Saluta politicos si parasi restaurantul,urcandu-se in primul taxi ce-i iesise-n cale.Abea pe bancheta din spate a acestuia reusi sa se mai relaxeze si sa se mai elibereze de tensiunea ce se acumulase in el.Cateva lacrimi se prelinsera incet pe obraji.Stia ca era indragostit de Samira,dar nu intelesese niciodata ca intr-atat .
„Inutil ! Inutil ! Inutil !” isi repeta mereu in sinea lui.
Obsedat de crezul acesta,lua hotararea de-a se inapoia la Londra,sperand ca acolo gandurile sa i se limpezeasca si sufletul sa i se elibereze.

Ajunse acasa,chiar cu cateva zile inaintea aniversarii celor 62 de ani.Rasuflase usurat atunci cand pusese piciorul pe pamantul tarii lui si,pentru cateva ore,avea chiar sa simta o multumitoare liniste.Ii lipsise lumea lui,chiar daca Samira nu facea parte din ea,si-i lipsise,mai ales,fratele sau,Sam.Hotari atunci sa se duca direct la el acasa.
Surprins de neasteptata vizita,domnul Johnson il apostrofa,reprosandu-i ca nu-l anuntase ca se intoarce,apoi ca statuse prea mult,si,nu in ultimul rand, ca n-avea nici o grija fata de sanatatea lui.
Mister Speidel insa,avea cu totul alte ganduri in minte,asa ca ii reteza rapid orice incercare,si trecu direct la subiect :
-Lasa asta,Sam ! Stii doar ce ma intereseaza : analizele !
-Imi pare rau,Samuel ! ii raspunse el.Din pacate nu am inca nici un rezulatat…Le-am trimis de o luna,dar dureaza.Nu poti fii tratat preferential,sunt si alti bolanvi…
Mister Speidel facu o mutra imbufnata.Se asteptase probabil sa le aibă deja si,fiecare intarziere il irita.Era atat de nerabdator sa stie daca boala,avand in vedere starea lui de bine,nu s-ar fi putut sa fi stagnat,incat orice amanare il scotea din sarite.
-De rezultatele alea depindeau o gramada de lucruri !
Surprins de graba asta,doctorul Johnson il cerceta cu atentie.
-Da ???
-Da ! striga Samuel.
-Si anume ce ?
Nu-i raspunse pe loc.Isi framanta mainile,extrem de agitat.Se enerva si-si aprinse apoi un trabuc,chiar daca Sam privise acest gest cat se putuse de critic.El insa,nici nu se sinchisi de-acest avertisment si se aseza comod intr-un fotoliu,sorbind tacut din ceasca de ceai ce-i fusese asezata dinainte.
-Sam,m-am indragostit ! spuse el,deodata.
Nu-l pregatise in nici un fel inainte,asa ca,declaratia aceea picase precum o bomba.Isi cerceta fratele din cap pana-n picioare,temandu-se ca nu cumva sa-si fi pierdut mintile.Totul parea insa in regula…cel putin din afara…
-Cred ca glumesti…E probabil o joaca sau vreo pasiune pentru o frumoasa bastinasa…Stai linistit,trece!
-Nu ! raspunse el,destul de amarat.Nu trece asa de usor cum iti vei fii inchipuind tu.Nu e o aventura,ar fi fost mult mai simplu.Stiu ce gandesti:ca-i vreo tinerica focoasa,ceea ce nu-i deloc adevarat; ca-i vreo alta femeie ce-mi vaneaza averea,si nu-i deloc cazul ; ca-i vreo…
-In cazul asta,cum este ? intreba Sam Johnson,curios peste masura.
-Lucrurile stau putin diferit de cum te-ai astepta tu sa fie,dragul meu frate.In primul rand,pentru ca vorbim despre o femeie despteapta,decenta si profunda ; in al doilea rand,pentru ca discutam despre o doamna cu un caracter aparte,cu principii si reguli de viata ce contrazic orice tentativa de-a-l descalifica in vreun fel ; in al treilea rand,pentru ca este de fapt vorba despre Samira,cumnata lui Andrew !
Sam Johnson asista perplex la acest monolog in care Samuel se transformase in avocatul acelei femei,cu o revolta si-o energie,absolut incredibile.Nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa accepte lucrurile asa cum stateau:
-E clar acum,esti cu adevarat indragostit ! Bine,m-ai convins ! Totusi,ramane ceva nelamurit pentru mine : daca lucrurile stau intrdavar asa,nu inteleg ce cauti aici,de unul singur ?
Raspunsul primit fu trist si melancolic :
-O iubire prea intensa …
Sam il privi descumpanit.Nu pricepea nimic din ceea ce se petrecea in mintea si-n inima fratelui sau.
-Nu inteleg ! Vrei,te rog,sa fii ceva mai explicit…
Deznadejdea din spatele cuvintelor ce urmara,era aproape palpabila.
-Iubirea adevarata nu are varsta ! Nu esti niciodata prea batran pentru a o simti.Tiu ca imi vei spune ca ma insel si ca nu e vorba despre dragoste,ci de cu totul altceva precum : teama de singuratate in fata mortii,dar eu iti jur ca e cu mult mai mult.A fost asa din prima clipa ! Dragostea nu include intotdeauna permanenta prezenta a celor doi,dragostea nu tine cont de frumusete sau de alte asa-zise valori.Cand vorbim despre iubire adevarata,discutam despre o iubire descarcata de balastul senzualitatii ori atractiei fizice,vorbim despre dragostea pe care o poate trai pe deplin doar sufletul.Aceasta veritabila si pura iubire nu se poate masura in latime sau lungime,singura unitate de masura,singura dimensiune acceptabila este intensitatea.Asadar,raspunsul veridicitatii ei ni-l poate da,fara echivoc,singur sufletul…
Sam astepta continuarea,inmarmurit de sensibilitatea ce-o nascuse in Samuel aceasta poveste,dar el tacu.Pentru doctorul Johnson apele se limpezisera insa,fiindca el stia extrem de bine cat de greu ajungea cineva in sufletul fratelui sau,asa ca-si dadu seama ca daca acea femeie reusise deja asta,si-nca atat de adanc,cu greu avea sa mai iasa.
-Bine,Samuel.M-ai convins.Dar,atunci ce cauti tu astazi aici,in loc sa fii ramas acolo ca sa lupti sau sa traiesti aceasta frumoasa poveste ?
-Of,scumpul meu Sam…Nu stii ? Nu intelegi ? O dragoste prea intensa,prea brusca,ne sperie prin forta cu care ne ravaseste viata si,ajungem adeseori sa fugim de ea.Obsesia inutilitatii acelui zbucium,obsesia finalitatii lui si a revenirii la sumbrul nostru drum dupa ce am atins piscurile cele mai inalte ale fercirii - toate aceste retineri ajung sa ne impiedice sa o traim asa cum este.As fi ramas sa lupt sau s-o traiesc si mi-as fi asumat riscul finalului,fiindca m-as fi agatat astfel de cea mai reala si frumoasa amintire a trecerii melee prin lumea aceasta,dar mi-e atat de teama …Nu cred si nu sper ca eu sa mai am timpul necesar pentru a atinge cel mai inalt prag al intensitatii sale.Mi-e teama ca forta aceasta suprema care mi-a scos fericirea in cale,in cel mai cumplit moment al vietii mele,va sterge totul in cea mai sublima clipa.
Nu comenta in nici un fel marturisirile lui.Se multumi sa analizeze in gandul sau nasterea unui nou Samuel.Boala aceea cumplita ce-l lovise atat de neasteptat in urma cu cateva luni,avusese intr-insa puterea de-a scoate la iveala un alt om.Daca pana in urma cu ceva timp mister Speidel era doar faimosul om de afaceri,astazi,in fata mortii,barbatul din fata lui eraun cu totul altul.Complexitatea si profunzimea unei personalitati ce zacuse in stare latenta zeci de ani,nascusera in omul din prezent o minunata creatie divina.Devierea de la cursul batatorit al destinului pe care-l alesese Samuel la inceputul vietii,dezvaluise o foame si o sete de-a trai,ce reuseau sa invinga pe zi ce trecea,putin cate putin,din devastatoarea putere ce-o are asupra fiecaruia dintre noi inevitabila moarte.
Deznadejdea din sufletul domnului Speidel se acutiza in ziua de 17 ianuarie,atunci cand el aniversa cei 62 de ani de viata.Se trezise in zori.Era singur si-aproape obosit de linistea din jurul lui.Se plimba pe rand prn toate incaperile si se trezi brusc,speriat de imaginea atat de lipsita de viata a imenselor incaperi ale locuintei sale.Pentru intaia data nu era capabil sa inteleaga la ce i-ar fi putut folosi cladirea aceea atat de mare,din moment ce-o locuia de unul singur.Erau camere pe care nu le mai vazuse de luni de zile si care pastrau vie amprenta singuratatii.Cobori la parter si se opri in hol.In fata lui,asezata pe perete,o imensa oglinda venetiana il atrase inspre ea.Poposi cateva secunde in fata imaginii lui,reflectate de superbul obiect de arta.Observa ca,dupa cele sase decenii scurse,ochii lui erau la fel de vii,si-si pastrau acelasi albastru adanc pe care-l avusesera dintotdeauna;doar parul negru din trecut devenise astazi,aproape alb.Se scursesera o gramada de ani si el,nici nu avusese curiozitatea sa se opreasca-n loc pentru a vedea cum timpul ii schimba zilnic infatisarea.
Pe cand privea cu melancolie chipul aproape strain din oglinda,auzi zbarnaitul strident al telefonului.Ridica receptorul si raspunse fara prea multa tragere de inima.
De la celalalt capat al firului,o voce cunoscuta ii facu primele urari pe ziua aceea :
-La multi ani,draga Samuel ! Iti doresc sa ai parte de tot ceea ce visezi sa ai !
Zambi amar.Renuntase la tot,asa ca ce ar mai fi putut sa-si doreasca ?
-Multumesc,Andrew ! Ma bucur ca n-ai uitat…
-De parca as fi putut ! ii raspunse el.Ia spune –schimba domnul Morand cursul discutiei – ce-ti veni sa fugi inapoi la Londra ? Ce ai patit ?
Mister Speidel ezita sa-i spuna adevarul.Acele cateva secunde de tacere ii oferira insa prilejul prietenului sau sa vorbeasca mai departe :
-Nu trebuia sa fugi…Samira stie tot ! I-am spus de boala ta si i-am explicat framantarile ce nu-ti dau pace.Ar fi trebuit s-o faci tu insuti,in loc sa fii plecat asa,fara sa-ti acorzi sansa de-a trai,chiar si atat cat iti mai ramane de trait…
Simti cum ii clocotea sangele in vene.Intr-un fel,il deranjase indiscretia amicului sau,dar,pe de alta parte,undeva in interiorul sufletului,o stare placuta de multumire i se stecura usor.
-Andrew,nu era nevoie sa-i mai rascolesti viata Samirei cu asemenea vesti…Era mai bine ca ea nu fi aflat nimic !
-Nu-i adevarat,Samuel ! Te inseli amarnic !
El asculta cu atentie.Inima sa recunoscuse glasul inaintea creierului si reactionase batand cu putere.Era vocea Samirei.
-La multi ani,Samuel !
El stranse receptorul intre palme.Incepu sa tremure de emotie ca un adolescent si vocea ii rasuna in telefon precum o balba,precum o stangaceala tinereasca :
-Multumesc,Samira !
In secunda urmatoare,pe usa intrase Sam Johnson, si el isi dadu destul de repede seama ca fratele sau vorbea cu cineva important,asa ca i se alatura tacut.
-Samuel,vino inapoi in India ! ii strigase vocea aceea atat de draga.
Speriat de modul direct in care-i fusese adresata invitatia,el nu reusi sa gaseasca altceva mai bun de zis decat :
-Si domnul Cadbury ?
Femeia incepuse sa rada in hohote,ceea ce-l irita.
-Si,domnul Cadbury ? repeta el,insistent si-aproape nervos.
-Domnul Cadbury este doar un bun prieten…Samuel Speidel,esti deja gelos ! il apostrofa ea,mai mult in gluma.
In sfarsit intelesese si el.Nu doar teama de final il alungase,ci si teama ca aceasta ultima bucurie pe care ar mai fi putut-o avea,ar fi ajuns ca toate celelalte sperante,doar pulbere-n vant.
-Ei,ce spui ? insista vocea aceea duioasa,care-i lipsise intr-atat de mult.
-Nu stiu…
Raspunsul fusese temator si nesigur.Simtea ca cedase deja.
-Mai gandeste-te ! incheie ea.
Tiuitul strident ce urma finalul convorbirii il sili sa aseze receptorul in furca.Undeva la mijloc,intre ultimul cuvant adresat de catre Samira,si tiuitul din receptor,Samuel lua decizia c-avea sa incerce.
Marile alegeri ale vietii noastre le luam adeseori inconstient si in graba,dar,mai tarziu,se dovedeste ca ele au fost de fapt cele mai inspirate.Nici o alegere nu pare sa fie mai stralucita,decat cea decisa de misterioasa logica a instinctelor.
El se intoarse brusc spre fratele lui si,luminat de gandul cel nou,aproape ca striga cu toata puterea ce mai exista in el :
-Sam,ma voi intoarce in India !




CAPITOLUL VIII : CAND INIMA ALEGE



Parasi aeroportul din Calcutta cu-acelasi tip de taximetrist cu care o facuse atunci cand poposise intaia data aici.Il dusese pana in fata casei Samirei si ii ceru acelasi pret exorbitant,dar de aceasta data,Samuel trecu peste toate acele mici neplaceri ivite si nu mai comenta absolut deloc,acceptandu-le cu seninatatea omului ce nu avea nimic de pierdut.
Era o vreme superba in Calcutta in acea zi ;era soare si flori imbobocite,era indragostit si era iubit...Ce altceva ar mai fi putut sa conteze ?
Cobori in graba din masina si in curtea din fata casei isi zari curand iubita.In timp ce pasii i se indreptara in directia ei,avu suficient timp ca sa poata observa frumusetea sclipitoare ce-o emana intreaga fiinta a acelei femei.El zambi,convins de justetea alegerii pe care o facuse.
Ea ii veni in intampinare si-i sari bucuroasa in brate :
-Oh,Samuel ! ofta ea,atunci cand el o imbratisa.
-Iubire…Marea mea iubire…
Ramasera asa cateva minute,strangandu-se in brate unul pe celalalt,temandu-se parca sa nu ajunga sa se piarda iarasi.
„Ce mare prostie as fi facut,daca as fi continuat sa fug,doar pentru ca ma tem de ce are sa urmeze…Viata insasi este un miracol ;si cu bucurii,si cu tristeti,fiecare secunda merita sa fie traita in toate felurile in care este posibil…” gandi el,la adapostul iubirii.
-Ma asteptam sa te revad,dar nu atat de curand ! ii marturisi ea,dupa ce,tinindu-se de mana ca doi indragostiti ce erau,intrara impreuna in casa.
El tacu.Nu stia ce ar fi trebuit sa raspunda.Se temea ca sinceritatea lui sa nu ajunga sa-i tradeze disperarea.In momentul imediat urmator insa,se razgandi.Nu avea nici un rost sa inceapa o alta lupta sau un alt joc,caci daca tot primise de la Dumnezeu acest dar,atunci avea sa-l ia ca atare : natural si complet.Era satul de mijloacele meschine prin care fusese nevoit sa se bata de-a lungul vietii,era satul de strategii,era satul sa se tot zbata ;pentru intaia oara isi dorea sa poata trai fara regrete,fara temeri si fara analize.Era ultima lui bucurie si voia s-o traiasca in cel mai frumos mod cu putinta.
-Nici eu nu ma asteptam sa fac gestul acesta atat de curajos - ii declara el.Numai ca nu s-a intamplat precum am planuit…De data aceasta a invins speranta.
Zambi si stranse mana femeii iubite intr-a sa.
-Ma bucur c-a fost sa fie asa.
Ea-l saruta.Acest sarut intens si cald ii rascoli intreaga fiinta.Ii multumi in gand lui Dumnezeu pentru fericirea pe care i-o daruise in aceasta vreme in care incetase sa mai spere in ea.In preaplinul sentimentelor ce-l animau,el uita pana si drama la care era condamnat.
„Prin iubire,doua suflete ajung sa faca dragoste in cel mai armonios mod care poate exista…” medita el,marcat de strarea de inaltare pe care o traia.
Amandoi,ca la inceputul lumii,femeie si barbat,se lasara coplesiti de euforia unei fericiri nesperate si privira cu incredere spre viitor.Povestea abia de urma sa inceapa si ei stiau c-avea sa fie,probabil,cea mai frumoasa intamplare a vietii lor.


Andrew intampina cu bucurie decizia prietenilor sai.Ii cunostea pe amandoi si stia ca se meritau unul pe celalalt.Sustinuse cu toate fortele aceasta cauza in trecutul apropiat si se felicita in sinea lui pentru faptul ca nu se lasase orbit de aparente.Satisfactia continuarii luptei ii era acum intregita de imaginea armoniei pe care o simtea zilnic in preajma lui.
Samuel se muta in casa Samirei si impartira amandoi dormitorul de la etaj,cu vedere la superba gradina din spatele casei.Deseori,atunci cand soarele era pe cale sa apuna,cei doi stateau de vorba ore intregi pe terasa.In aceste ocazii el descoperi in femeia ce-i era alaturi o fiinta extraordinara,ce intrecea cu mult pe cea pe care el o intuise.Uneori isi mai amintea de fosta lui sotie si se trezea mirat de cum putuse sa stea atatia ani alaturi de ea.Abia acum intelegea cat de putin o iubise si cat de imatura fusese decizia de-a se casatori cu ea.Atunci ii revenea in minte femeia aceasta pe care o veghea cum dormea noaptea si rasufla usurat ; cosmarul trecuse,avea un vis frumos !
Cu totii vorbim despre iubire si deseori ne amagim,sperand ca am gasit-o.Este insa numai speranta si dorinta de-a o fi descoperit.Este ca si cum,fara siguranta de-a o fi trait,ne simtim mai goi sau mai putin impliniti.Si atunci,in numele iubirii,spulberind inconstienti temerile neimplinirii,azvarlim destinul nostru secatuit si mizer,in haul adanc al minciunii frumoase,vanzandu-ne sufletul pentru putin sau pentru totdeauna,in schimbul unei iluzii ce naste in noi doar regrete si tristete.Ce este insa cel mai suparator e faptul ca tocmai aceasta amagire ajunge a ne invata non-sensul „sperantei de a mai spera”.
Fiind un om ce-si intelegea in toata complexitatea sa minimul rol in cursul lung si natural al generatiilor,Samira privea viata cu atata toleranta,incat el simtea pe zi ce trecea o tot mai mare admiratie fata de cea care-i era alaturi.
Se intampla deseori sa se nasca oameni ce au gresita impresie ca existenta lor este atat de importanta incat isi pot permite sa sfideze viata.Samira facea parte din categoria acelora ce respectau atat viata,cat si efortul generatiilor de dinainte.Pentru ea,trecutul era o permanenta sursa de inspiratie si fura din el toate raspunsurile de care avea nevoie.De la ea invatase si Samuel cum sa se ghideze pe cararile prezentului si ale viitorului caci,venind dintr-o lume in care realismul si valorile difereau cu mult de ceea ce aflase ca insemnau ele aici,era cu atat mai interstate aceasta confruntare dintre cele doua culturi.Samira fusese cea care,prin dragoste,ii deschisese portile spre o lume despre care el nici nu stia ca exista si,tot in casa ei,el avu parte de o intalnire extraordinara,o intalnire ce-avea candva sa fie esentiala pentru desavarsirea lui.Un foarte bun prieten de-al familiei,un batran indian numit Nehru,ii vizita adesea impreuna cu fiul lui,Tirumala,tocmai acel baiat pe care-l cunoscuse mister Speidel atunci cand venise prima data in aceasta tara.Nehru traia obisnuia sa traiasca fiecare dintre adevarurile existentiale ce i se confirmasera de-a lungul timpului,cu forta si credinta unui om ce se arunca in valtoarea vietii,mirandu-se de fiecare data cand i se intampla sa poata sa descifreze logica ascunsa a evenimentelor.De asemenea,sustinea cu atata entuziasm cauza spiritualitatii omenirii,incat aproape imediat ajungeai sa-l invidiezi pentru maretul tel ce-l obliga la lupta cu viata.Era atata forta si energie in batalia acestui om,incat Samuel il placu din primele minute in care-l cunoscuse.
Mirat de noile adevaruri pe care le descoperise,el se arunca in mijlocul acelui vartej ce-i cuprinsese intreaga existenta,cu un entuziasm debordant.Era acea bucurie pe care o traim cu totii atunci cand intelegem ca n-a existat si ca nici nu va exista vreun moment in viata,in care sa putem afirma cu convingere absoluta ca le stim pe toate si,cand intelegem ca intradevar merita sa continuam,chiar si numai pentru a putea sa sorbim cele cateva picaturi de adevar ce se scurg de cele mai multe ori din contrastele spiritualitatii universale.
Incarcat de emotiile ivite prin imbratisarea unei noi constiinte,el traia in acea perioada formarea sa ca om.Intensitatea cu care inima lui batea in acele momente facuse loc si sufletului sau pentru a putea sa renasca.
Pentru o vreme nimic nu tulbura linistea si pacea din viata lor.Insusi timpul se scurgea mai incet,si-n felul acesta Samuel uitase chiar si de nevoia de-a-i masura iuteala.Se trezea zambind si adormea avand pe obraz linistea ce-i invaluise viata.
Cum insa,Dumnezeu nu poate rabda prea mult inutilitatea unei scurgeri imperturbabile a zilelor,pe la inceputul lunii Mai il smulse brusc din mijlocul acelei impacari cu sine si cu lumea in care se cufundase.Avea sa fie atingerea celui mai inalt pisc si,totodata,primul pas spre pravalire.Omul uita atunci cand isi atinge apogeul,ca stralucirea prezentului inseamna intotdeauna o umbra intunecata pentru viitor ;fericirea lui il obliga la datoria unei nefericiri direct proportionale.Asa se intampla si cu Samuel Speidel care,isi savura cu insetarea omului ce-o asteapta o viata,portia lui de fericire.
Toata „nebunia” ce-i urma il zgudui puternic .Ea incepu intr-o dimineata minunata,pe care el o primi in suflet,in toata splendoarea ei,in timp ce se indrepta spre terasa unde-l astepta deja iubita lui,Samira.
Se aseza alaturi de ea si o privi curios.Fata femeii stralucea intr-un mod aparte.El se intinse si-i lua mana intr-a lui,sarutandui-o.Ea zambi.
-Ma bucur nespus,draga mea,sa constat ca esti atat de fericita in dimineata aceasta.Zambetul tau insa,este atat de special,incat ma intreb ce l-ar fi putut sculpta in felul acesta…
Ea ii cuprinse mana si zambi iarasi,la fel de tacuta.Astepta cateva secunde,dupa care isi lua inima-n dinti si incepu sa vorbeasca :
-Stiu ca implinesc 43 de ani…stiu ca tu te apropii de 63…Stiu foarte bine cat de ciudata iti va parea situatia,dar cred ca e mana destinului si,indiferent de riscurile ce-i vor urma,sunt hotarata sa incerc !
El o privi complet nedumerit.Era atat de bucuros,dar si atat de nelinistit,fiindca se nascuse deja in el ceva ce nu apartinea logicii,se nascuse o neliniste instinctuala.
-Iarta-mi neputinta,dar nu inteleg nimic…
Samira,care ii stransese emotionata,inca o data mana,zambi de aceasta data si mai stralucitor,parca convinsa de efectul ce urma sa-l aibă asupra barbatului din fata ei,vestea pe care avea sa i-o dea.
-Samira…
-Samuel…Este mai bine de o luna deja,de cand Dumnezeu ti-a promis ca vei fii tata !
-Ceeeee ???????
-Adica,peste opt luni,vei avea un fiu sau o fiica !
Pentru inceput,el ramasese blocat.Socul surprizei aproape ca-l paraliza.Cateva zeci de secunde tacu pur si simplu,incercand sa se convinga ca ceea ce i se intampla era adevarat.
-Eu ? Eu,voi fi tata ? Vrei sa spui ca tu acum esti…
-Da,Samuel ! Aproape in luna a doua …
Barbatul izbucni in lacrimi.Renuntase de mult sa mai creada si sa mai spere c-avea sa i se intample o astfel de bucurie.Dupa ce incercase ani intregi in vremea in care fusese casatorit cu Alice,dezamagit si convins de lipsa de succes a unei astfel de posibilitati,el se consolase aproape,iar acum,femeia aceasta il anuntase ca visul pe care-l avusese nu fusese in zadar.
O lua pe Samira in brate si incepu sa o sarute,recunoscator.Nici un cuvant nu are intr-insul atata esenta de fericire pentru a fi capabil sa descrie starea euforica ce-l cuprinsese.Fusesera necesare cateva minute bune pentru ca el sa-si poata potoli suvoiul de fericire ce-i inundase inima.
Samira ii sesiza cu incantare zambetul stralucitor ce i se asternuse pe fata.Stia ca nu ar fi putut exista un dar mai frumos decat acela,pentru barbatul care o iubea si pe care il iubea.
El o mangaie usor pe burta ; o mangaiere ce avea in ea o tandrete tulburatoare :
-Aici creste acum micutul pe care-l astept de-o viata !
Ridica privirea si se uita in ochii ei.Era suficient sa-l vezi cum se manifesta,pentru a-i simti bucuria.El ii saruta patimasa ambele maini si le stranse la pieptul lui.
-Acum stiu de ce Dumnezeu m-a adus tocmai aici,la capatul lumii…Se pare ca stia dinainte ca noi doi ne vom intalni.Mi-ai dat totul,Samira! Mi-ai dat tot ce n-am avut si tot ce astept…tot ce mai pot astepta de la viata !
Recunostinta acestui om,ce nu se aplecase vreodata,decat in fata mortii si-a iubirii,era mai mult decat emotionanta.Ultima lui picatura de trufie fusese invinsa de un copil : copilul lui !El reusise sa-l ingenuncheze definitiv acum,in obscura lumina a apusului vietii,el si implinirea acestui ultim vis : sa fie iubit.Acum era.Iubirea ce-o traia,de parca n-ar fi fost a insasi o minune,izbucnise acum in cea mai miraculoasa desavarsire : o noua viata.
Cateva zile se lasa voit,dominat de euforia cu care intrase in viata lui implinirea.Samuel gasea minunata aceasta experienta pe care urma s-o traiasca si-astepta cu nerabdare sa vegheze si perfectioneze acea noua fiinta,acea fiinta ce-avea sa transmita viitorului mesajul sau genetic.
„In felul acesta,voi reusi sa supravietuiesc o lunga,o foarte lunga perioada de timp…”gandea el,din ce in ce mai nerabdator.

In perioada aceea era un adevarat act de curaj sa deschizi subiectul copiilor abandonati de catre tatal lor,in fata lui Samuel Speidel.Traind cel mai inaltator moment al existentei sale,el gasea nasterea unui copil ca fiind singura veritabila minune a vietii unui om.
-Este o cruzime sa-ti parasesti propriul copil ! ii striga el intr-una din zile Samirei.Acesti barbati ce-si imprastie samanta la intamplare,indiferenti atunci cand afla ca gestul lor necugetat s-a finalizat intr-un alt mod decat cel pe care il dorisera,acesti barbati,indiferent de realizarile si de implinirile pe care le-or fi avand in viata,continua de fapt sa ramana tot niste salbatici.A-ti abandona fiul inainte ca el sa se nasca,a-l acuza si invinui pe el dinainte de-a fi existat…este barbar ! Marea opera a lui Dumnezeu este,iata,plina de greseli ! Nu toti meritam in mod egal aceasta sansa de a procrea.Sunt semeni de-ai mei a caror samanta ar fi trebuit sa se piarda de mult,undeva in negura primitivitatii.Pentru ca,acelor vremi apartin acesti tati ce-si reneaga copiii,ce-i sacrifica pe altarul ambitiilor lor,uitand ca odata cu moartea – in glorie sau nu – fara copii,ei vor inceta sa existe definitiv.Dar,ce pot eu sa mai spun sau sa fac cand,in ciuda pretentiilor noastre vis-a-vis de trecut,continuam inca sa ne impingem copiii inspre o lupta pe care nu si-o doresc si pe care nici nu o inteleg,daruindu-i mortii,in razboaie pentru ambitii ce nu le apartin ? Atata vreme cat ii vom mai forta sa se sacrifice pentru minuscula noastra cauza,n-ar trebui nici macar sa mai avem dreptul moral de-a ridica steagul victoriei…
Samira,care ascultase tacuta monologul lui,multumi in gand lui Dumnezeu pentru sansa de-a-l fi gasit pe Samuel.Era atat de fericita sa poata sta alaturi de el incat,desi isi amintea adesea ca zilele lor impreuna erau numarate,reusea sa se concentreze doar asupra trecutului si a prezentului,ce-i unea cu atata forta.Intalnirea dintre ei fusese cu mult mai importanta decat orice alt plan de viitor,asa ca n-avea nici un sens sa inceapa sa se tanguie,nici macar in gand.
Doar ca,Samuel nu uitase…Viata lui luase un curs atat de minunat si de linistit,incat fusese imposibil ca el,prudent si vigilent cum era,sa nu-si aduca curand aminte de datoria ce-o avea fata de soarta.Stia foarte bine ca pe lumea aceasta exista un pret : recompensa sau pedeapsa,pentru tot ce ni se intampla.Era constient ca Dumnezeu avea sa-i ceara socoteala intr-una din zilele ce se iveau la orizont pentru indrazneala de-a fi crezut ca descoperise secretul fericirii.Acum insa,ii era cu atat mai greu sa accepte ! Daca in urma cu un an,viata lui era mai ocupata,dar cu mult mai goala,acum Dumnezeu ii daruise iubirea si bucuria de-a fi tata ; era deci, cu atat mai mult de pierdut si,verdictul unei iminente morti,incepuse sa-i para blestem.
Deseori il gasise Samira in stari de deznadejde si, spre disperarea ei,el incepuse sa fie tot mai tacut.
Rabda o luna intreaga tacerea iubitului ei,pana in ziua in care simti ca nu mai putea.Hotari atunci,ca cea mai buna solutie era sa vorbeasca deschis :
-Mi-a spus Andrew ca inainte de-a veni in India ai repetat analizele…
El se facu ca nu aude,iritat de felul asta direct in care ea ataca orice problema.Facu un mic efort de-a schimba subiectul,dar femeia nu se lasa deloc impresionata si continua :
-Samuel,ma iubesti ?
-Desigur.Ce intrebare mai e si asta ? Te-ai putea indoii,draga mea,vreo clipa de lucrul acesta ?
-Da.
-Da ?
-Nu pot sa inteleg cum poti sa spui ca ma iubesti cand te comporti atat de egoist…Chiar crezi ca ai dreptul sa te framanti de unul singur,fara sa-mi impartasesti durerea si tristetea din sufletul tau,tocmai mie,aceleia ce-ti datoreaza fericirea ? Mi-ai daruit atata bucurie si acum ai tupeul sa crezi ca te voi lasa sa-ti duci povara necazurilor de unul singur ?
-Taci,Samira ! striga el ,brusc.
Prima ei reactie fu aceea de a amuti,dupa care,scuturata de realitatea pe care o traia,striga si ea la randul ei :
-Nu,Samuel ! Nu am sa tac,nici sa stiu ca sunt ultimele vorbe pe care o sa mai am ocazia sa ti le spun ! Am dreptul sa vorbesc cu barbatul pe care il iubesc,cu tatal viitorului meu copil,despre soarta care-l asteapta.Sunt cateva luni de cand tot taci.Intai ai fugit ca un las,apoi te-ai intors pentru a te cufunda tot mai mult in tacere.De ce nu vrei sa pricepi ca datorezi omului de langa tine adevarul ?
-Nu vreau ! incerca el sa se apere.
Femeia se ridica in picioare,hotarata sa nu cedeze.
In timp ce ea se indeparta,el rosti in soapta,numai pentru sine :
-Nu pot…
Ramasese singur.Cobori in gradina si se plimba pe aleile umbrite de ramurile inverzite ale copacilor.Le admira si-si aminti de gradina casei sale.La Londra era aproape vara,acum.Pierduse probabil,ultima lui primavara,izbucnita in mii de nuante in gradina casei lui…
Isi aminti epitaful pe care planuise sa-l sape in marmura neagra a cavoului,versuri scrise de el,singurul testament veritabil al trecerii lui prin lumea aceasta :


EPILOG

E atat de rece aici si acum…
Mi-e teama si ma simt pierdut
Parca-s copil la inceput de drum,
Ma simt sarac,sa n-am ce am avut.
Mi-e deja dor de toate :
De iarba cea verde,
De fantana din curte,
De paraul dintre pietre,
De frunza ce se rupe…
Dar,va inflori ciresul fara mine,
Va inverzi si iarba pe pasune,
Si glas de pasari va canta „a viata”
Si apa clipoci-va in fantane.
Va fi singura primavara ce n-am avut-o…
Iar asta,singura iarna-n care am mai putut visa…
Mai da-mi o singura clipa,Eternitate!
Atat cat sa mai pot o data respira.
Insa,m-afund in glia mea strabuna
Desi e rece,incep sa ma-ncalzesc
Caci ea-i tarana ce de ani mi-aduna
Pe cei al caror sange-l mostenesc.
Nu plange azi la capataiul meu lumesc,
Prieten drag,prieten de o viata,
Rastoarna doar un strop de vin si-nvata :
Eu nu sunt mort,ci doar numai traiesc !
Te rog atat : priveste-n locul meu
La primul rasarit de soare,
Caci adormit-am somnul lung si greu
Fara ca el,din nou sa mai rasare.

Zambi cu amaraciune,caci versurile ii tasnisera din adancul sufletului in ziua in care aflase adevarul.N-apucase sa le scrie,dar erau suficient de bine memorate in fibrele cele mai sensibile ale fiintei lui.
Obosise deja sa-si mai planga de mila,dar era peste puterea lui sa isi poata infrange aceasta pornire atunci cand,din timp in timp,ea-i intuneca zilele.Tocmai de asta se si temuse ! Cand aflase verdictul,abia acum intelegea,avea cu mult mai putin de pierdut si,cu toate astea…Astazi insa,mai ca-i venea sa urle.
Se intorsese brusc cu privirea inspre casa si-o vazu pe Samira.Statea pe terasa si privea pierduta in gandurile ei spre zarea cea adanca.
„Cum sa-i spun ? se tot intreba el.Cum sa-i marturisesc frica ce-mi sfredeleste inima ? Cum sa-i pot explica in cuvinte spaima ca ne vom pierde,ca ma voi pierde ?”
O privi din departare,trist si fericit in acelasi timp.Femeia aceea ii luminase ultimele luni asa cum n-o facuse vreodata altcineva.Cu atat ii era mai greu,pentru ca o adora.Viata lui n-ar fi insemnat nimic,daca n-ar fi intalnit-o.Imbatat de farmecul firii ei,el reusise sa-i descopere in imperfectiunea obrazului,o frumusete ascunsa,nascuta din sublimul sufletului pe care ea-l avea.
„Daca Dumnezeu a ascuns acest sublim in spatele acestui chip,a facut-o probabil,tocmai pentru a-i proteja sufletul.Altfel,umbrit de perfectiunea obrazului,acel spirit ar fi sfarsit prin a fi sfasiat,neglijat sau pierdut…”
Iar acum,in pofida sentimentelor ce-i umpleau inima,se certase cu ea,chiar daca stia ca dreptatea era de partea ei.Prima lor cearta.Fusese ingrozitor de crud.Ar fi vrut sa poata sa se indeparteze,dar remuscarea nu-i dadea pace.Se poate fugi de vorbele altora,dar niciodata nu ne putem,cu adevarat indeparta de glasul ce murmura in noi.
Umilit si strivit de adevar,el reveni pe terasa.Ea se prefacea ca nu-l observa,fortand astfel marturisirea,descarcarea …
Se aseza pe scaun langa ea.Incerca s-o priveasca in ochi,dar nu reusi.Intr-un final murmura :
-Nu vreau compasiune,caci am destula din propria-mi parte.Nu vreau lacrimi si regrete si nu vreau sa-mi petrec aceste minunate clipe,ultimele pe care le mai pot avea,impartind cu tine ascutitul tais al finalului…
-Nici n-am vrut sa fie asa - zise ea.
-Stiu.Acum cred ca am inteles asta…N-am vrut sa-mi mai amintesc si am reusit pentru o vreme,doar ca promisiunea unui copil,a unui copil pe care s-ar putea sa nici macar sa ajung sa-l cunosc,mi-a zdruncinat intreaga fiinta.
Desi promisese sa n-o faca,ea nu-si putu opri lacrimile sa tasneasca.Suferinta lui era si a ei.El ii sterse lacrimile,mangaind-o pe obraji.
-Vezi,asta-i motivul pentru care am tacut.Mi-am dorit cu atata inversunare o asemenea iubire,ca acum ca am gasit-o nu vreau sa spulber ceea ce traim,avand mereu prezenta intre noi durerea dramei melee.Umbra ei ar putea sa ne rapeasca si aceasta ultima sansa.Ne-am gasit prea tarziu, Samira...
Reusise s-o intristeze.Ii parea rau ca se intamplase astfel.Tonul lui,durerea lui,fusesera cele care-i smulsesera femeii lacrimile.Daca ar fi reusit sa fie mai putin dramatic,mai putin neajutorat,poate ca ea n-ar fi trecut prin asta.Pentru a o convinge pe ea sau pe el insusi,el incerca sa dea un aer mai optimist discutiei :
-Dar asta n-ar trebui sa ne impiedice sa continuam lupta…La urma urmei s-ar putea sa mai fie destul timp pentru noi doi.Nu tu spuneai ca-ntr-o iubire ar fi normal sa conteze mai putin viitorul si mult mai mult prezentul ?
Ea reusi sa zambeasca.Isi amintise cu ce ocazie ii spusese toate acele lucruri.Iubirea lui era la fel de importanta.Daca un barbat ca el gasise in ea ceva fermecator,ceva care sa-l faca s-o iubeasca atat de mult,insemna ca ea avea intradevar ceva special.Odata cu maturitatea,invatase si ea ca iubirea insemna de fapt acceptarea celuilalt pentru ceea ce este,si nu pentru cum este.Samuel fusese primul care nu se lovise de piedicile de la suprafata,asa cum facusera toti ceilalti…
Il privi cu drag.Sufletul ei nu se inselase inca de la inceput si,sufletul ei nu se insela nici acum,asa ca simti nevoia sa-i spuna chiar si cele mai intime ganduri care o strabateau atunci cand era vorba de el :
-Samuel…As vrea sa-ti mai zic ceva; ceva extrem de important pentru mine…Vreau doar sa taci o clipa si sa asculti.
-Spune,iubire !
-Am simtit intotdeauna,prin nu stiu care metoda,ca ai fost un copil ce si-a trait in frageda-i viata neputinta si disperarea de-a fi capabil sa ajute si sa se ajute.Undeva in trecutul tau exista o zona adanc ingropata,plina de negura si,nici chiar acum cand nu mai esti nici neputincios si nici firav precum ai fost odata,nici macar acum nu poti inca sa te lupti direct cu spaimele copilariei tale…Dar,te-am gasit !De altfel,cum s-ar fi putut sa nu se intample asta ? Pe cand erai doar un copil,eu stateam linistita in lumea mea de basm si,din cand in cand,ajungeau pana la mine strigatele tale de disperare si de neputinta;tristetea ochisorilor tai inlacrimati ma ardea,asa ca intr-o zi,deodata,ceva in mine a izbucnit ,si atunci i-am cerut permisiunea lui Dumnezeu sa ma lase sa cobor in lumea aceasta.Nu mai voiam sa fiu ingerasul tau din umbra ce sedea comod pe norisorul sau roz,ci voiam sa iau parte la toata povestea ta ,sa ma implic,sa te mangai si sa-ti alung tristetea…Intr-una din zile am fost in sfarsit trimisa aici.Dupa aceea totul a fost simplu si,tot ceea ce am facut si am ales dupa,a dus in directia ta.Nu m-ai intalnit pentru ca langa mine sa simti pasiunea si nici ca sa ai alturi de mine satisfactia barbatului langa femeia lui…M-ai intalnit ca sa nu ratacesti prin viata mereu acelasi trist si singur copilas.Am venit pentru asta aici,deci savarsitu-sa !Mainile melee te mangaie sincer,buzele melee iti absorb durerea,cuvintele melee te alina si,poate ca nu cunosti langa mine bucuria fericirii,dar cu siguranta,nu mai esti vulnerabil si singur ca odinioara…
Sunt ingerasul tau pazitor ce,desi scarbit de carnea umana,a ales carnea tocmai pentru ca lacrimile tristetii tale de copil au ars sufletul meu mai mult decat ar putea-o face vreodata sila mea de-a redeveni om.
Nu stiu daca ai inteles mare lucru din povestea asta si,pana la urma,nici nu trebuie sa se si intample neaparat astfel;vreau doar sa ramai cu invatatura acestei povesti si sa stii ca n-am cum sa mai plec vreodata in alt loc,pentru ca locul meu este langa tine,pentru ca tu sa nu mai fii niciodata singur.
Samuel nu mai reusi sa rosteasca nici un cuvant.Dupa vorbele acelea,indiferent ce ar fi zis,n-ar mai fi insemnat nimic decat pulbere-n vant.Era cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o auzise vreodata.O stranse la piept si-o tinu asa fara sa-i poata da drumul.Cu lacrimi de bucurie in ochi,ridica privirea inspre cer si zambi spre Dumnezeu.

Dupa-amiaza pleca sa se plimbe prin oras.Avea un gand ascuns si cauta cu insistenta ceva.Se opri in fata unui magazin cu bijuterii si alese un inel cu diamant.Bijutierul i-l impacheta cu deosebita grija si i-l inmana,multumit ca facuse o afacere grozava.Pentru Samuel insa,avantajul era cu mult mai mare si absolut inestimabil.Iesi pe usa incantat de alegerea sa.Era inelul de logodna pe care voia sa i-l dea in seara aceasta Samirei.Se bucura de pe acum,intuindu-i reactia.
Odata rezolvate treburile,simti ca-si putea permite o scurta plimbare de relaxare,asa ca mai rataci o vreme pe strazi.Simtea nevoia sa fie singur atunci cand lua aceasta decizie,de aceea evita locurile mult prea aglomerate si-si concentra intreaga atentie asupra gandurilor ce-l strabateau.Planuise ca peste cateva ore sa o ceara de sotie pe femeia aceea minunata ce-l astepta acasa,dar ceva in interiorul lui mai ezita inca.Acel „ceva” era amintirea primei lui casatorii,care-l mai ravasea inca prin esecul ei si care,se pare,ca mai avea inca puterea de-a-i invenina noua viata pe care incercase s-o construiasca.Speriat de senzatia de rece ce-o strecura in sufletul sau imaginea Alicei,el se scutura brusc,incercand s-alunge acele ganduri negre.
„Nu am s-o las pe vrajitoarea aceea sa-mi distruga si viitorul,dupa ce ca falsitatea ei m-a tinut prizonier atat amar de ani” - hotari el,brusc cuprins de-o incredere miraculoasa.
Ii reveni in minte chipul Samirei.Zambetul ei atat de natural si de cald,intiparit in inima lui,alunga orice urma de indoiala.Samira nu era si nici n-ar fi putut vreodata sa fie asa cum fusese Alice.Langa ea simtea pacea implinirii si nu satisfactia victoriei de-a o fi cucerit.Samira il scosese din gheara singuratatii si-i oferise sansa,ultima probabil,de a trai cu adevarat.Samira era mama copilului sau.
Convins de pasul pe care urma sa-l faca,de aceasta data eliberat de teama si neincredere,multumit,porni inapoi spre casa.
Ajuns acolo,afla ca Samira plecase de ceva vreme si ca lasase vorba ca se va intoarce la ora cinei.Profita de ocazie si aranja masa in mijlocul gradinii,inconjurand-o de lumanari aprinse.Avea in plan o cina romantica pe care voia s-o incheie cu cererea in casatorie.
Seara pe la ora sapte,imbracat impecabil,o intampina extrem de emotionat.Atitudinea lui avu darul de-a o intriga oarecum.Tacu totusi,si-l urma curioasa si nelinistita in gradina.
Cina se desfasura in liniste si nici unul dintre ei nu indrazni sa discute despre adevaratul motiv pentru care se aflau in acel loc.Din cand in cand,in timp ce el vorbea,ea il privea pe ascuns,nelinistita,asteptand cu emotie momentul pe care-l banuia c-avea sa vina.Desi simtea despre ce ar fi putut sa fie vorba,nu indrazni nici macar sa viseze mai departe la asta.
Intr-un tarziu,dupa ce el simti ca asteptarea durase destul pentru ca ea sa-i poata intampina gestul cu aceeasi emotie ca si a lui,il lua din cutiuta in care se gasea si i-l puse pe deget.
-Vrei sa-mi fii sotie ? intreba el atunci cu simplitatea pe care doar naturaletea sentimentelor o poate da.
-Din tot sufletul ! Din toata inima,iubirea mea ! raspunse ea,inecata de lacrimi si de emotie.

Mai tarziu cand,in mijlocul noptii ,o privea cum dormea adanc cufundata in visele ei implinite,Samuel avea sa-si aminteasca acel moment atat de tulburator.
„Asa si este…asa o si faci : din tot sufletul ! gandi el in noapte.Ii multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta bucurie cu care m-a imbogatit .”
Adormi si el intr-un tarziu,dar nu asa cum o facea inainte ; acum lumea viselor nu avea sa mai fie refugiul,caci realitatea o intrecea cu mult…




CAPITOLUL IX : SUNT VIU INTRE MORTI !


Vestea casatoriei apropiate a lui Samuel cu Samira il surprinse intr-un mod cat mai placut pe Andrew.El stia cat suferise acest om in prima lui incercare si inainte ca toate astea sa se intample avea mari indoieli ca cineva ar mai fi avut puterea de-a-l face sa se razgandeasca in ceea ce privea dorinta lui de a ramane celibatar.Daca Samira reusise acest lucru,asta nu dovedea decat importanta extraordinara a acestei femei pentru ceea ce insemna viata lui Samuel.De aceea domnul Morand era extrem de sigur ca aceasta legatura avea sa fie o mare reusita pentru fiecare dintre cei doi.
Ceremonia fusese programata pentru sfarsitul lunii viitoare si Samuel tocmai se gandea la o metoda prin care sa-l aduca si pe Sam Johnson in India,cand se ivi pe nesteptate solutia.
Cam la o saptamana de la aflarea acelei vesti,domnul Morand ii inmana Samirei un plic.Era o telegrama fulger,trimisa cu doar o zi in urma din Anglia.Vestile pe care le afla o intristara profund.
-Va trebui sa mergem acolo ! il atentiona ea pe Andrew.
-Fireste ca va trebui,dar cum o sa primeasca Samuel aceasta veste,te-ai gandit ?
Bineinteles ca-i trecuse si asta prin minte,dar situatia era de asa natura ca n-avea cum sa procedeze altfel.

Spre seara intrara amandoi in dormitor.Samuel remarca imediat aerul neobisnuit de grav pe care atat ea,cat si Andrew il aveau,dar se abtinu pentru moment de la orice comentariu.
-Cum te mai simti,iubitule ?
-Nu prea grozav,dar asta-i normal…
Mister Speidel petrecuse intreaga zi in pat,suportand cu stoicism urmarile unei gripe puternice.Avea febra destul de mare si cei doi constatara lucrul acesta destul de ingrijorati.
-E mai rau ca la pranz ?
-Nu,draga mea.Ma simt tot la fel.
Ii privi cu atentie.Nasul lui de vulpoi batran nu-l insela nici de data aceasta,si mirosi imediat ca ceva se intamplase de stateau si-l priveau cu atata ingrijorare.Dar ce ? se intreba el in gand.Despre ce poate fi vorba ?
-Samuel,trebuie sa plecam in Anglia ! trecu ea direct la ceea ce-o durea.
Barbatul se sperie.Poate ca venisera rezultatele analizelor si situatia era mai grava decat ar fi putut el sa-si dea seama.
-Da ?
-Da ! raspunse sigura pe ea femeia.Si eu,si Andrew…
-Numai voi ? se mira el,neintelegand despre ce era vorba.Dar cu mine cum ramane ?
-Plecarea va avea loc maine dimineata,ori asa cum te simti tu,este exclus sa ne insotesti…
-Dar de ce neaparat maine ?
Samira se aseza pe marginea patului si-i lua mainile intr-ale sale.Ii parea rau ca trebuia sa-l lase singur,dar nu avea incotro.
-Fiindca e o urgenta ! Am fost anuntata de catre cei de la ospiciul „Stanford” ca mama este pe moarte.A intrat de ieri in coma si nu crede nimeni ca si-ar mai putea reveni…Este asadar necesar sa plec intr-acolo ca sa ma ocup de inmormantare si de initierea procedurii succesorale.
El stia foarte putin despre mama Samirei,dar suficient ca sa fie sigur ca moartea ei nu avea s-o afecteze foarte mult.Doamna Greene divortase in urma cu mai bine de treizeci de ani de tatal ei,chiar cu putin inainte de a-si pierde mintile.Dupa aceea,cu ajutorul domnului Greene fusese internata in luxosul ospiciu unde de altfel ramasese pana astazi.Fetele,desi o vizitau cam o data pe an,nu s-ar fi putut spune ca erau prea atasate de acea femeie.
„Cu toate astea trebuie ca exista in sufletul Samirei vreo urma de suferinta…”
-Imi pare rau…
Ea il privi cu drag.
-Nu trebuie sa te ingrijorezi pentru mine,Samuel! Mama n-a fost niciodata aproape de noi,nici macar in zilele in care era sanatoasa…
Fraza aceasta fusese rostita cu atata tristete ca el nu-si putu opri dorinta de-a o strange compatimitor de mana.Stia foarte bine ce insemna sa fii copil si sa te simti singur si pierdut.
-Dar – continua ea – am avut din partea regretatului meu tata,mai mult decat dragoste paterna…Toata viata lui a incercat s-o inlocuiasca si pe mama.De cele mai multe ori a si reusit ! L-am iubit intr-atat pentru asta …

Plecarea fiind stabilita pentru ora zece dimineata,cei doi,Andrew si Samira,incepura sa-si pregateasca bagajele.Samuel asista trist la tot acel ritual,asa ca,din cand in cand mai avea si cate-un acces de nemultumire :
-Ei bine,am sa vin asa cum sunt ! Nu te pot lasa singura…
Atunci ea il privea cu repros,exasperata de insistentele lui,si-i taia cat putea de repede elanul :
-Nu,Samuel ! Nu ai sa vii niciunde in halul asta !Nici macar nu ti-a scazut febra,din contra…Nu-ti dai seama ca ar putea sa se agraveze ?
Pana la urma fu nevoit sa cedeze.

A doua zi de dimineata,pe data de 1 iulie,Samira veni sa-si ia ramas bun,impreuna cu Andrew,de la imbufnatul ei logodnic.El isi stranse cu tristete iubita in brate si-o saruta indelung.Ea ii raspunse in acelasi fel.O atmosfera apasatoare pluti pentru cateva minute in dormitorul lor.
-Pe curand,iubirea mea !
-Pe curand ! ii striga el,in timp ce-o insoti cu privirea pana cand ea iesise pe usa.
Andrew ii intinse mana,strangandui-o puternic.
-La revedere,Samuel !
-Ai grija de ea,Andrew !
Barbatul facu semn din cap in semn de aprobare si iesi.Samira reaparu in pragul usii si-i striga vesela :
-Te iubesc mult,Samuel ! Mult de tot !
Un zambet stralucitor ii lumina femeii intreaga fata.Ii aruncase un sarut prin aer,dupa care se facu nevazuta,disparand in spatele usii.

Ramas singur,el petrecu restul zilei in pat,luptandu-se cu nenorocita de gripa ce-l tinuse prizonier.Fusese nevoie de mai bine de trei zile ca sa poata sa se ridice din pat si,aceasta lipsire de libertate il irita la culme,astfel ca-n ziua in care,in sfarsit,simtise ca starea lui de sanatate ii permitea sa-si reia cursul normal al zilelor,el o facu cu entuziasm.
In perioada aceasta,ramas singur,incepu sa-l viziteze tot mai des pe batranul Nehru,de care se simtea tot mai apropiat si gasi in el un foarte bun prieten,a carui intelepciune era aproape fascinanta pentru el,care traise toata viata in mijlocul civilizatiei moderne,al carei sclav fusese atatia ani.Alaturi de acest batran si de fiul sau,Tirumala simtea ca dorul lui pentru Samira devenea ceva mai suportabil,mai ales ca baiatul era un adevarat nazdravan,pus mereu pe sotii.Spre marea lui surpriza,farsele acelui baiat rteussea sa-l amuze ; spre marea lui surpriza – pentru ca adevarul era ca toata viata lui mister Speidel avusese mari probleme atunci cand era vorba sa invete sa rada.Se considera o fiinta trista si,ori de cate ori i se reprosa faptul ca nu gusta, cum ar fi fost normal ,vreo gluma,el dadea mereu acelasi raspuns :
„Imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc,dar eu,din pacate,nu sunt decat un om trist !Ori,despre aceasta categorie a celor ce sunt deseori respinsi de catre cei din jurul lor,nu pot sa spun decat ca ei sunt acei oameni ce se nasc cu constiinta acuta a presimtirii propriului destin.Rasariti pe lume din inima zodiei fatalitatii,ei au mereu prezente in ochii lor lacrimile ce continua sa curga intreaga viata,pentru a usura,probabil,bocetul finalului.Eu,de pilda,gasesc umorul exagerat drept o necesitate imatura si superficiala,asta pentru ca sunt incapabil sa-mi explic in mod logic motivul pentru care unii dintre noi vad viata ca pe un balci fara sfarsit.Dar este totusi o necesitate,cel putin pentru unii…”
Cu toate acestea,langa Tirumala chiar si Samuel gasea in el resurse de umor.
„Iata-ma acum la 62 de ani,cautand ceea ce m-a respins intreaga mea viata ! medita el.Am inceput s-alerg dupa simplitate,dupa viata la nivelul ei originar,dupa simplitatea pe care asta o da tuturor lucrurilor…”
Banuia ca nu era decat un compromis si ca cedase.Asta nu insemna probabil decat ca imbatranise mai mult decat ar fi realizat el pana atunci sau poate ca asteptase intreaga viata pentru a putea face asemenea capitulari,poate ca pretextul batranetii era singurul ce-i putea justifica in fata constiintei lui renuntarea la el insusi,poate ca obosise sa mai duca lupta aceea dintre el si lumea lui.Indiferent de motiv insa,el urma aceasta cale si ajunsese sa savureze din ce in ce mai des momentele de pace pe care simtea ca le traieste acum.Dincoace de barierele ignorantei descoperise o lume atat de placuta ca incepuse sa-i fie tot mai greu sa evadeze din ea.Parea ca nici nu mai observa ca timpul se scurgea cu atata iuteala si ca avea sa vina un moment in care ar fi incetat sa mai existe ,fie chiar si ca amintire.
Prezentul lui era un amestec intre profund si simplu,intre intelepciune si tinerete,era prietenia dintre el si batranul Nehru ,impreuna cu Tirumala.De la fiecare dintre ei el avea sansa sa invete sa traiasca altfel decat o facuse pana de curand,balansandu-se mereu intre intelepciunea dobandita prin trecerea anilor si entuziasmul pe care doar fragezimea varstei si a inimii o pot oferi.
Cufundat in starea de toropeala ce-o adusese in el socul ciocnirii a doua culturi diametral opuse si a doua moduri de-a privi viata si lumea,prin prisma debutului si prin prisma finalului,Samuel se abandona neputincios sortii.Era pentru intaia oara cand nu mai lupta in nici un fel,ci astepta doar sa i se faca odata lumina in minte.
Asa anesteziat,imun la lume,la timp si la viata,el trai aceasta saptamana a zbuciumului sau – inca imperceptibil,dar cu-adevarat existent – de parca abia acum,detasandu-se ,ar fi putut in sfarsit sa inteleaga motivul pentru care statuse departe de acest adevar pentru atatia ani.
„Poate ca totusi,visul acela cu sensurile „dharmei” n-a fost o simpla intamplare.Statea scris in stele sa ajung aici si sa descopar ca viata mea de pana acum n-a fost decat o frumoasa iluzie.Credeamca efortul meu n-a fost inutil,dar se pare ca n-am facut altceva decat sa strang averi ce astazi nu-mi mai pot folosi la nimic.Am calcat o gramada de oameni in picioare atata timp pentru acesti bani,si acum nu fac decat sa-i restitui tot oamenilor…Ce rost a mai avut toata nebunia asta ? Ce rost am avut eu atunci ? Sau poate ca,daca toti acei bani ar ajunge pe mana cuiva ce nu are mijloacele de-a-si implini visul de-a aduce ceva nou pe lumea asta,probabil ca viata mea n-ar fi fost chiar atat de inutila…Poate ca m-am nascut tocmai pentru ca prin mine,prin munca mea si prin efortul meu,un alt om,un strain,dar un prieten si un aliat in ideea construirii unei civilizatii superioare umane sa poata face visul meu si-al lui sa devina realitate.Va trebui sa ma gandesc serios la problema aceasta…Cine stie daca acest om nu ar putea fi candva chiar si acest copil de astazi,Tirumala ?La urma urmei cele mai complexe lucruri isi au izvorul lor de energie existentiala in simplitatea si naturaletea vietii de zi cu zi…”
Numai ca Samuel n-avu la dispozitie prea mult timp pentru a fi singur cu el insusi si,adevarul este ca nici nu si-ar fi dorit-o prea tare in acea etapa a vietii lui.Ii lipsea ingrozitor de tare prezenta Samirei alaturi de el si,din fericire,la finele celor paisprezece zile de singuratate suna in sfarsit telefonul mult asteptat.Fusese indeajuns ca sa inceapa iarasi sa simta cum se zbatea in inima lui intregul flux al vietii.
Discutia incepuse c-o veste grozava :
-Maine dimineata ne intoarcem acasa ! il anunta ea,spre marea lui bucurie.Iti vom face o surpriza.
Se intreba despre ce surpriza vorbea iubita lui,dar nu fu nevoie sa se straduie prea mult ca ea sa-i si ofere raspunsul :
-Cineva drag tie ne va insoti…
Imediat ii rasuna in urechi vocea fratelui sau :
-Alo,Samuel ?
-Sam !
-Ma bucur sa te aud,dar o sa ma bucur si mai mult sa te vad…Vin in India !
Incantat peste masura de perspectiva unei astfel de vizite,el ii raspunse extaziat :
-Era si cazul,Sam ! Mai ales ca avem in plan si o nunta…Ti-a spus Samira ?
-Desigur ca mi-a spus.Asa ne-am si cunoscut…A venit la mine si s-a prezentat astefl : „Eu sunt femeia ce va fi in curand sotia fratelui tau.Sper ca ne vom intelege,avand in vedere ca amandoi dorim binele aceluiasi om !”
Incepura sa rada amandoi.
-Si,cum ti se pare ?
-Minunata !
-Nu-i asa ?! aproba el,extrem de incantat.
-Samuel…
-Da,Sam …
-Nu vreau sa inchei inainte de-a te anunta ceva important.E vorba despre analizele acelea ale tale…
Fusese destul sa-i aminteasca ca-si si pierdu curajul cu care privise viitorul pana atunci.Indrazni doar sa intrebe,aproape in soapta :
-Da.Ce-i cu ele ?
-Doctorul Hamilton mi-a promis ca voi avea rezultatele finale cel tarziu maine la pranz…
Restul conversatiei nu si-l mai aminti mai tarziu,atunci cand avea sa incerce sa reconstituie mintal firul acelui dialog pe care-l avusese cu fratele sau.
Complet nepregatit pentru rezultatul final ce-avea sa-i pecetluiasca destinul apropiat,el percepu acea veste ca pe-un dramatic adevar.In acel moment al vietii sale se simtea pe deplin vulnerabil in fata iminentei evolutii a bolii sale.Chiar daca in tot timpul care trecuse de cand aflase ca suferea de maladia aceea ingrozitoare,avusese in permanenta in minte faptul ca moartea il pandea in fiecare clipa,se pare ca ultimele evenimente il detasara de starea aceea de neliniste prin sensul nou pe care destinul il luase aici,in India.Minunatul curs al vietii de acum,faptul c-avea,cu putin noroc sa cunoasca sentimentul extraordinar de-a fi tata,faptul ca intalnise o femeie pe care-o adora – toate aceste bucurii ii alungara pe rand acea imagine permananta a inevitabilitatii mortii ,cu care traise de-o vreme.
-Parca fusese mai usor sa-mi iau ramas bun de la viata atunci cand ea era cu mult mai goala.Nu-mi vine a crede c-am plans candva pentru ca aveam sa las in urma mea bogatiile acelea atat de seci si de reci! Dumnezeu mi-a aratat ca exista pe lumea asta lucruri mult mai importante decat nenorocitele alea de comori…
Se suci toata noaptea in pat ,incapabil sa inchida ochii.Sentimentul ca moartea avea sa-l rapeasca tocmai acum cand simtea ca ajunsese la apogeul vietii sale,il rascolea pe deplin.Voci interioare ii strigau in minte sentinta de condamnare,glasuri soptite ii strecurau in urechi chinuitele sunete ale sfarsitului,trup si inima se scuturau in spasme puternice,zbuciumate de soarta care le astepta.
Cam pe la ora doua,tarziu in noapte,el se ridica si aprinse lumina.Umbrele din intuneric se hlizeau la el.Ranjetul mortii lumina crud in bezna noptii.Apasase pe intrerupator cu mana tremuranda si se aseza in fundul patului.
Un strigat sfasietor izbucni in noapte :
-Nu ! N-ai sa indraznesti sa ma iei acum ! Ma auzi,Dumnezeu al lumii fara de hotare ? Ma auzi ? N-ai castiga nimic…Abia acum am inceput sa simt binecuvantarea prezentei tale,abia acujm am reusit sa-mi doresc sa te gasesc spre a-ti multumi…Si ,tu,ai hotarat,taman acum ca trebuie sa cada cortina ? Ei afla ca eu,Samuel Speidel refuz sa mor !Si-ti jur ca n-am sa inchid ochii atata timp cat pruncul meu cel nenascut n-apuca sa respire parfumul vietii !
Un bocet sfasietor ii colcaia in suflet,sagetandu-l.Izbucni la suprafata intr-un suvoi de lacrimi.Aruncat de catre viata,undeva intre neputinta si dorinta,el continua sa se zbata intr-o lupta inegala.
Odata eliberata,suferinta reusi sa lase-n locul ei speranta.Se descarcase si incerca sa priveasca inainte.
„Ar trebui sa fim invatati in copilaria cea mai frageda ce-nseamna moartea si cum sa reusim s-o acceptam” - gandi el,in timp ce usurat cat de cat de presiunea fatalitatii,reusi sa adoarma.

Un zgomot agasant de ascutit il destepta la un moment dat.Incerca sa se agate de secunda realitatii si sa priceapa ce se intampla in jurul lui.Dupa cateva clipe reusi sa-si dea seama ca zgomotul acela strident era taraitul telefonului.Intinse mana spre receptor si-l ridica.
-Alo,Samuel…
Recunoscu imediat vocea omului de la celalalt capat al firului.Era a fratelui sau.Inima incepu sa-i bata cu putere.Aproape ca nu mai auzea nimic decat bubuielile ce-i rezonau din si inapoi in inima.
-Samuel ! striga atunci doctorul Johnson.
Ca din fundul pamantului ajunse pana la el propriul glas.
-Da…
-Analizele…au venit !Samuel …esti sanatos !N-ai nimic ! A fost o greseala …impardonabila,ce-i drept,dar ce mai conteaza…Vei trai,mult si bine !
El ramasese mut.In interior nimic nu mai reactiona sub impulsul socului pe care-l primise,doar lacrimile fericirii se prelingeau in voie pe obrajii lui.Nu putuse spune nimic pret de cateva zeci de secunde.
O singura voce l-ar fi putut dezmetici si aceea nu se lasa mult asteptata.Samira ii striga in receptor :
-Samuel,ne grabim,fiindca te sunam din aeroport…Iubitule,sunt asa de fericita ! Vei trai ! Ai sa vezi,vom avea o viata atat de frumoasa…Te iubesc mult,Samuel ! Mult…mult de tot !Mai mult chiar decat iubesc viata !
Revenit brusc din impactul ce-l avusese socul asupra lui,el gasi puterea sa-i raspunda Samirei :
-Si eu te iubesc,frumoasa mea !
Amandoi erau ingrozitor de emotionati si asta se simtea bine din glasul inecat de lacrimi de bucurie al amandurora.
Samira fu nevoita sa incheie convorbirea.O facu plangand :
-Pe curand !
-Pe curand…sopti el,in vreme ce ea deja inchisese.

Ramas singur,intre agonia de mai devreme si extazul de acum,el simti nevoia sa astepte sarbatorirea bucuriei pana inj clipa in care avea sa i se confirme inca o data rezultatul analizelor.Ii veni in minte numele lui Stanley Hamilton.Hotari sa incerce sa-l sune.
Doctorul Hamilton ii confirma imediat veridicitatea rezultatului si isi ceru nenumarate scuze pentru greseala pe care o facusera inainte.Ii explica cum primul set de probe apartineau unui alt pacient si cum asistenta le incurcase la laborator.Norocul fusese ca Sam Johnson insistase sa aduca un alt set de probe ,ii preciza doctorul atunci.Urma apoi un sir nesfarsit de regrete si scuze,dar el nu mai avu rabdarea de-a le asculta,asa ca inchise imediat telefonul in nas,doctorului Hamilton.
-Ce fel de scuze ar trebui sa fie acelea pe care le adresezi unui om pe care,din greseala ta,l-ai adus in pragul nebuniei ?
Ce mai conta insa ,acum, toata aceasta nefericita intamplare,acum cand strigate de bucurie tasnesc din preaplinul inimii lui…
-Pentru prima data in viata,Dumnezeu ma asculta! Pentru prima data imi arata ca intradevar exista ,si ca intradevar ne vede si ne aude…
Soarele stralucitor de afara patrunse in camera,strabatand usor voalul subtire al draperiilor.Mister Speidel isi intoarse fata, fericit,catre soare.Iesi apoi,alergand,in gradina si se arunca in mijlocul florilor.lumina si caldura ii inundara sufletul.Niciodata,in intreaga lui existenta,nu simtise o fericire atat de mare precum cea de acum.Cum insa,ar fi putut sa fie altfel ?Dupa ce Dumnezeu iti scoate in fata ranjetul salbatic al mortii,convingandu-te ca aparitia ei este atat de aproape de tine,dupa ce te arunca in cea mai adanca prapastie a disperarii,acum,printr-un singur gest,cel mai generos si mai nobil pe care el il cunoscuse vreodata,acelasi Dumnezeu te sprijina si te suie pe culmile cele mai inalte ale fericirii.
-Ori Dumnezeu este ca un copil ce adora joaca,ori el este cea mai inteleapta fiinta ce exista sau a existat vreodata !declara Samuel.Fara acel joc nebunesc al sortii,as mai fi fost poate si acum,cufundat in hartoagele de pe biroul meu,avand impresia ca traiesc.Daca n-ar fi fost gluma aceasta macabra a destinului,nu as fi avut niciodata sansa de-a o cunoaste pe Samira,nu as mai fi trait aceasta minune de-a deveni tata,nu as mai fi cunoscut nici India si nici toti acesti oameni extraordinari ce m-au implinit in acest ultim an pe care l-am avut.Nimic din ce am,dar absolut nimic n-ar fi fost,daca Dumnzeu nu m-ar fi aruncat la cotitura aceasta a destinului ! Cred ca ar trebui ca fiecare dintre noi sa-si mai aminteasca din cand in cand ca,pentru lumea lui – indiferent de complexitatea si farmecul ei – este suficienta o secunda,doar atat ,si nici o farama de timp in plus pentru a fi spulberata pentru totdeauna ! Fara suspine si fara de teama,pastrand prezent acest gand in mintea si-n sufletul nostru,vom invata cu adevarat ce e viata si cat de fragila e lumea ce incercam a o cuceri.
Valul de bucurie si de intelepciune ce-i inunda prezentul,il apasa cu atata forta ca nu-si mai putu stapani lacrimile.Acel val risipise orice urma de tristete si revolta si se sfaramase de tarmul puternic al vietii lui,aducand odata cu el adanca liniste a universului.
Nerabdator sa-si imparta bucuria cu Samira,el alesese sa daruiasca din bucuria lui celor din jur.O porni prin oras si,fara sa-si dea prea bine seama de ceea ce facea,intr-un acces de generozitate,darui in ziua aceea toti banii pe care-i avea in buzunare.
„Minunat acest sentiment ce-l naste-n tine generozitatea.Nici o bucurie nu are intr-insa atata energie si forta precum aceasta a darniciei…Si mai ales atunci cand insusi Dumnezeu iti daruieste.Dar ce se intampla atunci cand el nu te rasplateste ?”
Alunga insa gandul acela si se indrepta incet spre casa.

Lua cina de unul singur si astepta nerabdator venirea celor trei.Nici nu apuca bine sa-si aprinda obisnuitul lui trabuc,ca telefonul suna strident si o voce necunoscuta si doar cateva cuvinte aruncara in aer intreaga lui viata.In momentele noastre de zi cu zi nu putem,din pacate,sa prevedem niciodata din timp apopierea furtunii,ci aflam de existenta ei abia atunci cand ne impunge in spate taisul ascutit al unui trasnet ivit din senin absolut.
-Casa familiei Greene ? intreba necunoscutul de la telefon.
-Logodnicul domnisoarei Greene,domnul Samuel Speidel !raspunse el,complet nedumerit.
-La telefon William Grant,directorul aeroportului din Calcutta !se recomanda celalalt.Va rugam sa veniti urgent pana la noi...
-De ce ? intreba el totalmente surprins.
-Insistam ! fu tot ce i se mai spusese,dupa care auzi cum barbatul pusese receptorul in furca.
Consternat,se sui in masina si porni in viteza spre aeroport.Broboane mari si reci de transpiratie incepura sa i se prelinga pe fata si pe sira spinarii.
In timp ce conducea,vorbea de unul singur :
-Ce-ar fi putut sa se intample cu Samira ? Nimic rau,doar m-ar fi sunat Sam sau Andrew,nicidecum domnul Grant …
In douazeci de minute ajunse in fata aeroportului.Coborand din masina,ii atrasera imediat atentia zgomotul sirenelor si agitatia care era in preajma.Incerca sa afle ce se intampla,dar ii iesira in cale doar indieni si,din pacate nu pricepu nimic din dialogul precipitat pe care ei il purtara cu el.La un moment dat zari un grup mai mare de oameni ce gesticulau încontinuu.Li se alatura.Un barbat imbracat ireprosabil statea in fata lor si le vorbea :
-Regretam sincer,insa,din nefericire,nu se mai poate face nimic…
-Ce se intampla,domnule…? indrazni Samuel sa intrebe.
-William Grant este numele meu !preciza strainul.
-Ah,domnule Grant…pe dumneavoastra va cautam.Am vorbit ceva mai devreme la telefon.Sunt Samuel Speidel.
Desi nu parea ca si-ar fi amintit exact,domnul Grant ii facu semn s-astepte putin,dupa care continua sa vorbeasca multimii :
-Pentru cei care au ajuns mai tarziu,pot sa va spun doar atat: o sa aflam mai multe detalii,probabil in seara aceasta…
Unii dintre cei prezenti plangeau,iar altii aveau fetele crispate de ingrijorare.Mister Speidel ii privi nedumerit,chiar ingrijorat.O tacere adanca domnea asupra multimii,iar el isi pierdea rabdarea,intrebandu-se de ce a fost chemat si ce legatura ar fi putut avea Samira cu tot ce se intampla acolo.
„Poate ca nici una ...” se incuraja el.
Hotari sa-l mai abordeze o data pe William Grant.De data aceasta Samuel manifesta o mai putina intelegere :
-Domnule Grant,insist ! striga el.
Barbatul il privi lung,dupa care iesi din mijlocul multimii si-i facu semn sa-l urmeze.
Odata ajunsi in biroul lui,domnul Grant il pofti sa se aseze pe scaun si,spre disperarea lui Samuel,incepu sa rasfoiasca niste foi de pe birou,de parca s-ar fi gandit pentru o vreme la cu totul altceva decat la oaspetele sau.Mister Speidel il privi intrigat.Pana la urma insa,barbatul incepu sa vorbeasca :
-Pe cine asteptati sa soseasca cu avionul de la Londra ?
-De ce ma intrebati ?
-Colegii de la aeroportul londonez mi-au comunicat telefonic lista pasagerilor.Imi puteti da numele persoanei ? Imi cer scuze,dar n-am retinut despre cine este vorba…
Nu isi putu da seama ce se intampla.Ce legatura avea numele si de ce il interesa acest lucru pe acest domn ?Ceva in el incepu sa se nelinisteasca.Hotari sa raspunda strict la intrebari si sa astepte calm lamuririle.
-Desigur.Samira Laura Greene,logodnica mea…
-Da,este !
Samuel continua :
-Fratele meu,doctorul Sam Johnson si prietenul meu,domnul Andrew Morand.
William Grant facu o grimasa ciudata.Le cauta pe lista pasagerilor si le gasi.Fata i se intuneca pret de cateva clipe.
-Da…Din nefericire au fost toti trei pasagerii acestui zbor…
-Din nefericire ? striga el,in timp ce-o presimtire adanca ii strabatu sufletul,rascolindu-l.
Era mult prea greu sa-i dea vestea cumplita pe care trebuia s-o afle cel din fata lui.In ciuda experientei sale in astfel de situatii,domnul Grant nu se mai confruntase cu una ca asta.Era vizibil cat de importanti erau oamenii aceia pentru domnul Speidel si cata durere avea sa-i cauzeze.
-De ce,din nefericire ? repeta el,din ce in ce mai nervos.
Domnul Grant tusi sec de cateva ori,dupa care se ridica indreptandu-se spre fereastra.Chiar daca cel de langa el era un strain,simtea ca nu putea sa-l priveasca.Facu cativa pasi prin incapere,dupa care,brusc,se opri in loc si se intorse spre el :
-Un accident nenorocit…
Tensiunea incepu sa-i creasca lui Samuel.O simti zvacnind cu putere in tample.Respiratia ii era greoaie si pentru cateva secunde nu reusi sa articuleze nici un cuvant sau vreun gand.Tasni in sus de pe scaun si-l prinse cu amandoua mainile de guler pe domnul Grant.Abia atunci incepuse sa inteleaga.
-Un accident ? Ce accident ?
Speriat de reactia barbatului,William Grant se elibera din mainile lui si se trase prudent intr-o parte.
-Ce accident ? repeta obsesiv,Samuel.Sotia…logodnica mea…este insarcinata.Sper ca nu…
-Domnule – incerca dirctorul sa-l calmeze – este necesar sa fiti cat se poate de tare.Avionul… a cazut la opt kilometri de aeroport…Nimeni nu a putut fi salvat…Pana ce-a sosit echipa de interventie,arsese complet.
Samuel cazu la loc in scaunul lui.In ciuda eforturilor domnului Grant nu mai auzea nimic.Nu lesinase si nici nu avusese un atac de cord,cum se temea directorul ca se intamplase,dar,pur si simplu,era incapabil sa mai reactioneze in vreun fel.Singurul gand si singurele vorbe ce-i mai strabateau mintea ca un repetabil ecou erau ultimele cuvinte,fatalele cuvinte „a ars complet”.O ceata groasa cobori asupra lui si timp de o ora intepeni in scaun.Nici o lacrima,nici un cuvant,nici un vaiet.Nimic nu mai izbucni din interiorul lui.Paralizat complet de socul primit,statea inert in locul in care cazuse si fixa cu privirea un punct imaginat numai de el.
Abia tarziu,cand biroul se umpluse de oameni veniti in graba la apelul directorului,reusira sa razbata pana la el franturi de conversatie.Un barbat,ce parea a fi doctor,se chinuia sa-i ridice maneca pentru a-i lua tensiunea.el si-o trase inapoi la loc si,furios,isi smulse cu brutalitate mana dintr-a lui.se ridica in picioare si iesi pe usa afara.Domnul Grant fugi dupa el si reusi sa-l ajunga la timp ca sa se poata aseza pe scaunul soferului.
-La avion ! spuse aproape soptit Samuel Speidel.
Domnul Grant se conforma si-l conduse la locul accidentului.Stia ca era o imagine tulburatoare,dar era convins ca nu ar fi avut cap cu cel de langa el daca nu ar fi procedat astfel,asa ca directorul calca pedala de acceleratie cu putere si se indrepta inspre zona cu pricina.
O sumedenie de oameni asistau neputinciosi la ultimele flacari ce mai ardeau.O gramada uriasa de cenusa marca locul in care arsesera,la doar cativa kilometri de casele lor,optzeci si trei de oameni.
Samuel se apleca in fata movilei si,ingenunchind isi ingropa mainile amandoua in cenusa inca fierbinte.Putea sa fie a oamenilor pe care ii iubise,isi imagina el atunci,sfasiat de durere.Tristetea nascu in el o stare halucinanta.I se paru ca-i vede alergand pe campiile din jur.Erau tineri,liberi si fericiti.Ii zambira.Zambetul lor de dincolo de moarte ii dadu puterea sa se ridice si sa se indrepte spre casa.Lua cu el,inca viu in suflet,miracolul acelui zambet…

Mai tarziu,atunci cand avusese forta sa-si aminteasca acele clipe,nu-i mai veni in minte modul in care ajunsese in ziua aceea in patul lui.Singura explicatie era aceea ca-l adusese domnul Grant.

Pentru cateva zile Samuel Speidel trai intr-o alta lume si,nimeni si nimic nu reusise sa-l scoata vreo secunda din ea.
Speriati de soarta prietenului lor,batranul Nehru si Tirumala,singurii prieteni pe care-i mai avea de fapt pe lumea asta,isi petrecura tot acest timp alaturi de el.Incercara in fel si chip sa-l readuca intre ei,dar in zadar.Nici o vorba nu avea intr-insa putere,nici o mangaiere nu-l putea atinge.Parea intepenit ca o statuie in marmora ei si,cufundat in mirarea lui in fata destinului,refuza sa mai existe altfel.
Cum insa Dumnezeu isi aminteste de copiii sai atunci cand nu mai zvacneste in ei forta de-a se ajuta,o intamplare,cel putin ciudata,il sili sa se confrunte cu adevarul pe care refuza sa-l priveasca.In noaptea de 30 iulie,la zece zile de la dramaticul accident,timp in care nici o lacrima nu cursese,nici un suspin nu rabufnise,el trai o stranie experienta.Il visase pe Sam,impreuna cu Samira si Andrew.Ea tinea strans de mana un copil.Pricepuse imediat ca acela era copilul lor.Cateva lacrimi ii tasnira din ochi si se apleca sa-l sarute pe cel mic.Cu totii il priveau cu durere,dar singura care-i vorbi,fu Samira : „Samuel,nu ai dreptul sa ne condamni pe toti la nefericire…” ii spusese ea atunci.El o privi mirat.Vorbele ei ii sfasiau sufletul,asa ca ar fi vrut sa explice,dar nu putea sa deschida gura.”Nu poti fii atat de egoist si sa-ti petreci intreaga viata pe care o ai inainte,gandindu-te la nefericirea pe care o traiesti!continua ea.Lacrimile din inima ta ne ustura…Durerea din sufleul tau ne strapunge tot timpul…A venit momentul sa incerci sa traiesti,pentru a ne lasa si pe noi sa o facem ! Ne-am saturat sa-i tot privim pe altii cum zambesc fericiti.Vrem si noi sa fim eliberati de povara durerii tale! E greu,dar atata timp cat tu nu incerci,zambetul nostru va continua sa fie doar o palida umbra…Elibereaza furia din tine si daruieste-ne linistea !”
Rascolit pe deplin de vorbele iubitei,el se trezi tarziu in noapte si,ridicandu-se din pat,izbucni in sfarsit in plans.Acum ca o putea face,simti aceste lacrimi ca pe-o dulce binecuvantare.Suvoiul de furie si durere izbucni vulcanic la suprafata :
-Blestemata viata ! Blestemat destin !striga el.
Stranse in mana scrumiera cu atata salbaticie ca o sfarama pur si simplu.Cateva picaturi de sange se scursera pe covor.Le privi cu atentie si intelesese ceea ce nu mai voia sa inteleaga :
-In jurul meu sunt numai morti…iar eu,Dumnezeu m-a blestemat sa fiu inca viu !
Un urlet de fiara injunghiata strabatu tacerea noptii :
-De ceeeeeeeee ????????????
Se tranti cu brutalitate pe podea,ghemuindu-se.Astepta in zadar de undeva din ceruri un raspuns.Inutil insa…Dumnezeu privea deja in alta parte.Pentru o vreme nu pricepu din ce cauza,dar tarziu,dupa ce apele timpului aveau sa spele revolta din el,avea sa stie ca-n felul acesta,minunatul nostru prieten din ceruri ii aratase ca destinul lui nu se implinise inca.



CAPITOLUL X :
SCRISOARE CATRE DUMNEZEU – VARIANTA SECUNDARA


Perioada urmatoare se ocupa indeaproape de organizarea unei slujbe comemorative pentru prietenii pierduti.Simtea ca le datora asta,asa ca,in ciuda durerii ce-i invaluia inima,incerca sa-si concentreze toate fortele pentru indeplinirea acestui lucru.
La sase saptamani de la moartea celor dragi,intr-o mica capela din centrul Calcuttei se adunara cativa dintre prietenii si cunostintele Samirei.Urcara pe rand la tribuna si spusera cateva fraze in amintirea ei.Discursul lor simplu,dar sincer il emotiona pe Samuel.Si-ar fi dorit ca iubita lui sa fi stiut ca munca ei nu fusese zadarnica si ca semenii ei o apreciasera atat de mult pentru felul in care se dedicase cauzelor cele mai nobile.Din pacate,toate acele cuvinte calde tasnira abia acum din sufletul oamenilor.Trebuie sa mori ca sa ai dreptul de-a fi cu adevarat mare,asta pentru ca noi oamenii suntem pregatiti sa acceptam doar acest fel de glorie postuma.Un mort nu poate fi un adevarat rival,oricata maretie exista in amintirea lui,fiindca el nu ne mai poate concura de dincolo de mormant.
Cuvantarea lui fusese emotionanta.Vorbise despre toti trei prietenii lui si o facuse din toata inima.Singurii care lacrimasera fusesera cei cativa saraci prezenti,pe care bunavointa si nobletea sufleteasca a Samirei ii salvase de multe ori din ghearele disperarii sau ale mortii.Desi nu intelegeau decat o mica parte din discursul tinut in engleza,exista dincolo de cuvinte emotia si recunostinta,ori ele,nu e nevoie sa fie rostite prin nici un dintre complicatele incalceli de sunete ale limbilor pamantene pentru a fi cu adevarat vii.
Slujba se incheie cu cea din urma fraza rostita de Samuel.Ea emotiona prin durerea si profunzimea cu care se nascuse,asa ca un ropot puternic de aplauze sfarama linistea locului.
Mesajul lui,desi brutal si neiertator,atinsese precum o racoroasa adiere de vant inimile celor prezenti :
-Si asistam cu atata egoism la disparitia oamenilor din jurul nostru prin moarte,fara a ne opri vreodata din drum spre a ne intreba incotro se risipesc toate aceste umbre.Tot umbre reci vom deveni si noi…Intr-o zi,nimeni si nimic nu va mai aminti de trecerea noastra prin aceasta lume,caci singurele inimi ce-ti pastreaza amintirea sunt doar acelea pe care le-ai cucerit !
Imediat dupa momentul comemorativ el intelesese ca o data cu aceasta incheiere societatea ii ingropase definitiv pe oamenii ce fusesera atat de importanti in viata lui.Singurul ce-avea sa-si mai aminteasca de ei era doar el.
„Palida speranta pentru viitorul indepartat…”ofta Samuel.
Dincolo de marginile gropii lui,ii pandea pe toti trei eternitatea anonima.

Se plimba tacut prin toate camerele casei.Orice obiect si orisice coltisor aveau impregnate in el amintirea Samirei.Era imposibil sa atingi sau sa observi ceva fara sa te izbeasca urma trecerii ei.Nici moartea si nici timpul nu stersesera cu totul acea raza de lumina ce le mangaiase candva.Pentru Samuel,locul acela in care se cunoscusera,se iubisera si traisera impreuna ei doi,era in acelasi timp si balsam,si pumnal.Uneori se surprindea intrebandu-se cat timp avea sa mai suporte durerea.Prefera starea cea de inconstienta,decat simtirea deplina a unei vieti insuportabile,dar nu fusese a lui menirea de a-si alege viitorul si prezentul.
Perioada urmatoare incerca din rasputeri sa fie omul pe care Dumnezeu il dorise.Credea in el sau,mai degraba se silea sa creada ; s-apoi urma mereu inevitabila negare.Iar,daca reusise sa suporte singuratatea si sfasietoarea durere a ultimelor saptamani era,zicea el,nu pentru ca Dumnezeu il sustinuse,ci pentru ca in noaptea aceea,in vis,i-o ceruse Samira.Altfel,si acum ar fi zacut ingropat in durere,caci tristetea este precum o mlastina ce te absoarbe,cu cat te zbati mai mult sa iesi la suprafata,cu atat este mai dificil.In nenorocitul acela de accident el nu-si pierduse numai iubita si copilul ce urma a se naste,ci si pe fratele sau,pe omul ce-i fusese alaturi intreaga viata,pe cel care-l veghease la disperare si la bucurie,pe cel care renuntase la el insusi pentru a-l proteja.Mai mult decat atat,il pierduse si pe ultimul si singurul prieten dintre toti cei avuti vreodata,pe Andrew Morand,care-i urmase si el in aceeasi tragedie,abandonandu-l pe Samuel singuratatii absolute.
Si,nu exista om care sa poata indura,fara a se simti zdrobit de soarta,neiertatoarea pedeapsa divina…
Nori de furtuna se ridicara asupra capului sau si,din durere sau din orgoliu,el hotari intr-una din zile sa se razbune pe Dumnezeu.In mintea lui incetosata de durere,crezuse ca va putea pedepsi divinitatea,alegandu-si propriul destin,total diferit de cel ce-i fusese harazit.
-Daca chiar exista,va afla neiertatoarea revolta a lui Samuel Speidel ! striga el intr-o zi inspre cer.
In ziua aceea de sfarsit de vara el isi lua revolverul si se duse pe camp hotarat s-o sfarseasca cu viata.
O mare de flori stralucea in culori,scaldata de razele soarelui.Se arunca in mijlocul ei si privi cerul.Era de-un albastru atat de intens,c-aproape ca-ti dadeau lacrimile in fata acestei perfectiuni.Se invartea,se scurgea si aparea precum o imensa si nesfarsita dantela de azur rasfirata pe umerii lumii.
-Moarte…viata…aer…cer…iarba…lumina…Toata existenta noastra vibreaza intre aceste bariere,dar simplitatea lor ne alunga la un moment dat spre alte tinte,mult mai indepartate si mult mai firave,pe care nu ajungem a le simti nicicand in felul acesta.
Scoase din buzunar prima scrisoare adresata lui Dumnezeu si-o citi.Un zambet amar ii crispa obrazul.O singura miscare si s-ar fi risipit totul…
Ezita insa.Nici Samira,nici Sam si nici Andrew n-ar fi vrut ca lupta lor sa se sfarseasca definitiv si mai ales in felul acesta.Sinuciderea lui ar fi fost o tradare fata de el si fata de ei.Continua sa-si infiga teava pistolului in tampla.Faptul ca era la o rascruce si ca el,singurul,avea posibilitatea sa aleaga ce urma sa se intample il facu sa se simta dintrodata puternic.Dincolo de zare sarmanul nebun ii simtea ranjetul furios al lui Dumnezeu.Incepu sa rada in hohote si,coborand bratul cu arma,striga cat putu de tare :
-Ma urasti,nu-i asa ? Ma urasti pentru ca indraznesc sa aleg…Te enrveaza la culme nesupunerea mea.Ce crezi,am curajul ?
Totul se intamplase doar in mintea lui.Cerul si Dumnezeu continuara sa taca.Samuel,sfasiat de durere,izbucni in plans.Intregul trup i se scutura in spasme puternice si incepu sa urle,disperat :
-Ce mai trebuie sa fac ca sa mi te arati ? Nu te-a miscat durerea mea si nu te-a atins suficient nebunia unui muritor decis sa te infrunte ? Ce trebuie sa mai fac ca sa mi te arati ? Cum sa mai sper,daca nu cred ?
Se ridica in picioare si arunca deoparte revolverul.Hotari sa se intoarca inapoi in casa,asa ca facu cativa pasi cand,deodata,in spatele lui o bubuiala puternica il asurzi.Ea fu urmata apoi de-o farama stralucitoare de lumina ce orbi intreaga zona si-un popot de ploaie se revarsa pe el si imprejur.
Se intoarse si privi in urma.Ramase nemiscat pret de cateva secunde,inspirand adanc prospetimea aerului.
Dumnezeu ii raspunsese…
Ravasit de miracolul pe care tocmai il traise se aseza in graba la masa si asternu pe hartie o alta scrisoare,a doua :


SCRISOARE CATRE DUMNEZEU

„Eli,Eli,lama sabachtani ?”
Dumnezeu al cerului,al pamantului,al fiintei si al nefiintei,
Iti scriu pentru a doua oara si o fac pentru ca nu stiu o alta modalitate mai buna de-a comunica cu tine.Este singura care-ti impune sa ma asculti…
Data trecuta ti-am scris pentru a-ti cere indurare,pentru ca tu sa ma scapi din ghearele mortii…Omul de atunci iubea viata si se temea ingrozitor de moarte…Omul de atunci cersea viata la poarta indurarii tale…
A trecut mult timp si multa viata…mai mult decat o spune masura timpului nostru !Intamplarea sau voia ta m-au invatat valoarea vietii.Am inteles ca ea nu inseamna doar scurgerea lineara a vremii si doar implinirea,barbara implinire a celor mai obisnuite nevoi.Am trait mai bine de saizeci de ani rascolind cu ambele maini noroiul risipit al vietii,gloriei si bogatiei crezand ca-n felul acesta ma voi simti inaltat in ultimul moment al existentei melee.Dupa aceea,atunci cand tu mi-ai aratat cat de aproape este finalul si cat de usor ne putem risipi,am reusit sa vad ca ceea ce eu numeam viata nu era mai mult decat o banala si comuna tentativa - sofisticata in vesmintele ei,dar doar in vesminte de supravietuire.
Acum…astazi…iti scriu fiindca,desi nu cred,ma tem ! Ma tem ca fara ca tu sa existi nu-mi voi regasi lumea si nu-i voi mai revedea vreodata pe cei dragi,ma tem ca fara tine viata mea,eu insumi,nu suntem decat pulbere in vant ce ajunge sa se transforme in nimic.
Mai devreme a aparut pe cerul din fata mea ceva ce-ar fi putut usor sa fie considerat ca un semn din partea ta,ar fi putut chiar sa insemne dovada existentei tale.Omul din mine continua sa nege…pe el il convinge doar imaginea.In ciuda indoielii insa,tot omul din mine este si cel ce se teme,caci stie ca existenta ta impalpabila ar putea echivala cu vesnica pedeapsa de dupa moarte.Ma dezechilibreaza ingrozitor balansul acesta intre credinta si negare ! Se intampla uneori sa te simt in preajma mea,dar imediat dupa aceea intreaga mea fiinta se cutremura in fata absentei tale.
Ma vei convinge vreodata de prezenta si interesul tau pentru lumea aceasta ?Astept inca…Sa insemne asta ca mai sper?Si daca da,din ce cauza ?
Of,muritor flamand si misel, alungat de la masa zeilor ! Nu ti-e dat sa intelegi vointa celor sfinti,caci foamea te-a rapus si ti-e gandul doar la durerea din tine.Tradarea are un sens divin cu mult diferit decat cel dat de dictionarele noastre.Ea inseamna „neputinta” in lumea aceea ce nici c-o gandesti !
Candva ai stat si tu,omule la masa celor mari…Dumnezeu te-a facut dupa chipul si asemanarea lui,dar l-ai tradat ! De atunci ratacesti prin lume si prin viata,an dupa an,generatie dupa generatie,cautandu-i indurarea,cautandu-ti maretia pierduta…
Pe de alta parte,de ce Dumnezeu cel just te-a lasat sa fii ispitit,insamantand in tine tradarea ?
Nu inteleg si nici nu am sa inteleg vreodata justitia imparatiei tale.Limitele ce mi le-ai impus tu ma zdrobesc intre ele si,cu cat ma zbat mai mult sa ma eliberez,cu atat ma simt mai strivit…
De ce caut sa te inteleg tocmai acum ? De ce te caut ? Sa te acuz sau sa ma asculti ? Ce mai conteaza atata timp cat acuzatiile melee nu te ating,ori daca o fac ele ricoseaza apoi,strivindu-mi viata din toate directiile.
M-ai lasat sa traiesc o vreme cu teama ca ziua de maine va fi ultima,o vreme cu spaima ca maine ar putea insemna cu mult prea mult timp inainte.La inceput ti-am cerut viata,pentru ca simteam ca nu am avut suficient timp pentru ca sa inteleg ce inseamna a trai.Am trait…Mi-ai oferit sansa de-a iubi,mi-ai oferit sansa si bucuria de-a astepta nasterea copilului meu…”

Cateva lacrimi se prelinsera din ochii lui obositi de viata.Lasa stiloul jos din mana tremuranda si-si cuprinse fata intre palme.se simtea epuizat.in ultimele luni imbatranise ingrozitor de repede,probabil tocmai pentru ca se simtea atat de pierdut.In el mai vibra inca amintirea celor iubiti,ce continuau sa existe in interiorul lui.Totul in jur si tot ceea ce el era astazi se datora lor.
Isi revarsa intreaga furie si durere in continuarea scrisorii :
„…Mi-ai luat totul !Eram in momentul acela pe culmea cea mai inalta a fericirii.Era intaia oara cand puteam privi la viitor fara retineri si fara angoasa.M-am inaltat prea sus de-ai vrut sa ma pedepsesti ? a fost nevoie doar de o secunda pentru ca tu sa ma cobori in haul cel mai adanc al disperarii…atat ti-a trebuit : o suita de clipe pentru a spulbera intreaga mea viata !
Cum as putea trai crezand in bunatatea si corectitudinea ta,cand ai refuzat sa ma ajuti atunci cand am avut mai mare nevoie ? Cum as putea sa te iubesc si sa ma supun tie,cand m-ai urat cu atata furie,razbunandu-te atat de aprig pe mine ?
Samira n-a facut altceva toata viata ei decat sa-i ajute si sa-i respecte pe altii.La fel si Sam,si Andrew.Si copilul ? De ce ? La ce ti-a folosit sa ma arunci in singuratatea asta ? E atata timp de cand n-am mai simtit viscolul tacerii in juru-mi…Din vremea in care eram copil si tatal meu vitreg ma izola.Uneori am impresia ca-i semeni.Aceeasi distanta ne separa,aceeasi nepasare.e inca vie in mine amintirea urii ce mi-o purta ! Scarba cu care-mi vorbea inca din ziua in care l-am cunoscut continua si astazi sa ma nedumereasca.Nu cred sa fi gresit cu ceva fata de el,decat poate prin faptul ca eu i-am fost cel ce i-a devenit fiu.E nedreapta si trista aceasta pedeapsa ce va continua sa ma apese intreaga viata.Nu am ales si nu am hotarat sa fiu cel care sunt si as vrea din tot sufletul sa ma fi inselat,dar cuvintele mint ! Este adevar doar in zambet si in privire…Tocmai zambetul si privirea lui imi striveau odinioara speranta si credinta c-as mai putea candva avea un tata.
In trecut insa,fiind la inceputul vietii,credeam ca voi trece peste acest abandon.Il aveam pe Sam,aveam banii.un timp n-am mai stat sa cuget la singuratatea ce ma urmarea la fiecare pas.A aparut Andrew,apoi Samira,apoi copilul ce urma sa vina…Am uitat cum este sa te simti singur,caci viata mea se invartea in jurul lor.Si,deodata tu ai hotarat sa ma izolezi.Mi i-ai luat brusc pe toti,lasandu-mi in schimb viata !
Acum ? Nu o mai vreau ! Si daca astazi iti scriu si daca continui sa sper ca undeva,departe de tumultul existentei noastre,esti tu si ne privesti,se intampla pentru ca imi esti iarasi necesar.Nu mai vreau bani si nu mai vreau nici viata,iti cer doar sa grabesti sfarsitul meu,pentru ca am pus pana astazi pistolul la tampla de nenumarate ori si nu am avut curajul de-a apasa pe tragaci.Iti cer tie s-o faci !
Nu trebuie sa te intimideze forfota inca apriga a sangelui din mine.Nu trebuie sa te impiedice imaginea inca plina de viata a trupului meu.Nu este asa cum pare,caci simt cum inuntru miroase deja a putreziciune.Sunt mult mai obosit decat ai putea sa vezi si abia acum inteleg de ce octogenarii ajung sa te implore sa ridici povara zilelor de pe umerii lor.In urma cu un an as fi dat toti banii pentru a mai cumpara macar cativa ani…Acum insa,nu-mi doresc decat sa pier si,odata cu mine,si tristetea destinului meu.Viata are sens atunci cand este plina,sau atunci cand poti spera ca va mai fi candva asa.La varsta aceasta,cu durerea aceasta in suflet,ce sublim ar trebui sa mai apara pentru a-mi umple sufletul din nou ?
Suiera asurzitor viforul singuratatii…Abia de mananc…abia de mai dorm…Vad o gramada de oameni in jur si-i urasc pentru speranta din ei.Vad tineri si-i urasc pentru viitorul ce-i asteapta.Mai presus de toate,vad oameni ce ti se inchina cu intreaga lor fiinta,si-i urasc pentru puterea credintei lor.
Iata-ma pe mine,asezat la masa si scriindu-ti o a doua scrisoare.Pesemne ca sunt nebun ! Nu cred in tine,dar nici nu sunt in stare sa renunt…Probabil ca inca te mai caut…
Pe tine,Dumnezeu vreau sa te cunosc eu insumi si,n-as dori s-ajung a te sti doar din povestile altora.Vreau sa te gasesc,dar vreau sa-l descopar pe Dumnezeul meu,si nu sa ajung sa-l accept pe acel Dumnezeu stigmatizat ce se incearca adeseori a ni se impune.
Ai sa te intrebi din ce cauza imi doresc sa te gasesc dupa toate cate ti le-am facut,dupa ura cu care m-am inversunat impotriva logicii si justitiei tale ? Pentru ca am nevoie ! Ca orisice nenorocit de om te chem,si-mi amintesc de regulile si existenta ta doar atunci cand imi esti necesar.Nu sunt primul,dar nici ultimul care va proceda in felul acesta.De ce suntem astfel ? Cine stie mai bine decat tine ? E insa cert ca oamenii apeleaza la bunavointa ta ca la ultima sansa,chiar daca te-au negat,ei ajung cu totii sa resimta in ei dorinta ca tu sa existi.Regi,printi,criminali sau saraci – iti recunosc cu totii suprematia si,daca nu o spun,totusi,undeva in adancul sufletului lor ei tot te asteapta.
Ajuta-ma sa mor ! E mult ce-ti cer ? Sunt altii care vor imperii…
Se spune ca ai un plan cu fiecare.Al meu l-ai implinit.M-ai zdrobit intai ca om,apoi mi-ai sfaramat inima…N-a mai ramas nimic.Ce mai astepti ? Vrei sa ma rafuiesc zilnic cu tine ? Ti se pare drept ca tu sa asisti la duelul acesta,fara ca macar sa te arati ?
Tacerea ta va ajunge sa ma scoata din minti intr-una din zile si imi voi aduna curajul sa-ti spulber aceasta liniste in ceea ce ma priveste cu un singur glont ? Nu ai sa ma omori,fiindca ti-e teama ? Luindu-ma inainte de vreme,ar insemna ca ma eutanasiezi ? Te inspaimanta gandul ca tu,Dumnezeu ai putea fii considerat un criminal ? Nu,n-ar fi asa ! Din contra,m-ai elibera…Si,chiar daca ar fi sa te numeasca astfel,cine te-ar putea acuza pe tine ? Copiii ce mor inainte de vreme,flamanzii ce mor uitati in saracia lor,animalele ucise cu bestialitate – nu sunt ele toate un genocid pe care-l tolerezi ? Boxa acuzatiilor e doar a noastra,a celor ce ratacesc pe un drum pe care nu l-au hotarat ! Iarta-mi indrazneala,dar nu crezi ca justitia ta poarta amprenta unei greseli ?
Mint.Ma revolt din durere.Am fost bucuros si ti-am daruit intreaga mea recunostinta atunci cand mi-ai oferit mana si mi-ai daruit o noua promisiune de viata.Am uitat mult prea repede cu cata adoratie ma inchinam tie atunci.Ma scoate din minti aceasta zbatere din mine.Nu inteleg ce se intampla si de ce nu-mi da pace.Ce-ar mai putea scoate la iveala zbuciumul acesta fara de astampar ce-mi ravaseste linistea de dinaintea mortii ?
Ma simt mai treaz si mai plin de energie acum ca ti-am aruncat aceasta provocare dinainte.Desi ma enerveaza la culme forfota vietii din mine,o accept fiindca stiu ca-n felul acesta lupta mea va continua pana la sfarsit.
Zambesti ? Stiu ca o faci.Desigur ca te amuza sa vezi iarasi cum unul dintre copiii tai se razvrateste zadarnic.Ai fi fost mai multumit daca nu as fi facut-o ? Ai fi fost mai satisfacut daca te-as fi acceptat pur si simplu,la fel ca toti fiii tai ce nu te cauta ? Mi-ar fi mai usor sa ma inchin chipului pe care ei ti l-au dat,izolandu-ma intre peretii bisericii pe mine si credinta mea pentru tine.As putea si eu sa ma rog si sa rostesc cuvinte goale,din slove demult uitate ; as putea si eu sa joc rolul umilului si al supusului tau,doar sunt atati altii care-o fac…De ce crezi ca eu n-as fi asemenea in stare ? Dar atunci bunatatea,umilinta si credinta mea in tine nu ar ramane inchise intre usile bisericii ? N-ar fi ele doar o slujba de duminica,doar un ritual ce l-as face doar pentru a-mi cumpara un comfortabil loc in Rai ?
Sunt multi acei ce incearca sa te insele,dar eu ma indoiesc ca in Rai sunt chiar atat de multe locuri precum spera ei…
Numai ca eu,Samuel Speidel,nu vreau sa fiu partas la aceasta mare mascarada.Nu vreau si nici nu pot sa fiu calator in doua paradisuri.Cei care cred ca paradisul trait in afara usilor bisericii le ingaduie si sansa paradisului vesnic,se inseala amarnic.
Eu nu sunt sigur ca doresc vesnicia,decat daca asta ar insemna s-o pot petrece cu cei dragi.Si poate ca tocmai asta este adevaratul motiv pentru care te pun sub semnul intrebarii,ca sa ma conving ca lumea ta nu este doar o himera,un vis fabricat de semenii mei din teama de singuratate.
Probabil ca atunci cand voi crede in tine,imi voi gasi si linistea.Poate ca de asta te si caut,pentru ca prezenta ta ar insemna ca si cei dragi mie mai traiesc inca,asteptand tacuti,in spatele umbrei lor,revederea noastra...”

Abia atunci intelesese Samuel de ce se mai zbatea in el inca o farama de viata.Scriindu-i lui Dumnezeu se eliberase pe sine de povara remuscarii si resusi sa intrezareasca mai clar ca niciodata adevarul ce palpaise dintotdeauna in interiorul lui.In pofida lacrimilor si a durerii,o parte din el nu murise si,pentru intaia oara-n viata,reusise sa iasa la iveala.Era : sufletul , adica spiritul lui in trup.
Rasufla usurat si prinse iarasi intre degete stiloul :
„N-am sa mor inainte sa fi aflat ca existi cu adevarat !”

Impacheta scrisoarea si se privi in oglinda.Dincolo de infatisarea straina ce-o reflecta imaginea,stralucea mai viu ca niciodata adevarata lui fiinta,cea care avea sa-l identifice in viata,si mai ales dupa moarte : unicul sau spirit care,departe de fatete,departe de forme si invelisuri materiale,vibra in tacere deplina.



PARTEA a III a :
ZBUCIUMUL SPIRITULUI




CAPITOLUL XI : IN ADANCURILE ASIEI

Nimic nu-l putea consola pe Samuel in perioada aceea.Incercase din rasputeri sa gaseasca o modalitate de-a trece peste suferinta sa,dar singuratatea in care-l aruncase destinul era cu mult mai grea decat se putea suporta,omeneste vorbind.
Atunci cand pierdem pe cineva drag se gasesc intotdeauna indivizi care,din diverse motive,incearca sa ne consoleze.Cand este vorba de prieteni,ei ne ofera mai mereu promisiunea ca nu vor sta deoparte si ca nu ne vor lasa singuri ; atunci cand este vorba despre simple cunostiinte,pentru a ne indatora,ne asigura ca vor fi mereu in preajma noastra,sprijinindu-ne.Adevar sau minciuna,indiferent care dintre ele,toate aceste tentative de sprijin nu reusesc de cele mai multe ori sa ne ajute,din contra,nu fac decat sa ne intristeze,caci ne simtim mai singuri si neajutorati fara prezenta celui disparut,fiindca nimic nu poate inlocui zambetul drag al omului pe care l-am pierdut.Intr-un tarziu insa,ne multumim si cu sprijinul altora…
Samuel nu fusese insa abandonat de toti cei pe care ii cunoscuse la Calcutta si,prietenia lor se dovedi adevarata.Intr-una din zile,ceea ce parea o simpla vizita ii schimba pentru totdeauna cursul vietii.
Totul incepu intr-una din primele seri de primavara,chiar imediat dupa debutul anului 1970.Soarele continuase sa lumineze la fel de neobosit ca intotdeauna,vrand parca sa arate ca viata pe Pamant isi urma cursul ei firesc.Doar zilele lui Samuel pareau incremenite in linistea monotona si rece…La sfarsitul lui martie,batranul Nehru veni la el cu o propunere intersanta.Fiindca se intelegea destul de bine cu „Europeanul” – dupa cum ii spunea el – intra direct in subiect :
-Crezi,scumpe prieten,ca te va interesa o mica aventura ?
In ciuda starii de spirit pe care o avea,el zambi cu amabilitate,recunoscator pentru toate gandurile bune pe care acest om le avusese pentru el in perioada aceasta ingrozitoare pe care o traversa acum.
-O aventura,Nehru ? De aventura imi arde mie…?
-O extraordinara aventura,pe care n-o vei uita probabil niciodata.I-am promis lui Tirumala sa-l duc,pana mai apuc si nu mor,in paradisul in care m-a condus si pe mine tatal meu.
„Bietul Nehru –gandi mister Speidel – pare-se ca a inceput sa-si piarda mintile…Ce aventura si ce paradis poate sa mai viseze la varsta asta ? Are mai bine de 74 de ani…”
Privindu-l n-ai fi ghicit cati ani strabatuse,fiindca poporul lui imbatranea la trup mai repede ca altii si,in ciuda vitalitatii ce-i insotea adeseori pana la sfarsitul vietii,ei purtau o imagine deformata a varstei pe care o aveau.
Mai mult de nevoie decat de voie,el intreba fara sa aibă chef de prea multe explicatii :
-Si ce intelegi tu,batrane Nehru prin aceea „aventura” ?
-Oh,Samuel…Nici nu gandesti ce-nseamna sa atingi culmile ! E tot ce ai nevoie in acest moment…
Dialogul era de-a dreptul ciudat.Iata ca se vedea discutand despre o „neobisnuita” aventura in aceste zile cand era atat de sigur ca nu l-ar mai fi putut interesa absolut nimic.Nu putu insa lupta cu tentatia,ceva il impingea spre acel adevar pe care vointa lui incerca,tot mai lipsita de sanse,sa-l nege.
-Spune-mi ! striga el,exasperat.
Batranul nu se lasa mult timp rugat si,zambind satisfacut,incepu sa vorbeasca :
-Draga Samuel,stiu foarte bine cat de nedreapta a fost viata cu tine,si cat ai suferit…Oricare alt om ar fi fost la fel de neputincios,dar asta nu inseamna ca ai dreptul sa te izolezi pentru totdeauna,refuzand sa mai participi alaturi de noi la lupta cu viata.Traiesti.Asta insemna ca forta aceea divina din inaltul cerului,pe care tu o numesti Dumnezeu,a vrut sa mai inveti cate ceva.Pentru ca la asta se reduce totul in viata : la invatare. De asta,in ziua in care am hotarat sa-l duc pe Tirumala in lumea minunata in care m-a dus tatal meu cu ani in urma,m-am gandit ca ar fi grozav daca ai putea sa ne insotesti.Prezenta ta acolo ne-ar fi de folos si noua,si tie.
-Acolo,fiind unde,mai exact ?
-In Tibet.
-In Tibet ? se mira el.
Numele acesta ii amintea de Samira si de planurile ei de-a merge in acea tara.Dar asta n-avea nici o legatura cu el,fiindca se simtea prea batran pentru a se arunca intr-o astfel de aventura.
„Totusi – reflecta mister Speidel – gandul ca astfel s-ar putea implini ultima mare dorinta a femeii pe care am adorat-o intr-atat,e asa de puternic…”
-Si cand aveti de gand sa plecati ? merse el mai departe cu micul interogatoriu.
-La inceputul lunii aprilie.
Nu mai ezita.Lua pe loc hotararea de-a accepta propunerea batranului:
-Bine,Nehru.Voi veni cu tine,desi nu stiu ce ma impinge pe drumul acesta tocmai acum,dar se pare ca forta ce-o naste in mine ideea unei astfel de calatorii e mult prea puternica pentru ca argumentele mele sa fie apte s-o invinga.

Zilele urmatoare pusera la punct intregul traseu pe care urmau sa-l parcurga si conditiile in care avea sa se desfasoare intreaga calatorie.Aveau sa plece cu masina pana la granita cu Tibetul si,de acolo aveau sa ia caii si cativa insotitori pana la Lhasa,principalul lor obiectiv.Avand in vedere conditiile de drum,stabilira ca era imperios necesar ca bagajele sa fie in asa fel facute,incat sa poata fi transportate cat mai usor de catre animalele de povara.
Samuel astepta din ce in ce mai nerabdator ziua programata pentru plecare si nu se putea gandi la altceva decat la faptul ca-n felul acesta avea sa indeplineasca unul dintre cele mai frumoase visuri ale Samirei.Gandul ca mai putea face ceva pentru ea,chiar si acum,il umplu de fiori ai bucuriei si,pentru o vreme,uita chiar sa si jeleasca.Tot ce-si dorea era ca el sa nu cedeze si sa poata duce la bun sfarsit dorinta iubitei sale.Simtea ca drumul in Tibet avea sa-i ofere ocazia de-a se smulge din lumea in care se ascunsese plangandu-si soarta.

Mult asteptatul moment nu intarzie sa apara.Dis de dimineata pe 7 aprilie Samuel,insotit de batranul Nehru si de fiul acestuia Tirumala,se sui in masina si porni spre marea aventura a vietii lui.Privi cateva clipe in urma lui,inspre casa si gradina Samirei,dupa care porni motorul si calcand cu hotarare acceleratia,parasi curand orasul ce-l adoptase la venirea lui in India.Era o zi superba si Nehru,superstitios cum era,o considera un semn de bun augur.Soarele ii insoti luminand bland calea pe care o alesesera.Indianul se asezase alaturi de Samuel si incepu sa-i povesteasca entuziasmat despre drumul pe care-l facuse in trecut in Tibet.Ii propuse chiar si un traseu,cel parcurs de el impreuna cu tatal sau si,fiindca era destul de apropiat de cel pe care-l gandisera initial,nu se sfii deloc sa-l recomande :
-Stiu – zise el – ca nu este tocmai usor,dar cu siguranta ca va fi una din cele mai minunate experiente pe care ai trait-o vreodata.Vreau sa o luam de-a lungul Gangelui.Ce crezi,n-ar fi frumos ?
Propunerea de-a o lua pe malul stravechiului fluviu ii placu lui Samuel care,era de mai bine de un an in India si,cu toate astea,habar n-avea ce se afla dincolo de ultimele ziduri ale Calcuttei.
Cei doi,Nehru si Tirumala,isi asumasera rolul de gazde si-i explicau intotdeauna cu foarte multa rabdare cultura si obiceiurile locurilor,iar el asculta cu atentie,minunandu-se si reprosandu-si indiferenta pe care o dovedise fata de toate acestea.
-Nu-i nimic ! il incuraja Nehru.Atata timp cat ai ocazia de-a cunoaste,chiar si mai tarziu,superba varietate culturala a lumii noastre,ce mai conteaza cateva luni de intarziere…Poate ca destinul a vrut sa pastreze acest inedit moment pentru o anumita etapa a vietii tale,tocmai ca sa poti intelege mai bine efemeritatea oricarui imperiu fie el economic,social sau cultural si,totodata,relativitatea adevarului sau.
Samuel incepu sa priceapa cat de nedreapta era atitudinea aceea de superioritate cu care autointitulata populatie civilizata privea tarile acestei lumi,numite „a treia”.Cu fiecare pas facut in adancul Asiei,el isi dadea seama tot mai bine de multiplele sensuri pe care conceptul de evolutie putea sa le aiba.Daca lumea din care venea el considera civilizatie : stiinta,tehnica si modul de viata pe care ea il ducea in prezent,aici descoperise o alta fateta a evolutiei: pe cea a spiritului.Care dintre ele era mai justificata sau mai utila,nu stia sa raspunda,dar simtea ca lumea lui datora mult din ceea ce era ea astazi acestei lumi.
„Ar putea chiar sa iasa ceva important,intr-una din zilele viitorului,din acest amestec colorat al sensurilor evolutiei – atat de diferite,dar unite prin aceeasi finalitate: superioritatea fiintei umane,in toate dimensiunile sale.”
Aceasta idee ii aminti de una dintre celebrele aforisme ale lui Nietzsche,care spunea ca-n aceasta lume mai exista si o a patra dimensiune,impalpabila,dar perceptibila : profunzimea.
„Da,isi relua el gandurile,nu se stie cand lumea prezentului va avea nevoie si de adevarul acestei lumi…”

Ziua aceea trecu destul de usor.Pana seara parcursesera o buna bucata de drum si aproape de miezul noptii se oprira in locul in care cursul Gangelui se schimba,deviind de la traseul lor.Innoptara in cort si asta fu o experienta totalmente inedita pentru mister Speidel.Atat de aproape de natura,despartit doar de o fasie de panza de ciripitul pasarilor,fara siguranta si comoditatea ascunsa in spatele zidurilor,el se simti vulnerabil.Isi aminti de ultima noapte de acest fel,cea in care statuse alaturi de Sam,sub podul acela din Chicago.Cateva lacrimi i se prelinsera pe fata.
-E ciudata intorsatura aceasta a sortii ! ii marturisi el la un moment dat lui Nehru,care tocmai pregatea un ceai pe focul pe care il facusera in fata cortului.
Batranul se intoarse inspre el si-l privi cu atentie.Tristetea pe care Samuel o purta in suflet sapase urme adanci pe obraz.
-Ce vrei sa spui ?
-Cred ca este ingrozitor sa ajungi sa traiesti un secol sau mai mult.Uneori ii compatimesc pe cei carora li se intampla asta…
-Da ? se mira indianul.
-Da.De ce n-as face-o ? In urma cu ceva timp cerseam de la Dumnezeu cativa ani in plus.Pe atunci insa,nu stiam nimic.Stateam atat de linistit in micul meu univers si,nici un val,nici o furtuna,nimic nu-mi rascolea sau tulbura linistea oceanului meu de calm.Nu cunosteam tristetea,fiindca nu cunosteam bucuria.Eram atat de multumit cu ceea ce aveam incat nu banuiam absolut deloc ce se ascundea dincolo de aceasta pace.E foarte adevarata vorba asta cum ca apele cele mai adanci sunt si cele mai linistite.Am aflat asta intr-o zi…Abia in acea clipa am inteles cu adevarat ca timpul se scurgea ireversibil si odata cu el si lumea mea.Eu,din pacate,sunt ca si multi altii,doar omul prezentului meu.Ma nasc,cresc si traiesc intr-o anume lume ce ma defineste si formeaza.Mi-e foarte greu sa fiu altcumva decat astfel.Eu nu sunt si nu pot fi decat produsul contemporaneitatii mele.Cu cat trec anii insa,lumea aceasta a mea incepe sa dispara putin cate putin,pana cand sfarseste prin a se pierde definitiv si ajung de ma trezesc la un moment dat ca sunt strain intr-o cu totul alta lume.Numai ca atunci sunt prea batran si mult prea obosit pentru a ma mai adapta pe deplin acestei lumi noi.Ultimii nostri ani ii petrecem deseori in tristetea de-a ne simti straini,precum cei siliti la exil,departe de patria lor.
Cei doi prieteni de drum asistara in tacere la monologul lui si,dupa ce el incheiase,timp de cateva minute nu indraznira sa intrerupa linistea ce-l urma,chiar daca gandul fiecaruia dintre ei isi urmase cursul lui firesc.
Tirumala nu intelegea prea multe,dar fusese destul ca sa-si poata da seama ca barbatul acela tanjea dupa pacea sufletului.De cealalta parte,Nehru remarca un adevar de necontestat : viata si India isi pusesera definitiv amprenta pe felul de-a gandi al lui Samuel,iar asta nu avea sa se mai schimbe niciodata si,indiferent care dintre ele fusese mai hotaratoare,rezultatul era ca-n interiorul acestui european se schimbase in mod miraculos ceva : un zbucium puternic ii cutremura sufletul si-l silea sa iasa la suprafata.
„Poate ca el isi da seama sau poate ca nu,dar mai devreme sau mai tarziu,tot va sfarsi prin a intelege acest adevar : sufletul este cea din urma dimensiune a noastra si singura care da sens existentei pe care o ducem ” - cugeta batranul.

Ziua urmatoare pornira iarasi la drum.Continuara o vreme sa ocoleasca granita cu Bangladeshul pana cand ajunsera in partea nord-vestica a acestei tari.Abea atunci hotari Nehru ca puteau sa treaca hotarele ei si sa se indrepte spre locul in care,de secole,isi unduia apele stravechiul Brahmaputra.Batranul indian privea incantat locurile prin care treceau si,ori de cate ori ii iesea in cale vreun monument vechi,se inchina cuviincios in fata acestor martori in piatra ai istoriei.Ele ii aminteau de asemenea si de calatoria facuta impreuna cu tatal sau,cand parcursesera acelasi traseu,motiv pentru care,in fata anticelor temple,el se infierbanta adesea si incepea sa-i povesteasca cu patos fiului sau despre istoria acelor locuri.Modalitatea aceasta de-a transmite experienta personala urmasilor il fascina pe Samuel,care nu mai inceta sa se mire,observand cata importanta dadea acest popor mostenirii spirituale.In lumea din care venea el educatia punea accentul de cele mai multe ori pe cultura generala,bunele maniere si,cel mult,pe acea parte a religiei netransformata de sute de ani.In lumea lui se mergea,in pricipiu,de secole pe aceeasi directie si,de la generatie la generatie nu se schimba,in esenta,nimic,decat puterea de-a se adapta a materiei.Sufletul era intradevar o entitate acceptata in crestinism,dar extrem de putin cercetata gnostic si-ntr-un sens oarecum unilateral.Lumea civilizata se opunea conceptului de reincarnare si teoriei acesteia a vastelor experiente traite de spirit pe parcursul nenumaratelor sale intrupari.Existau oameni ce se preocupau si de aceasta latura,dar ei reprezentau exceptia,regula generala fiind dictata de-o majoritate ce se multumea cu aceleasi vesnice raspunsuri,fara sa fie modificate in vreun fel de adevarul experientei personale,far sa transmita fiilor cunoasterea dobandita.Pricepuse abia de-o vreme incoace adevaratul motiv : lumea din care venea el era o lume preocupata de latura materiei,in care,ce-i drept,mai patrundea din cand in cand,la nivel individual insa,cate-un suvoi de romantism dedicat trairilor inimii si doar cate un strop de spiritualitate.Ii placea Asia tocmai pentru ca-i oferea o alta perspectiva asupra vietii,un univers necunoscut,dar spre care simtise de cand se stia,mai mult sau mai putin constient,ca trebuie sa se indrepte.
-Intotdeauna se intampla asa ? il intreba el pe Nehru.
Batranul,care asistase mereu cu foarte multa indulgenta la eforturile lui Samuel de-a intelege ce se gasea in jurul sau,il privi de data aceasta destul de nelamurit in privinta substratului intrebarii.
-Adica ?
-Intotdeauna povestiti trairile si cunostintele voastre copiilor vostri ?
Batranul intampina aceasta mirare,vizibil amuzat :
-Pai ? Ce,voi n-o faceti ?
Samuel tacu.Tacerea lui spunea mai multe decat ar fi facut-o orice alta explicatie,fiindca experienta pentru cei ca el se reducea la altfel de sentimente si invataturi,fiindca de acolo de unde venea el dobandise o cu totul alta interpretare a acestei notiuni,caci experienta individuala se reducea la : iubire,ura,orgoliu,invidie,bani,glorie…
Nehru il scuti de vreo alta justificare si-i raspunse :
-Da,cred ca experienta noastra,a fiecaruia dintre noi,cu tot ceea ce ea inseamna, nu este decat o inutila cunoastere fara ca ea sa fie impartasita si transmisa celoralalti.Cu bune,cu rele,cu bucurii si tristeti – viata este in mod indubitabil o minunata experienta.Cred ca omenirea in intregul speciei sale se aseamana in multe privinte cu nasterea - imposibila de vegheat - a unui munte ; oase peste oase,sange peste sange,trupuri si suflete cladite unele peste altele,incepand cu cine mai stie cand si terminand cu cine stie oare-n care timp,se construieste,ruineaza si recladeste mereu din acelasi material : forta spiritului omenesc – invatata si perpetuata.
Abia acum isi putuse explica motivul pentru care batranul ii silise sa parcurga acest traseu calare si infruntand greutatile drumului : le oferea sansa de-a cunoaste indeaproape o alta lume.Calatoria in Tibet avea ca scop transmiterea catre fiul sau a unei mosteniri inegalabile : zestrea spirituala a Asiei.Aici si acum,Tirumala avea sa inteleaga efemeritatea existentei si relativitatea adevarului lumii in care traia ;aici avea sa inteleaga ca si el,la randul lui,datora umanitatii cautarea.Odata cu acest tanar avea sa descopere,cu destul de multa intarziere si Samuel…

In ziua de opt aprilie,pastrand cursul Brahmaputrei,ajunsera in apropiere de granita cu Tibetul.Se oprira la Sadiya cateva zile pentru a-si trage sufletul,iar pe 11 aprilie reusira sa treaca granita si sa intre in Tibet,urmand ca sa se indrepte spre capitala acestuia,spre Lhasa.
Fusese extrem de obositor,dar in aceeasi masura si utila aceasta calatorie ce se apropia acum de sfarsit.Desi era obisnuit sa calareasca,mister Speidel intampina destule greutati.Treceau prin zona muntilor Himalaia si clima era diferita de cea cu care se acomodase el pana acum.Statul in sa si dormitul in cort erau o adevarata aventura pentru el,care traise atata timp intr-o netulburata comoditate,dar datoria pe care simtea ca o avea fata de Samira si curiozitatea de-a descoperi alta latura a lumii,ii dadusera puterea de-a-si depasi limitele.
Primul lui contact cu Tibetul fusese destul de ciudat.Se asteptase sa gaseasca aici o populatie majoritar monastica,dar acest lucru nu se intampla tocmai astfel.Din cand in cand,drumurile lor se incrucisau cu cele ale oamenilor simpli,tarani ce-si carau cu ei intreaga lor avere ori intreaga lor familie,alungati de la casele lor de furia comunismului chinez,ori de dorinta de-a ajunge in locul cel mai incarcat de sacralitate al tarii lor,in capitala Lhasa.In timp ce-i privea compatimitor pentru duritatea modului in care ei erau nevoiti sa-si duca existenta,Samuel se intreba mereu in sinea lui cum de acesti oameni gaseau in ei puterea de-a lupta cu-atata forta.Mai tarziu avea sa afle el insusi ca Tibetul avea in el forta de-a transmite locutorilor lui,de undeva din seva pamantului sau,dorinta si puterea de-a merge mai departe.Aceasta tara numita „Taramul zapezilor” era inaccesibila omului ce nu simtea intr-insul clocotul dorintei de-a o intelege si,el insusi n-ar fi reusit sa strabata acele locuri daca n-ar fi fost manat,asemenea tibetanilor pe care-i intalnea,de focul nevoii de cunoastere si de focul nevoii de credinta.
Inca din prima zi in care trecusera granita,batranul Nehru il trase deoparte si incerca sa-i explice domnului Speidel misterul nasterii acelui foc launtric din sufletul lui,din momentul in care calcase pentru intaia oara tarana acelei lumi stravechi.Incepuse printr-un mic „interogatoriu” :
-Ce stii tu,Samuel despre aceasta tara minunata ?
-Mai nimic…raspunse el,putin incurcat de ignoranta lui.
-Ei bine,nu se poate sa patrunzi in acest loc si sa nu cunosti mai nimic despre el - hotari Nehru.Pe langa faptul ca este cea mai mica fiica a Asiei,este in acelasi timp centrul spiritualitatii acestei lumi.In nici un alt loc n-ai sa gasesti atata adevar si cunoastere ca aici…Ultima oara cand am vazut Tibetul era prin 1954 cand,se poate spune ca mai era inca o tara libera,desi armatele chineze patrunsesera deja in aceste tinuturi inca de trei ani pe atunci.Cat Dalai-Lama a mai fost in Tibet s-a continuat lupta,cand insa Tenzin Gyatso,acest al paisprezecelea Dalai-Lama a fost nevoit sa se autoexileze in India,crezand ca supravietuirea lui,chiar si-ntr-o lume straina avea sa insemne,in cele din urma,salvarea patriei si poporului sau.Asta s-a intamplat cam prin 1959,daca imi aduc eu bine aminte.Din ziua aceea Tibetul se zbate sa-si pastreze forta si speranta stiind ca undeva,nu departe de ei,liderul lor se roaga pentru salvarea lor si lupta pentru eliberarea pe care si-o doresc.
-Cine-i acest Dalai-Lama ? indrazni sa intrebe Tirumala,care auzise franturi din conversatia lui Nehru cu Samuel.
Copilul se lovi aproape imediat de privirea taioasa a tatalui sau.N-avea dreptul sa nu stie una ca asta si Nehru ii atrase imediat atentia printr-o simpla privire.
-Ocean de intelepciune - spuse batranul,destul de neiertator fata de nestiinta urmasului sau.In felul acesta se traduce numele sau.Dalai-Lama este liderul spiritual al Tibetului.Pana in 1959,poporul acesta se supunea decat unei singure puteri,aceea a inteleptuluui lor conducator.Si astazi procedeaza la fel,dar,din pacate,nu are prea mare legatura dorinta cu realitatea pe care o traiesc.Sunt nevoiti sa se supuna si unei alte puteri,mai putin inteleapta si mai putin intemeiata,aceea a comunismului chinez,ce incearca zadarnic,dar perseverent sa distruga autoritatea veritabila pe care o are si o va avea intotdeauna Dalai-Lama.Povestea lui este extraordinara,de aceea am sa incerc pe scurt sa ti-o impartasesc si tie :
De-a lungul timpului,in Tibet au avut loc paisprezece incarnari succesive ale aceluiasi spirit.Dalai-Lama reprezinta pentru ei acelasi conducator,cu acelasi spirit de foarte multa vreme deja.Alegerea lui nu este intamplatoare si,atunci cand moartea ii rapeste pe liderul lor,ei cred ca acesta va reveni curand la ei.O comisie speciala porneste in cautarea lui,selectand o serie de copii ce urmeaza a fi testati.Sunt semne si reguli ce atrag atentia si stabilesc persoana potrivita.Odata ales,copilul respectiv este luat din pruncie si crescut cu foarte mare grija.Acesta este si motivul pentru care atunci cand ajunge la maturitate liderul spirirtual al Tibetului devine poate cel mai intelept dintre liderii acestei lumi,fiindca el are inmanuncheate in personalitatea sa intelepciunea,stiinta si profunzimea lumii sale.Traditia si noul se imbina intr-o exceptionala cunoastere si destinul lui este in totalitate inchinat schimbarii spre mai bine a lumii pe care o conduce.Astazi,Dalai-Lama nu mai este doar conducatorul oamenilor din tinuturile zapezii,faima si intelepciunea lui au depasit cu mult granitele patriei sale,reusind sa cucereasca multe inimi din diverse colturi ale lumii.Buddhismul nu mai este in prezent o religie inaccesibila celor mai multi dintre semenii nostri,fiind imbratisat de tot mai multi adepti.Dalai-Lama continua sa-si indeplineasca misiunea cu care a fost binecuvantat,chiar daca nu mai are cum s-o faca de pe tronul ce i-a fost incredintat.Dar,poate ca tocmai aceasta deschidere catre universalitate este cel mai pretios gest pe care l-a facut vreodata vreunul dintre liderii Tibetului…
Atat Tirumala,cat si Samuel ascultara cu atentie povestea lui Nehru si,animati amandoi de vorbele batranului trecura granita plini de entuziasm si nerabdare.In ceea ce-l priveste pe Samuel,acesta de indata ce pasi pe pamantul Tibetului se simti dominat de un sentiment aparte,ce-i strecura in inima si-n suflet senzatia ca lumea ce i se deschidea in fata ochilor avea sa-i ofere una din cele mai minunate experiente pe care i le daruise vreodata Dumnezeu.Desi creierul se indoia c-ar fi putut sa revina la sentimente mai bune vis-a-vis de Divinitate,undeva in adancurile lui incepura a rasari mugurii sperantei.
Urmatoarele doua zile inaintara cu greu spre locurile in care isi propusesera sa ajunga,dar,de fiecare data cand unul dintre ei dadea semne de slabiciune,Nehru ii incuraja cu toata energia ce-o mai avea in el :
-Neputinta si oboseala vor fi doar amintiri neplacute atunci cand vom ajunge aproape de Lhasa.Nici o piedica nu este cu adevarat de netrecut,cand omul isi arunca in joc vointa si pasiunea - zise el.De indata ce veti simti farmecul metafizic ce tasneste din tarana acestor locuri,dincolo de aceste piscuri ce va par acum de neinvins,veti capata forte noi.
Incurajati de Nehru si intariti de propria lor vointa,continuara sa se apropie din ce in ce mai mult de Lhasa.Cu momente de abandon si cu momente de forta cei trei inaintau insiruiti unul dupa celalalt,coloana fiind deschisa de indianul Nehru si incheiata de Samuel,devenit pe zi ce trecea tot mai tacut si mai adancit in sine,avand aerul ca medita in permanenta.Avusese de altfel suficient timp ca sa poata sa analizeze in liniste viata pe care o avusese si drama aceea pe care se lupta acum s-o lase in urma.Usturimea veninului durerii parea mai putin intepatoare cu timpul si efortul pe care-l depunea pentru a descoperi acel ceva dupa care tanjise intreaga lui viata,ii smulsese din suflet,putin cate putin insuportabila durere a tragediei pe care tocmai o traise.Curajul nebunesc al batranului Nehru,curiozitatea tanarului Tirumala si propria lui speranta – unite toate la un loc,nascusera in el o anumita imunitate la trecut.Aerul,copacii si stancile Tibetului,dorinta de-a descoperi Divinitatea – acea Divinitate in care sperase,acea Divinitate ce respecta intr-u totul fiinta umana si zbuciumul ei in lupta cu viata – toate il transformara intr-un alt om.Venise aici pentru a se lepada de Dumnezeu sau venise pentru a-l gasi pe cel adevarat,pe cel in care isi dorea sa creada ,ori venise pentru a reusi sa-l inteleaga ? se intreba el.Nu stia nimic deocamdata,doar atat : ca,indiferent de motivul pentru care se catara astazi pe muntii aceia,reusise sa lase in urma lumea lui si sa imbratiseze speranta ca lumea pe care avea sa o gaseasca aici avea sa-i ofere raspunsurile de care avea nevoie.
In seara de 27 aprilie intrezarira primele cladiri ale capitalei.Lhasa stralucea semeata in amurg si,pe colina,precum o zeitate,se zarea Potala,palatul si resedinta lui Dalai-Lama.Aproape un minut,nici unul dintre ei nu fu capabil sa zica vreun cuvant,nici macar sa respire.Lumina divina a casei lui Dalai-Lama tasnea viu si stralucitor din adancul misterios al acelui loc,incat reusi sa amuteasca pentru o vreme pe toti cei trei calatori.
-Asa se simt parintii nostri in Rai ! exclama la un moment dat Samuel,fascinat de imaginea din fata lui si de senzatia de magic pe care intreaga lui fiinta o percepuse.Asa trebuie ca se simt ei acolo…
Nehru il aproba printr-o usoara miscare a capului.El insusi era coplesit de inteaga sacralitate a locului.Desi,Dalai-Lama nu mai era aici,ramasese in urma lui toata lumina ce-l inconjurase,caci,daca exista cu adevarat ceva care sa supravietuiasca absentei noastre,temporare sau permanente,aceasta poate fi numai lumina,adica bunatatea si toleranta nascute din intelepciune in sufletul omului.
-Se vede ca intr-o anumita masura esti unul de a-i nostri…adauga batranul indian.
Neintelegand talcul vorbelor,mister Speidel ceru cateva lamuriri suplimentare.
Nehru raspunse sigur de parerea lui :
-Budha a vrut ca tu sa vii aici !
Data fiind diferita perceptie a religiei de catre cei doi,intervenea deseori intre ei diferenta data de diferitele denumiri la care apelau atunci cand se refereau la fiinta suprema.Isi respectau insa,unul celuilalt crezul,fiecare vorbind pe limba lui – ca sa spunem asa – cu propriile lui simboluri.
-Si de ce ar fi vrut ma rog Budha ca eu sa vin aici ? intreba in mod firesc Samuel.
-Pentru ca,in primul si in primul rand,ai reusit sa gasesti in tine forta de-a strabate toata aceasta cale pana aici,apoi,fiindca ai putut sa simti la fel ca si noi miracolul prezentei sacre…
-Si ? se mira el.Ce-i asa special ? Ca doar n-oi fi eu primul strain ce simte aceasta minunata atingere divina …
-Vezi tu,Samuel…de cate ori apare la Potala cate-un strain el se opreste intradevar,mirat de ceea ce descopera,dar pe el nu-l intereseaza neaparat prezenta atat de vie a luminii,pe care de foarte multe ori nici macar n-o banuieste,ci mai degraba se apleaca cu interes asupra cladirii,oamenilor si obiceiurilor locului.Oamenii civilizatiei vin aici pentru a descoperi trecutul acestui loc si se mira la lumea aceasta,ca la vitrina unui muzeu.Pentru ei,Tibetul,acest Tibet al spiritualitatii,este precum o lume antica,apusa cu multa vreme inaintea noastra,a celor de acum.Ei au adeseori impresia ca viata la Potala s-a pastrat doar ca sa aminteasca generatiilor viitoare despre trecut si despre trecerea prin aceasta lume.Sunt multi cei ce,ajungand aici,vin cu gandul ca acest univers inseamna doar un fel de reproducere a istoriei spiritualitatii acestui colt de lume.Tibetul,Lhasa,Potala – nu sunt vitrine,si nici piese de muzeu…Tu,Samuel,esti dintre cei ce-au inteles din prima secunda acest lucru.Tibetul traieste la fel de viu ca si acum o suta,doua ori cinci sute de ani si,in ciuda dramei ce-ncearca sa-l striveasca,mai palpita inca in el : iubirea,credinta si viata !
Atat de multa dragoste si respect purta in inima lui Nehru fata de aceste locuri,c-ai fi putut cu usurinta crede ca s-a nascut si a trait intreaga lui istorie personala doar in aceasta tara,al carei musafir era.
-De unde atata iubire ? intreba mister Speidel,de indata ce glasul puternic al indianului amutise.
-O data…E suficient sa vii o data aici si sa ajungi sa il cunosti cu adevarat ca sa-l respecti pentru totdeauna.Tibetul nu se uita niciodata,el iti apare in fata ochilor,chiar si in ultima ta clipa pe care o ai pe Pamant,ca cel din urma Rai al acestei lumi pe care esti pe cale sa o parasesti.
Ascultand explicatia batranului,Samuel se intreba in sinea lui daca in felul acesta avea si el sa-si aminteasca mai tarziu despre tara aceea.Nu stia inca,dar si pentru el,aceasta avea sa fie cea mai frumoasa traire.

La scurt timp dupa acest dialog,calatorii nostri parasira Lhasa si se oprira la marginea ei.In fata lor aparu curand o veche cladire,construita din piatra,ce parea a fi un han.
Barbatii se oprira in fata usii si,coborand de pe cai,incepura sa se scuture de praf.In usa se ivi deja un barbat destul de marunt la stat,cu o fata extrem de zambitoare.Nehru,care pricepea destul de bine limba bastinasilor,ii explica omuletului acela ca aveau nevoie de o camera.Tibetanul aproba dand usor din cap si lua caii de capastru ducandu-i intr-o anexa ce-avea probabil rol de grajd.Ii adapa si-i hrani,dupa care reveni la drumetii nostri.
Samuel ramasese perplex,socat de lipsa de politete pe care-o aratase hangiul.Nehru,intuindu-i nedumerirea,se simti dator sa-i explice cum stateau de fapt lucrurile :
-Aici – preciza el – animalele sunt la mare pret,aproape la fel ca si oamenii.Tibetanii nu le trateaza precum o faceti voi in lumea voastra,pentru ei orice fiinta,deci orice purtator de spirit,fie ca-i vorba de o rama,fie ca-i vorba de un cal sau despre un om,este la fel de important sa fie respectat.Asta pentru ca ei cred ca in trupul animalului s-ar putea foarte bine sa fie prizonier spiritul vreunui stramos de-al lor.
El,care-l ascultase cu atentie si cu mirare pe indian,pricepuse imediat ca in fata lui se deschisese o lume cu adevarat noua.Departe de Europa,America sau Australia,continentul cel mai misterios al planetei,minunata Asie,isi pastra cu o convingere nealterata traditiile strabunilor si crezul lor in ele.Lumea se poate moderniza,dar asta nu inseamna neaparat ca era nevoie sa se renunte la absolut toate adevarurile trecutului ei,la acele adevaruri formulate in mii de ani,roade ale inteligentei atinse prin trecerea prin aceasta lume,a sute de generatii.Tibetul il intampinase chiar de la intrare cu socul extremelor diferente si,intr-un fel,se simtea de parca ar fi poposit pe-o cu totul alta planeta.
Intre timp,cel care parea a fi proprietarul hanului le facu semn sa-l urmeze,asa ca nu mai avu timp sa reflecteze la ceea ce-l strabatea.Impreuna cu cei doi tovarasi de drum ai sai,intrara in han si se asezara la una dintre cele cateva mese aflate la parter.Desi erau murdari si flamanzi,cei trei nu asteptau nimic cu mai multa dorinta,decat sa se poata intinde undeva si sa se odihneasca.
Tibetanul le aseza pe masa o bucata de carne „dzomos”si un castron ce continea un ciudat amestec.Nehru ii explica ca era vorba de carnea unui animal domestic,foarte des intalnit aici,rezultat dintr-o incrucisare dintre vaca si yac.Cum insa,mister Speidel avea prea putine informatii in cultura lui generala despre aceasta zona,indianul fu nevoit sa-si detalieze explicatia ;
-Yacii sunt unele dintre cele mai apreciate animale de pe aici. De altfel,ei sunt singurii care pot supravietui la inaltimile din aceasta tara…Ba chiar,nici nu pot sa reziste la altitudini aflate sub cota de zece mii de picioare,pentru ca sunt atat de bine adaptati la clima friguroasa si potrivnica din inaltimile muntilor ca,daca ai vrea sa-i cobori la ses,ar insemna sa-i ucizi.
-Bine,dar daca tot respecta acest popor intr-atat animalele,atunci din ce cauza avem noi carne aici pe masa ? indrazni si tirumala sa se amestece in discutia celor doi.Cum de le taie ?
Nehru isi privi fiul cu drag,incantat de curiozitatea lui.Pentru acest indian „a fi curios” era egal cu a fi insetat de cunoastere si,intr-un fel cam asa si stau lucrurile,singura problema care se pune de fapt este ce intelege fiecare prin „cunoastere”.El insa,in sinea lui isi dorea ca urmasul lui sa stie cat mai multe si sa devina un intelept,asa ca nu-i neglija nici o intrebare,oricat de lipsita de importanta ar fi fost ea,fiindca intelesese de mult ca orice lucru avea un firav inceput si el voia ca Tirumala sa se obisnuiasca si sa ramana cu acest exercitiu al intrebarii.
-De cele mai multe ori nu ei sunt cei care se ocupa de taierea acestora.Exista o breasla a macelarilor formata dintr-o comunitate musulmana aciuita pe aici.Ei sunt cei care se ocupa de aceste sarcini neplacute,caci totusi la inaltimile si mediul mai putin prielnic din aceste locuri,trebuie sa recunoastem ca este necesara si carnea…
Incepura sa guste cate putin din mancarea din fata lor.Intre timp,hangiul le asezase pe masa o ulcica cu un lichid ce mirosea destul de cunoscut.
-Este „chang” - le spuse el,in timp ce-i indemna sa bea.
-Chang ? se mira mister Speidel.
-Adica bere ! il lamuri Nehru.Bere tibetana…
Luara cu totii cate o gura din ulceaua pe care tibetanul le-o pusese dinainte si carnea aluneca mai bine pe gatlejurile lor.
-Nu-i rea deloc ! declara Samuel.La cat mi-e de sete,pot spune chiar ca e grozava.
Indianul continua sa infulece cu pofta.Tirumala si Samuel erau insa mai rezervati.Rascoleau amestecul din castron si nu prea erau hotarati daca sa manance sau nu.Nehru ii privea amuzat.
-Indrazniti.Ce tot asteptati ? Uitati-va la mine.Daca eu continui sa mananc si nu mi s-a facut rau inca,insemna ca nu-i nici un pericol.
Cei doi luara pe rand cate o gura si-l privira inca intrebatori pe Nehru,semn ca parca nu le prea venea sa experimenteze aceasta atat de noua bucatarie.
-E „tsampa”! le explica batranul.Un amestec de orz macinat si facut faina peste care s-a turnat lapte.Este o mancare traditional tibetana.
Infuleca mai departe cu pofta.Samuel si Tirumala aveau o fata lunga si destul de posomorata,analizand ofertele pe care le primisera.
-La ce te-ai asteptat dragul meu Samuel ? striga indianul.La fazani sau pauni ? Ori poate icre negre ? Multumeste-te si obisnuieste-te cu mancarea lor,caci va mai dura ceva timp pana cand vei manca altceva.
Tirumala,ceva mai indraznet incepu sa inghita destul de relaxat mancarea aceea ciudata,dar mister Speidel,in ciuda apetitului sau urias,facut de lunga calatorie facuta pana aici,fusese mai rezervat.Ca avea sau nu sa-i placa Tibetul,ramanea de vazut,dar cu acest tip de bucatarie,foamea lui de gurmand,n-avea probabil sa se impace niciodata.
Noaptea o petrecura intr-una din camerele destul de saracacioase ale hanului.Cum insa nu dormisera de aproape o luna intr-un pat,considerara camera aceea ca pe una din cele mai luxoase incaperi in care statusera vreodata.
A doua zi se trezira inca din zori si,dupa ce luara micul dejun,hotarara sa viziteze orasul-capitala.
Lhasa,capitala Tibetului,era asezata in apropierea campiei Doeguthang din provincia Kham.Campia incepea sa se intinda chiar din apropierea capitalei,la aproximativ doua mile de portile orasului.Daca ai fi putut privi din inaltul cerului intreaga regiune,ai fi putut sa observi cu usurinta nesfarsitele cirezi de animale numite „drong” care erau yacii salbatici si „kyang”,adica asinii salbatici ce alergau in voie pe intreaga portiune ce se intindea la marginea capitalei.Era un peisaj ce-ti ramanea in suflet si oricat de nesimtitor ai fi fost,nu se putea sa nu ramai in loc si sa nu invidiezi,macar pentru cateva secunde,bucuria libertatii pe care acele dobitoace o manifestau intr-un mod atat de natural prin felul in care traiau ele in acele locuri.
In imprejurimile Lhasei se aflau de asemenea manastirea Drepung si manastirea Sera,dar pentru calatorul ajuns aici pentru intaia oara,principala atractie o constituia versantul stancos al unui deal numit „Dealul Rosu” alaturi de care se gasea o cladire micuta,datand din secolul XV,de pe vremea celui care fusese numit Marele Dalai-Lama ,al cincelea dintre ei.Deasupra,in varful dealului,strajuia precum o zeitatea palpitand ascunsa in piatra,sediul guvernului tibetan de dinaintea invaziei chineze si,totodata palatul de iarna,magnificul palat cu o mie de camere al lui Dalai-Lama.
Incarcat de emotie si fascinat de imensul ansamblu aflat chiar in fata lui,Samuel descoperi in ziua aceea faimoasa Potala.Dincolo de rolul ei de locuinta de iarna si sediu al guvernului,Potala includea o adevarata metropola.In interiorul ei se gasea si celebra manastire Namgyal,manastirea personala a lui Dalai-Lama si care includea o sumedenie de capele,o multime de calugari si chiar o scoala de novici,ea devenind in felul acesta,neindoilenic,centrul spiritualitatii tibetane.
Condusi de catre Nehru ei descoperira pe rand o lume noua si fascinanta,o lume din care,doar dupa cateva ore,simteau ca printr-un mod extrem de straniu,ajunsesera sa faca parte si ei.E atat de intens contactul dintre un strain si Potala,incat dupa ce pleci si ea ramane cu mult in urma ta,simti mereu nevoia de-a te intoarce aici.E ca si cum o atingere magica ti-a strabatut sufletul si ramai vrajit intreaga viata de intensitatea acelui moment,incat el ajunge sa faca parte din tine.
In rest,la Lhasa le fusese destul de usor sa se descurce.Oamenii de acolo vorbeau in aceeasi masura dialectul local,dar si limba tibetana oficiala,motiv pentru care Nehru nu intampina prea multe probleme in incercarea lui de-a conversa.Mai mult decat atat,li se intampla adesea sa intalneasca chiar si vorbitori de engleza si,spre surprinderea lui Samuel,in special calugarii erau chiar capabili sa tina adevarate lectii de cultura universala celor ce-si falfaiau cu mandrie eruditia lor in lumea civilizata a contemporaneitatii.Descoperi acest lucru cu mirare,fiindca nu-i venea sa creada ca acest colt atat de indeparatat de lumea din care el venea,ar fi putut ascunde o atat de veritabila civilizatie.Asta ii dadea insa un sentiment de liniste,simtindu-se mai apropiat de acesti oameni,si ceva mai putin strain pe un pamant aflat la o mare distanta de casa,dar un pamant ce astazi nu-i mai parea atat de indepartat.
„Cultura are intr-insa darul de-a uni in cuget si simtire orice om cu oricare altul,daca ei impartasesc amandoi aceeasi pasiune…” isi aminti Samuel.
Usor-usor lasa gandul sa-i zboare spre iubita lui Samira si-si aminti cat de mult isi dorise ea sa cunoasca si sa patrunda acest univers din adancurile Asiei.
Cateva lacrimi tasnira din suflet si-i potopira ochii.Erau lacrimi de tristete,dar si de bucurie.Prin el se implinise visul cel mai maret al femeii pe care o iubise : acela de-a intalni Tibetul.
Un oftat adanc ii incerca sufletul si,tragand apoi cu putere aer in piept,hotari sa paseasca inainte.




CAPITOLUL XII : CINE SUNT EU SI CE MAI CAUT AICI ?


Chiar daca batranul Nehru nu-i spusese mai nimic cu privire la traseul pe care planuise sa-l parcurga in Tibet,el il urma plin de incredere,fiind convins de justetea alegerilor acestuia.De altfel nu stia nimic despre tara in care ajunsese,asa ca nu ar fi avut nici un sens sa comenteze in vreun fel programul stabilit de indian.
Dupa ce petrecura doua zile minunate in Lhasa,Nehru hotari ca venise momentul sa plece inspre manastirea Drepung,aflata la cinci mile de capitala.Parasira hanul inca din zori si se indreptara intr-acolo.Tot ce stiau despre acel loc era ca reprezenta cea mai mare manastire din lume si ca la adapostul ei traiau aproape sapte mii de calugari.
Pentru ca se simtea dator sa le explice adevaratul motiv pentru care ii ducea acolo,o facu de indata ce iesira pe portile capitalei desi,nici Tirumala si nici Samuel,nu-i cerusera absolut nici o lamurire.In acele minute ce urmara,mister Speidel,fara sa banuiasca ce-i rezerva viitorul,se intersecta in cu o poveste si un personaj ce-aveau sa-i traseze cea mai adanca cale a destinului sau.
Deseori avem astfel de intalniri hotaratoare,insa le intampinam mereu cu pasivitatea cu care acceptam orice intamplare obisnuita.Nu sta probabil in noi puterea de-a presimti magia unui eveniment.Pacat…In felul acesta ajungem sa intelegem de cele mai multe ori prea tarziu ca am trecut printr-o intersectie a destinului si ca,daca am fi ales cu curaj calea mai intortocheata,poate ca am fi hotarat un alt drum,mai bun sau mai rau pentru viata noastra.
Uneori insa,cineva sau ceva ne indreapta in mod imperceptibil pasii.In cazul lui Samuel aceasta interventie avu loc si,chiar daca in alte ocazii s-ar fi incapatanat sa fie lider,de aceasta data,in mod predestinat se multumi sa se lase indrumat si condus de un om pe care abia ce-l intlnise.La vremea aceea nu realizase inca neobisnuita lui alegere si mai tarziu,cand avea sa refaca in minte drumul lui catre implinire avea s-o incadreze intr-o singura fraza :
„Un glas de neauzit m-a indemnat sa pasesc pe acest drum…Era asurzitoarea mutenie a destinului meu.”
Pana in ziua in care avea sa inteleaga acest adevar urma sa mai curga odata cu timpul multa indoiala,deocamdata el pasea instinctiv pe drumul spre Drepung si asculta deloc constient de-un viitor ce se gasea deja in el,povestea inteleptului indian.
-Stiu ca este inca destul de greu s-o porniti iarasi la drum – zise Nehru – dar trebuie sa va spun ca am facut aceasta calatorie si dintr-un alt motiv,decat numai acela de-a revedea aceste locuri.Vreau,daca se mai poate sa revad un om,o fiinta cu totul speciala,pe care am intalnit-o atunci cand am poposit pentru intaia data aici.
Cei doi il privira intrebatori.Pana atunci nu auzisera nimic despre omul acela.El insa ii dumiri imediat :
-Cand tatal meu m-a adus aici,primul drum pe care l-am facut a fost la manastirea Drepung.Se afla acolo un calugar numit Tashi Tsering.Tata il cunoscuse pe vremea cand vizitase intaia data aceste locuri.Omul acela,pe atunci in varsta de vreo cincizeci saizeci de ani m-a fascinat pentru totdeauna prin neobisnuitul sau fel de-a fi.Este acel gen de spirit ce-ti patrunde in suflet si pe care nu mai poti sa-l uiti niciodata...
Tacu pentru ceva timp.Imaginea acelui om era inca atat de vie,de parca abia ce-l intalnise.
-Sper doar ca moartea sa nu-l fi rapit...adauga el,asa mai mult ca pentru sine.
Pana seara ajunsesera.Simplitatea si vechimea traditiilor ii incanta chiar de la inceput.Sobrietatea atmosferei linistite il marca cel mai mult pe Samuel,deloc obisnuit c-o astfel de imagine.Gravitatea locului il amuti pentru un timp,dar in acelasi moment simti cum o mana invizibila il tragea inspre cunoasterea tot mai adanca a micului univers ce se desfasura in jurul lui.
-E numai religie,credinta si traditie in locul acesta ! Si,daca Dumnezeu intradevar exista,cu siguranta ca el este cel care m-a aruncat in mijlocul acestei lumi a cautarii fara de hotare,a adevarului fara de hotare.
Pe calugarul Tashi Tsering nu-l gasira,dar Samuel intelesese curand ca era o figura cunoscuta a locului,ce reusise in timp sa se distinga de cele cateva mii de calugari ce populau manastirea.Li se spusese ca traia intr-un sat situat la poalele Dealului Rosu pe care era asezata Potala,sat care se numea Shol.Se mutase,se pare,intr-o casuta saracacioasa de acolo in urma cu vreo zece ani,pentru a fi mai aproape de detinutii din inchisoarea de stat,de al caror suflet incerca din rasputeri sa se ocupe.Asadar ii sfatuira sa se intoarca la Lhasa,unde negresit vor afla destul de usor cum il pot gasi.
A doua zi,dupa ce petrecura noaptea la Drepung,cei trei pornira inapoi pe drumul spre capitala.Nehru era extrem de incantat de vestile primite,asa ca,entuziasmat,o lua putin inaintea micii caravane,grabit sa ajunga cat mai curand inapoi la Potala.
-Ce mai conteaza cateva mile parcurse - ii incuraja el - atata timp cat am aflat ca Tashi Tsering este in viata ...repeta el,din cand in cand.
Distanta de parcurs nu era deloc mare,iar acum ca invatasera pe de rost locurile prin care trebuiau sa treaca pentru a nu intampina dificultati,reusira sa ajunga in satul Shol chiar la ora pranzului.Intrebara de calugar si aflara imediat ca locuia la nici zece minute.
Admirara pe fuga superba imagine a micii gradini de flori ce li se infatisase prima in fata ochilor atunci cand poposisera in fata casei calugarului,iar apoi inaintara cu curaj in curte.Primul dintre ei fusese,bineinteles,Nehru,din ce in ce mai nerabdator,si abia in urma lui venira Tirumala si Samuel.Nu patrunsera in curte nici macar cativa metri ca un latrat puternic ii opri in loc.In fata le aparu o „namila”,un dog tibetan ce-i adulmeca de la o distanta destul de mica.Facea parte la prima vedere din categoria canina specifica zonei si care era cunoscuta sub numele de „Dogkhyi”.Era atat de impunator,ca cei trei musafiri nu mai indraznira nici macar sa schiteze vreun zambet,daramite sa se mai si miste din loc.
-Ling ! Liiiiingggg!
Instinctiv intoarsera privirea inspre locul din care se auzise strigatul la care cainele reactionase.Imediat il zarira : era un batran cu barba subtire,lunga si carunta,invaluit intr-o mantie rosie.Statea in pragul usii si-i privea curios.In acea clipa Nehru,care recunoscuse in batran pe calugarul Tashi Tsering,se repezi inspre el si-l imbratisa.Calugarul il recunoscu si-i raspunse cu-aceeasi caldura :
-Nehru !
In timp ce prietenii isi traiau momentul de emotie datorat revederii,Samuel il analiza de la o oarecare distanta pe faimosul calugar.Imaginea lui il ravasi pe deplin si simti cum ii era practic imposibil sa-si ia privirea de la el.Numai ca nu infatisarea il paralizase,ci chipul.O liniste adanca ii invaluia obrazul si prezenta lui raspandea in jur o pace si-o fericire nemaivazute.Il iubi pe deplin,chiar din acea prima clipa.
„Daca Dumnezeu ar avea un chip – hotari el – trebuie neaparat ca seamana cu cel al lui Tashi Tsering !”
Intre timp calugarul se intoarse si spre ei.
-Fiul meu,Tirumala ... incepu prezentarile Nehru.Si,prietenul meu,domnul Samuel Speidel,venit tocmai de la Londra...
Calugarul il imbratisa intai pe Tirumala,mangaindu-l usor pe crestet,dupa care se apropie de Samuel,adresandu-i-se intr-o engleza perfecta:
-Prea multa tristete apasa sufletul tau,straine...
Vorbele astea il socara pe Samuel intr-atat incat nu putu sa mai articuleze nici un cuvant.Intreaga lui viata traise intre oameni ce-aproape ca nu banuiau ca exista cu adevarat sufletul si,ca si el avea nevoie de doctori ca si trupul.Si acum,nici nu se intalnise bine cu acest om ca,iata ca era deja pe deplin dezvelit dinaintea lui.

Fura poftiti in casa si calugarul se oferi sa-i adaposteasca pe timpul sederii lor aici.Ei primira bucurosi invitatia,asa ca-l urmara pe batran in casa.Cladirea,deosebit de modesta,adapostea o cameruta ce servea ca si bucatarie si o alta incapere,ce parea sa fie cea in care gazda lor obisnuia sa stea.In fata,chiar la intrare,le atrasese atentia un altar in mijlocul caruia trona o statueta infatisandu-l pe Buddha.Pe margini erau asezate canute pline cu unt ranced in care era infipt cate un fitil menit sa pastreze focul aprins in permanenta.Alaturi de acestea mai erau asezate mici boluri cu mancare si apa,aduse ca prinos aceluiasi intemeietor al buddhismului.
Calugarul zambi intelegator,vazand cu cata curiozitate analiza mister Speidel micul altar si-i explica imediat ca acesta era un loc ce nu lipsea din nici o casa din Tibet.
De indata ce terminara de mancat si se facura comozi,Tashi Tsering se aseza alaturi de ei si incepu sa-i intrebe despre drum si motivele care-i adusesera aici.Vorbira pe scurt despre toate acelea,dar nu trecu mult timp si Samuel,care nu stia aproape nimic despre lumea si religia cu care se intalnise acum,il si provoca pe calugar la un discurs pe aceasta tema printr-o simpla fraza :
-M-am intalnit cu o seama de oameni,minunati si speciali in felul lor,dar nici unul dintre ei nu a avut pana acum suficient timp pentru a fi cat se poate de explicit cu privire la religia dumneavoastra.
Batranul il privi incantat.Era o adevarata bucurie pentru el sa poata deschide portile lumii lui in fata curiozitatii unui strain.Asa,asezat in fata focului ce lumina din soba,asemanator cu un sfant,desprins din frescele vechilor temple,foarte direct si concis,el rezuma intreaga istorie a buddhismului tibetan,chiar atunci,pe loc :
-Povestea acestei religii incepe in urma cu mai bine de 2500 de ani.Fondatorul ei este Buddha Shakyamuni,a carui invataturi au patruns aici destul de tarziu,lovindu-se la inceput de reticentele adeptilor religiei locale numite Bon.Ei au avut nevoie de cateva secole pentru a asimila noile principii si crezuri.In felul acesta,se stie ca buddhismul a ajuns aici doar in secolul XIV e.n. si a avut nevoie de timp pentru a fi acceptat pe deplin,fara rezerve.
Barbatii il ascultara cu atentie.Exista atata pasiune in felul in care Tashi Tsering vorbea despre transformarea majora ce intervenise in neamul lui odata cu noua religie,ca oricine,oricat de putin interesat ar fi fost,tot ar fi devenit atent auzindu-l.
-Vechii tibetani,continua el,cei de dinaintea nasterii credintei buddhiste,erau oameni maniosi si curajosi,ei cucerind vaste teritorii din Asia Centrala,lipsiti de orice scrupul si orice remuscare.Principiile lui Buddha i-au transformat insa intr-o foarte mare masura,inlaturand din ei orgoliul si slabiciunile umane.Desi transformarea relatiilor dintre China si tara mea,din politice in spirituale nu este considerat de catre analisti ca fiind un fapt pozitiv,eu personal nu cred ca umilinta noastra inseamna vulnerabilitate,poate doar aceea a granitelor,dar in nici un caz cea a spiritului tibetan.De asemenea cred ca alegerea facuta de poporul meu poate fi luata ca exemplu de intreaga lume ce se pretinde a fi civilizata,dar care inca continua sa lupte pentru o glorie atat de fragila prin efemeritatea ei...Orisice imperiu,orisice mare putere ajunge la un moment dat sa fie spulberat de nasterea si ambitia unui altuia,mai nou,mai viguros,mai hotarat.Pentru ca religia si credinta poporului meu sa nu se piarda el a ales sa fie reprezentat de catre un lider a carui valoare neindoielnica avea sa garanteze respectarea crezului supusilor sai.Dalai-Lama primul s-a nascut in anul 1391 e.n. si,de atunci si pana astazi,el a continuat sa vina in aceasta lume,spiritul sau cunoscind deja a paisprezecea existenta.Istoria lui este scurta –atat cat se cunoaste – si se spune despre el ca reprezinta manifestarea lui Avalokiteshvara,Bothishattva Compasiunii,detinatorul Lotusului Alb,care poate fi identificat ca fiind al 74-lea pe o scara ce coboara pana la un baiat brahman ce-a trait in timpul lui Buddha Shakyamuni.
Cam asta este tot ceea ce pot eu sa-ti povestesc despre inceputurile buddhismului in aceste locuri,dar oricum stii mai mult decat era nevoie,draga Samuel Speidel,si,daca vreaunul dintre voi va fii curios sa afle mai multe si sa inteleaga sinuosul drum parcurs de filozofia de viata a poporului meu,pentru ca ea sa-si puna cu adevarat amprenta pe cunoasterea voastra,ma tem ca va fi nevoie sa petreceti mai mult timp decat v-ati propus voi,chiar aici,in mijlocul acestor oameni...
Batranul calugar tacu.Il obosise probabil lungul lui discurs si avea nevoie de o pauza.Se ridica in picioare si se indrepta de spate.Oasele-i trosnira a vechime si-l silira sa se aplece sub povara durerii vii ce-l strabatu pret de cateva secunde.
Cei trei nu-l scapara din ochi absolut deloc,mai ales Samuel si Tirumala,ce fusesera cuceriti pe loc de farmecul aparte al acestui batran.Mister Speidel simtea ca aici,in acestloc modest,aveau sa descopere acea cunoastere pe care incercase cu disperare sa o dobandeasca.Nu putea explica in ce fel,dar simtea cat se putea de clar ca satucul acela avea sa-i alunge toate nelamuririle ce-l bantuiau,iar aceasta perspectiva ii oferi pentru moment o minunata stare de relaxare.
Parca intuind ce se petrecea in mintea musafirului sau,calugarul continua sa vorbeasca :
-Eu cunosc si respect principiile de baza ale religiei tale si a modului in care, lumea de unde dumneata vii,domnule Speidel,isi manifesta credinta.Am invatat despre acestea fiindca noi nu avem orgolioasa pretentie ca dreptatea sta in totalitate de partea noastra...Adevarul ar putea sa fie undeva la mijloc.Insa,am fost socat de felul in care spiritul vostru alege sa se manifeste in crestinism.Atunci cand crezi,ori o faci in totalitate si intotdeauna,ori n-o mai faci deloc.Isus Cristos a fost si va ramane unul dintre cele mai sublime spirite incarnate vreodata,voi insa,voi acei care aveti pretentia ca-l si urmati uitati din ce in ce mai mult dorintele si sperantele lui in legatura cu noi toti.Eu nu-l urmez pe Isus,fiindca religia poporului in care eu am crescut mi-a scos in cale o alta fiinta la fel de minunata,dar asta nu insemna ca nu pot sa admir si sa respect sacrificiul si puritatea lui...Poate ca uitati prea repede,poate ca simbolul acestui sacrificiu si-a pierdut oadata cu trecerea timpului din adevarata sa semnificatie,dar e pacat...sunteti mult prea singuri fara credinta in el...


Intreaga noapte se zvarcoli Samuel in pat.Macinat de remuscari si invadat de adevaruri pe care,acum ca se afla aici,nu mai avea puterea sa le ignore,se zbatu pana spre dimineata ca sa gaseasca sensul drumului pe care simtea ca trebuie sa calce.
„Quid vitae sectabor iter...Quid vitae sectabor iter...” – repeta el in gand vorbele lui Descartes.
Simtea ca-n preajma lui se gasea adevarul,il simtea cu intreaga lui fiinta,dar nu putea inca sa-l vizualizeze.Negase pentru un timp existenta divinitatii,apoi il admirase pe Dumnezeu,dupa care il abandonase,il ignorase,se luptase si revoltase,ca in cele din urma,epuizat de viata si necunoastere,sa renunte in totalitate.O adevarata lupta se daduse in sufletul lui atunci cand viata il pusese fata in fata cu credinta lui.Si, iata ca tocmai acum cand reusise cat de cat sa se linisteasca,se intamplase sa-i iasa in cale acest om care zdruncinase in el adanc ingropata sa nevoie de credinta.
Spre dimineata,inainte de-a fi reusit sa atipeasca,se simti tot mai nestiutor si fragil in fata acestor cautari ce-i inmugureau in suflet.

Ziua ce urma asteptara pana pe la pranz revenirea lui Tashi Tsering.Plecase in sat cu treburi si intarziase acolo cateva ore.Abia fara el intelesesera cat de goala putea sa fie aceasta casa,abia in absenta lui isi dadura seama cata lumina si bucurie putea sa aduca omul acela in vietile lor.
-Acum stiu din ce cauza ai insistat atat sa venim in Tibet si sa-l cautam pe Tashi Tsering ! marturisi el pe la pranz,batranului Nehru.
Acesta zambi intelegator.El stia de mult timp deja,cata putere exista in atingerea intelepciunii.O cunoscuse si el la randul lui in urma cu cativa ani si dupa acel moment nu mai reusise sa-si mai traiasca zilele departe de ea.
Calugarul aparu pe la pranz,cerandu-si scuze ca intarziase atat,dar exista o motivatie,dupa cum spunea el,fiindca oamenii din inchisoare aveau si ei nevoie de sprijinul si prietenia lui.
-Nu inteleg cum ai putut dragul nostru Tashi Tsering sa renunti la linistitul si implinitorul trai de la manastirea Drepung,doar ca sa stai cu condamnatii aceia,aruncati intre zidurile inchisorii...
Micul comentariu al lui Samuel il irita putin pe calugar.Il privise atunci cu compatimire,dar fiindca intelegea diferenta dintre ei,nu se supara,ci-si justifica – mai degraba – neobisnuitii lui prieteni de la penitenciar :
-Nu-i drept sa gandesti astfel despre ei...Sunt oameni ca si noi,poate cu ceva mai multe slabiciuni sau cu spiritele mai nelinistite,dar ce folos ar avea toate invataturile lui Buddha,daca eu n-as face altceva decat sa tin teorii despre asta in atmosfera calma a manastirilor si-a templelor ? Spiritul lor are nevoie de ajutor pentru a fi salvat.E usor sa intinzi mana celui ce sta pe aceeasi treapta ca si tine,dar cata nevoie are cel ce sta la capatul de jos al scarii,nu mai conteaza ? Cu totii avem dreptul la salvare.
Raspunsul il umili pe Samuel si,odata cu el,simtise ca fusese umilita aproape intreaga lume din care el venea.

Dupa acest episod,mister Speidel se abtinu sa mai comenteze in vreun fel „straniile” manifestari ale calugarului.Se multumi sa stea deoparte si sa incerce sa-l inteleaga.Cu toate ca respectul si admiratia pe care i le purta il tinura pentru o vreme la distanta,cu timpul reusi sa se apropie din ce in ce mai mult cu sufletul,de acel om.Este aproape miraculos felul in care simtim ca putem fi noi insine,cu pacatele si calitatile noastre,in fata unui om pe care abia l-am intalnit.Exista insa,intre noi si acea fiinta un liant invizibil de simpatie ce ne incurajeaza si ne face sa ne simtim intelesi.O astfel de situatie aparu si intre ei doi,alaturi de Tashi Tsering,Samuel,pentru intaia oara dupa multa vreme,nu se mai simtea singur.
„Poate ca tocmai asta cautam in viata : fiinte ce ne inteleg si ne accepta asa,dezveliti de toate vesmintele ce ne incorseteaza sufletul...”

La aproape trei saptamani de cand poposisera in casa calugarului,avu loc un eveniment cat se putea de nefericit.Batranul Nehru incepu sa se simta din ce in ce mai rau,iar Samuel,ingrijorat,reactiona prompt,propunindu-i sa fie transportat de urgenta la Londra pentru cateva investigatii.Ideea fu intampinata insa c-o incapatanare extrema :
-Nici gand,Samuel ! Nu am facut tot drumul asta,ca acum sa plec...Stiam foarte bine cat de grava este boala de care sufar si nu am sperat decat sa ramana in mine destula putere pentru a ajunge aici.N-ai sa indraznesti sa-mi faci una ca asta si sa-mi alegi un alt loc in care sa-mi gasesc sfarsitul...
Bineinteles ca-l agasa la culme resemnarea indianului ;isi dorea ca Nehru sa lupte,sa se agate de viata,la fel cum o facuse chiar el in urma cu ceva timp ;isi dorea ca acest prieten sa vrea sa mai ramana.
-Cat egoism ! replica el,furios.Preferi sa mori aici,in loc sa ma asculti si sa incerci sa te salvezi...
-Gresesti,Samuel ! spuse calm si sigur pe el Tashi Tsering,care tocmai intrase-n incaperea in care avea loc discutia.Nu el este cel egoist,ci tu care vrei sa-l tii cu forta in viata ta.
In clipa aceea,sub presiunea tensiunii ce-l incerca vazandu-si prietenul sfarsindu-se,Samuel se intoarse si-i arunca calugarului cateva priviri pline de furie.
Nervozitatea musafirului sau nu-l deranja catusi de putin pe acesta astfel ca,avand acelasi calm si intelepciune ca intotdeauna,calugarul se stradui sa fie cat mai explicit :
-Nu spun ca egoismul acestui gest face din tine in totalitate un om egoist.Imi pare rau daca ai inteles ca eu am vrut sa te jignesc sau sa te judec...Nu asta a fost intentia mea,fiindca stiu foarte bine ca nu am acest drept.Probabil insa,ca neintelegerea a aparut din diferitele sensuri pe care le dam noi doi „egoismului”.
Samuel se mai relaxa putin si starea aceea de incordare ce-l incercase mai devreme il parasi in totalitate.Tashi,vazandu-si oaspetele ceva mai calm,se aseza pe marginea patului si vorbi mai departe :
-L-ai numit pe Nehru egoist,fiindca nu e de acord sa-ti urmeze sfatul,iar eu,in numele dreptatii,nu pot sa stau deoparte si sa nu intervin atunci cand observ ca lucrurile sunt putin intelese gresit.Mai ales cand o astfel de intamplare are loc intre cei a caror gazda sunt...Este,daca vreti,o datorie pentru mine sa intervin ori de cate ori apare o neintelegere intre doi oaspeti,mai ales ca orice discutie in contradictoriu poate fi de cele mai multe ori aplanata prin calm si comunicare.E drept ca tu,Samuel ai vorbit din dragoste pentru acest om,dar prietenia si iubirea nu ne ofera dreptul de-a alege noi soarta celuilalt.Nehru a venit aici din doua motive : sa-si dea ultima suflare in aceste locuri ce-i sunt atat de dragi si sa se asigure ca fiul lui va reusi sa-si urmeze chemarea.Au hotarat asta impreuna,cu mult timp inainte ca insasi prezenta ta in acest loc sa fi fost macar sigura.Asa ca,lasa-l sa moara linistit unde a ales el s-o faca ! Vezi tu,Samuel,nu este deloc cinstit ca tocmai tu sa vorbesti de egoism,din moment ce vrei,chiar si cu buna-intentie,sa-l faci sa renunte si la aceasta ultima dorinta pe care o mai poate avea.
Dupa ce-a primit,rosiind,lectia calugarului,mister Speidel se abtinu sa-si mai bage nasul in ce nu-l privea,dar in sinea lui nu se multumi deloc cu-aceasta situatie,si-adeseori il incerca un sentiment de iritare.Obisnuit ca el sa fie cel ce da solutii si rezolva probleme,faptul ca asista neputincios la stingerea acelui om drag ii ranea si sufletul si orgoliul.
Starea lui Nehru se agrava curand iremediabil,pana cand,in cele din urma,cam pe la sfarsitul lunii Mai isi gasi sfarsitul.Murise linistit si impacat cu sine si cu lumea.Samuel insa,care asistase la intreaga scena a mortii,a desprinderii spiritului de trup – mai exact – simti pentru prima oara in viata lui tulburatoarea prezenta a mortii.Era atat de vie incat aproape ca-i puteai percepe in nari mirosul intepator raspandit in intreaga incapere.Un iz de mucegai,de flori de camp putrezite ajunse-n dreptul lui si-l invalui.O stare de lesin se instala curand si,cu ultimele puteri pe care le mai gasi in el,iesi in curte,in timp ce Tirumala isi imbratisa pentru ultima oara tatal.O senzatie de greu,de povara i se depuse pe trup si pe suflet.Se aseza pe banca si trase cu nesat o gura de aer proaspat.Abia acum putura lacrimile sa tasneasca in voie.Plansul il linisti.Acum putea in sfarsit sa pastreze in minte ceea ce era de fapt cel mai imoprtant : chipul linistit al prietenului sau,in fata mortii.
Imediat ce Nehru fusese incinerat si cenusa fusese depusa intr-o urna pe care avea s-o pastreze Tirumala,chiar dupa slujba tinuta de calugar in amintirea celui disparut,Samuel fu nevoit sa faca fata unui alt soc emotional.Baiatul ii anunta ca avea de gand sa ramana in Tibet,chiar la manastirea Drepung unde urma sa fie primit ca si novice.
Mister Speidel renunta sa mai incerce sa-l faca sa se razgandeasca,asa ca asista trist la plecarea baiatului,fara sa spuna vreo vorba.Undeva in sufletul lui,simtise dintotdeauna ca avea sa vina si ziua aceea,dar se mintise mereu.Ramas singur si strain,intr-o lume pe care,cu cat incerca mai mult s-o cunoasca,cu-atat gasea mai greu calea spre adevar,rataci zile intregi pe stradutele satului,in speranta ca avea sa se poata hotari cat mai curand ce urma sa faca mai departe.
La inceput,Tashi Tsering il observa de la distanta,lasandu-l sa descopere singur calea pe care-o cauta.Lucrurile nu se intamplara insa in felul acesta,si Samuel continua sa bajbaie pana cand,la un moment dat,satul de intunericul ce-l inconjura hotari sa se intoarca in lumea lui.La inceput,calugarul nu-i dadu crezare,fiindca simtea ca nelinistea din el era cu mult mai adanca decat lasa el sa se vada si,stia ca acela era un important pas spre credinta,dar,cum intr-una din zilele ce urmara,se trezi cu Samuel cu bagajele facute si pregatite la usa,se vazu nevoit sa forteze putin lucrurile :
-De ce nu mai vrei sa mai stai ?
-Nu mai pot...E mult prea multa diferenta intre ceea ce stiu si ceea ce simt.Se zbate in mine c-o forta uriasa diferenta dintre cele doua lumi pe care le cunosc,se zbate cu-atata putere de parca ele s-ar ciocni in permanenta.
Poate destinul,poate intelepciunea calugarului sau poate chiar ascunsa dorinta a lui Samuel hotarara in acel moment altceva.Din ce cauza si pentru ce,nu-si putea da bine seama,dar in clipa in care Tashi Tsering incepuse iarasi sa-i vorbeasca talpile lui se lipira de pragul usii si picioarele refuzara sa faca pasul decisiv.
-Atunci – ii striga calugarul – pentru ce te-ai mai obosit Samuel Speidel sa-i ceri Dumnezeului tau sa-ti arate calea spre el si sa-ti impartaseasca din taina vietii si a mortii ?
Broboane reci de transpiratie incepura sa i se prelinga pe sira spinarii si-o senzatie de uscaciune ii invada gura.Era socat.De unde sa fi stiut batranul asta,atata timp cat acele intrebari ce-l bantuiau nu le tinuse decat numai pentru el,nu aparusera decat in cele doua scrisori pe care nu le citise nimeni,niciodata,decat poate numai Dumnezeu ? De unde ?
In spatele lui,raspunzand la intrebari nerostite,dar atat de frecvent si de disperat cautate,Tashi Tsering incepu iarasi sa vorbeasca :
- De ce te temi,Samuel Speidel,atat de tare ?
Mai timid ca niciodata,aproape hipnotizat de miracolul pe care-l traia,raspunse mai mult in soapta :
-De mine...de necredinta mea...
-Adica ?
-As vrea sa pot sa cred ca exista intradevar Dumnezeu ! raspunse el,folosind un ton aproape salbatic,asa stapanit de frustrarea din el.
-De ce ? intreba cu aparenta naivitate calugarul.
Samuel ezita un timp.Il privi in ochi pe batran,apoi isi pleca capul si incepu sa rosteasca cuvintele incet si rar :
-Intai,pentru ca ma tem ca daca exista,ma va pedepsi pentru necredinta mea ;apoi,pentru ca ma tem ca daca nu exista,tot pedepsit voi fi,pedepsit sa suport non-sensul ce-ar inconjura viata mea,viata si existenta noastra a tuturor.
-Dar el nu te-a facut astfel...Nu te-a creat ca sa te temi,ci sa-l iubesti si sa-l urmezi,liber si prin proprie alegere.
Tacura o vreme.Samuel abandonase de mult bagajele si chiar si gandul ce-l de terminase sa le pregateasca.Se asezase pe prispa alaturi de calugar si-si strangea,framantat de ganduri,capul intre maini.
-Atunci,de ce eziti ? insista,nu fara motiv,Tashi Tsering.
-Am inca intrebari.Si,din pacate,atat de putine raspunsuri...
Daca pana acum tacuse,astazi era mai hotarat ca niciodata sa faca lumina,atat cat putea,in mintea musafirului sau.Asta nu insemna ca incerca sa-i ofere el raspunsurile,ci mai degraba ca incerca sa-l provoace sa le gaseasca de unul singur.
-Ce intrebari ?
-Nu inteleg ce rost mai are viata,daca la capatul ei ne pandeste,in mod egal si inevitabil,moartea...Nu inteleg de ce...
-Stai.Ia-o mai usor,dragul meu prieten...Daca corpul tau ar fi etern,n-ar limita asta spiritul tau,ajungandu-se ca el sa cunoasca doar experienta unei singure identitati ? Memoria ta in absenta mortii fizice...Memoria constientului – fireste ! Memoria deci,n-ar fi ea oare incarcata doar cu amintirile si sensurile unei singure si incomplete perspective ?
-Atunci,macar de-am tine minte ca moartea nu insemna finalul...
-Te-ai gandit vreodata cum ai fi trait daca ai fii fost sigur de continuitate,de reincarnare...de Dumnezeu ?
-Nu.Dar ce-ar fi rau in asta ?
-Of...Fara moarte si viata,n-ar exista experienta.Fara aceasta n-ar mai fi cautarea nesigurantei...fara cautare si alegere n-am mai cunoaste completarea si purificarea.
-Totusi,opera aceasta a lui Dumnezeu,a carei directie este indreptata spre perfectiune va ajunge,probabil,intr-una din zile sa fie un univers perfect.Ce rost ar mai avea ea dupa aceea ?
-Of,perfectiunea...absolutul...Nu sunt un verf de munte ce sta acolo doar pentru a fi atins.Ele nu au sfarsit si nici inceput – cel putin nu in sensul pe care-l da logica noastra acestor doua notiuni.Tot ce se apropie de perfectiune se transforma pe parcurs,ajungand la final sub forma unei mereu alte creatii,ce tinde si ea spre acelasi tel,dar care fiind o alta,reface acelasi drum.Asta,bineinteles,in cazul in care vorbim despre perfectiunea umana si despre universul perceput de om...Perfectiunea noastra nu poate fi completa,atata vreme cat ea e mereu concurata de cea a absolutului...a divinitatii...Omul nu poate fi perfect,cel putin atata vreme cat el exista in carne,ah ca el va putea atinge aceasta stare ca si spirit,este o cu totul alta poveste...
Samuel era din ce in ce mai nelamurit.In loc sa primeasca raspunsurile pe care le cautase,se gasea pe un teritoriu pe care nici nu-l banuia ca exista.
-Si atunci ce este de fapt absolutul ?
-El are doua componente,si nu doua directii.Ele sunt pefectiunea si imperfectiunea.Aceste doua parti se rotesc in permanenta...noi,viata,moartea – suntem o permanenta oscilare intre cele doua stari,iar asta ajunge sa le imbine in proportii mai mult sau mai putin egale si in functie de proportia de perfectiune pe care o avem din absolut,ne vom afla mai departe sau mai aproape de el,dar niciodata apogeul nostru nu se va suprapune perfect cu apogeul absolut.El este un tel,este Inceputul si Sfarsitul,este Binele si Raul,Yin si Yang,Dumnezeu si diavolul,Lumina si Intunericul...Totul a inceput cu absolutul ! Este perfectiune si imperfectiune,dar imperfectiune perfectibila...
-Atunci ce-a fost mai intai,perfectiunea sau imperfectiunea ?
-S-au nascut impreuna.Si,aici gresim noi oamenii fiindca nu intelegem ca ele nu se exclud una pe cealalta.Ca la un copil,care desi e obraznic si rau,asta nu inseamna ca acel copil n-ar putea fi si bun,sau total invers.Dumnezeu,desi este fiinta suprema,absoluta,coexista-n aceeasi contemporaneitate – ca sa spun asa – cu diavolul,a carui existenta o tolereaza,ceea ce,potrivit umilului meu rationament,nu poate sa insemne decat ca perfectiunea,pentru a fi absoluta are nevoie de coexistenta impefectiunii.Fara imperfectiune,perfectiunea prezentului s-ar transforma in impefectiunea viitorului,asa abandonata intr-un apogeu atins.Absolutul...Unii il numesc Dumnezeu,altii il definesc separandu-l de divinitate...Ca absolutul este sau nu o entitate ce poate constitui obiectul central al unei religii,nu se poate sti cu adevarat in mod exact.Nu inca...Cu siguranta insa ca este un obiectiv de atins !
Pentru ca venise aici ca sa incerce sa inteleaga,Samuel nu se rusina deloc pentru ignoranta lui,ci insista,asemeni unui copil ce descopera lumea sa afle cat mai multe.Era constient ca Tashi Tsering nu era detinatorul adevarului suprem si ca n-avea sa gaseasca aici toate raspunsurile pe care le dorea cu disperare,dar faptul ca in sfarsit gasise pe cineva cu care putea sa stea de vorba il incuraja sa fie cat mai deschis si natural :
-Dar daca absolutul este perfect si imperfect in acelasi timp,asta nu face din Dumnezeu si-un perfect-imperfect ?
-Gresesti.Nu Dumnezeu este imperfect,ci creatia lui.Noi suntem partea imperfecta a acestei creatii,imperfecta,dar perfectibila...Am fost testati in Gradina Raiului.Eva si Adam au cedat sarpelui pentru ca Dumnezeu a insamantat in ei intentionat indoiala si imperfectiunea,cu toate astea acei doi oameni au fost cei mai aproape de perfectiune...Asta inseamna ca fiecare dintre noi va putea atinge acel prag,mai devreme sau mai tarziu.Am pierdut atunci nemurirea si am fost abandonati unui sir lung de vieti,tocmai pentru a ne-o recastiga ( religia mea spune ca noi,fiecare ca individ; religia ta spune ca noi ca si specie in intregul ei ).Dar pentru ca noi suntem singurii ce facem din creatia lui Dumnezeu o creatie mai putin perfecta,asta ne apropie de el si face din noi o creatie pe care o mai vegheaza,fiindca asteapta sa recastigam ceea ce am pierdut candva,refacand perfectiunea actului creator.El a insamantat in noi pacatul,dar si remuscarea...
-Bine,dar asta poate insemna ca daca maine Dumnezeu s-ar hotari sa creeze un alt Dumnezeu,acela ar putea probabil sa fie la fel de perfect...
-N-a fost Isus Cristos perfect ?! N-a fost el fiul lui Dumnezeu ? Asadar,de ce nu ? Bineinteles,dragul meu prieten ca toate astea nu sunt decat ganduri ce ne trec prin minte si nici unul dintre noi nu stie de fapt nimic despre toate astea,dar nu vad unde gresim daca incercam fiecare sa formulam propriile noastre raspunsuri sau sa nastem propriile noastre intrebari.In ceea ce priveste omul,se spune in religia voastra ca a fost facut din lut si a fost insufletit de suflarea divina,o suflare cu o impefectiune ce poate atinge perfectul,dar asta numai prin credinta...In ceea ce priveste perfectiunea absoluta,omul n-o va atinge niciodata.
-Si de ce nu ?
-Pentru ca suntem doar suflare divina,in rest,trupul nu ne este decat tarana...
-Nu mai inteleg nimic...Atunci cum ramane ? Este Dumnezeu perfectiune absoluta sau nu ?
-Eu cred ca da si nu.A fost pana cand Adam a comis pacatul ; acel pacat este o fisura si,pana cand sufletul tau si al tuturor celorlalti nu se purifica,perfectiunea lui este umbrita de esecul tau.Dumnezeu insa are timp si astepta...Tu nu trebuie sa-l cauti,frustrat fiind de perfectiunea pe care el o detine,trebuie sa faci asta pentru simplul motiv ca esti parte a creatiei lui si,fara el,vei intelege intr-o zi,vei fii silit sa plutesti in deriva,ratacind.El astepta iubirea ta pura.Nu-l iubi ca pe-un strain perfect,caruia i te supui din simplul motiv ca nu ai incotro,ci invata sa-l iubesti cu adevarat,asa cum iubesti si in viata,fiindca aceasta iubire pur si simplu da sens existentei tale.Convinge-te tu insuti si nu te supune orbeste.eu cred ca adevarata credinta insemna sa cauti sa vrei sa intelegi,si nu ma convinge de nici un fel expresia aceea cu „crede si nu cerceta”...Omul e facut in cu totul alt fel.El trebuie sa caute,sa explice si apoi sa creada.Personal,nu sunt tocmai sigur ca Dumnezeu ne-a facut cu darul cautarii ca sa nu cercetam.Trebuie ca undeva,in vechile texte,s-a strecurat o greseala...Adam l-a cunoscut pe Dumnezeu si,cu toate astea a „cercetat”...Poate ca acel „a cerceta” are de fapt sensul de „a judeca” si nu de „a cauta”.In ceea ce priveste credinta,la fel ca si pacatul e insamantata si ea in tine si nu este nimic altceva decat nevoia de-a te apropia de Dumnezeu.Poate ca cea mai mare implinire este tocmai aceasta: sa-l poti gasi,indiferent de intunericul ce te inconjoara.
Chiar daca la inceput,tot dialogul acela parea ca n-avea sa capete nicicand un sens logic,la sfarsit Samuel simti ca se afla cu mult mai aproape de adevar,ceea ce-l multumi si strecura si ceva pace in sufletul lui tulburat de nelinisti.Atunci se ridica de pe prispa pe care statuse mai devreme,macinat de indoieli chinuitoare si se uita direct in ochii batranului :
-De ce atunci cand ne-am intalnit intaia oara,primul lucru pe care mi l-ai spus a fost acela ca sunt trist ? Era chiar atat de vizibil ?
-Nu e nici o minune aici,caci tristetea,ca si bucuria se pot observa destul de usor fiind stari de gratie.Viata,dragul meu Samuel,este o arta care,pentru a se apropia de sublim are nevoie de cu mult mai mult decat ti-ai putea imagina,pentru a fi deprinsa.Noi o putem complica inutil,dar in realitate nu e nevoie decat sa intelegem ca de fapt viata este cat se poate de simpla.Exista un drum pe care,daca alegem cu totii sa-l parcurgem,vom ajunge sa fim fericiti.A gasi bucuria in lucruri simple,acele lucruri ce exista dintotdeauna,nu este doar un sfat-cliseu.In ziua in care pricepi asta si inveti sa te bucuri cu adevarat de ...razele soarelui,spre exemplu,descoperi ca fericirea este ca si un joc,ca unul dintre acelea pe care le au copiii din lumea din care tu vii...se numeste Lego,parami-se...Orice bucata lipsa,orice mica bucurie la care renunti sau pe acre-o ignori iti ciunteste putin cate putin din marea fericire.
Urma apoi tacerea.Dialogul acesta cu Tashi Tsering,sau mai precis,monologul ce tocmai fusese,il zguduise puternic.Se asezase pe unul din bagajele ce se mai gaseau inca in fata usii si incerca sa se reconstruiasca acolo,pe loc...De nenumarate ori se prabusise peste el adevarul,la fel ca si-un castel de carti,de fiecare data viata il silise sa-l recladeasca din nimicuri si sa urce pe o scara a valorilor subreda ce risca sa se surpe la prima unda de soc.De data asta insa,renunta; avea tot timpul din lume sa-si cladeasca singurul monument ce conta ; avea tot timpul sa afle,sa cantareasca si sa zideasca slovele adevarului.
-Nu-mi rapi sansa de a-ti salva sufletul ! spuse bland calugarul,cu ochii pironiti inca pe bagajele lui.Nu se poate ca tu sa-mi fii aparut in cale si eu sa te las sa pleci fara sa fi incercat sa-ti alung pustiul din suflet.
Nu-l mai intreba nimic pe calugar,nici atunci,nici cu alta ocazie.Intelesese si singur ca nu venise intamplator in Tibet si ca intalnirea dintre ei doi fusese de fapt programata cu mult inainte.
Cum Dumnezeu,la acea epoca,era inca un strain pentru el,arunca „vina” pentru toate astea pe destin.Deocamdata acesta era numele cu care se adresa el divinitatii...


CAPITOLUL XIII : LA TARGUL DE DESTINE


Se lasase seara peste satul Shol cand mister Speidel isi adunase tacut bagajele si le dusese inapoi in camera.Calugarul il observa,multumit de rezultatul incercarii sale ;stia ca exista un motiv intemeiat,un motiv pentru care orice om pus in slujba adevarului si a luminii era dator sa se mobilizeze imediat,indiferent de religia si crezul pe care el personal il avea ;stia ca Samuel ajunsese in aceste locuri animat de-o dorinta pe care nici chiar el n-o banuia ca exista :cautarea lui Dumnezeu.Ori astazi el parea ca se apropie din ce in ce mai mult de-aceasta lumina.
Intuind parca gandurile lui Tashi Tsering,inca neimpacat,Samuel deveni dintr-odata dispus sa se deschida :
-Nu plec din Tibet,pentru ca nu am de gand sa o fac pana in momentul in care voi simti ca m-am lamurit pe deplin ! spuse el,in timp ce-si aseza lucrurile in camera.Am crezut in Dumnezeu,l-am ignorat si l-am tradat...l-am adorat,apoi am renuntat...
-Ce te-a putut aduce in starea asta ? insista calugarul.
-Mi-a luat ce mi-a fost mai drag ! Mi-a luat totul...
-Totul ? repeta calugarul.Dar viata ta ?
-Nu am mai vrut-o.
-Disperarea te-a adus aici...Sa stii insa un lucru : nici o durere si nici o pierdere nu este niciodata prea mare,atata timp cat esti in viata.Drama din sufletul tau este atat de puternica pentru ca tu nu poti sa vezi ce se ascunde in spatele finalului si-n spatele invelisului atat de fragil al materiei.Iti lipseste credinta,si asta te arunca in prapastioasa vale a fatalitatii.Dar nu-i timpul pierdut ! In ceea ce ma priveste,voi incerca sa-ti impartasesc putin cate putin din intelepciunea poporului meu si,cine stie,poate ca-n felul acesta,inima ta nu va mai fi atat de lipsita de speranta.
-Nu stiu cat ar putea schimba...
-Nu spune asta ! Drumul catre ceea ce cauti tu de fapt,drumul spre Dumnezeu poate avea multe si intortocheate cai.Poate ca religia ta n-a reusit sa fie cat se poate de explicita cu tine,poate ca ai venit aici tocmai fiindca iti doreai sa gasesti acest drum...Vezi tu,Samuel,nu intotdeuna Dumnezeu ne apare cu imaginea lui clasica.Biserica lumii tale il infatiseaza ca pe-un batranel binevoitor,dar asta nu inseamna ca el este in mod obligatoriu asa.Aici gresesti tu,fiindca te astepti ca acest batranel sa-ti iasa-n cale.Divinitatea – cred eu – indiferent de forma si infatisarea sa,indiferent de numele pe care i-l atribuim,este in realitate unul singur si ne ghideaza dupa o singura lege.Of,de m-ar auzi superiorii mei...
-De ce ? se mira mister Speidel.
-Vezi tu,Samuel,religia mea nu sustine ideea unui singur creator asa cum o face crestinismul tau,ori iudaismul sau islamismul.Buddha a spus cu totul altceva,sustinind ca fiecare este de fapt stapanul sau si ca toti avem in noi un creator : sinele.El nu sustine ideea unei Divinitati ca si fiinta superioara exterioara lumii noastre,ci crede doar in superioritatea spiritului anumitor oameni.
-Pai atunci,tu...
-Eu sunt ceea ce se numeste un „inadaptat”.Nici eu nu cred cu taria crestinismului ca fiinta aceea ce traieste in exteriorul lumii si perceptiei noastre dirijeaza in permanenta viata fiecaruia,dar totusi cred ca suntem parti ale sale si ca a insamantat in fiecare dintre noi o farama din sine.Eu sustin ideea unui Dumnezeu ce nu are forma,dar care are fond,care este esenta,energie – in cea mai pura si adanca stare posibila.Cred,pentru ca trebuie sa recunosc ca de-a lungul vietii i-am simtit interventia in momente in care eu insumi nu mai eram capabils a sustin in nici un fel propriu-mi destin.De aceea eu cred ca Dumnezeu exista atat in noi,cat si-n afara noastra...Dar asta,draga Samuel,nu mai este problema ta,fiindca tu te-ai nascut si-ai crescut la adapostul altui copac.Desi ai,desigur,dreptul de-a avea alte optiuni in viata,eu cred ca apartii de fapt credintei in care te-ai nascut,ca apartii credintei mamei tale – fiindca religia,patria si mama sunt singurele valori pe care nu le putem inlocui,oricat am incerca.De aceea sunt convins ca,daca m-as fi nascut englez,as fi fost un foarte bun soldat al lui Wellington,dar daca,prin voia sortii as fi aparut pe pamant francez,as fi murit cu siguranta pentru Napoleon,iar daca ochii mei ar fi vazut pentru intaia data piatra cea sfanta a Ierusalimului,fara indoiala ca l-as fi urmat pe Isus oriunde,chiar si in moarte.Exista oameni ce se nasc cu vocatia loialitatii fata de patrie,de credinta si de mama ! Singurul lucru ce-i deosebeste pe acestia intre ei este de fapt marunta diferenta data de locul si momentul nasterii si formarii fiecaruia dintre ei.De aceea n-ar avea nici un rost sa-ti vorbesc acum despre o alta forma de credinta,pentru ca nu am castiga nici eu,nici tu mai nimic.Nu ai cum sa schimbi la varsta asta sensurile pe care le-ai dat religiei la inceputurile vietii tale si nici nu vreau sa te conving s-o faci.Religiile incearca fiecare dintre ele sa impuna adevarurile lor proprii,si nu pentru ca asta ar fi fost dorinta lui Dumnezeu,ci din motivul atat de egoist al supusilor sai de a-si afirma dominatia si adevarul propriu.E trist...Timp de secole intregi,in numele acestui adevar s-au comis crime atroce si nedreptati strigatoare la cer.Insa,dincolo de motivele egoiste ale semenilor nostri,trebuie sa recunoastem ca diversitatea religiei a fost la un moment dat poate chiar necesara,daca stai sa te gandesti ca fiecare comunitate gaseste instrumentele specifice ei pentru a indruma pasii ratacitului spre credinta.Si chiar daca imaginea Divinitatii este prezentata in diferite franturi,finalmente este esential ca ele au toate un liant ce le unifica : drumul spre bine.
Samuel ascultase tot acest monolog,din ce in ce mai coplesit.Calugarul avea un dar mare : pe acela de-a exprima in cuvinte simple,ideile cele mai complexe.Desi se intrebase adeseori cum de omul acela atat de modest reusea sa se mentina astfel,atat de lipsit de pretentia c-ar merita mai mult de la ceilalti sau de la viata,nu gasise ni un fel de explicatie.In lumea lui,cu siguranta ca un astfel de om ar fi pretins,daca nu onoruri,macar o oarecare recunoastere,pe cand Tashi se multumea c-o bucata de paine,o cana cu lapte,un pat de paie,o camera stramta si cu...zambete.
„Da –hotari el in gand – singura reala satisfactie pe care o are omul acesta este zambetul celorlalti.E probabil mica lui slabiciune...”

Ramas in casa calugarului,mister Speidel il insotea in fiecare zi in perindarile lui,cu entuziasmul unui copil ce descopera lumea in care traieste.Cu timpul reusi sa-i povesteasca acestui nou prieten intreaga lui viata si,cu cat o facea mai des si mai firesc,cu atat se simtea mai eliberat.Tibetul il eliberase.Lumea aceea il facuse sa se simta liber.Nu mai ramasese decat ca el s-ajunga sa o inteleaga,insa prima intalnire directa cu principiile buddhismului avu loc ceva mai tarziu,abia atunci cand calugarul simtise ca sosise momentul.
Acest eveniment avu loc la inceputul lunii iulie,tocmai pe cand incepuse anotimpul musonic.Batranul il rugase sa-l insoteasca la targul de vite ce-avea loc anual in satul lor.Destul de confuz,Samuel accepta sa-l urmeze.
In doar cateva minute ajunsera in mijlocul satului,de unde se auzise pana-n curtea batranului mugetul sfaisetor al vitelor.Se strecurase alaturi de calugar chiar in mijlocul multimii si privi „spectacolul” ce avea loc chiar in fata lui.
-Nu inteleg de ce a fost nevoie sa venim aici...Doar n-ai venit si tu sa cumperi...
Tashi Tsering zambi.
O voce puternica se auzi din fata si ea potoli imediat zumzetul din preajma.O liniste apasatoare,sfaramata doar de mugetul animalelor se aseza curand peste multime.
Mister Speidel privea jocul acela serios si incerca sa-si dea seama ce se intampla in preajma lui.Barbatul ce strigase adineaori tragea din cand in cand de sfoara cate-o biata vita,ca-ntr-o parodie a unui spectacol de moda,iar cei prezenti in piata licitau.Pretul cel mai mare dadea dreptul de-a intra in posesia amaratei fapturi.Rand pe rand,in felul acesta,mugeau sfasietor vitei luati de langa mamele lor si trasi de latul din jurul grumazului spre alte locuri in care aveau sa-si gaseasca sfarsitul.Nimanui nu parea insa sa-i pese de zbuciumul din sufletul animalului...
Samuel asista socat la toate acele scene,marcat de suferinta dobitoacelor.Il marcase intr-atat salbatica adunare,ca mai ca-i dadeau lacrimile.
Langa el,calugarul,ce intorcea discret capul din cand in cand,si-l privea pe sub genele incaruntite ale ochilor sai obositi.
Mai pe la sfarsit,fu adus in fata multimii un vitelus slab si pipernicit.Hohote de ras aproape primitive intampinara aceasta aparitie.Incepuse sa se liciteze,mai mult in batjocura.Samuel privi cu mila animalul speriat de larma din jurul sau.Undeva in ochii dobitoacei tasnea o licarire umana :cersea...implora indurare.
Incapabil sa-si stapaneasca revolta din suflet,Samuel izbucni,oferind o suma exagerat de mare.Cei din jur isi intoarsera pivirile inspre el cat se poate de mirati.El ii ignora insa si se indrepta multumit inspre vitelul pe care tocmai il catigase.Singurul care asistase la intreaga scena fara sa para in vreun fel surprins de gestul lui,fusese calugarul.La final,un zambet de multumire ii luminase pentru cateva secunde fata...Banuise c-avea sa se intample astfel.
Mister Speidel parasi scarbit targul si pleca spre casa,tragand in urma lui vitelusul ce,presimtindu-si norocul,isi privea stapanul cu ochii lui mari si umezi,incercand parca sa-si arate recunostinta.
„Nimic nu e mai frumos decat sa fii liber ;nimic nu e mai trist decat sa fii incapabil sa-ti alegi soarta...” medita englezul ratacit pe taramul tibetan.

Tot restul zilei,pana cand seara cobori pe culmile satului,Tashi Tsering nu facu altceva decat sa se roage.Samuel ii respecta tacerea,asa ca iesi in curte si se amuza de jocul ce avea loc intre cainele calugarului si vitelusul botezat Kim.
Abia cand soarele coborase la orizont,inconjurat de norul de aburi ce tasnea din pamant,Tashi Tsering i se alatura pe prispa.
-Esti un om bun,Samuel ! incepu el discutia.Banuiam,dar trebuia sa ma conving,pentru a sti cu ce ma confrunt.Te lupti cu Dumnezeu,dar ii respecti dorinta mai mult decat o fac cei ce-l slavesc.
-De ce-mi vorbesti astfel ? intreba el putin surprins.
-Cum adica ?
-Esti buddhist si,totusi,atunci cand vorbesti cu mine,tot pronunti numele lui crestin...
-Ti-am explicat.Ce-are a face numele cu care-l pomenesc ? Crezi oare ca eu ca si buddhist am pretentia ca adevarul sta de partea mea ? Iti repet :nu te-am convins sa ramai pentru a-ti impune religia mea,am vrut doar ca tu sa cunosti alternativa.Poate ca drumul tau spre Divinitate trebuia sa treaca prin aceasta incercare,poate ca religia ta nu a gasit limbajul si argumentele potrivite pentru a te convinge.Am citit multe din invataturile sfintilor crestini,si mai ales pe cele ale lui Isus Cristos.Nu inteleg cum s-a ajuns ca invataturile bisericii tale sa fie atat de greu accesibile marii majoritati.Isus a folosit pilde la indemana oricui,caci erau destinate tuturor.El nu a vorbit doar prelatiilor bisericii,ci pentru toti aceia ce-au vrut sa-l asculte.Cu timpul insa,s-a pierdut din ce in ce mai mult din simplitatea vorbelor lui si drumul vostru spre el s-a tot ingreunat.De asta cred eu ca esti tu astazi aici...Buddhismul are o atitudine mai putin infatuata.Am citit de pilda :Hegel,Kant,Nietzsche...Toti au fost minunati,dar ce trist ! Mesajul lor de intelepciune este aproape steril prin numarul celor ce-au reusit sa-l imbratiseze.Ideile lor sunt mult prea complicate si mult prea complex concepute pentru ca sa se poata bucura toti semenii nostri de efortul lor.Repetati aceeasi greseala,de parca ati vrea ca doar o categorie selecta,dar minoritara sa aibe acces la iluminare si la Dumnezeu...Pe cand religia mea,actioneaza in mod diferit.Cele mai importante principii sunt accesibile tuturor,pana chiar si voua celor veniti dintr-o cu totul alta lume.El se intemeiaza pe simplitatea intelepciunii trecutului...Vezi tu,Samuel,lumea si viata n-au fost descoperite astazi ;si-atunci cine sa aibe mai mult adevar in glas,daca nu cei ce-au asistat si vegheat la primele momente ale formarii ei.Spun Dumnezeu,si nu Buddha,pentru ca nu are sens sa ma indepartez de valorile lumii din care tu vii.Numele acesta este cu mult mai aproape de inima ta,asa ca-mi va fi cu mai usor sa-ti arat ca exista un drum,folosindu-ma de acest nume.De altfel Divinitatea,cred eu,nu impune niciodata.Dumnezeu a hotarat ca trebuie sa existe alternativa pentru ca cel din fata oglinzii sa poata alege oricand si cealalta imagine pe care o zareste.Fara alternativa,ce sens ar mai fi avut viata noastra ? Tine minte un lucru : intotdeauna,noi suntem cei care-si aleg drumul.De aceea,omul nu are nici un drept sa acuze sau sa judece pe Dumnezeu...
-Asta spre deosebire de vitele acelea de astazi din targ...
-Da,spre deosebire de ele.Asta este si motivul pentru care te-am dus astazi acolo,pentru ca am vrut sa gasesti in tine alternativa,am vrut sa intelegi ca poti oricand sa-ti alegi destinul si calea spre Dumnezeu.Pana acum vorbeai despre asta,ca si cum ar fi fost o obligatie ce te inspaimanta tocmai pentru ca o vedeai ca pe un sens unic.Doreai sa crezi,nu pentru a te desavarsi,ci pentru a nu te simti vinovat si condamnat la pedeapsa pentru razvratirea ta.Acum ai aflat ca Dumnezeu este cel ce-a sadit in tine credinta,dar si necredinta,lasandu-te sa alegi ; caci,ce e viata,ce este lumea,daca nu lupta lui Dumnezeu pentru noi,prin noi,de-a ne aduce cat mai aproape de el ?
El incerca sa se opuna.Nu disparuse nefericirea ce-i umbrea sufletul si nu uitase cum ii pierduse pe cei dragi lui :
-Nu eu am fost cel ce-a ales ca iubita mea si copilul meu sa moara ! Nu eu am fost cel ce-a hotarat ca fratele meu si singurul prieten pe care l-am avut sa fie rapiti de moarte !
-Mai clocoteste inca in tine revolta...Daca n-ai privi numai asa,dornic de razbunare,te-ai simti cat de cat eliberat de durerea ce-o porti dupa tine.Suntem in permanenta urmariti de ideea de-a nu pierde si irosi sau modifica sinele atunci cand imitam diferite modele,dar e gresit.Poti sa inveti din buddhism,daca asta te va ajuta si o poti face fara teama de-a-ti pierde identitatea...Important e ca atunci cand urmam un anumit model in viata,s-o facem fara sa ne aruncam orbeste,fortandu-ne propriile convingeri.Se intampla sa ajungem a iubi tot ceea ce este diferit de noi,tocmai pentru ca ne este dificil sa fim noi insine in felul acela.Trebuie sa gasesti in tine puterea de-a fi liber,curajul de-a fi tu insuti,caci a nu te accepta inseamna sa-ti condamni sinele la o perpetua captivitate – dupa cum sunt copiii invatati aici,la noi in tara.Numai liber fiind,intalnirea ta cu Tibetul ar capata vreo semnificatie aparte,altfel destinul tau nu s-ar schimba cu nimic.
Samuel asculta fiecare cuvant rostit de Tashi Tsering cu sentimentul ca intr-un colt al fiintei lui existasera deja toate acele intrebari si toate raspunsurile la ele,doar ca nu reusise niciodata,pana s-ajunga aici,sa le formuleze cu claritate.
-Ce te inspaimanta atat de tare,incat te temi sa-ti descoperi spiritul ? Nu poti conta pe nimic din ceea ce-a fost inainte de tine si nu poti conta pe nimic din ceea ce va fi dupa tine...Aceasta nesiguranta insa,are in viziunea mea si-un mare avantaj :ma convinge sa indraznesc sa fiu un om liber,sa fiu eu insumi.Atata timp cat singura garantie iti este oferita doar de aceasta existenta si doar de aceasta prezenta experienta,de ce n-ai alege sa traiesti in singurul fel in care ea se poate trai firesc : al tau.O suta de vieti si o suta de destine sa ai,singura mare posesie a ta este numai si numai spiritul tau.Universul in carene invartim se modifica mai mult sau mai putin,dar pentru tine ramane o singura constanta : spiritul.Cand ai sapte-opt ani nu-ti poti alunga din suflet senzatia ca esti strain pe aceasta lume atat de necunoscuta,ori pentru ca n-ai mai vazut-o,ori pentru ca ea s-a schimbat,dar odata cu venirea intelepciunii intelegi ca tu nu vei fii si nu esti decat proprietarul unei singure averi :sufletul tau.Si tocmai pe el vrei tu Samuel sa-l ascunzi,marginalizandu-l ?
Revelarea brusca si intensitatea acestei revelari cu care calugarul il silise sa accepte un adevar pe care se chinuia de mult sa-l ignore,il obliga acum sa descopere in fiinta lui o a treia entitate,ultima si cea mai importanta.Dincolo de creier si fantasmele lui,dincolo de inima si sentimentele ei,traia vibrand mai tare ca niciodata singurul lui permanent avut:spiritul.Erau ingropate in el dureri si amintiri sub forma de stranii si inexplicabile senzatii,pe care le carase dupa el prin vremi si ne-vremi demult uitate.„Cum ar fi putut sa le infrunte tocmai acum,din moment ce se temuse dintotdeauna de ele ? Ce avea sa iasa la iveala ?” – toate aceste intrebari ii creara o incomfortabila stare de panica.Numai ca era deja prea tarziu.Cutia Pandorei fusese deschisa si stia ca acesta era singurul lucru cu adevarat important pe care el l-ar mai fi putut astazi face.
-Spune-mi Tashi,ce este de fapt sufletul ?
-Sufletul ? Oh,sufletul sau mai exact spiritul este direct legat de planul superior,adica de Divinitate,dupa cum ar veni in religia ta.Cand ai sa crezi in Dumnezeu,vei putea sa crezi cu adevarat si in suflet.Fiinta sau nefiinta,abur sau energie,mai mult intuneric sau mai multa lumina – indiferent de consistenta lui,el este mereu in viata fondul ce-i umbrit de forma.Ceea ce stiu,cu siguranta trecerii mele prin aceasta existenta,este ca fiecare suflet are de implinit un anumit destin.
-Atunci,ce e destinul ? Vocatie ?
-Da,in principal este vocatie.Nu simti uneori destinul cum arde in tine precum o flacara ? Valvataie sau palpaiala,dupa cum o adori sau o ignori,ea va arde mai mult sau mai putin intens.Nelinistea aceea adanca ce se zbate in interiorul tau si pe care ajungi uneori sa o citesti si-n ochii altor oameni a caror drumuri se intersecteaza cu al tau,nelinistea aceea tulbure ce nu-ti da voie sa-ti gasesti linistea si care-ti sfredeleste atat de arzator sufletul...dorul acela ucigator de intens de un „nu se stie ce”,de un timp pe care l-ai avut,il vei avea sau ar fi trebuit sa il ai,de care nu-ti mai amintesti cu exactitate,dar pe care il cunosteai atat de bine intr-un trecut ce te-a precedat ca fiinta umana...Ce-l poate potoli decat implinirea destinului sau a unei farame din el?Nu ti s-a intamplat ca uneori sa-ti iasa in cale locuri sau oameni alaturi de care sa simti ca pentru o vreme acest dor se mai ostoieste si ca intreaga ta fiinta si-a gasit matca potrivita in care sa se aseze ?
Samuel isi aminti de intalnirea cu Samira :
„Da.Felul in care am iubit-o imi demonstreaza,fara umbra de indoiala,ca intalnirea dintre mine si ea n-a fost deloc ceva intamplator.Sufletul acesta de care imi vorbeste astazi Tashi Tsering o stie chiar mai bine decat mine...Si atunci,daca in toata povestea asta a existat un calcul,insemna ca totusi,cineva mai presus decat noi trebuie ca exista...”
Cu toata logica din gandurile lui,el continua sa se opuna ca orisice incepator ce-si doreste argumentele cele mai puternice pentru a crede si asimila.
-Totusi,este atat de nesigura...
-Crezi doar in probe ?
-Da.Logica mea ma impiedica sa vad lucrurile altfel...
-Nu e oare suficienta dovada in zbuciumul din tine ?Nu e oare destul adevar in miracolele pe care le traim ? Si pana la urma,de ce crezi ca doar dovezile pot confirma ? In cate dati omenirea nu s-a lasat inselata de capcana logicii sale,acceptand un anumit „posibil” pe care oamenii constienti de destinul lor au reusit totusi sa-l sfideze,dovedind astfel limitele ratiunii si relativitatea posibilului.
-Un glas din launtrul meu imi sopteste mereu ca e doar o minciuna la care apelam fiindca ne temem de singuratatea si ireversibilitatea de dincolo de moarte.
-Nu cred una ca asta.Este doar teama de-a patrunde pe-un teritoriu ce te-nspaimanta prin necunoscutul lui.Sa fii cu adevarat liber este atat de greu...Oamenii vorbesc despre libertatea de miscare,despre libertatea de exprimare si de alegere,dar nimeni nu vorbeste catusi de putin despre libertatea de a exista,necenzurat,in adevarata sa forma,a sinelui,despre dreptul sufletului tau de-a iesi la suprafata.Nu-i suficient ca dezvaluirea lui este si asa destul de anevoioasa ? Pentru a ajunge la el,trebuie sa-l despovarezi de social,de istoric,anturaj si materie,de sentimente si de tot ceea ce sufletul tau a dobandit in actuala lui existenta.Apoi este nevoie sa-ti intorci fata spre sacru,spre divinitate,spre ideal,spre cea mai inalta treapta.Fara sa te raportezi la suprem,nu vei gasi niciodata calea spre aceasta ultima dimensiune a ta...
-In ce masura mai poti fii tu insuti,dupa ce ai fost contaminat prin amprenta atator multi altii ?
-In masura in care stii sa nu deviezi de la destinul tau ;in masura in care,simtind focul ce arde in tine,continui sa-l pastrezi la fel de intens si nu-l inlocuiesti cu mai stiu eu ce alte patimi iluzorii.N-ai cum sa-ti pierzi unicitatea,fiindca nu-s doi ca tine in lumea asta...Dumnezeu este creator de unicate !Esenta sufletului tau ramane neschimbata daca esti constient de existenta si de rostul lui.Doctrina buddhista a Impermanentei spune ca nimic nu poate dura vesnic,dar ea se refera desigur la fragilitatea materiei,si nu la cea a sufletului.Noi oamenii judecam insa totul prin prisma acestei nenorocite de materii...Asta ne face prizonierii unei singure variante de adevar.Mi-ai povestit despre durerea ce te incearca cand privesti spre trecut,spre acei oameni ce astazi nu mai sunt si pe care i-ai indragit atat de mult.buddhismul spune ca nu are sens sa jelesti moartea cuiva,caci nu este decat suferinta inutila.Nu cunoastem Marele Plan din care facem parte sau pur si simplu nu avem inca puterea de-a vedea finalitatea sensului vietilor noastre.Eu cred ca e posibil ca acei oameni pe care i-ai pierdut sa-si fi implinit menirea si sa fie liberi ca spirite,acum.Poate ca menirea lor ai fost tocmai tu si destinul tau...
Ca de obicei,discursul lui Tashi Tsering fusese,pe cat de lung,pe atat de plin de intelepciune.Asta nu putea decat sa-l multumeasca si sa-l provoace pe Samuel :
-In cazul acesta,are oare sufletul parte de constientizarea sinelui ? Este el constient post-mortem de existenta sa ? Memoreaza el oare acele stari pe care le-a atins de-a lungul incarcerarilor sale ? Ori componenta lui este la fel de metamorfozanta precum ii sunt si materializarile ?
Intrebarea il lua putin prin surprindere pe calugar.Simtise in omul de langa el fiorul acela sublim al nevoii de intelepciune,dar nu s-ar fi asteptat nici chiar el ca asta sa se intample atat de curand.
-Oamenii aceia –continua Samuel – oamenii aceia pe care i-am iubit,isi mai amintesc ei oare de mine ?Prin incarnarea sa sufletul traieste el oare cu adevarat,sau este pentru el aceasta experienta numita viata,doar o obligatie pe care este nevoit s-o indeplineasca ?
-Te mai macina inca durerea pierderii lor...
Coplesit de suferinta ce-o rascolise in el amintirea isi cuprinse cu mainile amandoua tamplele,ingropandu-si obrajii in palme.
Tashi il imbratisa compatimitor.Ar fi vrut sa poata sa-i alunge printr-un singur gest durerea din inima,dar stia foarte bine ca doar timpul avea in el puterea sa o faca.El spera doar la o eventuala atenuare si numai la atat.
-Samuel,durerea ta duce la purificarea sufletului tau.E greu sa vezi asta acum,dar daca ai reusi,ai scapa de multe alte suferinte pe care viata ti le-a scos si ti le va mai scoate in cale.de undeva din durere se va naste creatia si acel sublim pe care trebuie sa-l atinga sufletul tau,fiindca asa cum copilul ajunge la viata prin suferinta femeii ce-l poarta in pantec,asa si creatia atinge perfectiunea atunci cand samanta ei explodeaza din pantecul indurarii.Din uratul cel mai respingator poate sa apara frumosul cel mai incantator...poate pentru ca binele se naste tocmai penmtru a invinge raul,sau poate ca raul apare tocmai pentru ca binele sa capete forta.Eu nu optez pentru starea de suferinta,dar stiu foarte bine ca acea lupta pe care o dam si in care ne concentram intreaga noastra fiinta pentru a reusi sa atingem,intr-una din zilele ce vor construi viitorul,minunea binelui.Durerea este doar cealalta fata a medaliei,caci fara razboinicii raului,ce sens ar mai avea luptatorii binelui...Traim si murim cu totii sub semnul bipolaritatii ce-o naste in noi liberul arbitru.Dumnezeu ne-a daruit alternativa,si doar de noi depinde alegerea finala,caci in noi sta puterea de-a inclina balanta intr-o directie sau alta.In virtutea acestui principiu alegerea binelui va atrage dupa ea de cele mai multe ori si raul,alegerea frumosului atrage uratul,alegerea adevarului atrage minciuna...Nu poti fii cu adevarat de o singura parte a baricadei decat invingand prin credinta si loialitatea ta cealalta putere,cea negativa.Dar relativa aceasta alegere ! Asta pentru ca Divinitatea te testeaza mereu.Cum insa stiu ca noi toti apartinem unui creator ivit din inima zodiei binelui,consider ca-n fiecare exista o farama din acel bine,motiv pentru care raul nu va reusi niciodata sa invinga definitiv.Eu cred cu adevarat in aceasta ultima farama de puritate a umanitatii.Romanii spuneau cu mult timp in urma: „Erarae humanum est”.Suntem asadar destinati acestei cumplite incercari si viata noastra nu e decat o balanta a carei talere se tot ridica si coboara.Important este ca la bilant sa se incline cat mai adanc posibil talerul acelei stari careia ii apartii,talerul binelui.
-Atunci –striga Samuel – ce ar trebui sa fac ? Sa ma bucur de durerea mea,convins de faptul ca ea va fi urmata de-o mare fericire ?
-Nu,scumpul meu prieten.N-ai inteles ce vreau sa spun...Nu trebuie sa te bucuri,dar nici nu trebuie sa jelesti.Viata trebuie traita ca atare,cu rele,cu bune ;ea este sansa ta de-a deveni un spirit liber si curat.N-o irosi in van !
-Ma incranceneaza insa permanenta imagine a fatalitatii destinului nostru.Nu pot sa nu disper cand vad cu cata iuteala trece timpul,fara sa fi putut face ceva ca sa-mi indrept destinul.Aceasta viziune fatalista nu este ea oare un mod bolnavicios de a vedea viata ? Nu taie elanul nostru al fiecaruia din momentul in care constientizam iminenta mortii ?
-Nu.Cel putin nu atata vreme cat intelegi cu ce te confrunti.A incepe totul sub aceasta umbra a efemeritatii inseamna pentru mine a pasi pe cararile vietii mai relaxat,si nu mai indiferent.Poate ca buddhismul este mai degraba o religie potrivita nevoilor lumii moderne,atat de stresata de ritmul accelerat al vietii ei,atat de nelamurita de catre stiinta cu privire la ceea ce inseamna de fapt finalul...Vezi tu,Samuel,contemporanii nostri privesc trecerea in nefiinta a actualei lor identitati,ca pe un sfarsit definitiv,deci ca pe o fatalitate.si cei din trecut se temeau,dar pe ei i-a salvat credinta.Sensul vietii,al universului si,in mod individual,al fiecaruia dintre noi,este implinirea si aducerea la stare de excelenta a destinului.El este unul,vietile pot fi nenumarate,atata timp cat le irosesti,pierzand sensul creerii tale.Nu pricep de ce se ajunge la asta,la urma urmei sunt convins ca avem cu totii puterea de-a ne presimti destinul si ca o parte din noi il prevede mereu.Unii incadreaza acest mare fenomen in domeniul instinctelor,eu prefer sa numesc aceasta stare „amintire din viitor”.Pentru ca un destin sa se implineasca sunt necesari o serie de factori esentiali : de mediu social,de familie,de gene,de spatiu si de timp.Abia cand se-ntruneste majoritatea lor omul incepe a-si cauta principalul sens al destinului sau.In clipa in care experientelor anterioare li se adauga si ultimii factori,destinul se apropie de implinire.Ce va insemna asta individual ?Sunt cai diferite ce pornesc spre aceeasi tinta.Descopera-l pe Dumnezeu si ai sa ajungi sa intelegi ca dstinul tau este sa te apropii cat mai mult de imaginea lui,adica de puritate.Pentru ca stiinta moderna nu a reusit sa descopere inca invelisul perfect care sa conserve in aceeasi permanenta forma spiritul omului,atunci asupra acestuia trebuie sa ne concentram intreaga atentie.Aici intervine pentru a inlatura partea fatalitatii filozofia buddhista,dar despre ea,poate am sa-ti vorbesc,numai ca nu acum.M-a cam obosit discursul asta lung pe care l-am tinut...Si,mai mult ca sigur ca si pe tine ! spuse el,zambind cu blandete.
Samuel ramase in prag,inca mangaind vitelul ce-si intindea mai mereu boticul lui umed inspre mainile stapanului sau.Il urmari cu privirea pe calugar,cum se indreapta tacut spre altarul lui si-l invidie pentru linistea cu care intampina viata,pentru calmul cu care privea moartea,a lui insusi si a altora.
Urmatoarele saptamani rataci prin imprejurimile satului si incepu sa observe lumea de langa el cu mai multa atentie.Gasise in pamantul acela si-n oamenii lui o stare de bine atat de neasteptata,incat nu-si putea imagina cum ar mai fi reusit sa traiasca in lumea din care venea.Dupa un timp il molipsi si pe el calmul ce-l inconjura si incepu a se simti mai impacat cu el,cu destinul lui,cu...Dumnezeu.Lumea Tibetului isi pusese definitiv amprenta asupra vietii lui si gasise aici linistea pe care o asteptase de atata vreme.
Calugarul asista cu incantare la aceasta metamorfozare si zambea multumit de implinirea scopului sau nemarturisit.De aceea,in ziua in care mister Speidel il provoca la o alta discutie dintre acestea pe care obisnuiau ei doi sa le aibe,nu fu deloc mirat si chiar o intampina cu entuziasm.
-Ce este de fapt filozofia aceasta buddhista ? il intrebase Samuel.In ce consta aceasta intelepciune ?
-E destul de greu...
-Totusi,nu se poate sa ma intorc in lumea mea fara sa am nici cea mai vaga idee despre ce vorbeste cunosterea voastra...
Sesizand cat de insistent era amicul sau englez,Tashi Tsering se aseza alaturi de el si incerca sa sintetizeze :
-Este ceva mai complicat decat banuiesti...In primul rand trebuie sa aflii ca ea se structureaza in mai multe stiinte precum : Prajnaparamita care inseamna Perfectiunea intelepciunii,Madhyamika sau Filozofia Caii de mijloc,Vinaya care tine de canoanele disciplinei monastice,Abidharma sau ceea ce insemna Metafizica si Pramana care tine de Logica si Epistemologie.
Samuel ramase perplex.Nici macar prin cap nu-i trecuse cat de complexa era toata treaba asta cu filozofia buddhista.intalnirea aceasta dintre el si universul acesta nou si indescifrabil il sperie putin,dar teama ca renuntand in acest moment,ar fi pierdut o sansa,il sili sa continue :
-E destul de complicat...
-Da.In mod normal este nevoie de mult studiu pentru a le patrunde,dar noi nu urmarim ca tu sa devii un initiat,asa ca e suficient sa-ti faci idee la modul general,iar restul o sa descoperi intr-un fel sau altul chiar si de unul singur.Continui sa cred,draga prietene,ca tu nu iti doresti sa-l descoperi pe Buddha,ci vrei ca prin intelepciunea si invataturile lui sa incerci sa-ti regasesti calea spre Dumnezeu.
Samuel zambi.Atat de bine ajunsese sa-l cunoasca Tashi Tsering,ca aproape ca-i intuia dinainte ca el insusi sa o faca propriile-i dorinte.
-Poate...
Acest „poate” il incuraja pe batranul tibetan.Niciodata pana acum acest om nu marturisise cu atata impacare nevoia lui de Divinitate.O facuse cu tristete,o facuse cu revolta,dar niciodata n-o facuse cu atat de multa pace si impacare.
-Iti voi transmite un singur principiu,dar el este fundamental pentru intreaga noastra filozofie,pentru ca de la el pleaca restul si pentru ca din intelepciunea lui reusim sa intelegem ce este cu adevarat valoros pe lumea aceasta.Este vorba despre Interdependenta sau Legatura cauzei si a efectului.Odata inteles vei afla si singur drumul pe care tu il cauti si pentru care a fost de fapt nevoie ca tu sa vii aici.Invatatura lui spune ca intreaga experienta a omului dobandita de-a lungul vietii se concretizeaza in actiuni fundamentate pe motivatie.din aceasta idee au izvorat cu timpul teoriile referitoare la constiinta si reincarnare.Tine minte si transmite si celor care se indoiesc de faptul ca lumea construita de ei nu este decat un castel de nisip : Teoria Constiintei spune ca orisice cauza naste un efect,la fel cum si acesta

va naste la randul lui o alta cauza nascatoare de un alt efect.Datorita acestei conceptii,s-a ajuns la concluzia ca a noastra constiinta nu poate fi decat continua,motiv pentru care la momentul in care are loc moartea fizica,ea va continua sa pastreze amprenta actiunilor si experientelor sale.fenomenul este numit in Buddhism „karma” – ce se va traduce prin cuvantul „actiune”.Constiinta va ajunge sa renasca apoi intr-un trup nou de animal,de om sau intr-unul superior acestora.Invataturile lui Buddha ne explica insa ca acest interminabil ciclu al nasterii,suferintei si mortii care este reincarnarea,se va sfarsi doar in clipa in care karma negativa a fost pe deplin eliminata.Este momentul in care spiritul atinge primul stadiu de evolutie,scopul final fiind de-a ajunge la cel de Buddha.Cel care reuseste sa atinga acel stadiu se va elibera de Samsara,adica de Cercul suferintei ;dar asta nu inseamna ca el nu va mai reveni pe Pamant din contra,se va intoarce ca sa ajute alte fiinte sa se elibereze si ele.
-Sa-nsemne asta ca viata nu e decat un purgatoriu ? intreba complet surprins mister Speidel.O rascruce dintre Iad si Rai ?
-Daca e sa crezi in cele doua universuri antagonice,se poate spune ca asa este...
-Bine...Mai am totusi o mica nedumerire :daca am mai trait,de ce nu imi amintesc nimic despre acest trecut al meu ? Cum se face ca am inceput prezentul fara cea mai mica amintire a ceea ce a fost ?
-Nu am sa-ti spun nimic mai mult decat am sa-ti comunic prin aceasta mica explicatie...nu trebuie sa stii mai mult !Pentru asta am sa fac o comparatie cu o situatie pe care o intalnesti adeseori in viata de zi cu zi.O fiinta care se reincarneaza seamana mult cu un amnezic.Ea isi uita trecutul si pierde in felul acesta latura de suprafata a personalitatii sale.Ambele persoane sufera un soc ce le anuleaza memoria trecutului,ambele se agata de un prezent,singurul la care mai au acces.Cateodata doar,unele franturi de imagini,sunete sau zgomote tulbura linistea prezentului precum niste ecouri ale unui trecut pe care au incetat sa-l posede.Nimeni nu contesta ca amnezicul are un trecut,doar pentru ca exista martori ai evolutiei sale,dar cum sa existe marturii incontestabile pentru trecutul reincarnatului,din moment ce lumea trecutului sau n-ajunge aproape niciodatasa se intersecteze in aceeasi formacu lumea prezentului ?
Nici un cuvant nu urma acestei discutii odata ce calugarul o incheie.Oricat si-ar fi dorit Samuel atunci ca batranul sa detalieze lucrurile acesta tacu si se ocupa la fel de netulburat de treburile pe care le avea de facut prin ograda.Stia ca acest gest nu era unul egoist si ca alesese tacerea din nevoia de liniste.Tacuse pentru ca trebuia sa-l lase sa fie chinuit de intrebari,caci numai in felul acesta ar fi putut sa-si ofere raspunsurile,caci numai asa raspunsurile aveau sa-si gaseasca matca potrivita in mintea si sufletul lui.


CAPITOLUL XIV :
AUTOSTOPIST PE AUTOSTRADA RAIULUI


Emotionat si palpitand de nerabdare,Samuel Speidel patrunse cu pasi inceti si mici in lumea aceea necunoscuta si stranie ce i se asternea in fata.Tibetul il primise cu bratele deschise si cu sufletul curat,Tibetul il acceptase atat de neconditionat incat,aproape ca-ti dadeau lacrimile cand intelegeai puterea pe care aceasta tara o avea in a nu ravni la tot ceea ce definea restul lumii.Descoperise un loc in care oamenii priveau cu aceeasi ochi si apreciau cu aceeasi valoare bogatul sau saracul Samuel Speidel,descoperise un loc in care prima lui infatisare,aceea de copil sarac de la periferia lumii,putea sa iasa la iveala fara teama ca oamenii de langa el i-ar fi strivit sufletul.
Continua sa locuiasca in casa calugarului tot acel an.Din cand in cand isi amintea ca avea sa fie nevoit sa se intoarca cadnva si-n lumea lui,dar nu se simtea pregatitinca s-o infrunte sau,mai exact sa se adapteze la ea.Aici invatase pentru intaia oara sa zambeasca sincer si degajat,aici invatase sa fie liber si sa se accepte pe sine si destinul ce-i fusese prestabilit,aici incepuse sa simta in modul cel mai natural cu putinta nevoia de Divinitate.Zambetul lui proaspat nascut spunea totul : intelesese,uitase si iertase.
Locuind in casa lui Tashi Tsering,isi dadu seama destul de repede ca ar fi fost o obraznicie impardonabila doar sa ceara,fara sa dea nimic in schimb,asa ca se adapta fara probleme situatiei si incepu sa-l ajute in treburile ce le avea de facut prin gospodarie.nici o sarcina nu era prea grea si orice munca ii facea astazi,dupa atatia ani de absenta,o adevarata placere.Alaturi de Kim si de Ling – cele doua vietuitoare ce le tineau companie – marele magnat al Londrei alesese sa-si duca zilele intr-o saracie si modestie pe care compatriotii sai cu greu si le-ar fi imaginat.Imbracat intr-o salopeta veche,el taia lemne,facea focul,spala si pregatea mancare cu atata seninatate si dexteritate de parca asta ar fi facut intreaga lui viata,de parca n-ar fi cunoscut si cealalta varianta,candva in trecut.Nici o munca nu reprezenta un efort prea mare pentru el atata timp cat in felul acesta isi putea consuma energia,era util si,mai ales,avea posibilitatea sa ramana cu el insusi.Ocupandu-se de treburile simple la care renuntase cu mult timp in urma,avea posibilitatea sa-l descopere pe adevaratul Samuel,cel de dinaintea bogatiei,cel de dinainte de-a se zbate sa o stranga,cel de dinainte de-a se zbate s-o pastreze.Uitase pe rand de bucuria ce i-o puteau aduce toate aceste lucruri,uitase cata frumusete se gasea intr-o planta sadita de manile lui,uitase ce gust avea aluatul framantat de el,uitase si aroma laptelui muls in zori...Undeva,ascuns in dosul gramezii lui de bani,copilul Samuel asteptase o viata renasterea sa.
-Cand venim pe lume – ii marturisise intr-una din zile calugarul – suntem mai aproape ca niciodata,decat poate doar in secunda mortii,de destinul ce-ar trebui sa-l avem.Cu vremea,lumea,anii,viata ne indeparteaza tot mai mult de el...Cand intelegem cat de mult ne lipseste este adeseori prea tarziu.
Samuel isi amintise insa.Visele copilariei lui fusesera altele decat cele pe care le construise.Conturate astazi ca niste umbre risipite simetric la orizont,ele straluceau mai puternic ca niciodata.Erau atat de aproape de el,incat mai ca le putea mangaia.Ceea ce fusese mai greu,trecuse.Odata rupte lanturile furiei,ale urii si ale orgoliului nu fusese decat o simpla formalitate sa gaseasca drumul spre ele.Izolat,acolo intre peretii cascioarei calugarului,in capatul satului Shol din Tibet,aproape ca uitase ca-l asteptau pe alte meridiane bogatia,puterea si celebritatea.Nici macar nu-si mai dorea sa-si aminteasca.Sentimentul de liniste ce i se strecura in suflet era cu mult mai inaltator decat ar fi putut sa fie oricare satisfactie.Stia lucrul acesta din experienta.Le traise pe toate si avusese de unde alege.Pentru el insa,acela era acum un univers strain spre care mai privea astazi doar pentru a se mira.
Tot la capitolul „mirare” il incadrase Samuel si pe Tirumala.Dupa ce petrecuse cateva luni in incinta manastirii Drepung,reveni in luna decembrie in sat sa-i revada pe Samuel si pe calugar.Viata departe de ai lui il schimbase mult si devenise din copilul ce parasise India,tanarul matur si intelept ce descoperise Tibetul.Chiar daca mai stralucea uneori pe fata lui zambetul copilariei,undeva in umbra acestui zambet pur si inocent se ascundea o seriozitate aproape batrana.Veselia si nazdravania disparusera incetul cu incetul si fusesera inlocuite de o liniste si impacare a cunoasterii.Un barbat tanar si plin de forta si speranta luase locul celui care fusese doar cu doi ani in urma „translatorul ofiacial” al lui Samuel.Tirumala imbratisase cu toata credinta noul lui drum si nu regreta nici un moment alegerea pe care o facuse.Era convins ca fusese nascut pentru o astfel de viata si nu considera ca decizia lui fusese in vreun fel impusa sau influentata de catre dorinta batranului sau tata.Acesta fusese doar cel care-i aratase calea.
Tanarul le tinu companie pentru doua zile,timp in care Tashi Tsering si mister Speidel avusesera suficente ocazii si dovezi sa se linisteasca cu privire la viitorul acelui copil ce,intr-un fel sau altul,ramasese o responsabilitate pentru ei.Simteau ca puteau rasufla usurati,destinul se dovedise destul de usor de ales pentru el si viata nu-i pusese piedici,permitandu-i sa nu rataceasca prea mult pe drumul cautarii,cel putin asta se straduise sa le aratase pentru inceput baiatul.
In ziua cand stabilise ca trebuia sa se intoarca la manastire Tirumala nu reusi sa plece pana cand nu le facuse promisiunea c-avea sa revina,abia apoi isi lua ramas-bun de la cei doi prieteni ai sai pe care ii stranse cu mult drag in brate si carora le facu semn cu mana pana in clipa in care nu-i mai vazu.
Abia atunci remarca Samuel tristetea ce-o avusese baiatul in ochi in clipa in care se despartise de ei asa ca se grabi sa-i marturiseasca acea descoperire si calugarului :
-Tashi,copilul sufera...
-Tirumala alege in clipele acestea ! De aceea tu nu ai voie sa te amesteci.Poate ca-i nostalgie,pate ca-i dor,poate o scurta stare de neputinta...Oricum ar fi,el are totusi dreptul sa-si consume destinul in felul in care el simte,fara ca tu sa te amesteci ! curma calugarul orice tentativa de-a interveni de-a lui Samuel.
La inceputul primaverii lui 1971,dupa ce incepuse deja sa inteleaga o buna parte din limbajul locului,Samuel il acompania pe calugar din ce in ce mai des.Il admira pentru prospetimea si entuziasmul cu care intampina fiecare dimineata si incerca si el pe cat posibil sa-i urmeze exemplul.Cu gandul ca fiecare trebuie sa-si gaseasca motivatiile propriei batalii,el vizita alaturi de Tashi Tsering manastirile din zona,familiile sarace si batranii bolnavi pe care calugarul se straduia sa-i incurajeze.
Acest mod de-a trai il multumi pe Samuel indeajuns incat sa-si doreasca sa ramana aici.Se acomodase extrem de bine si era tare multumit ca impreuna cu calugarul putea si el sa ajute pe cei ce se gaseau in situatii dificile.Astfel ca totul decursese normal,pana cand in luna Mai,la inchisoarea din satul lor fusese transferat un criminal al carui renume ingrozitor,dobandit prin cruzimea cu care isi masacrase victimele,reusise sa-i preceada sosirea.era vorba despre un chinez numit Peng Li al carui transfer in acel loc fu intampinat de catre Samuel si sateni ca un adevarat blestem.Pentru mister Speidel lucrurile se desfasurara destul de calm insa pana in ziua in care calugarul il anuntase ca planuia sa mearga sa-l vizitezepe acel Peng Li.Pentru ca insistentele lui de-a renunta la aceasta idee fusesera sortite esecului,el hotari sa-l insoteasca pe batran.
-E mult prea periculos pentru tine...Nimeni nu-si asuma riscul si raspunderea ca tu sa intri acolo,mai ales ca autoritatile mi-au cerut chiar si mie sa renunt la aceasta idee.
Mister Speidel se incapatana insa :
-Ori mergem amandoi,ori nici unul,dragul meu Tashi !

Plecara amandoi inspre penitenciar.Calugarul manat de datoria pe care considera ca o avea,Samuel tras de un fir invizibil,poate ultima dintre urzelile destinului.Intrase impreuna cu Tashi Tsering in incinta inchisorii si cand trecura pe langa gratiile groase ce separau pe cei de dupa ele de lumea de langa ei,constata cu mirare cum acestia se aplecau cu totii in semn de respect in fata batranului sau prieten.Frigul,umezeala si foamea ii transformase in niste brute,asa ca infatisarea lor putea usor sa sperie,chiar si pe cel mai curajos dintre oameni,dar atunci cand isi ridicau privirea inspre calugar,pe chipul lor aparea,ca un ultim mugur de umanitate,o frantura de lumina.
Dupa ce ii salutase pe fiecare in parte,Tashi,urmat indeaproape de mister Speidel trecu inspre capatul coridorului,pana la cele din urma celule.Seful inchisorii il condusese pana la usa,dupa care ii intinse cheia.
-Tashi,scumpe prieten...nu intra ! E mult prea periculos...Nu e decat o bruta insetata de sange...singura lui sansa se gaseste in puterea cu care-l va strapunge glontul.Priviti-l !
Barbatul deschise un gemulet aflat la baza superioara a usii acelei celule de maxima securitate.Primul privi inauntru calugarul,apoi incerca si Samuel,dar renunta imediat.
-Nu vei merge acolo ! Nu te pot lasa ! exclamael,socat de imaginea ce i se infatisase dinaintea ochilor.Il vazuse si asta fusese suficient.Un barbat imens ce-si tinea capul intre mainile lui uriase,care zarindu-l pe Samuel ii arunca o privire incarcata cu furie animalica.Fusese atat de speriat de catatura aceasta a fiarei,incat nu-si mai putu ascunde spaima.Zarindu-i-o,barbatul,prada instinctelor sale primare,scapa un urlet de animal injunghiat,inspaimantator prin primitivismul lui.
-Nu poti intra ! insista el in a-l convinge pe calugar.
Totul fu insa inutil.Tashi Tsering bagase deja cheia in broasca si-o intoarse.Deschise usa usor si se pierdu curand dincolo de cealalta fata a ei.Seful inchisorii o incuie rapid la loc si pentru o vreme nu avu nici macar curajul de-a deschide gemuletul.teama ca ar fi putut descoperi o mare drama il paraliza si pe le si pe Samuel pret de cateva minute.Dupa ce ascultasera disperati la usa,neauzind nici un zgomot,mister Speidel isi invinse teama si trase de zavor,deschizand gemuletul.Dincolo de acesta,o scena incredibila.In locul brutei statea o cu totul alta fiinta,la fel de uriasa,dar in acelasi timp cu mult mai marunta si inofensiva.Tinea capul plecat in jos si-l asculta pe calugar.Acesta tinea in mana lui palma cea grea a condamnatului si-i vorbea calm.cuvintele nu ajungeau in totalitatea lor pana la urechile lui Samuel,dar se pare ca erau adresate cu atata caldura si intelegere ca impresionasera.Cand Tashi Tsering se ridica pentru a parasi celula,de la gemulet Samuel observa socat ochii inlacrimati ai brutei.Ce putuse sa-i spuna calugarul ? Ce cuvinte magice aruncase in negura salbaticiei acelui om ? Era o enigma.Efectul lor fusese insa cum nu se putea mai bun.In ziua aceea intelesese el extraordinara dimensiune a spiritului prietenului sau.Lacrimile criminalului spuneau mai mult decat o mie de cuvinte.
Urmara cateva zile de tacere in privinta acestei probleme,timp in care calugarul continuase sa-l viziteze zilnic pe Peng Li.Cu toate ca privea destul de circumspect schimbarea criminalului,Samuel continua s-l insoteasca pe calugar,dar de fiecare data insista sa ramana ascuns la adapostul gemuletului.Din nu se stie care motive detinutul avu aceeasi reactie de respingere ca si Samuel.Poate ca nu-l mai privea cu atata furie,dar continua sa-l inspaimante prin felul ciudat in care se uita,asa ca Samuel nu reusi in nici un fel sa se apropie de drama pe care sufletul acelei brute o traia.
-E un animal ! zise el,intr-una din zile.Nu stiu de ce iti mai pierzi timpul cu el.Nu vezi cum ma priveste ?
-Ii este frica...poate chiar mai mult decat iti este tie...incerca Tashi Tsering sa ii explice.
-Frica ? Lui ?
-E firesc sa te priveasca asa.Nu te cunoaste si se teme...se apara...
-El se teme ?
-De ce nu ? Tu crezi ca un criminal nu are si el sperantele lui,si din aceasta cauza si temeri ? De asta te respinge pentru ca-i amintesti de lumea din care vine si de pacatele lui.Il inspaimanta esecul,cacu uita adeseori ca poate oricand sa se indrepte.
-Asta nu se va intampla niciodata ! replica aproape socat mister Speidel.Nu este fiinta umana,ci mai degraba animal...
-Esti ingrozitor de nedrept uneori,Samuel ! Cat de bine poti spune ca-l cunosti ca sa crezi ca poti sa-l judeci cu corectitudine absoluta ? Dumnezeu nu a fost la fel de nedrept cu tine atunci cand l-ai respins...Ti-a dat a doua si chiar si a treia sansa.Viata lui de pana astazi nu i-a scos in fata o oferta ferma de-a alege.A existat in el dorinta de-a-si schimba destinul,dar nu l-a ajutat nimeni,asa ca a ramas prizonier al propriei neputinti mereu.Chiar si Divinitatea l-a uitat...Are si Dumnezeu motivele lui de-a-si abandona pe unii dintre fiii sai,macar pentru o vreme,de parca ar vrea sa ii testeze.Ura si necredinta aduc in sufletul omului tot ce e mai rau,silindu-l la decadenta sau,pe cel mai hotarat sa aleaga celalalt drum il sileste sa se recupereze,aratandu-i din timp o mica mostra din Iadul ce-l asteapta.
-Totusi,in cazul acestei brute,nu cred ca se mai pune problema alternativei...Este o atat de mare diferenta intre el si lumea noastra ca nu-mi vine a crede ca ar mai dori Dumnezeu sa-l recupereze.
-Ce diferenta ? La fel ca si tine,desigur in cu totul alte circumstante,are si el nevoie de o mana intinsa.Se afla la o rascruce la care,chiar daca nu-i mai poate aduce inapoi pe cei pe care i-a ucis,mai poate macar sa-si elibereze sufletul de sub povara durerii propriului pacat.Sunt,dragul meu Samuel,oameni ce poarta in ei blestemul crimei,al nefericirii si al raului.Sunt aceia care nu ajung sa suporte doar pedeapsa umana,ci si mai grav :sunt nevoiti sa se suporte vesnic.E adevarat ca tu ai ales binele si ca furia nefericirii tale nu s-a indreptat impotriva semenilor tai,dar n-ai fi ajuns poate tot pe undeva pe aici,daca Dumnezeu nu ti-ar fi intins mana mereu ? Esti un om bun Samuel,dar la ce-ti foloseste asta,daca nu reusesti sa gasesti in tine cea mai de pret valoare a sufletului omenesc,aceea de-a ierta ? La ce-ti foloseste bunatatea,daca o ai numai pentru a te impauna cu ea ? Bunatatea este un dar castigat in timpuri si vieti de care nu-ti mai amintesti,dar in care chiar si tu ai fost nevoit sa depasesti mai mult sau mai putin anumite incercari.Si atunci,ca si acum te-ai luptat la fel de mult pentru ca ea sa fie cea care invinge la final.N-o poti pastra vesnic intr-un seif ca pe-o bijuterie pretioasa,dar rece.Asa,fara a o impartasi semenilor tai,ea-si pierde in fiecare zi din valoare si ramane un simplu blazon pe care il fluturi pe sub nasul altora,doar pentru a-i umilii.Iar mie,la ce-mi folosesc toate invataturile lui Buddha,daca nu le impartasesc acelui om ce are cu adevarat nevoie de ele ?
Remuscari adanci ii strabatura sufletul lui Samuel.Orice logica sociala devenea bizara si lipsita de consistenta atunci cand o comparai cu adevarul lui Tashi Tsering.Era de-o toleranta si-o generozitate,incat cu greu l-ai fi putut intelege.Parea mai degraba un strain calator,venit dintr-o cu totul alta lume,langa care,mai devreme sau mai tarziu,erai molipsit iremediabil de aceasta miraculoasa stare a unei bunatati neconditionate pe care o imprastia in jurul sau.
Isi aminti de-un vis pe care-l avusese la venirea lui in Tibet.Nu-l uitase fiindca il intrigase,iar acum,iata ca-l putea descifra.Visase ca Dumnezeu ii vorbise si-si aminti o frantura din vorbele lui : „Eu nu v-am creat ca sa fiti asa...Eu nu am sadit raul in voi ca sa-l practicati,ci l-am insamantat ca sa puteti mereu alege.
Nu stia cum se nascuse pentru prima data si in intaiul om gandul eticii,al binelui,al dreptatii si al moralei,dar pesemne ca tot Dumnezeu fusese cel care-l insamantase in fiinta omului.Pentru asta si pentru multe alte motive,in ziua aceea rasari pentru prima data in mintea si sufletul lui Samuel cea mai pretioasa si greu de castigat valoare a sufletului omenesc : iertarea.
In felul acesta,in lumea aceasta,Samuel Speidel incepu sa simta din ce in ce mai adanc in sine apartenenta lui la acest pamant.Eliberat,liber si linistit,invatase aici ca viata,atunci cand reusesti s-o descifrezi in adevarata sa valoare,poate fi,ea si nu numai ea,experienta cea mai de pret a sufletului omenesc.

Fara sa-si dea seama sosise intre timp si vara lui 1972.Trecuse destul de mult timp de cand venise aici si gandul ii zbura din ce in ce mai rar inspre casa.in ultima vreme se gandea chiar sa se intoarca acolo pentru a-si pune in ordine toate treburile,ca apoi sa revina si sa se stabileasca aici.
In ziua de 16 iunie,chiar la aniversarea a 84 de ani de viata a calugarului,se gandi ca aceatsa decizie a lui sa fie cadoul pe care sa i-l daruiasca.Stia cat de bucuros avea sa-l faca pe Tashi Tsering aceasta veste,asa ca-l chema in curte la umbra copacilor ca sa-i faca marea marturisire.Tocmai se asezara pe bancuta din curte si Samuel isi cauta cuvintele potrivite cand capricioasele cai ale destinului il silira la ceea cea vea sa insemne ultima lui incercare.
Cim stateau asa la umbra pomului,un miros inecacios de fum le infunda narile.Speriati,cei doi prieteni privira in jur,dar n-apucara bine sa-si dea seama de ceea ce se intampla,cand vazura repezindu-se pe strada o multime de oameni.Voci disperate,tipete de femei si copii,gesturi bruste pline de spaima,insoteau cortegiul de oameni si-i facura atenti pe Tashi Tsering si pe Samuel.In scurt timp glasul satenilor ajunse si pana la urechile lor :
-Fooooooccccc!Ffooooooccccc!
Nedumerit,calugarul opri pe unul dintre cei ce treceau prin fata casei.
-Unde ? striga el la omul acela.
-Inchisoarea...arde !
Tashi se repezi in directia aceea.Samuel il urma,dar nu reusi pentru mult timp sa tina pasul cu batranul,asa ca se pierdura curand unul de celalalt in multimea de oameni.
Peste putina vreme mister Speidel ajunse in fata cladirii cu pricina.Flacari uriase tasneau prin acoperis si-un fum negru invalui intreaga zona.Privi disperat in jur si-i zari la cativa metri distanta pe cei ce formau personalul inchisorii si care asistau si ei complet neputinciosi la mistuirea din temelii a locului.Il zari pe seful lor si se repezi in directia lui,manat de-o singura idee.
-Tashi Tsering,unde este ? urla el.
-Inauntru ! striga barbatul.A ramas sa-i salveze...Sinucidere curata fara nici un rost...Noi abia am reusit sa iesim...
Chiar daca simtea ca puterile nu-l prea mai ajutau,el se repezi in interiorul cladirii,acoperit doar de o patura groasa pe care i-o aruncase in fuga unul dintre paznici.
-Tashiiiiii ! Tashiiiiiii ! striga el cat putu.
Zeci de detinuti fugeau cat ii tineau picioarele.Intr-un tarziu il zari si pe calugar.Era impreuna cu Peng Li si se chinuiau sa sparga lacatul de la gratiile unei celule.Strigate disperate se auzeau dincolo de ele.Samuel se opri in loc si-l privea speriat pe Peng Li,care acum era liber.Isi aminti reactiile lui si-un fior paralizant de spaima il strabatu.Chiar si flacarile din jur ii pareau mai inofensive acum ca se gasea fata in fata cu el.
Calugarul insa apucase sa-l zareasca,asa ca-l chema sa-i ajute sa traga de-un fier.Samuel nu avu incotro si li se alatura efortului de-a smulge gratiile unei celule.Din interior tasnira aproape calcandu-i prizonierii disperati.In spate,un tanar tremura ca varga,incapabil sa se miste.Printre flacari,calugarul si criminalul reusira sa-l scoata.
-Fugiti ! striga Peng Li,in timp ce alerga spre iesire cu tanarul acela in brate.
Cativa pasi,o bufnitura puternica si peste cateva secunde un intreg perete cazu peste el si calugar.O vreme nu stiu nimic,dar cand isi reveni,printre daramaturi,praf si bolovani,isi simti piciorul drept prins sub o grinda.incerca sa o urneasca din loc,dar spre disperarea lui nu reusi mai deloc.Pentru cateva clipe ii trecu prin minte sa abandoneze,cand cateva gemete usoare ajunsera pana la el.Isi aminti ca langa el ar fi trebuit sa se gaseasca prietenul sau Tashi Tsering.
„Ar putea avea nevoie de mine...” ii veni brusc in minte si-si aduna intreaga forta pe care o mai avea ca sa ridice grinda.
Urmara iarasi cateva minute in care nu auzea decat zgomotul facut de cineva care rascolea cu viteza molozul.Simtea ca se sufoca si ca aerul aproape ca nu mai ajungea deloc pana la narile lui,cand zari deasupra capului sau infricosatorul chip al criminalului Peng Li.Inspaimantat,acum nu mai astepta altceva decat ca acesta sa apese si mai tare barna de beton ce-i bloca piciorul si sa-l striveasca de tot.Nu trecu insa nici macar un minut si simti cum barna se ridica si-l elibereaza.Inchisese ochii si-si astepta finalul,singurul gand care-i trecuse prin minte in acele fractiuni de secunda zburase repede inspre Samira.Spera din tot sufletul sa o revada...
Cand deschise ochii se sperie intai.Simtea mirosul aerului proaspat si iarba ii gadila obrajii.Privi cerul,apoi il vazu in fata lui pe Peng Li.Lacrimi fierbinti ii inundara ochii.
„Si-o fiara devine un om atunci cand intalneste in drumul sau o fiinta precum Tashi Tsering...” gandi el,miscat adanc de gestul criminalului.
Isi aminti de calugar.In partea stanga a privirii sale zacea pe iarba prietenul sau.Intorse capul si privi spre el.Aproape ca-i simtea rasuflarea din ce in ce mai slaba.Batranul se uita la el si-i zise in soapta :
-Nu-i abandona,Samuel !Nu-i abandona...
Dupa ce ultimele cuvinte zburara prin aer pana la el,batranul inchise ochii si se stinse zambind.
Cateva lacrimi se ivira in coltul sufletului si a ochilor sai,dupa care lesina de durere,ducand cu el in inconstienta ultimul gand ce-i aparuse in minte :
-A mai plecat in inger...

Atunci cand reveni la realitate se afla intr-un pat de spital.O asistenta ce-l ingrijea il anuntase ca fusese adus de un barbat urias ce-l carase in brate pana la Lhasa.Samuel pricepu ca era vorba de Peng Li.Isi aminti de moartea lui Tashi Tsering.Simti nevoia sa planga,dar se abtinu.Stia cat l-ar fi intristat pe calugar lucrul acesta,asa ca-si opri lacrimile-n gat.
Isi aminti zambetul calugarului si vorbele spuse de el in fata mortii.Nu fu nevoie de mai mult de un minut,pentru ca el sa stie ce avea de facut mai departe.Isi aminti de asemenea de Peng Li.Ii multumi in gand lui Tashi pentru ca-i oferise criminalului acea sansa de care avusese nevoie.
„Orice cauza naste un efect...” zisese mai demult calugarul.
Fara acel ajutor dat de cel din urma dintre oameni care mai crezuse in Peng Li,el n-ar mai fi fost astazi aici.Si,daca ar fi murit inainte de vreme,nici unul dintre cei ce aveau sa faca parte din planul lui,n-ar mai fi fost nici el salvat...
Chiar daca era invalid,chiar daca era singur,Dumnezeu ii mai oferise o sansa.
Zambi multumit.Undeva in inima lui,Tashi Tsering continua sa existe si asta pentru totdeauna.


CAPITOLUL XV :
SCRISOARE CATRE DUMNEZEU – VARIANTA FINALA


Izolat in spitalul din Lhasa,Samuel isi petrecea fiecare zi citind.Desi durerile de dupa amputarea piciorului erau ingrozitoare,pana-ntr-un final se invata sa le suporte.Ceea ce fusese mai dificil era sa accepte ideea ca-si pierduse piciorul.Adevarul era ca pentru un om care fusese obisnuit sa fie activ si sanatos intreaga lui viata,era destul de dificil sa se poata impaca cu o astfel de drama.In clipele de disperare plangea ca un copil,dar imediat dupa ce isi descarca oful,se simtea iritat de slabiciunea lui si se incuraja de unul singur.
Isi aminti clipa aceea cumplita a accidentului,cand zacea sub daramaturi si incetase sa mai spere la viata.Amintirea acelui moment il trezea imediat si-l forta sa-si revina in fire.Stia ca ar fi trebuit sa-i fie recunoscator lui Dumnezeu fiindca macar ramasese in viata.
Beneficiind de toate ingrijirile posibile,intr-o luna el fu apt sa paraseasca spitalul.Asteptase cu nerabdare momentul acela si atunci cand in sfarsit sosise,isi lua ramas-bun de la noii sai prieteni si,sprijinit in carje,se indrepta spre caruta ce-l astepta sa-l duca acasa.
„Uneori drumul spre lumina pe care o cauti – gandi el in vreme ce se aseza in spatele sateanului-vizitiu – trece prin lungi si intortocheate carari ce ocolesc intentionat tinta ta,tocmai pentru a-ti oferi sansa de-a o reevalua in permanenta...”

Chiar de la intrarea in sat se intalni cu vecinul lui Tashi Tsering,vecin ce se ocupase de casa in lipsa lui si care-l linisti asigurandu-l ca acolo totul era in regula.
Se indrepta ceva mai linistit intr-acolo si in cateva minute ajunse chiar in fata casei.Sprijinit in carje,el cobori si arunca o privire asupra intregului loc,dupa care deschise portita si intra in curte.Se aseza cu greu pe prispa cand,cateva latraturi vesele si-un muget prelung il anuntara de dinainte sosirea prietenilor sai Kim si Ling.
-Dragii mei prieteni ! striga el bucuros,in timp ce-i mangaia c-o mana pe caine si cu alta pe vacuta.
Astfel asezat in mijlocul animalelor lui dragi,mister Speidel,cu privirea pierduta undeva in zare,inspira adanc aerul proaspat si atat de familiar al casei sale.
-Tibetul – spuse el cu glas tare – m-a intampinat ca pe un fiu drag.A facut-o in clipa in care eu venisem aici cu indrazneala si necredinta omului ce are impresia ca le cunoaste pe toate.Am venit aproape sfidandu-l si totusi m-a acceptat cu atata bunavointa,cum niciodata,in nici un alt loc,nu am fost intampinat vreodata.Am invatat aici sa traiesc cu constiinta prezentei divine.Tibetanii neaga prin ideologia religiei lor aceasta exterioara prezenta,dar eu,apropiindu-ma de acesti oameni,am invatat sa ma apropii mai mult de mine insumi.Acest pamant mi-a daruit cea mai scumpa dintre toate odoarele pe care le-am avut vreodata : pe mine insumi.
Nici nu apuca bine sa-si incheie gandul,cand scartaitul usii din spatele lui il trezi la realitate.Intrigat,intoarse capul.In prag aparu,precum o binecuvantare a destinului,Tirumala.Tanrul se repezi la Samuel si-l stranse cu putere in brate.
-Tata !
Nu mai era necesar nici un cuvant.Era destul sa auda cuvantul „tata” ca sa inteleaga ca Tirumala se intorsese pentru totdeauna.Il stranse la randul sau in brate si-si sprijini capul pe umerii lui.Izbucni in lacrimi,in timp ce privea recunoscator catre cer.
-Fiule ! Dragul meu fiu !
Dincolo de piscurile de netrecut adeseori ale durerii si nefericirii Samuel Speidel reusise sa gaseasca insula fericirii.Neinfricat sau las,puternic ori epuizat,cu sufletul ba plin,ba secatuit,el continuase mereu sa se indrepte spre aceasta insula.Cu mainile sangerande,cu picioarele zdrelite,sprijinindu-se mereu pe unul sau pe altul,el continuase sa mearga mai departe.
Astazi...acum,cand nu mai sperase si nici nu mai avusese in el puterea de-a lupta,Dumnezeu ii intinsese o mana,Dumnezeu insusi ii oferise fericirea.Era pentru intaia data cand putea sa simta binecuvantarea acestei atingeri si emotia momentului ii invalui intreg sufletul.Pe rand,putin cate putin,el se elibera de toate lanturile acelea grele pe care le purtase intreaga viata si-si aminti acum de vorbele mamei :
„Cand vei crede mai putin,cand vei inceta sa mai speri ca ceva bun ti se va mai putea intampla,cand va fi aproape de-a se stinge flacara sperantei in tine,atunci vei intelege ca Dumnezeu exista si ca a existat dintotdeauna in sufletul tau.Nu-l poti vedea,caci il cauti cu ochii mintii,dar cand vei stii sa-l cauti cu ochii sufletului,ai sa-l gasesti asteptandu-te.Dumnezeu nu-si abandoneaza niciodata pe niciunul dintre fiii sai,ci ii asteapta pe fiecare dintre ei la rascrucile vietii.Unii il vedem...unii nu...Dar asta nu conteaza atata timp cat stim ca el incearca de fiecare data sa ne ajute sa gasim calea spre el.Sa nu te indoiesti niciodata de faptul ca ii pasa.El plange,sufera sau rade impreuna cu noi,dar ca sa ai privilegiul sa-l intalnesti,trebuie ca si tu sa inveti sa plangi sau sa te bucuri pentru si cu cei de langa tine.”
Trecusera mai bine de cincizeci de ani de cand maicuta lui ii spusese acele cuvinte,dar spatiul si timpul nu au intr-insele puterea de-a sterge intensitatea.Vorbele erau inca vii in inima lui,poate mai vii chiar decat fusesera atunci...
Isi ridica privirea spre cer si-i paru pentru o secunda ca vede tasnind din aburul norilor un zambet : cel al mamei lui.
„Dumnezeu ca si portita de iesire...Ori Dumnezeu ca si portita inspre Adevar...Daca pricepi ca El nu vede lumea cu-aceiasi ochi ca si ai tai,ai sa intelegi ca te iubeste intradevar ! Si nici o bucurie nu poate fi mai mare decat aceasta a simtirii dragostei si binecuvantarii Lui ! Atata timp cat nu avem,si nu se ridica din noi ceva sfant,ramanem saraciti de perfectiune...Avem nevoie de Dumnezeu !” striga el,in sfarsit,in gand.
Fericit,isi stranse degetele tremurande si contura in aer,cu dragoste si recunostinta,forma unei cruci.Vantul si timpul ii luara amprenta si,inaltand-o pe aripile lor,o dusera cu ei in eternitate.
Samuel se ridica si intra in casa.Rascoli dulapul din camera lui si gasi ascunsa intre haine cea de-a doua lui scrisoare pe care o adresase lui Dumnezeu.Lua plicul in mana si vru sa-l rupa cand zari scrisul tremurat al lui Tashi Tsering.Citi :
„Putin noroc,alaturi de putina stiinta,pot naste impreuna un miracol !”
Isi aminti aluzia calugarului referitoare la scrisoarea si rugamintile lui catre Dumnezeu.Atunci gandise ca era un miracol faptul ca Tashi cunostea toate acele lucruri despre el,acum izbucni in ras.Batranul i-o facuse.Stiuse de la inceput de scrisoare printr-un fenomen cat se putea de normal : o citise.Cu toate astea ii lasase mereu impresia unei perceptii paranormale.Acum stia si din ce cauza : „...pot naste un miracol !”
Asa cum intuise calugarul,acest miracol chiar avusese loc : se nascuse in el credinta.
-Nu trebuie sa fii sfant pentru a-l iubi pe Dumnezeu...
De aceasta data nu mai rupse scrisoarea pentru a o arunca,ci o pastra spre a-i aminti mereu de slabiciunea lui.O stranse la piept.Avea in ea acel fior al tradarii,dar si nevoia cautarii...Ii erau pe deplin straine acum,dar in acelasi timp acea hartie avea sa fie dovada palpabila si vie a unui om ce existase si ce astazi reusise sa se faca nevazut.
Precum un copil ce se mira la prima lui intalnire cu lumea,Samuel Speidel se aseza la masa si asternu pe hartie ultima lui rugaciune :

Scrisoare catre Dumnezeu

Draga Dumnezeu,
Sunt acelasi Samuel Speidel ce nu-ti da pace de ceva timp.Sunt acelasi si totusi sunt altul...
A trecut ceva vreme de cand ti-am scris ultima oara.A trecut timp si odata cu el a venit experienta,si odata cu ea a venit cunoasterea...
Probabil ca ar trebui sa-mi cer scuze.S-o fac ? Sa n-o fac ? Ce rost ar avea sa ma lamentez acum in fata ta cand te-am iubit,te-am tradat si am renunat la tine – mereu perfect constient de ceea ce faceam ?
Imi amintesc foarte bine de prima noastra intalnire.Am trait saizeci de ani uitand ca-ti datoram totul.Nu iti eram potrivnic,dar nici nu iti eram recunoscator.Ca multi dintre semenii mei ma cufundasem in moleseala victoriei,crezand ca eram singurul stapan al lumii mele.
Of,cat am gresit ! M-ai last totusi suficient timp ca sa pot sa inteleg.N-am facut-o.Am continuat sa savurez cu toata lacomia mirajul puterii mele.mi-am cladit in jur o cetate a sigurantei si am avut indrazneala de-a crede ca lumea aceasta a mea va dura vesnic.Izolat intre zidurile propriei satisfactii,nu cercetam si nici nu banuiam ce se afla dincolo de ele.M-ai lasat o vreme sa ratacesc multumit pe cararile iluziei si eu visam ca un nebun ca micul meu univers va dura.Uitam mai mereu ca nimic nu e vesnic si traiam sperand ca finalul este doar un punct aproape invizibil,departe de orizontul privirii noastre.N-as fi crezut niciodata,asa inconjurat de linistea ce ma inconjura ca sfarsitul imi putea fi atat de aproape.Si stii ce cred eu ca este cel mai tragic lucru care ni se poate intampla ? Sa ajungi sa mori,inconstient de faptul ca intradevar ti se intampla asta !
Trebuie ca eu ti-am fost drag de mi-ai dat sansa de-a intelege ca pierdeam timpul.abia acum vad cu alti ochi acea teribila zi in care am fost anuntat ca urma sa mor.Fara greseala aceea spiritul meu s-ar mai fi zbatut probabil multe alte vieti,incercand sa se recupereze...
Ca-n orice plan divin,viata mea de dupa acel moment s-a scurs asa cum trebuia si nici o greseala,nici un pas gresit nu s-a mai facut.
Mi-ai zbuciumat intai viata si trupul.M-ai invatat ca bogatia nu avea intr-insa puterea pe care i-o atribuisem eu,dandu-i atata importanta.Nici ea si nici frumusetea,comoditatea ori luxul nu puteau sa-mi ofere ceea ce era cu adevarat important.Am invatat astfel cat de lipsite de valoare puteau ele fi si cat non-sens era-n regretul meu c-aveam sa le pierd.
Mi-ai zbuciumat apoi inima.Am cunoscut iubirea pura,reusind sa trec peste aparenta formelor,absorbind esenta fondului.Iubirea a nascut in mine putin cate putin un cu totul alt om.N-am cunoscut prea bine adevarata valoare a sentimentelor pana in ziua in care mi-am pierdut iubita si prietenii.Astazi imi dau seama ca acesta fusese cel de-al doilea pas pe care il facusem spre desavarsirea destinului meu.
In urma ramasese un gol imens.Nefericirea ma facuse egoist si indaratnic si te-am judecat fara sa-mi dau seama ca urma in mod firesc un al treilea pas,cel din urma.Abia cand am trecut peste valoarea materiei si peste linistea iubirii,s-a mai zbuciumat in mine,o alta dimensiune,nebanuita pana atunci : spiritul.Dezbracat de vesmintele lumii din care fac parte,spiritul meu a razbit pana la suprafata.La inceput n-am prea inteles cine era si ce-si dorea,dar apoi a inceput prin a te cauta si in fiecare zi in care era mai aproape de tine inmugurea in mine constientizarea : acela care statuse ascuns in mine,la adapost de nevoia mea de Divinitate eram chiar Eu.
Acesta cred ca este cel mai inaltator dintre momentele mele.In mine,pentru mine,se zbatea credinta in Tine !
Nu stiu daca spiritul meu este fiinta sau nefiinta,dar ce stiu cu siguranta este ca el a pastrat mereu in consistenta lui nevoia de tine.Desi orice pas pe care-l faceam inainte imi scoatea in fata universuri noi si mii de intrebari,nu ma mai temeam sa-l fac caci simteam cum tu in recuperata-mi pierduta regasire ma vegheai si ca orice ratacire se indrepta mereu spre tine si-n felul acesta si spre mine.Nu am fost sigur,dar banuiam cu intreaga-mi fiinta un lucru : si chiar daca nu ar exista Dumnezeu cu regulile pe care numele si glorificarea lui ni le impune,ar exista totusi o forta fantastica,implementata chiar in substanta acestei iluzii.
Fie ca te neg,fie ca te ador,fie ca am clipe in care vreau sa te vand precum Iuda,fie ca-ti implor indurarea,fie ca mi-e mila,fie ca mi-e sila,ori ca ma inalt,ori ca decad – in toate aceste suisuri sau coborasuri existentiale,singura mea adevarata fiinta s-ar risipi ca pulberea daca nu ar fi fost atinsa de amprenta ta.
Fie ca te-ai nascut odata cu timpul,fie ca n-ai apucat a te naste inca in lumea ce eu o cunosc,dorinta din noi ca tu sa existi cu adevarat acolo,la granita cu nemarginirea face ca tu sa existi chiar si fara de tine,caci dupa cum am scris deja,chiar si daca n-ai fii ar sta-n aceasta superba iluzie a existentei tale unica noastra sansa de recuperare.Fara de tine sau fara de iluzia ori realitatea permanentei tale prezente,fara visul cel mai inaltator al gasirii tale,omul nu ar mai fi sau ar mai sta inca ascuns in salbatica ignoranta a instinctelor sale.
N-am sa te mint cum ca as crede orbeste in existenta ta,sau mai exact in acea cunoastere si intelegere a ta pretinsa de religiile lumii,dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca nici nu am sa pot nega faptul ca am avut senzatia ca ti-am perceput prezenta de-a lungul acestei mari calatorii pe care am parcurs-o.Poate ca asta a si fost motivul ce-a starnit in mine dorinta cea mai adanca pe care-am putut-o avea : aceea de-a te descoperi.
Ne-am regasit impreuna ! Cautandu-te pe tine,m-am redat pe tine mie si am aflat cum eram pana-n acea clipa : multumit ca om,dar atat de ratacit si de pierdut ca spirit...
S-a zguduit atunci in mine universul !
Judecasem cu-atata superficialitate,vorbind despre iluzia fiintei tale,uitand ca de fapt in felul acesta nu faceam altceva decat sa traiesc iluzia fiintei mele.Satul sa filtrez viata prin simturile fizice,am decis sa caut.Cautarea mi te-a redat.Tot acel timp te asteptasem sperand sa-ti intorci fata spre mine pentru a ma ajuta.N-am banuit nici o clipa ca tu erai in permanenta in preajma mea si ca ma vegheai.Doar in ziua in care mi-am descoperit propriul sine am regasit drumul spre tine...Cat fusese de simplu !
Iti multumesc acum pentru rabdarea cu care ai vegheat vulnerabilitatea sinelui meu.S-ar fi risipit de mult daca nu l-ai fi sprijinit.Nu ar fi fost pacat ?
Cu foarte multa vreme in urma ai suflat in ciudata forma a taranei si i-ai dat astfel viata lui Adam.Noi toti ceilalti de dupa el,suntem in felul acesta,in cea mai pura forma a spiritului nostru o farama din tine,o farama de Divinitate...
Am stiut dintotdeauna ca asa e : fiecare suflet are,trebuie ca are intr-insul ceva dumnezeiesc.


EPILOG :

Samuel Speidel a mai trait inca multi ani dupa aceea.
In 1972 el s-a intors atat in India,cat si in Anglia,reusind sa lichideze in cateva luni toate proprietatile sale.Cu imensa suma obtinuta in felul acesta s-a intors in Tibet si-a donat-o celor aflati in nevoie.
In 1974 cu sprijinul lui financiar s-au finalizat lucrarile la constructia unei mici capele in incinta noului penitenciar din satul Shol.Ea mai reprezinta pentru localnici si astazi ceea ce insemnase la momentul ridicarii sale : mesajul credintei lui Tashi Tsering ce n-a incetat nicicand a crede-n existenta indubitabila a unei ultime farame de umanitate chiar si in cel mai chinuit dintre suflete.Pentru asta si pentru prietenia pe care i-o aratase,Samuel a hotarat sa puna numele lui acelei capele.
Mister Speidel a ramas alaturi de Tirumala,Kim si Ling in modesta casa a calugarului,unde cei doi au continuat impreuna munca de recuperare a umanitatii.
Samuel Speidel a murit in anul 1987 in varsta de optzeci de ani,in mijlocul saraciei pe care si-o alesese singur,dar cu sufletul mai imbogatit ca niciodata de cel mai pretios castig al vietii sale : moartea nu-l mai inspaimanta.


SFARSIT

ANTOANELA – ELENA SUCIU
02 Decembrie 2003.