Sfârșit de toamnă


Ședea pe scaunul greu montat lângă geam. Era din lemn masiv, iar ca format un pic mai înalt decât unul confecționat în mod obișnuit. Locul era bine ales, putea observa cu ușurință emisiunile la TV-ul instalat lângă peretele opus al camerei, dar și acel colț de stradă lăturalnic, pe care rar treceau mașini. Se vedeau totuși bine cei câțiva trecători, perechile de îndrăgostiți, veșnic în căutarea locurilor pustii și mai ales plopii cu verticalitatea și unduirile lor fermecatoare în adierea vântului de toamnă târzie. În acea seară oprise TV-ul cam pe la ora 6 după-amiaza, afară se pornise sa bureze ușor, frunzele copacilor începuseră de mult să cadă, doar cele mai robuste încercau să opună o oarecare rezistență, inutilă desigur. Se uită spre afară, privirea cu ochii triști mătură zona vizibilă din fața ferestrei fără un scop anume. De fapt nu vedea nimic concret, gândurile triste o apăsau atât de mult încât nu-și dădea seama că se înserase bine. Nu era din acel oraș, venise acolo la niște rude binevoitoare care o primiseră ca și cum ar fi fost copilul lor. Proprietarii, rude mai îndepărtate, soția, verișoară bună cu mama fetei, erau oameni în vârstă, cu posibilități materiale bune, aveau însă sufletul doborât, unicul copil, un băiat, fost pilot militar a avut neșansa să fie ucis într-un accident la vârsta de 27 de ani. Fusese un tânăr chipeș, plin de vigoare și voioșie, inteligent și frumos. Nu a lăsat, cu excepția celor doi bătrâni, nimic în lumea asta. Aceștia au înțeles necazul fetei și au primit să o ajute așa cum înțelegeau ei ajutorul, să-i dea un pat, să-i dea de mâncare, să o întrebe mereu de una, de alta și cam atât. Fata era mai mult decât mulțumită. O deranjau totuși întrebările directe, indiscrete ale matușii dar încerca să facă abstracție de acest unic, vizibil defect al ei. Avea 33 de ani, se uita în urma vieții ei trecute și cu excepția perioadei de școală, nu vedea nimic. Era dezamăgită, nu a realizat nimic, nu atât material cât pentru sufletul ei. În orașul natal reușise cu greu să obțină o garsonieră. Nu era mult, dar pentru ea era locul în care venea cu drag, era locul în care se revigora pentru ziua următoare. O mobilase dupa gustul ei, cu lucruri ieftine dar pe care le-a dorit, de aceea ținea la fiecare dintre ele pentru că fiecare își avea povestea lui. Lângă geam, pe un colț de raft ținea nimicurile ei neprețuite, o emblemă militară și o mică piramidă transparentă. Ambele erau urmele vizibile ale unicei ei iubiri. Fusese cu mulți ani în urmă, gândind profund părea ca și când ar fi fost într-o altă viață, de multe ori se întreba și ea dacă chiar a fost cu adevărat. A mai încercat apoi câteva relații care s-au dovedit toate a nu fi nimic serios, poate și din cauza ei, undeva acolo înăuntru nu mai dorea pe altcineva, dar poate și din cauza pretendenților care nu au fost suficient de insistenți, cine știe? Cert este că de acum zilele ce vor urma vor fi goale, fără sens, de așteptare a inevitabilului.

De fapt ce se întâmplase? Viața a fost aspră cu ea, nu a avut sprijin de la nimeni, a lucrat în mai multe locuri până a ajuns în acel bar. A fost greu, mai ales seara dupa ce unii erau suficienți de amețiți de bautură încât să nu se mai poată controla. Apoi apăreau cei cu mulți bani din lumea interlopă care îi înlocuiau pe primii în răutăți. A suportat cu stoicism vorbele urâte, apropourile, chiar și atingerile până când au început durerile. Inițial ca niște simple migrene, și au culminat cu leșinul din acea seara. A fost ca și moartă. Au dus-o la spital, i-au făcut tratamentul dar… era clar. Diagnosticul spunea totul, atac cerebral. Acesta a cauzat o hemipareză sau medical, o pareză incompletă a membrelor și desigur a organelor de pe partea stângă a întregului corp. Ulterior grijile s-au accentuat, nu a mai putut lucra, așa că după concediul medical a fost nevoită să se pensioneze pe motive medicale cu grad de invaliditate, și a început perioada de recuperare. Avea ambiție, credea că se va putea reface într-un timp rezonabil, dar se pare că era mai dificil dacât își închipuise. Mergea greu, târâia piciorul stâng iar mana de pe aceeași parte o mișca nefiresc, cu amplitudini neumane. Acum nici cunoștințele nu o mai vizitau, era decepționată. A primit invitația rudelor din orașul unde tocmai se înființase o clinică modernă de recuperare cu oarecare resemnare. Se pare că a avut din păcate un sentiment bun, dacă inițial a simțit ceva progrese în recuperare, în cele din urma s-a convins că nu mai e nimic de făcut pentru ea. Des accesa internetul și la o adresă, pe un jurnal, a citit un mic comentariu al unui film “Sweet November”. A căutat filmul, l-a văzut în acea dimineață, de început de noiembrie. Trăia sentimente confuze, ar fi vrut să se contopească cu personajul similar întru suferință din film, ar fi vrut să nu se fi născut, ar fi vrut să fi murit atunci când a avut atacul cerebral. Fusese toată viața un om bun, nu a făcut nici un rau, fie el cât de mic conștient, nimanui, atunci de ce Dumnezeu a pedepsit-o în asemenea fel? Este adevărat, întreaga viață s-a rugat să o țină sănătoasă și niciodată să o facă sănatoasă dar oare avea însemnătate până și acest lucru? Întrebări au fost multe, chipul mut secat demult de lacrimi nu le mai exprima, simțea doar că în acea zi după ce își va retrăi mental întreaga viață, lumea ei se va sfârși.

Întunericul copleșise în totalitate încaperea, peste tot domina tristețea, lipsa de dorință, abandonul. Simțise întâi o durere puternică în ceafă, probabil căzuse, apoi a tulburat-o liniștea deplină din jur, nu se mai auzea nimic. Flash-uri de lumini orbitoare îi apăreau în priviri, chipuri de oameni, forme, imagini se perindau cu o viteză amețitoare, apoi liniște, destindere, plăcere.

În cele din urmă soarele a răzbit dintre nori după o săptămână de încercari, prima rază a aruncat-o tocmai acolo în orașul cu clinica de recuperare, pe un geam pe chipul împietrit, alb al unei fete anonime.

Începuse o nouă zi de zbucium pentru cei încă rămași cu sufletul prizonier în trup.