Eram atent la imaginea pe care o vedeam. Îmi plăcea să văd cum inima îmi bătea în ochi. O tensiune simplă a inimii care se transmitea în ochi. Eram fascinat de incapacitatea mea de a îmi controla părțile corpului. Devenea o obsesie. Oare la bătrânețe o să mai fiu stresat că nu pot să îmi controlez un braț sau un tic? Părea o perspectivă groaznică. Ce plăcut ar fi acum să privesc chipul ei, cu ochii plini de pulsul inimii, cu inima liniștită cum era odată. Am închis ochii, de data asta să ascult interiorul și inima mea care fugea nebună, închizând uși negre. Se auzeau pași cu frică și întunericul întruchipat în imagini de umbră.
- Ai crezut că vei scăpa de gânduri și întrebări din lumea reală?
Mici înțepături dureroase apăreau clipă de clipă. Calup de gelozii cu gânduri împrăștiate. De ce suntem atât de legați de lumea asta reală? Doar ți-am promis că te voi găsi în toate celelalte lumi și atunci v-om sfârși împreună. Ciudat cuvântul ăsta „sfârși” pus aici, chiar la început.
Am un grafic al iubirii reale în minte. Nu încerca să te înscrii pe el. E iubirea lor, a oamenilor normali. E iubirea pe care o căutăm și nu o putem avea într-o viață. Eu voi muri într-o zi, și cu mine va muri iubirea... da ... iubirea. Tu ce vei simți atunci? Poate o să simți cum mintea mea spune pentru ultima dată „Te iubesc!”, așa cum spuneam odată, și te făceam să scoți tot aerul din tine într-un oftat plin de bătăi de inimă. Poate o să simți cum mori și tu în interior, odată cu mine și cu iubirea mea.
Atunci o să fi geloasă. Eu o să fiu cu cealaltă iubită a mea, Moartea, iar tu o să rămâi cu Viața. Poate că gelozia te va convinge să omori Moartea, și să vi lângă mine. Visul unui suflet pierdut în iubire. Visul unei perfecte despărțiri de viață.
- De ce ai gânduri atât de negre?
E ca și cum aș picta un tablou, cu culori cât mai închise, în care pun cu grijă și multă trudă o picătură din ce vreau să vezi. Toți văd culorile închise din tablou și se întristează. Toți cred că picătura de alb este o greșeală. Tu ești singura care ai în mâna o pereche de ochelari cu dioptrii de iubire mioapă, același model cu ai mei, și care vede singura picătură de alb, singura picătură de speranță, care te reprezintă numai pe tine.
- Acum simți mâna mea, sau o altă încrengătură de gânduri și vise îndoilenice?
Într-adevăr, mâna ta mă poartă spre gânduri de vis, spre atingeri obscene tăiate pe un altar plin de sânge și interdicții. Vreau să nu mai stau aici, în lumea asta, să mai tai frumusețea realității cu filozofii despre iubire perfectă. Vreau ca mâna ta să îmi atingă fața, să ridice firele aspre de păr cu grijă, să alunece peste ele, să mă aducă înapoi lângă tine, să mă faci să mă simt bărbat, ocrotit și adorat. Atunci aș grăbi cu gândul toți muncitorii, clone din mine, care îți construiesc statuia pentru ofrande, spunându-le să grăbească construcția, că în curând îți voi construi alta.
- La ce bun atâtea statui?
Statui? Sunt simbolul adorării mele. Vreau să știu că dincolo de vălul sub care îți ascunzi iubirea tu ai mii de muncitori care îmi construiesc statuie, așa cum fac eu. Nu trebuie să văd ce fac ei, pentru că te vei simți descoperită, nudă, fără arme cu care să îmi faci inima să tresară...dar asta doar tu crezi.

Cei doi stăteau pe o plajă plină de nisip cald și priveau cerul. Mâinile lor se uneau în cădură și vise. Așteptau vasul cu vise să îi ducă la locul perfect, în visul perfect...