Capitolul I


Tăcerea îl înconjoară, îl încălzește, îl bucură. Îmbrățișarea umbrelor dense îi deschide larg ochii. Nu vede unde se află chiar dacă ai săi vii iriși pot străpunge valurile beznei depline din adâncurile grotelor lui Nox și din prăpastia eternei Gra’yin. Știe că nu doarme. Nu a dormit de când s-a născut, iar fericitul, sau blestematul eveniment, depinde cine îl invocă, a avut loc cu multe cicluri în urmă. Aproape că nimeni nu le mai ținea pe răboj. Cel puțin lui nici nu-i păsa când anume se născuse.
Și bezna asta nesuferită ! Constată apoi că era legat la ochi. Îndepărtă enervat eșarfa și lumina albastră a celor trei aștri din sistem, stelele Raddix, Auris și Vasta îi încolți un zâmbet de bun găsit pe marginea buzelor.
Își aminti imediat că trebuia să-și perfecționeze simțurile în vederea testului suprem la care genealogia sa monarhală îl va obliga într-un viitor deloc distant.
– Voi trece de obstacolele acelea și fără să mă torturez în prealabil cu exerciții, își spuse el cu voce tare, iar melosul glasului serafic o aduse în stânga sa pe Driana.
– M-ai chemat ? – vru ea să știe cu o tresăltare incontrolabilă în timbrul vocii.
– Nu, nu, vorbeam singur, surâse el amuzat de propriile-i puteri. Nu pot înțelege, deși s-ar zice că e un paradox ca eu să nu pătrund sensurile, de ce am nevoie de o rafinare a simțurilor când știu aproape tot ceea ce am nevoie să știu. Când știu despre univers lucruri ce altora le vor fi negate pentru eternitate. Sunt un zeu. Mai mult decât un zeu !
– Ești, încuviință suava făptură feminină.
– Cât de puternici îmi vor fi oponenții dacă statutul meu actual nu este de ajuns ?
– Nu pot ști un asemenea răspuns, dar cei ce au înființat legea asta nu pot fi considerați depășiți, fiindcă, nu trebuie să-ți amintesc eu, Adevărul este unic și transcendent. Numai cei ce au viață se pot, sau nu, schimba.
– Da, presupun că ai dreptate.
– Doar de asta sunt aici, pentru a te susține înainte de a pleca spre destinul tău.
– Oare destinul meu este să revin învingător ? Încununat fiind de confirmarea statutului meu și să-mi mențin specia la actualul nivel al existenței ? Nu astfel au făcut toți cei ce-au pășit pe-această cale înaintea-mi ?
– Nu cunosc amănunte de acest gen. Exist doar acum, doar pentru tine.
– Voi reveni învingător și voi urma pe tron patriarhului meu. E destinul !
– Până atunci, vrei să afli câte ceva despre posibilele destinații către care ai putea zbura ?
Zeul răspunse mișcându-și pe verticală capul, iar muza se porni pe descrieri.



Massach Yessoz este moștenitorul tronului clanului Sexaq quors, spița guvernatoare a culturii Maddianix. Făuritori de profeți și magi pentru toate speciile inteligente din univers, Maddianix sunt o civilizație criptică de mistici arhaici. Datând dinaintea oricărei structuri sociale evoluate în curentul univers, sistemul lor își bazează funcționarea pe legi elementare, nescrise, dar mai puternice decât toate celelalte laolaltă.
Organizarea lor ierarhică este dată de linia genetică, iar sistemul social este fracționat în clanuri, caste și triburi, cu Sexaq quors în vârful piramidei. Fiecare dintre celulele divizionare este condusă de câte un mare preot sau mag, în timp ce unitatea de la apex aparține familiei Massach dintotdeauna.
Ritualurile sacre sunt exersate de viitorii magi și profeți ai nenumăratelor civilizații evoluate cu intensitatea unor obsesii înainte de a primi binecuvântarea Marelui Preot Massach.
Dar în univers nu au mai zburat de ceva vreme magi și profeți trimiși de Maddianix. Puterile marelui preot se diminuează gradual, tradiționalismul punându-și amprenta pe existența arhaicilor civilizatori și spiritualizatori. E vremea ca moștenitorul tronului să plece în voiajul de inițiere, pe calea probării meritului său, a confirmării.
Îndată ce va reveni încununat de laurii victoriei asupra testului esențial, Massach Yessoz avea să fie uns și încoronat noul mare preot Maddianix, iar ciclul se putea reinițializa, în zorii unei noi ere.
Rata de succes a probei de confirmare era impecabilă, niciunul dintre precursorii săi neavând dificultăți în a-și asigura vrednicia tronului. Urmările unui eșec nu erau câtuși de puțin neglijabile, întrucât cultura Maddianix depindea literalmente de reușita moștenitorului unic.
De la încercarea patriarhului său, petrecută înaintea nașterii actualei generații ce viețuia pe Skaagen 7, în vremuri imemoriale, unii profeți răsăriți în sânul clanului conducător, au prorocit un sfârșit iminent spiței lor, însă vorbele le-au fost tăinuite de marele preot și de scribul curții; temerile acestora erau ca nu cumva următorul moștenitor, aflând de sumbrele profeții să fie distras de gândul că el ar putea fi veriga coruptă și implicit artizanul pieirii celei mai vechi societăți inteligente.
Timpul era aproape.



Strălucirea celor trei aștri principali ai sistemului Omega Dex, în care Skaagen 7 era cea de pe urmă sferă, unica purtătoare de viață, îl încânta pe viitorul lider al clanului Sexaq quors. De pe înălțimile amețitoare ale stâncii Pallis, departe de palatul în care avea să guverneze în scurt decurs, zeul surâdea globurilor turcoaz din înalt. Triunghiul pe care acestea îl alcătuiau arunca o lumină difuză, albăstrie, întregii planete. Megastele cu spectre de absorbție a heliului, triada radia o luminescență albastră. Astfel că întreaga lume Skaagen era una albastră înainte de orice altceva. Domina un sentiment crepuscular, o strălucire precum cea a lunii pline. Dar ochii mari, cu iriși puternic irizați ai moștenitorului, vedeau lucrurile în culori adevărate, în nuanțe perceptibile și ființelor inferioare din sistemul solar – aflat în aceeași galaxie, iar ca bonus, ca atribut al statutului său special de mag și viitor mare preot deopotrivă, simțul vizual putea pătrunde și în ariile rezervate lungimilor de undă infra și ultra, distingând culori de neînchipuit dincolo de violet și sub roșu.
Era dotat, din punct de vedere genetic, cu toate atuurile necesare îndeplinirii cu brio a misiunii ce îi va fi fost oficial încredințată de un mag coborât din stele, un mag ce nu-și avea obârșia în lumea aceasta, anume creată.
Și iată că o rază de lumină trecu pe lângă discurile incandescente ale stelelor aflate foarte aproape de zenit, săgetă secera lunii Maia, întrupânduse alături de el, pe platoul neted al coloanei de granit adânc pierdută în largul mării.
Un chip alb și luminos avea arătarea ce descinsese dintre aștri. Capul său era ascuns de gluga robei negre ce părea a levita dimprejurul trupului pe care îl disimula, purta însemnele grafice ale clanului angelic Ducis, iar în ochii vii ai nălucirii, Massach Yessoz citi importanță, profunzime, autoritate.
– Sunt Arcis, din clanul Novus Orator al Ducis, se prezentă acesta, tunetul căzând aproape.
Zeul, moștenitorul, se prăvăli pe granitul cald, sărat de aerul mării. Își acoperi chipul serafic cu palmele sale mari, iar sublimele aripi penate și le întinse perpendicular cu trupul, în semn de prosternare.
– Ridică-te, mare preot al Sexaq quors, al Maddianix ! – îi vorbi într-un ton amical, în contrast cu prezentarea dinainte, celesta apariție.
– Nu sunt eu marele preot, vorbi Massach stins, fără a urma îndemnul îngerului.
– Ridică-te și ascultă-mi cuvintele cu demnitatea unei ființe în care creatorul a investit încredere și fantezie !
Zeul se ridică spășit, fâlfâindu-și aripile de două ori, în succesiune rapidă, apoi strângându-le pe lângă trup. Îi zise îngerului, privind în acele fără de fund mări albastre:
– Eu sunt Massach Yessoz, moștenitorul tronului Sexaq quors al Maddianix. Doar după ce voi trece de încercarea ce-mi va fi revelată curând voi fi încoronat și uns pe tron.
– Și anume, care este acea încercare ? – deveni Arcis curios, deși ironia glasului nu-i fu străină zeului înaripat; acesta îl întrebă, ridicând surâzător o sprânceană:
– De-asta ești aici ? Tu îmi vei testa limitele și aptitudinile ?
– Nicidecum ! – se amuză Arcis, îndepărtându-și gluga de pe capul fără de păr. Eu sunt abia mesagerul. În mine stă responsabilitatea identificării, a revelației acestei încercări pentru cei ce vor merge să o înfrunte.
Massach se gândi pentru o clipă dacă să-l întrebe pe înger ce șanse are, dar găsi o asemenea idee drept necuviincioasă, mai ales că, fără îndoială acesta fie nu cunoaște răspunsul, fie nu s-ar arăta dispus a-l împărtăși cu el.
– Nu, nici nu cunosc deznodământul testului și nici dacă l-aș ști nu aș avea dezlegare a ți-l dezvălui, îl surprinse mesagerul cu o replică ce-i conferea și mai multă aură divină.
– Îmi citești gândurile. Nu o mai face ! – exclamă amenințător zeul înaripat.
– Am încredere, totuși, că voi fi prezent la mir-ungerea ta pe tron, zise îngerul făcând abstracție de indexul mâinii stângi pe care Massach îl întinsese către el
– Așadar, unde trebuie să zbor și ce trebuie să fac acolo ? – grăbi moștenitorul ritmul.
– Mă bucur că știi să impui autoritate, vei avea nevoie de asta din destul. Sper să nu fii doar arogant, ci să fii într-adevăr atât de bine înzestrat și condiționat precum te consideri.
– Nu sunt arogant, doar mă pregătesc pentru ceea ce îmi vei da tu de făcut de când mă știu pe lume. Nu pot să nu fiu pregătit dacă doar pentru asta am trăit.
– Știi, s-ar putea ca antrenamentul tău intensiv să nu aibă nicio însemnătate acolo unde te voi trimite eu, îi zise îngerul într-o notă superioară. Nu există un mod de instrucție pentru acest tip de încercare. Poate numai de-asta sunt convins în afirmația că singurul motiv ce nu anulează importanța antrenamentelor în toate aceste cicluri este întărirea psihicului, a determinării tale.
– Dacă nu știi cum mă voi descurca, ceea ce nu știi, pentru că nu ești un profet, cum poți ști că nu-mi vor folosi aptitudinile deprinse prin exercițiu ?
– Bine, atunci spune-mi tu ce simțuri și ce cunoștințe vei folosi pentru a ajunge pe creasta Altaira, acolo unde apune luna Innera !? – îl ațâță mesagerul celest.
– Doar aripile. Voi zbura ca vântul și ca gândul ! – exclamă exuberant zeul înaripat, întinzându-și penatele aripi către înaltul cerului, fâlfâindu-le energic, dar rămânând cu picioarele pe granitul roșu al rocii Pallis.
– De acord, încuviință îngerul. Și, pentru a rămâne acolo, în așteptarea noilor instrucțiuni ?
– E o întrebare cu subînțeles ?! – se miră zeul. Cum adică să aștept noi instrucțiuni ? Spune-mi acum ce anume trebuie săvârșit și să ne vedem de drumurile noastre !
– Þi-am spus ce-am avut de spus, zise mesagerul arătându-i interiorul palmelor sale albe în semn de asta e tot, uite ! Îți urez succes în ceea ce înseamnă întreprinderea vieții tale, de care însăși existența Maddianix depinde, și sper să ne vedem victorioși la încoronare.
– Creasta Altaira. Am priceput ! Ne vedem la încoronare, mesagerule ! – exultă zeul înaripat și se avântă în aerul străveziu prin puterea uriașă de ascensiune a imenselor sale aripi, după care porni în direcția lunii Innera, aflată către apus.
Rămas singur pe vârful coloanei granitice, mesagerul divin surâse și oftă cu înțeles, privind cum silueta masivă se topi în depărtare, mânată de instincte și mai puțin de mintea evoluată de care dispunea. Cuvinte amare se plimbară pe terasă, prevestind destinul:
– Adio, înaripatule ! Dacă ai ști tu cât de important ești pentru soarta magilor între care te-ai întrupat. Dar e timpul înnoirii absolute, iar tu ești cheia fără de care nu ar fi cu putință această evoluție. Zboară ! Zboară spre împlinirea celor ce ți-au fost ursite ! Spre săvârșirea soartei neamului tău, dragul neam al Maddianix. Îngerii vor veni cu flori. Magicii vă vor spune povestea în veacul veșniciei.


Capitolul II


Creasta Altaira, acolo unde apunea luna Innera, era de găsit departe către ținutul occidental, dincolo de mările de Aris și dincolo de munții Tăcerii. Legendele care circulau pe la curtea regală spuneau că luna Innera era o fecioară închisă într-un glob de cristal ce plutea peste lumea Skaagen pentru că admira nespus un prinț nemuritor, etern rătăcitor prin munții Pinului și prin văile de Sign. Acel prinț, despre care ceasloavele de cult nu menționau nici măcar că ar exista, iar ele conțineau întregul adevăr al celor ce viețuiau în vastul univers, făcea ca luna Innera să zăbovească mai multă vreme deasupra ținutului în care se zicea că acesta ar trăi. Dacă nu îl vedea, fecioara scăpăta către locul său de repaos și de plângere a nefericirii, Creasta Altaira.
Aceleași legende mai vorbeau și despre descinderea nimfei din sfera de cristal azuriu în Templul Altaira, unde cândva, în vechime, își dăduse întâlnire cu prințul, mai înainte ca al său părinte, Mayax, un venatic războinic, să afle de idila lor și să-i pedepsească. Prințul, care poseda niște aripi mari, strălucitoare în lumina sorilor, fusese înlănțuit de zmeii războinicului și acesta i le frănsese personal, provocându-i o durere indescriptibilă și incapacitându-l complet. Apoi zmeii năzdrăvani au fost trimiși a-l duce undeva departe, într-un loc fără de apă și fără de viață, aceștia azvârlindu-l în văile de Sign, unde existența vietăților sau a vegetației era prohibită de vânturile cu nisip ce suflau neostoite, dar și de o vrajă ancestrală, a unui vrăjitor din spița lui Nox, care împiedica lumina triadei solare să ajungă pe acele tărâmuri. Rătăcind, prințul scăpase din văile de Sign, dar nici în munții Pinului nu era mai fericit. Nu fără cea care îl iubea.
Fecioarei îi fusese rezervat un supliciu întrucâtva similar, dar ei îi reveni lumea celestă spre a-i servi drept loc de solitară suferință.
În templul Altaira, nimfa cobora în decursuri îndelungate, de sute și chiar mii de cicluri, cicluri care în termenii unora precum homo sapiens ar însemna sute de mii sau milioane de ani. Descindea cu o înaltă dezlegare de la milostiva zeiță Maia, care îi spusese să coboare în lumea Skaagen și să își aștepte prințul în Templul închinat nopții, durat de îngeri pe Creasta Altaira. Doar că, nebun de solitudine și durere, cavalerul cu frântele-i aripi, nu ajungea niciodată în locul în care trebuiau să se contopească înainte de a fi loviți.



– E o poveste înduioșătoare, își zise zeul înaripat pe când plutea lin prin cerurile adânci, pe brațele curenților ascendenți de deasupra mărilor de Aris.
Îi venise în minte această legendă transmisă pe cale orală pentru că era singura poveste în care se făcea referire la destinația spre care îl îndrumase mesagerul divin Arcis. Nici măcar Driana, vaporoasa apariție feminină ce îi servise drept ghid prin noianul întrebărilor și care acum se topise în parfumul de roze și jasmin, nemaiputându-l asista cu răspunsuri și explicații, nu-i pomenise fie și în treacăt, de Creasta Altaira sau de faptul că acolo s-ar putea afla un templu al zeiței nopții.
Gândind mai adânc în nedumerirea aceasta, înțelese că nimfa ce-i fusese alături încă din momentul întrupării sale din vârtejurile Nexusului Mywo – creuzetul ce folosea ingresientele amestecate de Clanul Dusic al Magicilor pentru a zămisli profeții Maddianix – nu putea ști de o legendă ce nu stătea scrisă niciunde. O exoneră de oricare vină și constată că îi simțea lipsa ca pe un vid într-unul din compartimentele minții sale. Amintirea ei era vie, dar în pofida interdicției impuse de însăși natura sa, ar fi vrut să o aibă în continuare drept parteneră de conversație. Îi era clar că profesoara nu mai avea motive să-l acompanieze acum, pe drumul către examenul final, dar se obișnuise cu prezența ei diafană, chicotitoare, celestă. Arcis trebuie să fi luat-o cu el în aștri – presupuse el deloc departe de adevăr.
Probabil că pe Creasta Altaira nici măcar nu există un templu. Cu certitudine legenda nu se inspirase dintr-o realitate faptică. Nici n-ar fi avut cum, întrucât miturile, așa cum îl învățase Driana, nu sunt decât vise ale celor ce trăiesc, născute din teamă, neîncredere și iubire.
Miturile sunt generate și întreținute de zeii și profeții răspândiți în univers de pe această albastră sferă, în conștiințele entităților finite zămislite de Absolutul Creator. Maddianix sunt mai presus de mituri și legende, ei posedând Adevărul în forma sa nealterată de fantezia celor trecători.
Și curenții calzi, parfumați de stratul de aris ce plutea pe undele mării, îl transportau fără vreun efort suplimentar din partea amplelor aripi, către apus și tot către apus.
Trecu mările ce miroseau a iasomie și ajunse înaintea munților Tăcerii. Știa că munții aceștia, cu vârfuri foarte înalte, puternic crestate, ce păreau a zgâria bolta împodobită cu stele, lune și sori, erau gazdele unor curenți potrivnici zborului înaripat. Dădu astfel ocol unei laturi a șirului ce i se înfățișa din lateral, dar care ocupa o arie atât de extinsă încât nu ar fi reușit să o survoleze din prima încercare fără instrucțiuni precise, găsind ceea ce fusese sfătuit de Driana să caute în eventualitatea în care va ajunge aici, un turn înalt de granit.
Un alt monolit, precum cel de pe care pornise de o bună bucată de vreme – stânca Pallis, îl primi pe zeul înaripat. De sus, vedea până hăt, departe înspre apus și înspre răsărit. Către miazănoapte, o ceață de nori guverna orizontul rostogolinduse și înălțânduse unii peste alții, într-o zvâcnire ce părea să vizeze ajungerea la stele, iar dinspre miazăzi, colonade stâncoase, uriași stâlpi precum cel pe care ședea el, cătând semeți către apex.
Nu zăbovi. Scrută de pe terasa aproape netedă șirurile de versanți și găsi canionul. Canionul de Ramn, definit de pereți verticali despărțiți în decursul mileniilor de neîntrerupta curgere a râului omonim ce se împreuna cu marea undeva printre zveltele coloane. Prin coridorul răcoros, întunecos – dar ce-l importa pe el, care vedea și în bezna desăvârșită ?! – și suplu, aerul circula dinspre mare către apus. Se aruncă de pe soclul abia vizitat în amețitorul abis, deschizându-și grăbit aripile și se roti către intrarea în tunelul expres.
Rocile colorate ce se dezvăluiau ochilor specializați treceau pe lângă el în viteze halucinante. Spiritul său tresălta pe valuri de veselie și de încredere. Vedea un dans captivant, al unor făpturi angelice și o neîntreruptă muzică, un tril hipnotizant, mereu la fel, mereu purtând aceleași erupții calculate în ritm, împletinduse cu tunelul neacoperit în care brațe nevăzute îl purtau către inevitabilul său destin, îi provoca vise și gânduri fantastice, generând la rându-le vedenii profetice, cu mesaj încriptat.
– Viiiiin ! – striga el exuberant, iar răspunsul ecoului săgeta coridorul și se întorcea la el cu o intensitate înzecită.
În a douăsprezecea parte din timpul necesar traversării mărilor de Aris, canionul îl trecu dincolo de munții Tăcerii, ironic denumiți astfel, mai ales dacă se ia în considerare vântul turbat ce mătură văile, pantele și întreg cerul de deasupra lor.
După ce ieși din munți, imperiul de nori îl cotropi și se opri în loc, rotinduse într-un zbor ascendent cât mai sus, spre atmosfera senină de deasupra maselor de vapori.
Exact în momentul în care se pregătea să-și expună verbal nemulțumirea în legătură cu oceanul prin care nu vedea cerul și niciun alt reper, se pomeni ieșind brusc din obscuritate, triumviratul Raddix-Aúris-Vasta încălzindu-i din-destul creștetul neted precum calota mesagerului divin. Surâse sorilor aflați acum mult spre miazăzi, locul unde, dacă ar fi scăpătat vreodată, acolo ar fi mers, dar nu era cazul, fiindcă pe Skaagen era numai ziuă în lumea Maddianix și numai noapte în lumea urmașilor lui Nox, pe Tărâmurile Nopții Eterne.
Doar ce-i salută cu un gest amplu al brațului stâng pe luminătorii sistemului, că își și orientă privirile către Apus, către direcția care îl chema cu o voce neobosită, percptibilă în adâncurile ființei sale încordate, vibrânde. Imaginea care i se înfățișă avu puterea de a-l face să zboare necoordonat pentru o clipă. Își fâlfâia aripile tocmai înaintea unei terase, a unei mici părți dintr-un zid muntos ce se lungea către stânga și către dreapta părând a nu avea sfârșit.
Înaintă și păși pe lespedea de jais, a cărei căldură o simți masându-i desculțele tălpi. Constată că dantelurile Crestei Altaira existau doar dincolo de această netedă suprafață. Dezamăgit, nu descoperi nici urmă de templu, dar se convinse că era în locul potrivit, în locul la care îl trimisese Arcis, întrucât, pe direcția vest, între două vârfuri de stâncă desenate pe bolta verzulie, luna Innera se pregătea să apună. Fecioara părea să-i surâdă din depărtări, urându-i bun-venit la întâlnirea cu destinul.
Oftă. Ceea ce fusese mai solicitant, trecuse. Era pe Creasta Altaira. Acum, doar să își deschidă larg ochii și să își ascută celelalte simțuri, iar încercarea esențială va fi trecută cu brio. Mesagerul divin îi spusese că va avea de așteptat, dar nu precizase și durata acestei perioade de inactivitate.
Înfășurat în penele moi ale aripilor, se așternu pe lespedea neagră cu privirile pironite pe conturul aproape rotund al lunii în declin. Îi trecu prin capul surescitat cu avalanșe de idei și viziuni, un gând năstrușnic: și dacă el era acel cavaler, acel prinț fără de moarte, așteptat de celesta nimfă spre întregirea unui jurământ ? în primă instanță respinse cu titlu de aberație această pseudoposibilitate. El avea treburi mult mai importante; avea de condus un clan, un popor. Și nu orice fel de popor, ci unul creat aparte pentru a servi evoluției spirituale a tuturor speciilor inteligente din univers. Nu ar fi fost cu putință ca o asemenea legendă, neconsemnată de niciun izvod, să fie adevărul său. Știa Adevărul. Știa cine este și ce are de făcut. Nu era un prinț străvechi, era moștenitorul tronului Sexaq quors. Era Massach Yessoz – marele preot al cărui proxim destin implica absolvirea examenului de confirmare, ungerea și încoronarea la conducerea civilizației mistice Maddianix și reinițializarea sistemului, regenerarea îmbătrânitelor energii vitale. În plus, aici nu găsise niciun templu închinat vreunei zeități, fie ea fictivă, abstractă sau aievea precum era el.
Dar îndoiala îi fu însămânțată în minte și-n suflet odată cu viziunea pe care o avu, parcă drept replică la efortul logic de autoconvingere că toate acestea erau vise și iluzii.



– Pe cine cauți tu aici, zburător neînfricat ? – un glas în șoaptă îl întreabă dimprejur.
– Arată-ți chipul de vrei un răspuns ! – zise superior înaripatul mag suprem.
– Nu-ți pot deschide ochii să-mi vezi chipul, căci chip eu nu am; sunt doar vântul. În schimb, tu ai obligația de a-mi spune scopul și durata vizitei.
– Ești zeul-vânt, al lumii neobosit cutreierător ? Massach Yessoz eu sunt !
– Massach Yessoz – rumoarea se rostogoli. Massach Yessoz.
– Nu mă-ngâna, zeule ! Ori nu cunoști că mai presus de tine e-așezat tronul ce m-așteaptă să revin ? În mâna mea-i destinul lumii, iar tu doar al lumii ești.
– Massach Yessoz, tu nu vei sta pe tron ! – șopti Kyon.
– Al meu este sceptrul Maddianix și energie-n univers voi răspândi ! De nu vrei să crezi aceasta, fii pe pace și lasă-mă singur !
– Dar tu ești musafirul meu ! A mea e stânca Altaira ! Al meu e Templul ce nu-l vezi. Și a mea e muza care stă într-însul. Să nu-ndrăznești să n-o iubești !
– Te du, Kyon cu mii de aripi ! Destinu-mi lasă-mă să-l săvârșesc și să nu-mi spui ce să iubesc !
– Să n-o iubești ! Să n-o iubești ! Dacă faci asta, nu vei mai apuca orizontul solar ce mi-l pomenești. Muza mea e singură ca tine și singură trebuie să rămână când tu vei pleca. Să nu-mi încalci porunca, tinere zmeu !
– Acum îmi zici să o iubesc și-ntr-o clipă te zburlești ?! Nimic din ce ai tu de spus n-am să mai ascult ! Și cred că nici nu ești aici ! De unul singur mă amăgesc, așteptând să îmi îndeplinesc inițierea.
– Þi-o vei îndeplini ! Dar nu așa cum vrei și cum crezi.
– Adio, Kyon ! – tună Massach Yessoz și vântul parcă amuți. Nicio mișcare-n jur nu mai simți, nici urmă de Kyon și de-al său zvon.
Dar zeul-vânt nu-l vizitase fără rost, ci îi abătuse atenția de la conturul lunii ce apuse. Realizând spectacolul ce îl pierduse, Massach scrâșni sărind în picioare. Nu zise nimic, știind că zeul nu era departe și că la nevoie și-l putea face frate. Surâse și cerul se mai lumină puțin.
Apoi văzu cum, din senin, nu departe de locul în care ședea el pironit, un văl de negură se-nvolbură. O sferă, hemisferă, se rotunji până când aproape că-l atinse cu pereții săi unduitori. Neînfricat, întinse brațul și-l trecu prin marea de abur, simțind cum o căldură moleșitoare îl copleșește cu puterea-i infinită. Își trase mâna-ntr-o clipită, dar înainte de a face un pas înapoi, pentru a evita acapararea de către hămesitul dom de ceață, înțelese inutilitatea gestului – era deja înăuntru.
Înăuntru a ce anume ? – Nu putea ghici. Noroc cu adierea cea divină a lui Kyon, căci ea risipi valurile opace și ochii lui putură distinge iarăși contururile stâncilor verticale ce împresurau platoul templului.
Platoul Templului în mintea-i se explică prin miraculoasa apariție: Templul însuși !
Îngrădit de un zid înalt de marmură, în care arcuri și semilune erau decupate cu măiestrie divină, edificiul se impunea prin desăvârșirea formelor și prin simpla dimensiune. Hexagonul avea latura de patruzeci de stânjeni și o înălțime a cupolei de opal de douăsprezece. Pe fiecare dintre cele șase colțuri ale cornișei, câte un impozant înger cu aripile larg întinse, trezea sentimente de inferioritate și de umilință privitorului. Întreaga construcție era executată în piatră scumpă și culoarea sa generală era albastrul celest. Ornamentele complexe, arabescuri de neduplicat, lucrate în mărgăritare și topaze rubinii, atestau dincolo de oricare dubiu originea cerească a Templului.
Massach Yessoz își deschise aripile și se ridică peste zidul incintei, înalt de doi stânjeni, cu o pătrime mai semeț decât el. O grădină de magnolii îi desfătă privirile curioase. Nu se întreba cum de răsăriseră dintr-un văl de negură toate acestea, dar nici nu se deranjă să caute un sens pentru ceea ce i se arăta. Găsea evoluția lucrurilor drept normalitate. Știa că pe Creasta Altaira exista un templu. Ceea ce nu cunoștea era utilitatea acestuia și prin care anume vrajă stătuse ascuns pătrunzătorilor săi ochi divini. Îl bănui pe Kyon, zeul-vânt, de toate cele și dădu ocol locului fâlfâind ale sale mari aripe.
Nu găsi nicio cale de acces în zidul împrejmuitor, iar peste el nu cuteza a zbura. Știa că templele trebuie evitate pe cât posibil în absența unei invitații autorizate din partea păstrătorului sau a entității pe care o slăvea.
Abandonă inspecția și reveni în locul din care Kyon îl stârnise mai devreme. Se acoperi cu aripile și încercă să ațipească. Departe de el vorbele zeului, departe gândul că Templul ar fi ocupat de fecioara captivă în sfera de cleștar a lunii Innera.
Doar Arcis – îngerul căruia îi datora prezența aici, conta. Pe Creasta Altaira trebuia să aștepte instrucțiuni, nu să-și preocupe mintea și simțurile cu Templul.
Adormi.



– Massach Yessoz... Massach Yessoz... Massach Yessoz...
O voce dulce precum nectarul de cerasii ca prin vis puternicul zeu auzea. Și se trezea fermecat de tonalitatea molatică, angelică, îmbietoare. De pe stânca de jais aripile își scutura, ochii larg îi deschidea și puternic fâlfâia. Cu mirare el grăia:
– Eu sunt Massach-Lord, Yessoz ! Al tău nume care e ?
– Eu sunt Addax – Luscindy ! Păstrătoarea ’cestui Templu. De vino să mi te-arăți în față !
– Tărâmuri sfinte eu ocolesc pân’ ce profet nu mă numesc. Azi sunt un biet călător, pe urmele destinului conducător. Dar mâine invită-mă și am să vin. Voi zbura chiar la tine, să mă închin.
– Nu mi te închina, măria ta ! Eu nu-s mai mult decât sclava ta.
– Să ne-așteptăm noi mai târziu, acum eu umblu prin pustiu. Și cat ce îngerii-mi șoptesc că voi avea de nu iubesc.
– De nu iubești ?! – Iubirea-i totul ! Și viață e, și moarte e. Din ea răsar și-n ceruri astrele, din ea sunt pline de flori glastrele. La mine vino când te chem, și vei vedea lumină, nu blestem.
– Luscindy Addax ! Ești din spița nimfelor virgine ?
– O ! Cât de mult mă cunoști tu pe mine !
– Și dacă astfel te cunosc de dinainte, poți ști că-n templu n-am ce căuta. Iubirea n-are loc în calea mea.
– Hai, intră pentr-un timp la mine ! – îl roagă ea într-un suspin. Sunt singură de când mă știu, și-n inimă-mi curge venin. Ajută-mă să simt amorul, de care toate lucrurile-n univers se leagă; hai vino chinu-mi de-l alungă !
– Îmi pare rău, dar vorba nu mi-o calc ! Și cum spui că-n viață n-ai iubit, nu ai ce pierde de-o zi ai să mai aștepți.
– Eu sunt aici doar în această noapte ! În lună e palatul meu și de la Maia eu primit-am să mă las, pe-această creastă, în acest popas, iubirea să îmi caut. De nu ești tu iubitul meu, în sfera-mi voi pleca și de la marea zeiță moartea îmi voi implora.
– Cuvinte grele tu grăiești, dar nu ai să reușești pe mine să mă iubești ! Nu te-ntreb de unde știi al meu nume și-al meu scop, dar în Templu n-am să calc, doar așa, din superstiții.
Nimfa o vreme lungă tăcu.
Masssach Yessoz de ciudă peste gard zbură și pe-o alee de cristal asoliză. Printre magnolii înflorite, ce-l salutau surâzătoare, mergea către a templului intrare, urmând seducătoarea ei chemare. Deși el ferm convins o refuzase, un gând nebun îl vizitase. Și prințul din legendă se credea, iar nimfa Addax era Ea.
Kyon suflă puternic pașii zburătorului din urmă, ca astfel el să uite de unde-a plecat și să nu facă drum-întors, să meargă-n sus, nicicând în jos.
O inimă nebună în Massach se zbătea, visând că-năuntru el o va vedea, pe cea prințesă ce dintotdeauna-l aștepta.
Pe sub un arc din cele patru, ce pe coloane de smaralde se-așeza, păși către intrarea privegheată de doi coloși captivi în piatră. Parfumul iasomiei cu drag îl îmbăta și toată astă lume părea a fi a sa. Recunoștea în juru-i tot ceea ce privea, dar mai adâncă vrajă părea s-o aibă ea.
Ca la un semn ușile dispărură și într-a sală maiestuoasă, în centrul său sta o mireasă. La vatra sacră ea veghea, de pe un piedestal rece de piatră, și-un văl de raze chipu-i ascundea. Privirea ei pe el se odihni și un suspin încet fugi.
Pasul greu și apăsat, al titanicului zeu, răsuna în Templul Lunii, de coloane susținut, ca un murmur vechi, tăcut. Lângă vatră poposind, către nimfă glăsuind, al său gând destăinuind:
– Eu sunt El ? Din vechiul basm ?
– Te-așteptam, iubitul meu ! – zise ea aproape-n șoaptă. Vino, dar, și ia-mă toată !



Zeul înaripat îi ridică vălul diafan și, de parcă forța acaparatoare dinapoia vrăjii ninfei nu ar fi fost de-ajuns, frumusețea astrală a micii făpturi îi declanșă un sesizabil tremur și-i picură o lacrimă ferice. Se simți completamente sub puterea nimfei și aceasta îi dărui un sărut pentru a-l subjuga definitiv.
– Te-am așteptat, îi spunea ea, dar să mai vii, nu ai visat. Acum, că ești aici, vei fi al meu, în trup și suflet, ne-ncetat !
– Al tău voi fi, frumoasa mea.
Și zeul își iubi zeița, cedându-i ei toată ființa, tot sufletul din el l-a dat spre a se ști încununat. De-amorul lor era unul interzis, cum basmul vechi spunea chiar mult prea clar, nu le mai păsa acum, când unul altuia se dăruiau.
Atât de mică ea era, că-n mâini el se temea a n-o rupea, dar cum amorul îndelung visat, din inimi se lăsa eliberat, tărie lor le conferea.



– Massach Yessoz, tu ai căzut ! Sau ce ți-am spus eu n-ai crezut ?! – Kyon turbat la zeu se adresează.
– A ta părere nu contează ! – divinul zburător grăiește. Acum, te rog pace să-mi dai, și pentru noi fii fericit, că din legende-amorul, într-astă lume l-am găsit.
– O ! Nefericit ceasul în care din Nexus tu te-ai plămădit ! Ori tu nu vezi că ai greșit ?! În Templu tu n-avea-i ce căuta, iar asta-ți va aduce moartea.
– Nu eu greșesc, slăvit Kyon ! – Massach Yessoz îl contrazice. Destinul ne-a adus aici să ne consumăm iubirea și să ne trăim menirea. Altfel, eu am un țel de-atins.
– Ai eșuat, divine zeu ! A ta-ncercare fost-a să nu te subjuge ea ! Ori cum în a ta minte îți explici, că în legendă prințul n-ajunge aici ?
– Dar nu se poate ! E iubire ! Izvorul de la care toate curg.
– Iubirea pentru tine-i moarte !
Massach către sublimul templu se întoarse, dar ochii săi se întristară. Pe cer se ridicase luna iară și spin în a lui inimă se-nfipse – întreaga viață-l părăsise.


Capitolul III


– Și ce s-a întâmplat apoi ? A căutat-o el pe nimfă ?
– Nimfa nu a mai revenit. Iar Massach Yessoz, a murit.
Kyon îl întristă pe micul Origel. Povestea sa fusese atât de minunată, iar la final, îndurerată.
– Nu plânge, căci nu ai motiv. De n-ar fi fost precum ți-am povestit, noi doi aici n-am fi vorbit. Fii pentru asta mulțumit și înțelege că așa e: izvor de viață stă-n iubire.
– Eu înțeleg că fără asta în lume eu n-aș fi sosit, dar pare totuși foarte trist că un asemenea sublim titan, pentru iubire a murit.
– La stâncile de Jad el a zburat și din înaltul cerului s-a avântat, către cei doi coloși de piatră ce aripile i le-au frânt pe dată. Și fără aripi, dragul meu, un Maddianix nu e zeu. Cu al ei nume în gând și cu visul clipei de iubire a căzut în hăurile de Addas, în nemurire. Iar eu pe tine în palmă te-am ținut și te-am adus într-un codru știut, ferit de ochii lor curioși.
– Și din praf de stele, scântei dintre ei, am apărut eu ? – Origel făcu ochii mari.
Kyon dreptate îi dădu și-un timp mai lung apoi tăcu.



Massach Origel era numele lui și creștea de șapte ori mai repede decât restul celor ce se chemau Maddianix. El era dovada vie că Massach Yessoz își ratase misiunea. În mod normal, viitorii lideri supremi ai acestei străvechi lumi nu întâmpinau nicio dificultate în a-i rezista nimfei din Templul Altaira și reveneau spre a fi unși pe tron. De succesul acestei inițieri depindea însăși supraviețuirea speciei, întrucât, după înscăunare, noul mare preot mergea la izvorul sugestiv numit al vieții, într-o locație pe care un înger i-o specifica și cu un pumn de praf de stele, de-același înger asigurat, recrea lumea Maddianix. Toți cei de dinainte dispăreau și ființele nou-răsărite din undele Izvorului preluau energiile tuturor generațiilor anterioare, pornind la drum sub absoluta conducere a liderului.
Massach Yessoz eșuase. Maddianix urmau să piară îndată ce actualul mare preot, bunicul lui Origel, avea să-și consume ultima resursă energetică. Ciclul se vas încheia atunci pentru totdeauna, întrucât nu exista o nouă generație care să preia ștafeta generației muribunde.
Desigur, asta până când Origel, un veritabil descendent al clanului conducător Sexaq quors, nu avea să preia frâile destinului întregii lumi. După a sa cutezâtoare părere, faptul că nu din Nexusul divin se întrupase el, ci din praful de stele creat de succesul mamei sale și de căderea tatălui său, conta într-o măsură infimă. Deja plănuia să zboare la palatul bunicului său și să-i ceară dezlegarea pentru a porni în salvarea speciei și a curăți numele părintelui.
Așa cum Kyon îi spusese de multe ori, numai Nexusul zeilor din clasa Magicilor putea crea viitori conducători Maddianix, dar tinerețea și sângele iute ale urmașului celor două forțe descătușate în Templul Altaira sub semnul iubirii, îl făceau imun la absolut orice tentativă percepută de el ca fiind demoralizatoare.



Massach Origel se zbenguia prin Codrii Visării, Pădurile Esé, unde Kyon, zeul-vânt îl ascunsese de privirile atotpătrunzătoare ale Maddianix. Și cum cunoștea, cum învăța perpetuu despre lumea în care se întrupase, moștenitorul tronului Sexaq quors simțea că lucrurile trebuie puse în ordine, că numele tatălui său nu trebuia să fie asociat cu extincția și că mama sa nu era o simplă seducătoare, o unealtă a destinului.
Într-o dimineață, foarte devreme, pe când se bălăcea în lacul de sub cascada Sety cu energia ce-l caracteriza și cu entuziasmul copilăriei, primi cu surprindere vizita unui mag. Înveșmântat în haine cum văzuse doar la profeții aștrilor din ceasloavele ascunse în peștera lui Kyon, magul apăru ca plutind la o relativă înălțime deasupra lacului.
– Massach Origel ! Arată-te magului zorilor ! – îi vorbi acesta cu un glas melodios și totodată autoritar.
Origel nu poseda noțiunea decenței în ținută, așa că sări gol din apă, agitându-și impunătoarele aripi penate albastre spre a se susține în aer și pentru a îndepărta apa de pe ele.
El nu avea haine, căci Kyon nu avusese cum să-i procure unele cu al său imaterial trup, astfel că urmașul la tronul acestei lumi arăta precum un inocent copilaș. Inocent doar în aspectul veșmintelor absente, căci fizic deja ajunsese la o proporție de două treimi din masa și dimensiunile predecesorului său. Ca o paranteză, indecența nu avea corespondent în vocabularul și în viața cotidiană de pe sferă. Indecent ar fi fost dacă fizionomia rasei Maddianix ar fi posedat organe de reproducere, ceea ce nu ra cazul. Doar cei ce se nasc spre a fi unși conducători supremi sunt prevăzuți de către Nexus cu utilități sexuale a căror dezvoltare este graduală și atinge maturitatea cu puțin timp înainte de inițiere, iar asta se poate explica retroactiv, foarte lesne, căci doar ei sunt expuși tentației amorului pe Creasta Altaira. În mod normal, după ce un viitor mare preot își depășește puterile plecând neîntinat de lângă Templul întotdeauna vegheat de o altă nimfă, respctivele organe dispar.
În cazul lui Massach Origel, aceste accesorii erau deja foarte bine conturate și aproape complet dezvoltate, dovadă suplimentară a unicității sale.
– Iată-mă, magule !
– Origel, știi tu cine sunt eu ? – îl întrebă magul într-o notă pedagogică.
– Aaa. Magul zorilor ! – răspunse prompt elevul, zâmbind cu toți dinții.
– Așa este, dar care e numele meu ? Cum mă cheamă pe mine ?
– Asta nu pot ști, pentru că nu am făcut cunoștință. Dacă știam de unde anume vii, poate că știam și cum anume se spune magul zorilor în limba ta.
– Acum vorbim în limba mea, Origel ! Cum mă numesc eu, fără a mă identifica, așa cum spui tu, cu epitetul sub care m-am recomandat ?
– Aaa ! Deci nu te cheamă Magus Aurorae !
– Nu. Am și eu un nume; la fel cum pe time te cheamă Massach Origel, pe mine mă cheamă.
– Canis Magus ! Știu ! Am avut un presentiment că vei veni la mine, dar nu știu și în ce calitate.
– Vreau să îți spun ceva foarte important și să te rog ceva, poate chiar mai important.
– Spune ! Eu sunt oricând gata să învăț sau să ajut.
– Vino după mine ! – îi ceru magul. Mergem sus, pe Muntele Lunii, să vorbim.
– Nu pot părăsi pădurile Esé, căci nu sunt gata să pornesc în îndreptarea destinului iar magii clanului Sexaq quors abia așteaptă să-mi afle locul de ascunziș pentru a trimite cavalerii Egel să-mi frângă aripile. În umbra copacilor ăstora, raza lor nu pătrunde și sunt în siguranță. Doar aici.
– Cine ți-a spus astfel de năzdrăvenii ? – se amuză Magul.
– Kyon, zeul-vânt. El m-a salvat când nu eram decât praf de stea și m-a adus aici.
– Dar Kyon ți-o fi spus și alte minunății, nu-i așa ? Nu mai bine ai tu puțină încredere în mine și mă urmezi acolo, sus ? Începi să obosești dând din aripi fără direcție.
– Am antrenament, nu-i bai ! Dar eu porunca lui Kyon n-o s-o încalc. Nu-i vremea.
– Crezi că le scapă ceva din lucrurile petrecute în lumea asta, magilor Maddianix ?
– Iubirea ce le primejduiește soarta, le-a scăpat ! – punctă Origel. Iata-mă !
– Pe Creasta Altaira ei nu au puteri, căci acolo sunt încercați de către zei. Dar în rest, ei văd totul, pretutindeni în universul material. Inclusiv pe tine, aici.
– Dacă vorbele tale sunt adevărate, atunci cum de mai exist ? De ce nu au apărut până acum cavalerii Egel ?
– Pentru că ei nu îți dau nicio importanță. În ochii lor, tu nu ești Maddianix.
– Dar sunt ! – se-nverșună tânărul înaripat.
– Nu pentru ei !
– Le voi arăta eu cine și ce sunt !
– Știu. Dar până atunci, urmează-mă !





Muntele Lunii nici măcar nu se găsea pe Skaagen. Massach Origel fu uimit să constate că pe cerul de-aici triada solară fusese redusă cu un factor de doi și strălucirea acestei unice sfere era orbitoare prin comparația directă. Însă ochii zeului în devenire nu întâmpinară dificultăți în ajustarea la mediu.
Ședeau pe vârful unui munte a cărui bază era ascunsă privirilor de o mare unduitoare de nori albi. Origel nu știuse ce înseamnă această nuanță, întrucât totul pe Skaagen era afectat de lungimea de undă albastră emisă de stelele sistemului. Zeul-vânt al acestui straniu și străin tărâm îi întâmpina cu un suflu constant și la o adică iritant, întrucât penele sclipitoare ale aripilor zburătorului și roba neagră a magului fluturau în toate direcțiile.
– E frumos aici, aprecie Origel coborându-și privirile de la discul solar aflat la zenit și contemplând terasa netedă și spână a culmii de granit.
– Știu, încuviință simplu Magul.
– Vântul este, însă, ceva mai aprig decât Kyon, adăugă zburătorul.
Atunci, Magul ridică brațul drept perpendicular cu trupul și strigă la vânt să se potolească o vreme. Iar vântul, spre completa încântare a înaripatului, îi dădu ascultare ființei materiale. Niciodată, pe Skaagen, Kyon nu-și oprise fuga cea fără de epuizare la rugămințile sale ori ale altcuiva. De fapt, așa bănuia el, mai ales că Magul era abia întâia entitate materială inteligentă întâlnită în viața sa cea deloc îndelungată. Îl interogă:
– Sigur ești doar un mag ? Mie mi se pare că ascunzi mai multe decât expui.
– Sunt un mag, dar nu unul dintre cei de care ți-a pomenit ție dascălul tău.
– Cum așa ?
– Păi, eu nu am fost creat de un Nexus, precum tatăl tău și nici din apele Izvorului Vieții nu am ieșit.
– Adică nu ești Maddianix. Dar ce anume ești ? Semeni atât de bine cu magii pe care i-am văzut în Mistica Galaxia și în celelalte cărți de cult din grota lui Kyon.
– Eu nu sunt înscris în Mistica Galaxia. Eu am scris-o !
– Nu te cred ! Nu mai există acei magi care au alcătuit culegerea de date ce compun cea mai completă antologie mitică, mistică și religioasă. Așa cum se știe și se precizează în chiar paginile sale, magii respectivi s-au retras într-o lume aflată la marginea universului și au devenit altceva.
– Drept argument, te rog să te întrebi cum de au scris ei unde au plecat după ce au scris cartea și ce au făcut după aceea !
– Prin profeți și magi. Unii ai Maddianix, alții din rândurile altor culturi de mistici, precum Kryptiq Nebasy.
– Eu nu sunt niciunul dintre cei la care te-ai putea tu gândi, ci într-o măsură considerabilă, le sunt superior.
– Superior ?! – Doar dacă nu cumva ești un Ducis.
– În primul rând, eu nici măcar nu aparțin acestei lumi materiale. Știu că tu astfel mă percepi, dar privește în jurul tău și explică-ți cum de te-am adus aici, într-o altă lume decât Skaagen. Gândește-te la modul în care am oprit vântul și la faptul că nu-ți amintești călătoria în urma căreia ne aflăm pe o altă sferă, sub un alt soare.
– De acord. Nu ești al lumii materiale pe care o cunosc eu. Dar cărei lumi aparții tu ? Pentru că dacă mi-am învățat eu lecția cum trebuie, dincolo de materie, în metafizic, există numai forțele și conștiința creatoare. Ești cumva una dintre acele forțe Angelorum ?
– Mă poți asemui mai degrabă unui nexus. Doar că, în vreme ce un nexus crează și uneori distruge materie, eu creez și uneori distrug spirit. Iluzii.
Massach Origel râse de mag. Îi era limpede acum că entitatea superioară lui se ținea de șotii. Niciunde în cele două milioane și o sută de mii de pagini ale Marii Cărți nu se pomenea de existența unei asemenea ființe, iar acolo erau consemnate toate tipurile de entități materiale, imateriale și transcendente, din toate dimensiunile universului compozit. Trebuia să fi fost vorba de vreo iluzie indusă. Nimic nu putea fi aievea. Nimic din toate câte vorbiseră și văzuseră.
– Cu alte cuvinte, tu ești elementul despre care magii nu au scris în Mistica Galaxia, cea mai exhaustivă antologie realizată ? Nici măcar de existența unui „element criptic” nu se pomenește, iar tu îmi spui astfel de bazaconii. Cine e mai credibil: Kyon cu avertismentele sale menite să mă țină în codrii viselor până ce voi avea toate atributele necesare rectificării unei erori ce nu-mi aparține, sau tu, care pretinzi că ești ceva ce nu există ?
– Eu măcar nu te induc în eroare pentru a-ți determina acțiunile.
– Prin urmare, vorbesc cu un mag, cu Canis Magus, care vrea să-mi spună ce adevăr ?
– Vezi tu soarele ăla alb din cer ?
– Da.
– De ce crezi tu că stă el singur acolo și nu are încă vreo doi companioni precum Raddix al lui Skaagen ?
– Pentru că are altă culoare ?
– Pentru că este Sursa.
– Sursa cui ?
– A universului, desigur.
– Universul este creația Marelui Dux; evident că acea sferă nu este El !
– L-ai văzut tu pe Marele Dux vreodată ?
– Nu, dar...
– Dar atunci, cum poți afirma fără dubiu că eu vorbesc în dodii ?
– Păi, credeam că am stabilit natura imaterială a metafizicului și-a celor ce sălășluiesc dincolo de noi. Steaua asta e materie, nu spirit.
– Mă crezi dacă îți spun că în realitate, acolo nu se află o stea ? Doar că astfel îl percepe creierul tău. Așa precizează și impune Legea Luminii. Un element biologic nu poate prelucra Absolutul și astfel îl substituie cu cel mai apropiat corespondent.
– O stea, pricepu Origel surâzând discret, convins: Da, asta scrie în Mistica Galaxia !
– Nimic din ce-ți spun eu nu este neadevăr ! Și asta pentru că El m-a trimis.
– Te-a trimis la mine ?! De ce ?
– Tu ești unica făptură din universul ăsta care îmi poate aduce un lucru foarte important. Un lucru fără de care existența mea eternă ar fi tristă și inutilă, lucru fără de care Sursa mea ar fi etern nefericită.
– Spune-mi !
– Nu îți pot cere în cuvinte ceea ce vreau eu. Trebuie să descoperi singur lucrul de care eu vorbesc și să faci în asemenea fel încât să nu fii distras de la treaba ta de niciun factor, interior sau exterior, material sau spiritual.
– Promit !
– Dacă reușești în ceea ce nimeni până acum nu a reușit, îți voi da și ultimul element necesar salvării Maddianix și a îndreptării numelui tatălui tău.
– Departe de mine gândul că nu voi izbândi, dar de ce alții nu au făcut-o ?
– Vezi tu, dragul meu înaripat, eu sunt o ființă din altă parte. Entitățile materiale și imateriale pentru care am avut aceeași rugăminte, au eșuat fiindcă, deși erau superioare intelectual și genetic oricărui standard biologic, oricărei norme spirituale, nu au crezut cu adevărat în recompensele promise de mine. Și, dacă nu-ți dorești cu o pasiune învecinată cu nebunia și cu durerea fizică, lucrul pe care eu ți-l făgăduiesc, vei da chix, pierzându-ți interesul.
– Și eu nu aș avea succes în misiunea pe care o pregătesc fără susținerea ta ? Aș asista la dispariția Maddianix ?
– Întocmai !
– Voi reveni victorios ! Creatorul îmi este martor !
– Bine, du-te !
Magul făcu un gest circular cu indexul mâinii stângi în direcția zburătorului, iar acesta se trezi sub dușul natural al cascadei Sety.
– Ai auzit ? Copilul ăsta te-a pus martor ! – se adresă Canis Magus Soarelui.
– Martorul eșecului său, comentă astrul.
– Nu ai putea să-l scutești măcar pe el de la înfrângere și să-l lași să-și execute cu brio însărcinarea ?
– Aș putea, dar nu e prea strălucit la minte. Din toate câte i-ai spus, jumătate nu le-a priceput, iar jumătatea pe care a priceput-o, nu a crezut-o.
– Am nevoie de înverșunarea și determinarea lui pentru că astea îl vor imuniza.
– Bine, îți dau mână liberă ! Dacă Massach Origel, ultimul Maddianix, va fi la înălțimea așteptărilor tale, îți va fi îngăduită fericirea pe care tot o cauți printre stele pentru El.
– Va fi ! Îți mulțumesc.
– Mulțumește-mi după ce vei avea ceea ce vrei. Până atunci, pregătește-ți campionul !



Atât Canis Magus cât și Marele Dux știau foarte bine că Massach Origel, nici măcar un Maddianix adevărat, avea toate șansele să eșueze. Dar tot amândoi mai știau și că Magul poseda o forță multiplicată cu un factor de un milion în decursul interpus între anteriorul campion trimis în căutarea fericirii stelare și Origel. Nivelul la care el îi putea sufla vânt sub aripi tânărului zburător fiind inimaginabil, succesul întreprinderii acestuia către folosul său depinzând în principal de aptitudinile de mag și nu de aripile penate.
După ce Magul-Căine plecă pe o rază de lumină, la Marele Dux se înființă Arcis, din clanul Ducis, mesagerul ce-l trimisese pe Massach Yessoz ca și pe toți cei dinaintea-i, pe Creasta Altaira. Cu o plecăciune amplă, magicul întrebă:
– M-ai chemat, preamărite ?
– Da, Arcis. Vreau să mai aștepți o vreme cu distrugerea programată.
– Scribii ?
– S-a însemnat deja.
– Cum Te-a convins Canis Magus ?
– Nu m-a convins el, m-am convins singur. E de preferat să-i arătăm cât de puternic este și să-l folosim spre beneficiul nostru decât să-l lăsăm de izbeliște, într-o mare de vise, bântuită de vântul îndoielii Sursei.
– A devenit atât de puternic încât poate veni aici în termenii și condițiile sale ?
– L-am făcut atât de puternic, nu a devenit ! – preciză glasul divin.
– Vreo indicație în ceea ce-l privește ?
– Nu, totul va fi bine. Doar să mai amâni îndeplinirea destinului.
– Prea bine, Stăpâne.
– Și încă ceva !
– Da ?
– Pentru eventualitatea calculată ca Origel să urce pe Creasta Altaria, vreau de la Nexusul Mywo o nimfă de o mie de ori mai seducătoare decât cea care a scris istoria.
– De-o mie de ori înseamnă de-un milion de ori peste cele aflate în Templu înainte de Massach Yessoz, se cutremură mesagerul.
– Canis Magus își va duce campionul pe Creastă, dar asta nu va fi de ajuns.
– Un milion de ori, mormăi siderat Arcis.
– Și el a evoluat cam cu același procent.
– Mărire Þie, Doamne ! – se prosternă din nou mesagerul și își văzu de drum.


Capitolul IV


Origel se trezi sub cascada Sety. Mirat de o părere stranie, își vârî capul prin cortina de apă sperând la o rememorare a evenimentelor anterioare. Zadarnic însă. Visul nu mai reveni și astfel fu el mâhnit de limitele minții doar pe jumătate Maddianix. Porni în zbor către grota zeului Kyon și ajunse numaidecât. Dar zeul nu era.
– Kyon ! Kyon ! – îl strigă el cocoțat pe stânca de deasupra cavernei.
– Ce-i, ce s-a întâmplat ? – veni vântul într-un suflet.
– Am visat ceva și am uitat.
– Ai visat ?! – se miră zeul-vânt. Când asta ?
– Mai devreme, la cascadă. Dar nu am dormit ! Acum eram în apă, acum am visat și imediat am revenit. Am uitat totul.
– Nu știi că în partea aceea a codrilor vin tot felul de zâne, de magi și spiriduși ? Nu ți-am spus să ții în permanență floarea de aris legată de încheietură ?
– Uite-o ! – exclamă Origel ridicând cât mai sus mâna stângă.
– Nu se poate ! – oftă Kyon și aripile zburătorului fâlfâiră în subita rafală.
– Ce nu se poate ?
– Forțele superioare, precum Magicii, clanul Ducis în mod aparte, dar și alte forțe de Dincolo, sunt imune la aris sau la orice alt talisman.
– Adică am întâlnit unul dintre ei ?! – făcu Origel ochii mari. Oare de ce ?
– De obicei, scopul unor asemenea contacte este de a transmite un mesaj, de a pune în mișcare oarecare mecanisme.
– Crezi că era vorba despre un Ducis care mi-a dat dezlegarea să-mi caut destinul ?
– Tot ceea ce se poate. Văd că ai ajuns foarte aproape de maximul nivel de evoluție în raport cu predecesorii tăi.
– Dacă așa stau lucrurile, atunci nu-mi mai rămâne decât să-ți spun la revedere și să zbor către Muntele Fictus, să vorbesc cu bunicu’ !
– Eu nu te pot întârzia și nici împiedica. Fii binecuvântat în destinul tău !
– Ne vedem mai târziu ! – exultă Origel aruncânduse în văzduh.
– Treci pe la Palatul de Obsidian și cere-le naiadelor veșmitele regale ! Nu poți intra așa la conducătorul Maddianix, îi strigă Kyon din urmă, iar zburătorul încuviință.



– Kyon, vânt zeificat, întrupează-te înaintea semnului și numelui Marelui Dux, prezent aici prin profetul său, Arcis ! – tună din înalt, iar pe stâncă, în locul abia părăsit de Origel, mesagerul divin se întrupă.
Zeul-vânt se supuse îndată, luând formă antropoidă, cu trăsăturile înțelepte ale vârstei senectuții subliniate de o lungă barbă ninsă.
Arcis îl mustră:
– Nu cerși de la mine, Kyon ! Arată-te precum ești cu-adevărat !
Iar bătrânelul senin, placid, întineri pe dată; dispărură barba și alura spășită , inofensivă, apărând acum un masiv trup excelent conturat de grupe musculare puternice, o coamă leonină pe cap și niște ochi învăpăiați.
– Eu sunt Arcis, mesagerul divin ! Nici prin minte să nu-ți treacă să mă confunzi pe mine cu Origel ! Eu sunt mai bătrân decât galaxiile universului și am văzut toate câte au fost de văzut. Ascultă ce grăiește Stăpânul și Creatorul lumii !
– Iertare, mărite ! – se plecă zeul la picioarele mesagerului și nu se mai ridică.
– Întrucât răsplata pentru distrugerea Maddianix este însăși distrugerea ta, existența îți va fi anulată imediat ce Massach Origel va fi vrăjit de către nimfa pe care Mywo Nexus o zămislește în acest răstimp și pe care chiar eu o voi așeza în Templul Altaira.
– Nu, te rog, cruță-ți sluga nevrednică, stăpân al universului ! Lasă-mi lumea Skaagen să-mi fie pedeapsă; fără de Maddianix oricum voi fi pustiu.
– Destinul pe care tu l-ai împlinit ți se aplică ție. Tu l-ai împins pe alesul meu, Massach Yessoz, peste zidul fără de poartă al Templului interzis, tu vei fi șters din cartea vieții și a luminii.
– Dar dacă a fost destin, cum m-aș fi putut împotrivi ?
– La fel cum te împotrivești mie. Nimic nu e definitiv până ce timpul său nu trece și nu se înfăptuiește. Deși destin, deși conceput de Scribi, vizat de Creator și instaurat de Forțele Angelorum, tu te-ai fi putut opune. Ești zeu. Ești mai presus de influențabilele entități materiale, Kyon. De ce trebuia să-l convingi pe Massach Yessoz, alesul, că el este cavalerul așteptat de prințesa-fecioară din luna Innera pe Creastă, în Templu ?
– Pentru că așa era !
– De unde știi tu ce e și ce nu ? Cine ți-a dat puterea de a vedea scrisele de pe sulurile Scribilor ?! Ai presupus, ai împlinit destinul Maddianix, vei pieri !
– Dar Yessoz era cel din legendă ! Despre el vorbeau profeții care au văzut căderea Maddianix ! Nu ma poți trage la răspundere pentru ce au scris Scribii !
- Ești deja istorie. Și nici istorie, căci nimeni nu te va pomeni. Doar Massach Yessoz va fi considerat răspunzător pentru căderea acestei vechi și dragi nouă seminții.
– Atunci unde-i prejudiciul ? De ce pedepsești un nevinovat ? Eu i-am spus doar adevărul său. El trebuia să reziste ! El a căzut, nu l-am trântit eu !
– Nu Yessoz era Cavalerul din legendă !
– Ba da ! Și toate au fost cum s-a scris ! Și-a rupt aripile de stâncile de jad, în văile de Sign. Destinul prevăzut de Legendă !
– Legendele nu sunt relatări exacte nici ale trecutului nici ale viitorului. Nu Massach Yessoz era Cavalerul !
– Dar cine ? – întrebă Kyon și instant înțelese că știa răspunsul; totuși, Arcis zise:
– Massach Origel !
– Origel, murmură zeul-vânt. El nu poate să cadă întrucât nu se află pe nicio înălțime.
– Vezi ?! – făcu superior mesagerul. Doar acum întâlnirea Cavalerului cu Fecioara va putea exista fără riscul pieirii neamului Maddianix. Destinul nu-i mai reține pe niciunul de la iubirea visată, îndelung așteptată.
– Nu eu sunt nebun, îngerule ! Tu ești. Origel nu știe ce e iubirea, căci nu i-am spus nimic despre ea. Și o va urî pe nimfa pe care tu o pui în Templu, pentru că acolo a căzut părintele său și acolo a început sfârșitul neamului lor.
– Nu-mi spune tu mie ce vor Scribii ! Ori am vorbit în van ? N-ai priceput că destinul este mai mult decât un scenariu executat la nivel absolut de către îngeri ? Tu crezi că l-ai convins de nepotrivirea iubirii cu supraviețuirea sa, dar eu îți spun că nu e departe vremea în care el va ști că tu ai fost un ghid interesat și deloc obiectiv.
– El vrea să salveze Maddianix și să spele numele tatălui său, iar pentru asta e convins că invitația în Templu trebuie refuzată, indiferent de cine și ce îi spune.
– Fii pe pace în ignoranța ta ! Adio !
Arcis își puse mâna pe creștetul zeului-vânt Kyon, iar acesta, în loc să se evapore în eternitate, sări în picioare și se dematerializă în forma sa preferată, adierea. Ori cel puțin așa crezuse el că a făcut, tocmai din această cauză îl miră surâsul de pe chipul radios al entității celeste.
Dar îngerul nu-l trimisese pe zeu în aer spre a zburda în libertatea de care se bucurase până în prezent, de-a lungul existenței sale multimilenare. Locul în care Kyon se simțea atât de liber, de neîngrădit și de energic, era antecamera Morții rezervate entităților nemateriale ca fundament. Înțelese zâmbetul heruvic abia după ce o poartă din înaltul cerului se deschise și o rază de lumină, înlănțuindu-l, îl absorbi într-o mare de tăcere, de uniformitate monocromă – albă – și de nemișcare. Iar un glas strigă într-o gravă și înfiorătoare notă, făcând întreaga lume să se cutremure:
– De Arcis manus, Kyon, Deus-Ventus, murit !!! Voluntas Caelestis Erat !
Iar îngerul simți cum Skaagen suspină după pierderea unui important element al destinului, timp în care cohorte angelige îl slăveau pe Creatorul și Stăpânul universului, menționându-l în treacăt, ca executant divin și pe acela ce tocmai ucisese o străveche forță motrice a sferei albăstrii.



Un codru deloc asemănător celor din care el tocmai ieșise, se înfățișă zburătorului înaripat ce săgeta cerul cu un entuziasmant și hotărât gănd – salvarea neamului predecesorilor săi și reabilitarea numelui părintesc. Origel cunoștea multe date specifice, dar era încă un copil inocent. Sigur, putea sfărâma în mâini pietre și putea zbura în lunele din tării, dar tot copil era. Decursul în care el ajunsese la maturitatea fizică fiind egal cu cel în care Massach Yessoz, în eventualitatea absolvirii cu brio a testului supraviețuirii, ar fi reinițializat existența Maddianix. Foarte, foarre succint ! Iar creierul nu este un mușchi. El nu poate crește doar cu date tehnice, mai are nevoie și de afecțiune, chiar și în cazul unor ființe superioare precum cultura profeților de pe Skaagen 7, dar și de un timp relativ, în care să se modeleze și să evolueze o anume personalitate.
Massach Origel nu avea una. Timpul nu îi permisese, fugind mult prea grăbit pe sub aripile albastre. Caracterul moștenitorului unei culturi în iminent declin, se comporta la fel de libertin și de necugetat precum un țânc. Avea momente în care părea să fie mai mult de-atât sub pojghița aparenței, dar atunci nu era el, ci doar bagajul terminologic asimilat.

Această nouă formațiune ori rezervație dendrologică, compusă exclusiv din copaci înfloriți de tilia, ocupa o vale ascunsă între versanții de netrecut ai munților Parí. La intrarea în spațiunl aerian al depresiunii parfumate, un străjer înaripat, prin care Origel vedea la fel de bine ca și printr-un văl de negură, îl somă să stea în loc.
– Sunt Massach Origel, moștenitor al Maddianix, deschide-mi calea !
Spectrul înarmat cu o lance și un scut, nici nu vru să audă de titluri nobiliare sau de porunci superioare. Se pregăti de luptă, furându-i un zămbet și-un hohot zburătorului material.
– Nu te poți lupta cu trimisul zeilor, stafie căpiată ! Un semn de fac, un cuvânt de spun, tu vei pieri îndată. Mai bine caută-ți alt mușteriu, de nu vrei să zbori în pustiu !
Străvezia arătare nu se clinti și pe Origel ținti. Dar lancea trupu-i ocoli, de Canis Magus – invizibil, îndepărtată. Și-atacul reveni îndată.
– Maguleee ! – Origel către ceruri slobozi un strigăt.
Acum lancea îi atinse o aripă și către sol porni în pripă.
Magul nu mai dorea să îl asiste, știind că astfel îl făcea mai rezistent. Asta, dar mai ales faptul că numai prin cădere din văzduh se putea intra în codrii de tei, blocă instinctul de protecție al magului.
Dintre ramurile copacilor parfumați, zâne la fel de nevăzute ca și el țesură plasă de flori înaripatului căzut și astfel înfășurat îl purtară către locașul lor.
– Massach Origel mă numesc, înlănțuit înaripatul glăsuiește.
– Nu te-a întrebat nimeni; taci acum, de printre tei șopti o nimfă.
Din colbul de la capătul unei alei ce spre-un izvor ascuns cobora, incapabil de vreo mișcare, protejatul magului mârâia și-și scrâșnea dinții cei albi și mari.
– Dezlegați-mă și haidem să ne întrecem în vitejie și în puteri, duhuri haine !
– Massach Origel, taci preț de-o clipită, să terminăm ce-avem de făcut și-apoi libertatea îți vom reda, îi suflă o suavă dar invizibilă ființă în ureche, iar tonul acesteia pe loc îmblânzi războinicul din el.
Nu mai zise nimic. Nici măcar nu încuviință verbal acceptarea compromisului. Tăcu.
Ai săi ochi ce până mai devreme nu văzuseră nicio altă ființă materială, primiră cu exaltare apariția unui cerc de nimfe în al cărui centru el fusese amplasat. Strălucirea și frumusețea siderală a celor douăsprezece entități îl făcură să-și închidă azuriile lacuri irizate, dar ele insistară:
– Nu-ți feri privirile de noi !
– Sunteți divine. Nu vă pot privi fără ca văzul vostru să nu mă cutremure și să nu mă înfioare până la lacrimi. Ascundeți-vă din nou ochilor mei !
– Origel, așa se fălește un zeu ? – îi vorbi o altă voce, ușor distinctă, ceva mai pură.
– Vreau doar să ajung la Palatul de Obsidian să le cer naiadelor veșminte regale pentru a urca pe muntele Fictus. Nu am nimic cu voi, ființe cerești.
– Dar, Origel, noi suntem naiadele. Privește-ne ! Oare nu arătăm noi întocmai ilustrațiilor din Cartea a Șaptea, a Feelor, din Mistica Galaxia ? – reluă noua voce.
Massach Origel fu convins. Deschise ochii și constată că plasa de flori nu-i mai limita mișcările, deși parfumatele steluțe galbene rămaseră în aderență pe-al său rafaelian trup.
Se ridică privind cu încântare de jur împrejuru-i:
– Da, voi sunteți naiadele din Valea Parí ! Dar Palatul de Obsidian ?
– Vino cu mine ! – îi ceru vocea, acum atribuită unei nimfe neasemuit de strălucitoare chiar și în comparație cu celelalte, întinzându-i mâna.
El ieși din cerc și primi într-a sa acea catifelată și caldă mânuță. O urmă pe prințesă în jos pe cărarea către izvor, dar înaintea intrării în apa vie, ezită. O teamă pe care nu și-o putea explica îl țintui în loc, mirând nimfa:
– De ce pregeți ? Palatul meu ascuns vederii este, iar apa vie nu are a te vătăma. Tu zeu ești.
– Ceva mă reține, îi zise el dezorientat, apoi înțelese că piedica îi era pusă de Mag; considerând motivele acestuia neîntemeiate exclamă: Dă-mi voie să o însoțesc în palatul ei, să-mi primesc ținuta regească, magule !
Dar Magul nu-l slăbi și nici nu-și motivă luarea de poziție.
– Cu cine vorbești ? – păru prințesa interesată, cătând în juru-le. Nimeni nu are trecere în a mea lume fără a da socoteală de intenție Santinelei și fără veghea Cercului. Cu cine vorbești de eu nu-l văd, când eu văd totul în astă lume ?
– Magul e îngerul meu, îi zise Origel eliberându-i mâna. Avem o înțelegere de susținere reciprocă și altceva nici nu mai contează.
– Of ! magii ăștia ! – suspină aferată nimfa. Și cum se cheamă, mai exact, magul ăsta al tău ? Să-l invit și pe el înăuntru.
Vrând să dechidă gura spre a-l numi pe Mag, înaripatul uită răspunsul. Se ascunsese magul de ochii nevăzuți și iscoditori ai naiadei. Apoi, Origel se întrebă ce caută acolo și pe ea o întrebă cine este.
– Cum adică ? Tu ești moștenitorul Maddianix iar eu sunt jumătatea ta. Mergem acasă, în lumea noastră, îi umplu ea vidul de memorie lăsat de acțiunea invazivă și evazivă a Magului Câine.
– Nu, nu e bine ! Eu trebuie să merg la Muntele Fictus, își scutură Origel capul de perspectiva distorsionată și alergă în sus pe cărarea de sub bolțile de tei.
– Origeeel !!
Strigătul strident, plutonian, îl șocă pe înaripat, dar nu se opri și nici nu se uită îndărăt. Simțind cum o mână grăbită îl ratează pe puțin, ajunse în luminișul prăfuit din capătul superior al potecii. Gâfâind, își ridică ochii spre a-l cedea pe Magul Câine în toată gloria sa, plutind în atmosfera mirifică a văii. Îi expedie prompt o întrebare justă:
– Ce-a fost asta ?
– Ageea.
– Adică ?
– Habar n-ai tu câți cavaleri și rătăcitori de toate soiurile nu și-au pierdut viața în Izvorul Lacrimilor.
– Dar aici trebuiau să fie Palatul de Obsidian și Naiadele. Un tărâm al vieții, nu al morții ! – protestă contrariat înaripatul.
– Vino sus ! – îi ceru Magul, iar când în clar văzduh, mult deasupra coronamentului erau doi, îi zise: Uită-te într-acolo !
Origel se umplu de veselie și de exaltarea anterioară sosirii în Vale.
– Palatul !
– Du-te și ia-ți veșmintele ! Ne întâlnim pe muntele Fictus.
– Cred că mai întâi ar trebui să-ți mulțumesc că încă exist.
– Nu-i adevărat. Tu singur te-ai oprit. Deja ești mai puternic decât crezi, îl minți Magul spre a nu-l face dependent psihic de asistența sa
– Dacă spui tu, acceptă fără a șovăi zburătorul. Cum rămâne cu ea ? Acum, că tot ești aici, în lumea asta, nu ai putea salva viețile celor ce pe viitor vor fi prinși de mreaja frumos înmiresmată a răului ?
– Nu eu trebuie să distrug răul. Nu e treaba mea. Eu doar preced. Numai Acela ce va veni va distruge răul. Tot ce pot face eu este să te trimit la luptă. Vrei să scutețti pieirea altora mai puțin voinici ? – Du-te jos și ucide-o ! Dacă tu ai asemenea curaj și determinare, accepta, iar eu te voi instrui despre cum să faci. Dacă nu, mergi înainte, pe calea ta, neabătut de nimic. Grija pentru alții nu este benefică țelului tău.
– Voi birui ? Spune-mi cum să o fac !
– Accepți ? – Oare am vorbit unui neatent ?
– Păi, dacă tu știi cum o pot scăpa de suferință, spune-mi și mai vedem noi.
– Trebuie să fii ferm convins. După ce îți voi împărtăși taina, nu mai ecale de dat înapoi. Nu poți cunoaște secretul fără a-l folosi. Pricepi ?
– Da. Spune-mi ce să-i fac !
– Prea bine. Totuși, află și că s-au mai găsit viteji că au înercat s-o răpună, folosind exact aceleși șiretlic, însă după cum ai constatat, ea e încă acolo. Ei, nu.



– Ai venit, în sfârșit ! – îl îmbățișă nimfa pe rătăcitorul din interiorul Cercului.
– Da, vreau să te iubesc, îi zise el mimând un zâmbet ce păru autentic.
– Să mergem, dară, la Palat. Vom întinde mese și vom petrece trei zile.
– Să mergem.
Coborând pe cărarea spre izvor, Origel eliberă mâna prințesei și o strânse într-ale sale herculeene brațe de oțel, șoptindu-i vorbe de amorezi și acoperind-o cu sărutări, astfel încât ea se abandonă lui și nici nu prinse de veste când în adâncul văzduhului zburătorul o urcase.
– De Nomine Magus, Arcis Deo Invoco !
Naiada înamorată primi cu surprindere strigătul iubitului său, apoi simți cum el o eliberă și zbură puțin înlături.
– Ce faci, amorul meu sublim ? – îl întrebă ea pe înaripatul rămas țintuit și mirat.
Nimfa nu căzu, așa cum nici asupra Magului gravitația nu avea vreun efect, iar asta nu trebuia să fie cu putință. Și Arcis nu mai venea. Oare de ce îl ascultase el pe mag ? Acum prințesa avea să se înfurie și să-l trăznească.
– Tu, îngerul meu, cerul ai vrut să mi-l arăți, îi zise nimfa în aceeași notă senină, caldă, suavă, pășind către el pe o punte de parfum.
Să se fi înșelat magul ? Oare ființa asta nu era aceeași de mai devreme ? Oare nu ea încercase a-l îneca în al lacrimilor izvor ? Și dacă magul era cel ce îi voia răul ? Dacă între Mag și această gingașă făptură exista ceva, o ură de moarte ? Dacă Magul nutrea pieirea nimfei din motive care puteau avea legătură cu un potențial secret deținut de aceasta, secret ce nu trebuia să ajungă la urechile sale ?
Dădu să o îmbrățișeze, căci și ea pășea spre el cu brațele deschise, dar un fulger de lumină îl buimăci, aruncându-l iarăși din înalt. Acum nu mai căzu, miraculos regăsindu-și controlul înainte de a ajunge la coronament. Privi înfricoșat către locul din care se prăbușise, dar nimfa nu mai era. Reminiscențele unui fulger globular duceau cu ele lumina stinsă.
Suspină.
– Doar tu ai reușit să o urci aici, unde Arcis o putea atinge, îi zise Magul înființat alături.
– Era nevinovată. M-ai amăgit ! – plânse Origel cu ochii ațintiți asupra sferei de lumină ce se estompa accentuat.
– Aberație ! Iubirea de care era ea în stare te-ar fi îndepărtat de scopul tău și implicit de îndatorirea pe care ți-ai asumat-o față de mine.
– Recunoști că nu era o entitate malefică ? – insistă zburătorul.
– Du-te jos și vezi că nu am ucis pe nimeni ! Arcis și-a luat un trofeu și nimic mai mult. Dacă e cineva care poate schimba cursul existenței acestei lumi, acela ești tu. Cu sau fără o nimfă, Skaagen se va roti în continuare, până ce eu voi decide că i-a fost de ajuns și-l voi chema pe Arcis întocmai cum ai făcut-o tu adineaori.
– Să distrugă Skaagen ?! – se holbă Origel. Bați câmpii, magule !
– Arcis va distruge totul, gradual, odată ce timpul fiecărui lucru va sosi.
– De nomine magus, Arcis deus invoco !
Ochii de safire zadarnic căutară un semn pe cer. Zeul astral nu cobora. Nu răspundea provocărilor și nici nu avea de suprimat vreo existență ori de livrat un mesaj divin.
– Nu vine decât atunci când îl chem eu sau când are ceva de făcut. Tu, dragul meu, du-te la Palatul de Obsidian și uită ce-ai căzut ! Destinul tău este altul, nu iubirea.
– Asta mi-a spus-o și Kyon, recunoscu Origel un model de gândire și crezu că neapărat trebuia să fie adevărat; zbură către profilul semeț al cetății de la orizont.


Capitolul V


– Bun venit, moștenitor al Maddianix ! – îl întâmpină cu o plecăciune prințesa Palla, în sala tronului Palatului de Obsidian. Pășește către mine !
– Strălucitoare prințesă, eu nu pot zăbovi. Lumea asta se apropie de sfârșit și doar în mine stă izbăvirea sa.
Deși se arătă grăbit, Origel urmă chemarea nimfei și înaintă pe sub bolțile înalte, printre coloanele suple. O căldură inexplicabilă îl învăluia, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva și această entitate avea vreo încercare pregătită pentru el.
– Avem pregătite veșmintele tale, neînfricat și cutezător zburător. Te așteptăm de mult timp, îi zise prințesa, iar apariția unui cortegiu de la stânga tronului veni a-i susține afirmațiile.
Cinci supuse aduseră hainele regale.
– De mult timp ?! – se miră Origel. Eu nu sunt atât de vechi pe lumea asta.
– Oracolul a prevestit nașterea și ascensiunea ta cu mult înainte ca tu să fii fizic.
– Oracolul ? – ridică zburătorul o sprânceană.
– Da, Oracolul, Canis Magus, îl surprinse conducătoarea.
– Există, cumva, mai multe entități cu același nume ? Eu știu un Canis Magus, dar nu este oracol, ci doar un mag.
– Unul singur este Canis Magus. Iar el ne-a revelat că vei veni. Întâiul și ultimul Maddianix ce calcă în Palatul de Obsidian.
– V-a spus cumva și dacă voi izbândi în ceea ce-am pornit a îndeplini ?
– Da, dar asemenea taină nu este și pentru urechile tale. Căci tu și numai tu ești responsabil pentru destinul tău, întrucât numai tu îl poți modifica ori ba. Oricine altcineva este doar parte a destinului, prin urmare neputându-te influența.
– El o face cu succes, punctă înaripatul.
– Atunci, poate că tu ești parte a destinului său, dar nu invers.
– Se prea poate, însă el a spus că există mai presus de lumea finită, fie ea și a zeilor Maddianix sau a clanului Ducis. Și am văzut cum un Ducis i-a dat ascultare.
– Nici eu nu cunosc multe despre el. Dacă vei colabora cum are el nevoie, dacă va fi pe deplin satisfăcut de interacțiunea voastră, atunci ai putea să-l întrebi și să afli mai multe despre cine și ce este el.
– Mă îndoiesc că se va deschide înaintea-mi. El îl cunoaște până și pe marele Dux în persoană, ceea ce nici măcar Marele Preot nu poate spune despre sine.
– Apropo de bunicul tău, îmbracă-te și te du !



Un cavaler în strai de gală călcă apăsat către înaltul tron din și mai-nalta sală.
Totul era cristal și mărgăritare în castelul de lumină, iar sclipirea generală era de asemenea natură încât putea muia până și cel mai aprig războinic.
Sunet de trompetă și apoi acorduri de liră și harfă însoțeau valurile diamantine.
Cavalerul ajunse înaintea scaunului de domnie străjuit de două gărzi imobile, impunătoare prin dimensiuni și mai ales înaripate. Străjerii își plecară spadele lor de aur către capul musafirului, iar acesta le atinse cu un deget precaut, necunoscând utilitatea unor asemenea recuzite. Știa ce este o sabie, dar nu pricepea de ce ar fi fost întâmpinat în asemenea manieră ofensatoare de către gărzi, când destinul său era salvarea tuturor.
– Sunt Origel, Massach ! Cred că mă aflu în locul potrivit.
– Tinere vlăstar, vorbi cu glas domol un bătrân cufundat în prea marele scaun al puterii. Acum nu mai există un loc potrivit. Istoria se va așterne peste noi precum colbul peste ruinele oazei.
– Mărite, am venit să-ți cer binecuvântarea ! – exclamă învâlvătat Origel.
– Știu de ce ești aici, îi zise bătrânul rege. Dar timpul nu mai e cu noi.
– Eu voi lupta pentru numele și linia noastră până la ultima picătură de sânge. Voi merge până la capătul lumii, până la capătul universului și-al tuturor universurilor să scap de la pieire astă spiță divină ! Dă-mi doar a ta binecuvântare și roagă-te pentru mine !
– Massach Origel... Nepotul meu. Tu nu trebuia să exiști, tinere vlăstar. Nu ai venit pe lume pentru a-ți salva neamul, căci nu ăstui neam aparții tu. Pentru ca noi să dăinuim în univers, cel ce ți-a fost părinte nu trebuia să cadă. Tu nu ne aparții... Nu ne aparții.
– Poate că nu sunt un maddianix adevărat, dar sunt un maddianix ! Și asta îmi conferă autoritatea și puterea de a lupta pentru a izbăvi muribundul tău imperiu ! Dă-mi binecuvântarea ta !
– Prea-bine. Fii binecuvântat în toate zilele tale și fie ca lumina să-ți călăuzească pașii, mintea și ochii spre împlinirea menirii tale !
Origel primi cuvântul bun stând pe genunchi la picioarele marelui preot, apoi acesta își puse mâna pe creștetul fierbinte al zburătorului.
– Cu tine este Dumnezeu, dar și cu noi El este. Căile noastre se despart acum, pentru că așa ne-a fost scris. Mergi cu bine ! E ultima dată în care auzim unul de altul.
– Ai încredere în mine, bunicule !

Înaripatul se ridică și cu viteza gândului părăsi Muntele Fictus. Magul Câine îl însufleți cu-atâta agerime, cu atâta pornire și cu atâta inteligență, încât i se părea absurd să nu poată scăpa rasa cea mai veche din univers. Absurd.
Universul are nevoie de visele unora precum Massach Origel.



Zburătorul fu purtat de curenții înălțimilor eternice către orizonturile occidentale de pe Skaagen cu graba unei săgeți pornite din arcul unui erou mitic. Ajunse atât de repede la munții Tăcerii de dincolo de mările de Aris, încât i se păru că lumea devenise brusc mai mică, mai îngustă, mai accesibilă. Peste șirurile crestate cu piscurile veșnic rătăcite în unduitoarea negură lăptoasă, nederanjată de vânturile sălbatice aflate la guvernare pe tărâmul stâncăriei absolute trecu la fel de vijelios. Nu se preocupă de găsirea canionului de Ramn, în principal datorită absenței oricărei informații rferitoare la acesta, dar și din cauza avântului titanic, a pornirii rezolute, a venelor ce pompau plasmă stelară și nicidecum plasmă biologică.
Înainte că pomenim de canionul străbătut de toți viitorii mari preoți Maddianix în periplul lor inițiatic anterior încoronării și ungerii rituale, Origel sări hopul de căteva mii de kilometri pentru a sosi în marea negurii ce-i succeda.
Atât de sus zbura, atât de bine distingea detaliile cât și tabloul ca întreg, că preț de-o clipă gândi că este deja unul dintre zeii pe care urma a-i salva.
Vaporii de apă dispărură dinaintea alor săi albaștri ochi, contracânduse hăt-departe, în văile abisale ce separau munții Tăcerii de Creasta Altaira și Tărâmurile Nopții Eterne, imediat către apus în raport cu șirul stâncos fără de sfârșit.
Aducându-și aripile într-un unghi extrem de ascuțit, căzu ca un meteor pe platoul templului, pășind desculț pe lespedea de jais.
– Caaniiis Maaguuus !! – strigă străbătut fiind de fiorii adrenalinei și ai decelerării subite.
Își ridică viguroasele brațe spre cerul din care tocmai picase și căută cu înfrigurare apariția magului. Dar acesta nu se arătă ochilor scăldați într-un ocean de rouă scânteietoare. Reluă apelul în aceeași notă, convins fiind că este auzit:
– Maguleeee !!
– Origel, îl surprinse vocea calmă, superioară în ținută, venind dinapoia sa.
– Hei ! – exclamă înaripatul răsucindu-și trupul. Am ajuns aici ! Să vedem unde-i Templul și ce trebuie să fac pentru a izbăvi Maddianix.
Magul-Câine ascunse amăraciune într-un zâmbet, dar neînfricatul zburător nu o remarcă.
– Trebuie să aștepți, îi zise el cavalerului. Uite, luna Innera mai are de coborât.
Origel ridică privirile spre a confirma spusele Magului. Într-adevăr, luna căreia îi aparținea Templul nu se grăbea să descindă printre crestele portalului.
– Ce trebuie să fac aici ? Adică Luscindy Addax a cauzat declinul moștenitorului de drept și astfel am apărut eu. Acum, spre a reabilita trecutul, eu trebuie să stau de veghe în exteriorul Templului, nu ?
– Tu trebuie să mă ajuți pe mine, Origel. Nu uita că fără mine, tu ai venit în zadar aici. De unul singur nu poți salva Maddianix, căci nu ești unul dintre aceia zămisliți de Nexus spre a reorganiza și a revitaliza sistemul, linia lor. Eu sunt catalizatorul necesar îndeplinirii scopului tău.
– Bine, te ajut, căci și tu m-ai ajutat până acum. Dar ce să fac ?
– Nu îți pot spune. Nu te pot ajuta, nu am dezlegare. Destinul nu este făcut să fie revelat celor cărora le orânduiește existențele.
– Dar tu știi ce voi face, nu-i așa ? Poți influența favorabil un eventual rezultat negativ ? Și dacă da, atunci de ce mai purtăm această discuție ? Tu oricum câștigi.
– Nu este deajuns să influențez rezultatul. Destinul tău nu-mi aparține, deși îl cunosc. Influența pe care o pot exercita eu este la nivelul spiritului, de-aceea ție îți revine latura importantă, esențială chiar, de a intui modul în care mă poți ajuta, asigurând totodată, prin intervenția mea ulterioară, salvarea strămoșilor tăi.
– Complicată treabă !
– Autorii destinului tău se amuză acum, știind ce știu și eu, dar numai de tine depinde rezultatul final. Să nu uiți vreodată că un lucru nu este definitiv până ce momentul său nu trece. Destinul poate fi influențat de acela care îl trăiește.
– Ideea e că nu știu și ce anume trebuie făcut. E inutil să cunoști ceea ce spui tu dacă nu-ți cunoști și sumarul acestui destin.
– Legea Luminii este scrisă de unicul exponent al Perfecțiunii. Dacă ar fi avut hibe, universul însuși nu ar mai fi existat, atomii săi dezintegrânduse cu mult înainte ca noi doi să purtăm această conversație pe o stâncă din lumea zeilor civilizațiilor materiale.
– Magule, eu nu te voi dezamăgi precum cei cărora altădată le-ai oferit încrederea ta. Îți voi aduce lucrul care te va ferici !
– Așa să faci ! – zâmbi cu înțeles Magul înainte de a se sustrage vederii înaripatului.






Capitolul VI


O toropeală irezistibilă curpinse ochii aceia adânc-albaștri și aripile îl acoperiră în somnul venit pe nepregătite, împotriva oricărei intenții conștiente. Și nici nu apucă să viseze bine că auzi o voce, mai întâi confuză, apoi din ce în ce mai bine definită, mai feminină, mai senzuală, strigându-l pe nume, strigând doar numele său.
Deschise precaut unul dintre ochi și cătă împrejur, de fapt doar înainte. Imediat îl deschise și pe celălalt. Cauza era apariția străvezie ce ședea la câțiva pași de el, cu brațele întinse, cu ochii înlăcrimați și un suspin cu greu stăpânit.
– Cine ești tu ? – o întrebă el sărinnd în picioare.
– Origel, eu sunt iubita ta, nu mă recunoști ? Cât de mult ai dormit aici ?
– Iubita mea ? Eu nu iubesc pe nimeni.
– Ba da, mă iubești pe mine, Visul Albastru. Sau ai uitat când ai jurat să vii și să ne iubim liber de încorsetări, înconjurați de stele și lune ?
– Așa te numești ? Cyaní Esaíx ?
– Vrei să mă numesc altcumva ? Spune-mi oricum vei dori tu, eu voi încuviința.
Origel nu știa ce să creadă, dar știa ce nu credea și anume că această nălucire nu era nicicum iubita sa. El nu iubise vreodată. Nu știa despre iubire nimic pe deasupra teoriilor livrești și bineînțeles a faptului că iubirea periclita acum Maddianix.
Fata păși către el, iar el nu schiță niciun gest. Nici măcar nu se eschivă îmbățișării atât de calde în care ea îl cuprinse cu ale sale mâini aproape scheletice, albe precum floarea de aris și la fel de frumos înmiresmate.
– Prințul meu. Tu ești, Sufletul Nopții, așa-i ?
– Eu sunt Origel; Massach Origel, murmură el căzut sub vraja amorului.
– În limba mea, asta înseamnă numele tău.
– În limba mea înseamnă altceva.
– Ce anume ?
– Glorie Mesagerului !
– Glorie Mesagerului ?! Cum adică ?
– Nu știu. Nu eu mi-am atribuit acest nume, eu doar îl port.
– Massach Origel sau Sufletul nopții. Tu ești același. Iubitul meu rătăcitor, rătăcit, care a sosit în sfârșit acolo unde a promis.
– Și totuși, nu-mi amintesc nimic de promisiunea pe care o pomenești.
– Ai trecut prin multe lucruri, nu este vina ta.
Buzele lor se uniră și astfel înlănțuite timp îndelungat, un sărut astral își dăruiră unul altuia.
Dar o idee venită de niciunde îl făcu atent pe înaripat, dezlipindu-l de acaparatoarea nimfă siderală. Își aminti, poate cu ajutorul unui discret impuls din partea magului, de misiunea sa, căutând cu înfrigurare pe bolta senină forma perfecțiunii regăsită în lun Innera.
Nefiind acolo unde el o știa, dar nici altundeva, Origel ridică o sprânceană mirată.
– Ce e, iubirea mea ? – îl întrebă ea curioasă.
– A apus luna și eu nu am văzut-o.
– Nu-i nimic, cu ea am venit eu. Vino de mă iubește în Templul meu !
Zicând aceste cuvinte, silueta parfumată, excesiv de atrăgătoare, chiar și pentru el, care nu cunoscuse fiorul amorului, iar cea dintâi întâlnire cu o exponentă a sexului opus avusese loc în codrii de tei, se îndepărtă de el înspre capătul îndepărtat al platoului de jais, parcă absorbită de ultimele raze aruncate pe cer de acum apusa lună.
Zburătorul alergă din toate puterile sale superioare, dar nu reuși decât să ostenească. Visul în care se aflase ajunse la sfârșit iar el, buimăcit, constată că se zbătuse în zadar, fugind după o iluzie a minții sale.



Iată Templul ! Luminat de cele trei stele bleu din cerul înalt, edificiul impunea respect chiar și lui, zeului cu aripi. Dar înainte de a găsi respect în inima ce nu cunoștea acestă noțiune, apariția provocă mirare, nu atât prin dimensiunile și stilul său arhitectural cât prin înființarea din neant, acolo unde până mai-nainte nu fusese decât aer parfumat. Gardul care împrejmuia în mod normal incinta și peste care Kyon, zeul-vânt îl purtase pe Massach Yessoz nu demult, acum nu mai exista. De aceea Origel parcurse aleea ce începea exact la picioarele sale, ajungând printre magnoliile înflorite până la treapta de marmură. Nu cuteză a călca pe tărâmul sfânt unde predecesorul său își împlinise unica menire și anume căderea Maddianix, dar se ridică deasupra cupolei care încununa hexagonul. Prin decupajul circular privi în jos la sala mare în care o nimfă își aștepta iubitul. Putea fi chiar Cyani Esaíx, cea din visul său, dar ochii ageri, care vedeau un detaliu insignifiant aflat chiar și la marginea orizontului, nu puteau acum depăși vălul de raze ce cu atenție acoperea capul și trăsăturile ei.
Înaripatul se așeză pe semisfera de opal și își plecă îngânduratul cap către popasul asigurat de mâinile puse pe genunchii flexați. Realizase că nu avea nicio șansă. Pur și simplu nu știa ce trebuie să facă pentru a obține ajutorul Magului-Câine. În necuprinsa-i strălucire stelară, acesta nu concepea ca o entitate ce descindea din zeii Maddianix să fie sub standardele intelectuale și spirituale intrinsece. Însă Magul nu știa totul despre el. Spiritul său nu era suficient de elaborat spre a fi apt de analiza exhaustive ale unui subiect dat ori pentru a pătrunde înțelesurile atât de criptice ale implicării cvasi providențiale a unei forțe despre care nu existau comentarii sau refenițe în Mistica Galaxia.
Dar o minte și un suflet limitate de neputință, nu sunt neapărat inutile. Sunt milioane de exemple întru confirmarea acestui enunț chiar în jurul celui ce spune povestea sfârșitului acestei maiestuoase culturi. Astfel că Origel abordă tema sistematic, într-o logică familiară lui homo sapiens, la fel de tâmpițel precum înaripatul albăstriu.
Canis Magus avea nevoie de ceva care, așa cum se exprimase el pe muntele Lunii, urma a-i înveseli și a-i oferi un scop existenței sale eterne, tristă și inutilă. Oare ce anume poate înveseli un Mag ? De ce nu era el cel puțin mulțumit, dacă nu fericit cu viața sa fără de sfârșit, în universul luminii și adevărului din care a dovedit că face parte ? Ce îi lipsea când el putea avea totul prin simpla rostire a unui cuvânt ori prin și mai simpla vizualizare mentală a lucrului dorit ? De ce avea nevoie de un mijlocitor ?



– Origel... Origel... Origel...
Se gândi să-i ceară, nepoliticos, să-l lase în pace. Nimfa din Templu, fie că-l vedea prin cupola de-altfel mată, fie doar în mintea sa, îl chema precum o făcuse și prin vis. Nu spunea niciun alt cuvânt, nu modifica tonul pronunției, nu se oprea.
La fiecare trei licăriri de stea de pe nesfârșitul firmament, șoapta melodioasă cânta numele său, trimițându-i fiori ce se apropiau crescând de inima sa, cu intenția clară de a o subjuga.
– Nu mă mai striga ! – îi ceru el într-un târziu, când simțea durerea mai vie decât o putea tolera. Nu voi coborî până ce nu aflu cum anume trebuie să-l ajut pe mag.
– Știu eu ce-i trebuie magului, zise ea dovedind cunoașterea altor cuvinte.
– Spune-mi !
– Trebuie să cobori la mine, nu pot striga în gura mare, poate ne ascultă și altcineva.
– Sigur că ne ascultă, se amuză Origel. E chiar aici, în imediata noastră proximitate, așteptând să-mi dau seama de lucrul ce-i trebuiește.
– Origel, Magul-Câine nu te va ajuta să salvezi Maddianix.
– Lasă-mă în pace ! – se enervă el. Vreau să analizez toate informațiile.
– Nu te preocupa ! Răspunsul nu îți este destinat. Spre deosebire de mine, care îți sunt.
– Tu ești destinul meu ?! – făcu înaripatul aplecânduse iarăși peste marginea cercului decupat în vârful cupolei.
– Știi cum mă numesc ?
– Da, Vis Albastru – Cyani Esaíx !
– Ce anume scria pe centura care încingea mijlocul Magului-Câine când ați vizitat muntele Lunii ?
– Habar n-am ! Scria ceva ?
– Desigur.
– Nu știu, nu am dat atenție detaliului, recunoscu el. Spune-mi tu !
– Pe centura lui scria exact numele noastre: Massach Origel și Cyani Esaíx.
– Poți susține absolut orice năzdrăvenie, eu nu te pot contrazice, dar nici nu te cred.
– Vrei să-l ajuți și la rândul său, el să te ajute pe tine și pe Maddianix ?
– Nici nu mă obosesc să răspund.
– Atunci coboară la mine și eu nu numai că îți voi destăinui cu ce anume să îl mulțumești, dar îți voi și oferi, fără vreo pretenție, acel lucru.
– Nu ți-ai găsit mușteriul, frumoasa mea ! Nu pot crede că tocmai tu, dintre toate din lumea asta, posezi acel lucru de-i lipsește Magului. E de la sine înțeles că eu nu trebuie să pășesc în Templu spre a nu prăvăli spița din care mă trag.
– Mai gândește-te ! Oare nu e cam târziu pentru asemenea precauții ? Oare nu s-a întâmplat ceea ce spui chiar înainte de înființarea ta din neant ?
– Nu încă ! Mai e o șansă.
– Doar dacă te ajută Magul. Fără el, tu nu ai nicio putere. Coboară, deci, la mine și apoi vei putea spera la izbăvirea neamului tău !
– Lasă-mă în pace ! Voi găsi și singur soluția de care am nevoie, îi zise el apunând de pe bucata de cer vizibilă prin decupajul circular.
– Eu sunt soluția, Origel ! Vino la mine, iubirea mea ! Visul și Sufletul Nopții mele.
Răspunsul înaripatului nu mai străbătu cei douăzeci de stânjeni până la nimfă, iar tăcerea se instaură în și deasupra templului de pe Creasta Altaira.
Apoi, la fel de subit precum întâia dată, piroteala îl doborî, afundându-l din nou într-un somn adânc, din care tocmai părea că revenise.
– Dormi ? – îl întrebă o voce pe care nu o putu alipi unui chip decât după ce deschise ochii săi mari – era Magul.
– Nici eu nu știu. Nu mai pot diferenția visul de realitate. Și acesta este unul dintre momentele de confuzie, răspunse năucit, dar păstrând aparența ponderației raționale, Origel.
– Nimic nu este ceea ce pare, iar acest enunț justifică pe deplin ceea ce simți tu.
– Înțeleg.
– Ei bine, ai găsit lucrul de care eu am atât de multă nevoie ?
– Nu încă, dar simt că sunt aproape.
– Trebuie să te concentrezi și mai intens ! Ești chiar mai aproape decât crezi, însă ochii îți sunt acoperiți de un văl translucid care te împiedică că vezi adevărul. Îndepărtează acest obstacol și caută mai atent în jurul tău ! După cum poți lesne observa, nu mai e nimeni aici. Doar tu și ea.
Origel cercetă grăbit terasa de jais mărginită de stâncile drepte ale nesfârșitului lanț crestat pe vârfuri, de hăul dinspre munții Tăcerii și de cele două creste distante ale portalului, acolo unde luna Innera apunea și dincolo de care începeau Tărâmurile Nopții Eterne. Nu văzu nimic. Întorcânduse către Mag, își exprimă mirarea:
– Care Ea ?!
– Nimfa, desigur, îi răspunse acesta cu o simplitate superioară.
– Cyani Esaíx ?
– Nu știu cum o cheamă, dar cert e că numai una poate fi. Noi, de fapt eu, pot urca aici datorită naturii mele astrale, iar tu, tu ești în parte Maddianix. Într-un fel.
– Doar nimfa și moștenitorul pot păși aici ! Ai dreptate ! Și dacă eu nu aș fi moștenitor, ea nu ar fi pusă în Templu. Nu așa scrie în Mistica Galaxia ? Ea există doar pentru a ispiti moștenitorul tronului Sexaq quors.
Origel se bucură de inteligența sa, parcă dintr-o dată intrată în activitate, însă Magul avu ceva de zis și pe tema acestei veselii copilărești.
– Mai degrabă, sunteți amândoi aici pentru a servi scopurilor mele, nu pentru a reinițializa Maddianix. Maddianix, dragul meu Origel, este aproape de finalul imemorabilului său șir de evoluții. Ascultă !


Capitolul VII


Ulii se roteau în amețitoarele înălțimi, iar strigătele lor ascuțite ajungeau într-un târziu și la urechile înaripatului de pe platoul Templului. Adierea unei brize îi ciufulea penele puternicelor aripi strânse pe lângă trupul înveșmântat în purpură regală. Din toate direcțiile, nori maiestuoși năvăleau pe bolta albastră, umflânduse și crescând în volum și elevație într-un ritm prevestitor.
Atunci un înger trecu trâmbițând prin cerul astfel încărcat, iar sunetul trompetei sale era unul tânguitor.
– Ce este ? – strigă Origel, dar îngerul nu-l auzi și își continuă zborul.
Singur. Astfel rămase ultimul Maddianix.
Iar titlul îi fu retras de către Magul-Câine, întrucât acesta eșuase în a-i aduce lucrul năzuit și odată cu această neizbândă, oricare intervenție din partea sa în favoarea civilizației muribunde fusese anulată.
– De-acum, tu vei fi numai Origel, îi zise Magul atingându-l pe creștetul plecat în disperarea gândurilor nefericirii. Numele Massach a fost mutat în Cartea Vieții pe coloana celor plecați.
Înaripatul oftă adânc și vărsă o lacrimă pe care luptase din răsputeri să și-o rețină.
– Skaagen va simți absența străvechii sale civilizații, dar tu nu vei suspina veșnic. Ești nepieritor.
– Poftim ?!
– Cu condiția de a rămâne sub cerul acesta, nu vei apune înaintea sfârșitului Universului.
– Așa ceva nu este cu putință !
– Multă lume considera că Maddianix vor dăinui în veșnicie, ori cât vor fi galaxiile, dar iată că un alt destin le-a fost rezervat de unde sunt rezervate destinele. Tu vei fi nemuritor numai aici, pe Skaagen, în lumea ce nu va fi nimicită odată cu extincția unicei culturi care a contat.
– Nu vreau să mai exist dacă rasa mea va fi mutată în Lumea de Lumină !
– Mă tem că alegerea nu îți aparține. Dar, după cum spuneam, Skaagen nu va primi pecetea pieirii și nu va fi spulberat de pe cerul nopții. Consideră acest gest drept un dar divin. Sau chiar o osândă divină. Cum poftești. Clar este că nici tu și nici el nu veți pleca. Iată îngerul ! El zboară să ia ultima suflare din pieptul epuizat al conducătorului preaiubitului Maddianix.
– Salvează-i tu, mărit mag ! – căzu Origel pe genunchi înaintea Magului.
– Eu nu execut, eu doar preced. Acela care i-ar putea salva, este tocmai Acela care i-a luat la El.
– Cheamă-L pe El ! Să-i lase aici ! Să mă ungă pe mine pe tron ! Voi fi eu mai bun și mai drept decât ei, stărui Origel agățânduse de roba Magului.
– Acolo unde vor merge ei este mult mai bine decât aici, în lumea efemeră. Maddianix au mai apus de nenumărate ori, singura noutate de acum este că energiile spirituale nu se vor transmite noilor entități materiale răsărite din amestecul prafului de stle cu apele izvorului Vieții, ci vor urca în lumea despre care au vorbit atâta amar de timp altora. Dacă vrei, este un dar pe care Cineva a dorit să-l facă acestei spițe ce L-a slujit fără cusur.
– Acum îmi spui ? Când nu mai pot suporta durerea eșecului unicei mele misiuni ?
– Ridică-te și privește către ceruri ! Deși îți vor apărea mai sărace o vreme, ele vor fi în realitate mult mai strălucitoare, cu atâta înțelepciune și putere spirituală ce urcă azi la ele.
– Extincția e un dar ?! – se miră Origel. Ce rațiune mai e și asta ?
– Nu sunt eu în măsură să pun în balanță deciziile care sunt luate Sus, ridică Magul din umeri. Tot ce îți mai pot împărtăși este faptul că că Skaagen îți datorează de azi înainte existența. Tu vei rămâne aici, în lumea cea sălbatică, potrivită unui suflet înflăcărat precum al tău este.



Magul nu vorbea în necunoștință de cauză. Skaagen fusese pusă pe lista lui Arcis încă de la conceperea destinului spiței Maddianix, la facerea acestui neam de profeți și zei materiali. Apariția lui Origel nu ar fi întârziat cu nici măcar o secundă zborul anihilator al îngerului la momentul ultimei suflări a căpeteniei Sexaq quors dacă nu ar fi existat intervenția altruistă a Magului Câine pe lângă Ziditorul și Stăpânul Universului. Doar insistențele Magului au schimbat destinul nefast al sferei și implicit al întregului sistem stelar ce-o conținea. Origel, prin efectul de domino, obținuse cu aceeași ocazie viață eternă în lumea materială. La întrebarea Marelui Dux privitoare la motivele pentru care ultimul Maddianix merita să primească acest favor, Magul răspunsese eficient:
– Nu a intrat în Templu, nu a cunoscut nimfa finală, aceea care trebuia să-i ofere jinduita-mi recompensă. Pentru că în acest caz mă păstrează și pe mine pe calea căutării febrile și prin orice metodă a fericirii, chiar își merită recompensa. Căci este un bonus pe care Scribii ar trebui să i-l dea și fără să le-o cer eu.
– Da, Skaagen va fi cruțat, laolaltă cu înaripatul tău, decise marele Dux.
– Slavă Þie, Doamne, îi mulțumi Magul cu o adâncă reverență.
– Mă bucur că ai deslușit taina acestui șir de evenimente, îi zise Creatorul. Nu acesta a fost momentul rezervat evoluției tale. Scribii au modificat protocolul, care în privința acestui înaripat implica intrarea la iubirea ce i-a fost destinată, întrucât el nu avea nicio legătură cu Testul moștenitorului tronului, prin urmare nimfa i-ar fi dăruit fericirea pe care o aștepți și o vânezi. Nu e nimic personal din partea lor, doar simțul ironiei.
– Fericirea mea este un ideal palpabil, surâse Magul. Aproape că o simt dacă îmi întind mâna. Ironia Scribilor nu mi se pare altcumva decât normalitate. Altfel cum ar concepe ei genociduri prin întreg universul, dar mai ales în lumea aceea mică, bob-de-rouă ? Ei ucid cu nonșalanță copii și adulți, nimfă și imago, de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul galaxiilor.
– Îi aduc în Lumea de Lumină, adnotă Marele Dux. Unde nu e nici durere, nici suferință și nici lacrimi.
– Totuși, genocidul nu e forma mea preferată de reabsorbție.
– Tu nu ai treaba lor, ci altele, deci lasă aspectele administrative în seama acelora care sunt mai în măsură să le abordeze.
– Așa voi face.
– Du-te și încheie socotelile cu Skaagen și noul său lider !
– A fost scris un destin favorabil pentru el ?
– Știi acest răspuns.
– Mda. Atunci, eu plec.
– După ce termini cu sfera asta, am un cadou și pentru tine.
– Despre ce e vorba ? – întrebă Magul sperând la un răspuns care însă nu veni.
– Consider că vei fi foarte fericit și mulțumit de alegerea mea.
– Mărire Þie, Doamne !



Sala tronului se zgudui sălbatic și coloanele de cristal translucid au fost cuprinse de largi și adânci fisuri în structurile lor. Tunetul năprasnic sfâșie în două părți distincte peretele dinapoia jilțului bătut în mărgăritare, iar străjile căzură la podea.
Strălucirea solară a îngerului venit din Cer inundă vastul spațiu interior și ușile fost-au ferecate de prăvălirea unei perechi de stâlpi.
– Massach Merus ! Timpul s-a terminat !
– Amin, glăsui stins bătrânul din scaunul de domnie.
– Vino cu mine !
Îngerul îi întinse a sa mână de lumină celei de pe urmă căpetenii a străvechii spițe de magi, primind cu ultimele resurse energetice osoasele degete.
Deodată, întreaga lume se schimbă. Forme, texturi, volume și culori, înlocuite de un alb senin, difuz, universal. Ochii adânciți în orbite văzură acum chipul îngerului. Măreția și desăvârșirea acestei entități înfiorară căpetenia arhaicului popor Maddianix.
– Tu ești Îngerul Morții ?
– Eu sunt Îngerul Vieții ! Prin mine existența ta materială se sfârșește și începe existența ta eternă. Îți ofer viață de la Domnul Dumnezeul nostru al tuturor !
Înainte de oricare alt cuvânt adresat îngerului, acela ce fusese niște milioane de ani Massach Merus, fu deturnat de un grup de îngeri care îl urcară în goana vântului pe o rază de lumină, la Cer.

Arcis distruse Muntele Fictus apucând piedestalul accesibil doar din aer cu brațele sale viguroase, capabile să nimicească galaxii întregi și desprinse roca solidă de suprafața câmpiei împădurite, azvârlind-o în cel mai apropiat dintre cei trei sori ai sistemului Omega Dex.

Odată cu tranziția Marelui Preot, toți ceilalți maddianix au fost absorbiți în Lumină și astfel istoria civilizației materiale care dăinuise în univers încă de la făurirea acestuia, se încheie precum fusese prevăzut.
Panteoanele tuturor culturilor politeiste evoluate au rămas pustii, singure imaginile lor cioplite, turnate sau șlefuite au primit responsabilitățile ariergardei. Alți zei materiali vor fi, dacă nu cumva deja sunt, modelați din praf de stele și din apa Izvorului Vieții.
Universul nu stă în niciuna dintre speciile biologice.


Capitolul VIII


Îți voi cânta epopeea, străbunul meu. Acest destin mi-a fost lăsat din Ceruri. Nu voi precupeți niciun efort pentru a te face mândru de mine, deși tu nu m-ai considerat vrednic de strălucita descendență regală. Am încercat să te salvez, să salvez lumea în care trăiam amândoi, dar nu știam atunci că există o Lege care ne împiedică să fim aproape. Acum am aflat. Și e prea târziu pentru orice altceva decât regretele și suspinele ce nasc rezoluții ferme și definesc destine.
Nu știu de ce lucrurile au fost precum s-au petrecut. Nici dacă aș ști nu cred că aș pricepe. Iată de ce nu caut mai adânc după sensuri. Voi fi ca și până mai devreme, Origel. Să te uiți din timp în timp jos, pe Skaagen, unde voi zidi strălucitoare împărăție de gânduri și idei menite acelora care vor cuteza a străbate calea către mine.




Magul plecase acolo de unde venise la început, lăsându-l singur pe marginea platoului templului. Iar spre surprinderea sa, edificiul de pietre scumpe nu se nărui precum restul așezămintelor de pe sfera albastră. Până într-un îndelungat răstimp, adierea unei brize generă singurul zgomot și singura mișcare de pe suprafața caldă de jais.
Cu ochii înlăcrimați, cel de pe urmă locuitor inteligent al lumii Skaagen privea meditativ la cer și la oritonturile orientale, cele înpunse de crestele masivilor munți ai Tăcerii. Pierderea luptei în care se aruncase fără a cugeta în prealabil asupra sorților de izbândă ori asupra efortului, în definitiv inutil, era un motiv mai mare de întristare decât extincția propriu-zisă a rasei de zei-profeți. Nu cunoscuse niciodată vreun Maddianix în afară de bunicul său, nu trăise nicio clipă într-unul dintre templele sau castelele durate pe vârfuri de stânci iar pierderea sa era mai degrabă una simbolică. Eșuase într-o confruntare inegală și iluzorie cu forțele pe care nu le putea înțelege, artizanii destinelor universale. Pricepuse că Maddianix au fost programați pentru o evoluție fără de întoarcere, dar sufletul din el sângera din cauza ratării obiectivului stabilit. Oare ce anume îi trebuia Magului-Câine de la nimfa din Templu ? Oare ea îi va spune, ori tăcerea îndelungă se datora plecării sale ?
Se întoarse către Templu, cercetându-l cu atenție fără a părăsi pervazul pe care stătuse de la ridicarea Magului la cerurile nesfârșite. Nu sesiză nimic distinct, însă nici nu avea cum să afle dacă nimfa părăsise locul său de pe amplasamentul vecin vetrei sacre.
– Cyaní ! – zise el aproape în șoaptă, temânduse să nu o deranjeze de la ceva, fiind convins totodată că două, trei sute de stânjeni câți erau până la ea, nu aveau să fie o problemă în calea comunicării.
- Da, Origel, îi răspunse ea după câteva clipe.
– Tu de ce ai rămas cu mine ?
– Vrei să plec și eu ?
– Te întreb de ce tu nu m-ai părăsit, precum au făcut-o, fiecare la vremea sa, Kyon, Magul și Maddianix.
– Eu, spre deosebire de ei, nu sunt legată de tine nici prin interese și nici prin sfori relaționale. Exist, practic, pentru tine.
– Adică nu ești legată de mine, dar vrei să fii, pricepu înaripatul.
– Tu nu știi, Origel, că noi doi suntem acele personaje de legendă care trebuiau să se întâlnească în locul acesta spre a-și dărui amorul și a-și croi un viitor strălucit într-o lume rezervată numai lor ?
– Kyon a spus că Massach Yessoz a fost cavalerul legendar, iar Luscindy Addax, prințesa captivă în luna Innera. Iar eu îl cred, căci lucrurile s-au petrecut precum profețea legenda.
– Aceste lucruri au fost născocite de Mag, Origel. El a creat legenda și a dus-o în timpurile străvechi, de unde a fost purtată mai departe, până la Massach Yessoz și până la tine. Dar nu e adevărat că aceia dinaintea-ne au fost cei prorociți. Noi suntem.
– Dacă spui drept, atunci cum îți explici pasivitatea mea ? Eu nu am habar de vreo întâlnire prestabilită și nici nu vreau să cunosc noțiunea de care mi-ai pomenit, amorul.
– Magul a stabilit această întâlnire și Cerul a parafat-o. Între noi doi nu mai există acum decât o simplă idee și o teamă îndreptățită de necunoscut.
– Nu mă tem eu de nimic ! – exclamă Origel. Þi se pare ție.
– Este normal să fii puțin reținut, tu, căci sunt eu îndeajuns de nerăbdătoare pentru amândoi.
– I-a spune-mi, Cyaní Esaíx, noi doi ne vom iubi vreodată ?
– Nu știu.
– Crezi că ne vom iubi ?
– Sper.
– Până acum, nimic din ce-mi aud urechile nu mă face să îmi modific poziția în ceea ce privește destinul nostru împreună. Sunt convins că de este scris să fim împreună, vom fi indiferent de atitudinea mea refractară, dar de la Mag am înțeles că destinul doar predispune nu și execută. Ori am înțeles altceva decât ce trebuia ?
– Niciunul dintre noi nu va părăsi platoul acesta fără celălalt. Ascultă bine !
– Poate că nu vreau să plec de-aici. Asta nu înseamnă că sunt țintuit de către destin !
– Da, nici nu ai avea unde zbura. Kyon a fost trimis în Cer, Magul a plecat în Cer, Maddianix au fost ridicați în Cer. Þie ți-a rămas doar un Skaagen pustiu și o nimfă cu care nu poftești să interacționezi altfel decât verbal.
– Sunt milioane celelalte făpturi de pe sferă care nu au fost duse Sus ! Nimfe, zâne, naiade, spiriduși.
– Nu mai sunt. Skaagen a fost ucis ! Toate aparțineau lumii în care Maddianix erau cheia bolții. Acum, ție nu ți-a rămas decât o singură nimfă.
– Bine, poate că doar pe tine te am. Asta nu înseamnă că nu am de ales.
– Ce vrei să alegi ? Iubirea altcuiva ? Conversația ? Nimic nu alegi tu, Origel. Acceptă că e destin ! Că Magul ți-a câștigat viața, dar existența solitară nu este o opțiune. Eu nu aș fi fost creată în cazul contrar.
– Lasă-mă în pace ! – oftă Origel așezânduse pe suprafața sticloasă, cu picioarele suspendate deasupra hăului și aripile întinse către suflul răcoros al brizei montane.


Era oare o binecuvântare sau un blestem ? Existența însăși, fără amendamente, da, este un minunat dar divin, însă atunci când acesteia i se atașază note constituiente, sensul nu mai este același. De ce să trăiască numai legat de această ființă ascunsă de murii și colonadele Templului ? Ar fi putut dăinui o eternitate și în solitudine. Maddianix nu aveau o cultură de genul yin și yang. Nu erau împărțiți în genuri. De ce el era altfel ? De ce nu fusese făcut precum ceilalți, sau și mai bine, de ce fusese făcut ?
Mâhnirea sa părea insurmontabilă. Deziluzia, epuizarea resurselor psihice, îl aruncară într-un somn adânc, fără vise, din care reveni foarte târziu. Edificiul nu dispăruse, prin urmare nici ocupanta acestuia. Realitatea se cerea abordată cu sinceritate și determinare – singurele moduri cu putință în ceea ce-l privea.


Fin.





© 2008 – David Adrian Dinulescu, Nuvele Originale Skaagen