poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 993 .



Omul care se credea balansoar
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danrec ]

2009-10-26  |     | 



Rafale reci de ploaie biciuiesc stîlpii de lemn ai terasei. Crengile nucului trosnesc sinistru, se vaită și lovesc streașina care răsună înfundat, ca un gong ruginit. Un vînt înghețat dinspre nord-est a zgîlțîit toată noaptea copacii, spulberînd frunzele uscate și măturînd praful verii de pe străzile pustii.
Casa bătrînească, joasă, cu ziduri groase, cu ferestre în patru ocheți, e învăluită în beznă. Doar un bec palid din verandă decupează rotocoale galbene de lumină în întuneric.
-Ionele, ce faci? Nu ți-e frig?
Ionel continuă să se legene în penumbră, fără să-mi răspundă.
-A venit devreme toamna anu’ ăsta...Uite, nucul și-a pierdut toate frunzele!
Mogîldeața mișcătoare se oprește o clipă din pendularea ei tăcută.
-Nucul?
-Da, nucul...da’ și plopii și castanii și stejarii...
-Stejarul e copac fain, esență tare, nu putrezește în apă! Crește atît în zonele de cîmpie cît și la munte pînă la altitudinea de 1500-1800 de metri....
-Ce faci afară la ora asta? Îl întreb.
-Nimic, ce să fac...m-au uitat pe terasă aseară!
-Cine te-a uitat?
-Ei, toți...nevastă-mea, copiii......Vin, se așează în poala mea, se hîțînă puțin și-apoi pleacă... nu le pasă de mine nici cît de un mîț rebegit!
-Nu ți-e frig? încerc să-i distrag atenția.
-Nu, de ce? Mai bine du-te în atelier și adu niște șmirghel să-mi dau pe la îmbinări că mi-au cam mucegăit!
Auzindu-ne vocile, Florica deschide ușa și iasă din casă. E nepieptănată și îmbrăcată într-un halat gros de molton în carouri roș-negre. Cearcăne întunecate, adînci i se lățesc pe tot obrazul, iar ochii îi sunt umezi de lacrimi.
-Hai Nelule în casă, că-i trecut de miezul nopții!
Ionel nu o aude și-și continuă expunerea pe teme forestiere.
-Stejarul are un ritm de creștere foarte lent, dar fibra dură și rezistentă...e folosit în construcții, pentru piloni și grinzi, dar și în industria mobilei sau ca traverse de cale ferată...
Îl apucăm fără menajamente și-l tîrîm înăuntru. Georgel, băiatul cel mare, ciufulit, palid, desculț, într-o pijama albastră, decolorată de spălat și prea scurtă pentru membrele lui lungi și subțirele, se ițește de după o ușă.
-Iar îi e rău lui tati?
-Puțin..da’ îi trece imediat...du-te și te culcă! îi răspund prompt și el se execută.
Îl așezăm pe Ionel în camera de zi, lîngă sobă, iar el își reia pendularea, bolborosind ceva despre lignină, utilizarea celulozei și industria hîrtiei.
-Să fac o cafea? mă întrebă Florica.
Trecem în bucătăria spațioasă, cu mobilă frumoasă, rustică și funcțională, croită toată de mîna lui Ionel. Femeia pune ibricul cu apă pe-un ochi pîlpîitor de aragaz, iar cînd dă în clocot, presară una cîte una șase lingurițe de cafea. Rafalele de ploaie s-au rărit și ziua se arată timidă, cenușie prin perdeaua de ceață. În vecini se aud uși trîntite, voci înfundate, iar un cîine începe să hămăie enervant.
Florica toarnă cafeaua aburindă în două cești frumoase, din porțelan cu floricele mărunte, albastre și așează în dreptul meu pe masă, o scrumieră grea, de bronz, cu capete de cai în relief. Îmi aprind prima țigare a zilei și sorb o gură din lichidul amar și fierbinte.
Fiori reci de nesomn îmi străbat oasele și mă copleșesc gînduri banale : trebuie să-mi duc copilul la școală, apoi să alerg la slujbă, la întoarcere să trec prin piață ca să cumpăr gogoșari și mai ales să nu uit să-i telefonez mamei, care e plecată la băi pentru tratament.
-Nu știu ce să fac, să chem iar doctorul?
Vocea obosită a Floricăi mă smulge din grijile mele cotidiene, nu știu ce să-i răspund.
-Poate ar fi bine să-l vadă, să nu se întîmple ceva mai rău...
-Ultima dată cînd a venit, mi-a spus că ar trebui să-l internez, să-i facă noi investigații, dar știi cum e el, nu-i plac spitalele și nici doctorii!
O aprob, îl știu bine pe Ionel, de fapt îl cunosc de cînd eram amîndoi în clasa I. Părinții mei se mutaseră de curînd pe strada unde locuia cu ai lui și cum era singurul copil de vîrsta mea, mergeam împreună la școala din cartier, aflată la două-trei străzi depărtare, purtînd ghiozdanele grele în spinare, ca doi măgăruși cu samarul încărcat.
După ce-mi terminam lecțiile dădeam fuga la el. Îmi plăcea casa lor, era mai largă decît a noastră și avea o curte primitoare, cu iarbă deasă în care băteam mingea sau ne jucam de-a cowboy-i și indienii.
După ce am crescut, ne-am mai îndepărtat. Eu am terminat liceul și am intrat la facultate, Ionel mulțumindu-se doar cu zece clase și școala profesională. Avea o meserie bună, era tîmplar de mobilă, dar croia și binale, garduri sau căpriori pentru acoperiș. În curte își amenajase un atelier unde lucra după ce venea de la slujbă și cîștiga binișor.
Cartierul în care locuim e unul mărginaș, cu străzi liniștite, casele sunt mărunte, fără etaj, dar curate și bine întreținute, cu trandafiri plantați lîngă ostrețe și bolți de viță de vie arcuite peste curți. Cei care trăiesc aici se cunosc de generații, e absolut normal pentru ei, ca atunci cînd unui vecin i se face rău în miezul nopții, să te scoli și să-l duci la spital, în loc să chemi salvarea. Ionel era și el un ins săritor și priceput la toate: altoia pomii fructiferi, ridica garduri din plasă de sîrmă, așeza cîte o țiglă aruncată de vînt, turna dale de beton sau croia grinzi noi la cîte-un acoperiș vechi. Cînd ai mei s-au hotărît să extindă casa, Ionel s-a oferit să ne ajute și-n două săptămîni a ridicat zidurile, le-a tencuit și a montat faianță nouă în baie.
Necazurile lui au început cînd a plecat în armată. Nu din cauză că nu s-ar fi putut adapta la viața din cazarmă, nu, o ducea bine și acolo, în loc să facă instrucție, se ocupa tot de tîmplărie, făcea lambriuri sau repara mobila veche a ofițerilor. Nenorocirea a venit odată cu moartea lui taică-su. Bătrînul mai avusese un infarct, chiar eu l-am dus cu Dacia mea la spital cînd i-a venit rău, dar medicii nu l-au mai putut ajuta. Ionel a primit o permisie ca să vină la înmormîntare, era prin decembrie și se lăsase un ger năprasnic, încît groparilor le-a trebuit o jumătate de zi ca să sape groapa. La înmormîntare venise jumătate de cartier, taică-su fusese un om săritor și bun la toate, lumea îl cunoștea din tinerețe.
Deși avea învoire 3 zile, imprevizibilul l- a făcut pe Ionel să întîrzie la apel. Se stîrnise un viscol năprasnic și trenurile nu circulau, astfel că a ajuns de-abia după o săptămînă în cazarmă. În loc să-i dea cîteva zile de arest, așa cum se proceda îndeobște în astfel de situații, un căpitan zelos i-a ordonat să-și ia arma, casca și tot echipamentul și a început să facă instrucție de front cu el în curtea unității, pe un ger de crăpau lemnele. Deși era un băiat voinic, a doua zi a făcut febră și se plîngea de dureri mari de cap. La infirmerie, un stagiar deabia ieșit de pe băncile facultății i-a pus diagnosticul de viroză respiratorie și l-a pus să stea în pat o săptămînă. După trei zile, în care primi doar cîteva antinevralgice, durerile fiind de neîndurat l-au trimis la spitalul militar. Acolo un specialist i-a stabilit diagnosticul de meningită infecțioasă și după alte trei zile l-au externat și l-au returnat la regiment. Căpitanul care-l obligase să poarte casca de oțel direct pe țeastă la - 30⁰ C l-a scos la raport pentru insubordonare. Deabia cînd leșină în fața plutonului, comandantul se gîndi să-l trimită înapoi la spital. Deși medicii nu-i dădeau mari șanse de supraviețuire, iar săraca maică-sa se pregătea din nou de înmormîntare, după o comă de două săptămîni, Ionel s-a trezit totuși la viață. Ca să mușamalizeze treaba l-au reformat repede și l-au trimis acasă.
Era de nerecunoscut: slăbise vreo 20 de kg, era palid ca o lumînare de priveghi, avea ochii stinși și un aer năuc. Un tremur ușor îi clătina capul, iar mîinile i se crispau spasmodic. Pînă-n vară își reveni însă vizibil și ne vesti tuturor logodna cu Florica. O cunoșteam bine și pe ea, locuia în același cartier, fusese dintotdeauna o fată cuminte, liniștită și harnică, exact genul de nevastă de care avea el nevoie. Pentru că purta încă doliu, făcură o nuntă modestă, doar rudele și cîțiva cunoscuți. Bineînțeles că am fost invitat și eu, iar după tradiționala urare „casă de piatră” am pus pe masă un plic cu o mie de lei. Ionel a vrut să refuze darul, dar i-am spus că mă voi supăra și nu voi veni la botez, pentru că evident acesta fusese unul din motivele grabei, mireasa era gravidă.
Părea că lucrurile intraseră din nou în normalitate, după doi ani li se născu și al doilea copil, dar Ionel îmi spuse cu fereală că se simțea foarte obosit și avea des dureri de cap. Florica îl duse la medici, își cheltuiră toate economiile pe tratamente și investigații, dar fără niciun rezultat. Atunci se procopsi cu ticul legănatului, ori de cîte ori îl apucau migrenele începea să se balanseze , de parcă mișcarea aceea absurdă, de înainte-napoi, îi limpezea creierul de durere.
Toamna trecută, după ce culesesem strugurii, ca de obicei, întîi cei din via mea, apoi cei din curtea lui, așezați în fața unui pahar de tescovină, îmi spuse, legănîndu-se , ca de obicei cînd era obosit, cu scaunul proptit pe două picioare:
-Știi la ce m-am gîndit în ultima vreme? Că teoria reîncarnării e greșită: într-o viață anterioară oamenii n-au fost șoareci, capre, șerpi, napoleoni sau cleopatre, au fost pur și simplu niște mobile ieșite din mîna Creatorului!
Credeam că glumește sau se amețise de la rachiul aspru, dublu distilat, dar el a continuă:
-Uite, de pildă tu ai fost o bibliotecă: mare, frumoasă cu furnir de abanos și plină de cărți...
-Iar tu? Un dulap cu trei uși...o masă de bucătărie?
-Nu...un balansoar, un balansoar simplu din lemn de nuc, bine încleiat!
Am încercat să deturnez discuția spre glumă și i-am spus:
-Dacă te aude Florica, te pune în dormitor și se hîțînă în poala ta toată ziua, pînă te descleiezi!
A rîs scurt și a continuat:
-Doar ție am încredere să-ți spun: tot mai des îmi amorțesc mîinile și simt că parcă mi se transformă în două bucăți de lemn!
I-am privit antebrațele slabe dar puternice, cu mușchii reliefați sub pielea uscată și am remarcat un tremur care-i străbătea continuu membrele.
-Poate ar trebui să te vadă un medic priceput!
A dat din umeri și a apucat un ciocan pe care-l uitase pe masă, cînd meșterise ceva la teascul de struguri.
-Uite, nu simt nicio durere, darcă aș fi din lemn!
Am privit îngrozit cum ciocanul îi lovește în plin carnea, iar el nu schițează nici cea mai mică reacție de durere.
-Vezi, nu simt nimic...absolut nimic, parcă aș fi o bucată de nuc zdravăn!
Am plecat promițîndu-i că nu-i voi spune nimic Floricăi, dar peste alte două săptămîni într-o dupăamiază, cînd tocmai sosisem de la slujbă, a sunat chiar ea, plină de lacrimi, la ușa mea. Ionel se purta din ce în ce mai ciudat, nu mîncase, nu băuse nici apă de două zile și nu se mai oprea din legănat. Cu multă greutate l-am convins să se urce în mașina mea și l-am dus la spital.
De-atunci existența lui pendulează nehotărîtă între două limite. Cînd nevastă-sa reușește să-l detemine să ia medicamentele prescrise, mănîncă, doarme, mai meșterește cîte ceva prin atelier, discută firesc cu ai lui sau cu vecinii, mă rog se poartă aparent normal. Sunt însă momente în care e rupt de realitate, refuză să înghită hapurile, stă pe vine într-o poziție nefirească și nu face altceva decît să se legene neîntrerupt, zi și noapte.
L-am văzut de cîteva ori în starea aceea disperată. În mod inexplicabil, am reușit să-l fac să vorbească. Am strigat tare:
-Ionele, stop joc!
S-a oprit pentru cîteva secunde și m-a privit cu o privire fixă, de ins rătăcit în jungla existenței.
-Uite Mihai, sunt un balansoar...un balansoar de nuc bine încleiat!
Nu am știut ce să-i mai răspund, iar el și-a reluat mișcarea de pendulare, absent la orice se petrecea în jurul său.
Cu gîndul la kilogramele de gogoșari de pe lista de cumpărături, am sorbit ultima înghițitură de cafea din ceașcă. În prag, m-am răsucit și i-am spus încă o dată Floricăi:
-Da, ar fi bine să chemi doctorul!
În timp ce pășeam pe alee, printre frunzele veștede, mototolite de ploaie, aruncate de vînt printre dalele de beton, simțeam disperarea ei nemăsurată, apăsîndu-mi invizibilă umerii și mă copleșea cu furie sentimentul că-s neputincios să o ajut cu adevărat.
Peste trei zile m-au trezit sirenele mașinilor de pompieri. Florica și cei doi băieți reușiseră să fugă din casă. Cînd am ajuns în stradă, furtunurile de apă spulberau trîmbe de fum negru și jerbe de scîntei din acoperișul cuprins de flăcări. Acoperișul de lemn ardea în pălălăi înalte ,geamurile plesneau sec, focul se întinse cu iuțeală în jos, îmbrățișînd zidurile. I-am strigat ofițerului care dădea ordine scurte subordonaților săi, că în casă rămăsese un om, dar acesta mi-a replicat că nu dă voie nimănui să-și riște inutil viața. N-am reușit să intrăm decît după ce grinzile acoperișului se prăbușiseră, iar incendiul a fost stins. L-am găsit pe Ionel lîngă soba dărîmată, într-un morman de resturi fumegînde. Scheletul său carbonizat, chircit, luase macabra formă a unui balansoar ars.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!