A nins toată noaptea și prin stratul subțire de zăpadă încă se mai vedeau frunzele putrezite ca niște bandaje îmbibate cu tinctură de iod desprinse de pe un bolnav.

Cîteodată moartea rezumă un om în cele mai suprinzătoare cuvinte.

La noi în cartier se moare rar. Dacă te încălzește cu ceva ai putea crede că cele patru biserici care înconjoară cartierul fac un zid care nu lasă moartea să intre.

Primul care s-a dus a fost vecinul de la 17. Săracul țigan a pătimit crunt pînă să dea în primire. Cînd nu era la pește își bătea tot timpul nevasta unguroaică apoi își făcea de lucru la motocicleta din uscătorul de la parterul blocului. Spre sfîrșit doctorii l-au operat la gît și mai respira printr-un tub.

Apoi s-a dus tatăl lui Petruț. În trei luni l-a terminat cancerul osos.

Durerea și coerența n-au făcut niciodată casă bună.

Pe doamna Enoiu am cunscut-o la magazin la doamna Lilica. Nimeni nu-i știa numele mic dar toți îi spuneau doamna Enoiu. Într-o seară Lilica îmi spusese că în cartier e un vecin abonat al ziarului nemulțumit. Nu mi-am bătut prea mult capul pentru că de ăștia aveam o mulțime. Unii mă luau la rost de ce nu publicăm rețete culinare alții de ce nu dăm top 20 MTV. Într-o zi cînd am crezut că m-am integrat în viața socială a cartierului m-am întîlnit la magazin cu doamna Enoiu. Era trecută de 70 și mergea șchopătînd sprijintă într-un baston. Vrînd nevrînd a trebuit să-i ascult nemulțumirile. Era cadru didactic auzise că maică-mea e o profesoară tare și atuul care m-a convins a fost acela că fusese învățătoarea șefului.
Măi Emilică da voi la ziar la rubrica sport de ce nu dați și programul din Formula 1?
Da pentru ce vă trebuie? Pentru soțul dumneavoastră? Lilica îmi spusese demult că soțul ei suferise trei atacuri cerebrale și ieșea rar din casă. De fapt amîndoi ieșeau rar din casă. La plata facturilor și la cumpărături. De cînd Lilica își luase aparat de ăla care permitea plata oricărei facturi nu mai mergeau în centru la poștă. Veneau direct la magazin. Soțul ei venea rar la cumpărături. Scotea din sacoșă un borcan de sticlă și cerea întotdeauna 250 de grame de smîntînă. Atît. Uneori se întorcea repede cu fața spre ușă să nu-i vadă Lilica mucii curgînd și pe care îi ștergea greu din cauza paraliziei.

Nu dom'le. Îmi trebuie mie. Þin cu Alonso. Înainte țineam cu Schumacher dar s-a retras. Și duminica nu știu pe ce post să urmăresc cursele și nici la ce oră.

A nins toată noaptea dar la fereastra doamnei Enoiu se vedeau lumînările arzînd ca niște bandaje îmbibate cu tinctură de iod.

De atunci ne vedeam cam o dată la trei zile în magazin. Stătea cîte o jumătate de oră să-și mai clătească creierul după cum zicea. Ne povestea cum a căzut soțul ei la ghișeu la Eon Gaz și l-au dus la spital. Eu îi povesteam ce-am scris în ziarul de mîine. Mirosea întotdeauna a bătrîn și a toporași. Cînd ajungeam înaintea ei îmi spunea: iar mi-ai luat-o înainte. Cînd ajungeam după ea îmi spunea: iar mă urmărești.

Venisem la magazin să-mi achit datoriile de pe condicuță care cam începuseră s-o ia razna ca pulsul unui hipertensiv. Doamne ce bine prind banii ăștia zice Lilica. Tocmai a murit soțul doamnei Enoiu. Brusc mi-a trecut prin cap oare a aflat și Alonso? Sau dacă se va ține o cursă omagială în semn de solidaritate.

Cînd a intrat în magazin doamna învățătoare era sprijinită de doi foști elevi. N-am știut niciodată cum să reacționez. Iar mi-ai luat-o înainte îmi spune. Vocea ei mi se părea zgomotul unui tren care se îndepărtează.
Lilica tu le știi pe toate. Cum se procedează? Ce trebuie să cumpăr? Pentru pomeni: 20 de sandvișuri cu cîte o felie de brînză o felie de salam și una de kaiser. O sută de monede de cinci bani pentru pus la prosoape și 35 de colăcei.

Și vămile trebuie plătite. Și să fiți în biserică să citească preotul stîlpii. Cînd mori se întîmplă mai multe lucruri decît ți s-au întîmplat vreodată în viață. Oamenii apar de nicăieri și dacă ai putea să-i vezi te-ai cruci. Toată viața ai numărat oamenii pe degete și acum o mare de oameni vine să-și ia rămas bun de la o mînă de om.

A nins toată noaptea și eu mă gîndeam la bandajele îmbibate cu tinctură de iod cu care era oblojit soțul doamnei Enoiu. Și toată viața i-o rezumi la o bucată de pîine.

L-au internat cu o seară înainte dar cînd am văzut că fiu-miu nu dă nici un semn de viață am știut. Măcar să nu fi făcut atît mîncare. Și am făcut atîta mîncare pentru cînd vine acasă. Și-acu' trebuie s-o arunc.