Bănuiesc că știi cât este ceasul...
Cu mâna plină de frânturi de pâine și mâncăruri, abătut de plictiseala zilei de azi, un bărbat își aduna picioarele ca să pășească mai departe. Oboseala, se hotărâse el, era principala lui armă cu care se dorea să își micșoreze timpul pe care îl mai avea de trăit pe lumea asta. Fiecare clipă o petrecea acum încercând să se concentreze să nu se mai concentreze atât de mult. Realizase că "timpul" este ca un val de ceață care vine și se așează între el și amintiri sau plăceri din trecut, acoperindu-le și făcându-le să dipară, încet, sigur. Concluzie după conluzie, logică după logică, el mai realizase ceva înspăimântător: timpul punea ceață amețitoare peste tot, nu numai pe amintiri, ci și pe reflexe, pe agilitatea gândului, pe fluiditarea ideilor. Așa, oare, se moare? Este el, "timpul", cel care ne omoară cel mai frumos dintre toți cei care omoară? Încercase să se așeze în pat și să adoarmă. Nimic. Inima era prinsă între trup și pat, și ridica din ce în ce mai tare trupul. Parcă se sufoca și încerca să găsească aer. Gândurile mergeau într-o singură direcție, o direcție plină de obsesie și indecizie. Noaptea venea cu gândurile ei întunecate. El avea o grămadă de luptători care erau și ei obosiți ca să își facă datoria. O parte luptau cu „amânările” problemelor imposibile în clipa aia, o altă parte căutau soluții la probleme care aveau nevoie de gândire și, ultimele, căutau o ieșire din dilema obsesiilor de de a alege. Câte alegeri greșite a luat până acum? Toate alegerile pe care le făcuse se bazau pe ceva precalculat, se bazau pe principii, se bazau pe faptul că gândise mult înainte de a lua o decizie. Numai alegerile greșite le luase fără să gândească. Acum erau liste întregi de decizii care așteptau să fie întoarse pe toate fețele...
Ajunse lângă pat și își atârnă privirea în spatele pleoapelor grele. Inima bătea ca o mașinărie cu termen de valabilitate la baterie. Gândurile erau înșirate pe o culme și erau învârtite spre uscare.
Îți mai aduci aminte...?
Câmpul părea verde ca primăvara. Trupul lui mergea plin de liniște, plutind pe fericirea sufletului de lângă el. Era încă prezent în uimirea clipei trecute. Își întoarse capul cu totul și rămase cu imaginea ei în ochi. Era cel mai frumos fenomen care îl avusese vreodată proiectat pe retina ochilor. Plin de fericire și liniște observă că femeia de lângă el îl ținea de mână și zâmbea înarmată cu aceeași fericire ca și el. Între ei era iubirea, care se condensa în aer, și apoi se solidifica în trepte pentru ei, să poată urca cât mai sus, printre nori. Mergeau cu iubirea în mână pe aleea dintre verde și verde. Era soare, mult soare, care nu îi încălzea deloc. Au alunecat ca pe gheață spre acel copac din mijlocul câmpiei verzi. Umbra lui era o binecuvântare indiferentă, dar oferea o pătură desenată pe care ei să se așeze. S-au așezat și au început să simtă gustul buzelor celuilalt în amețeală perfectă. Hainele începură să își deseneze propria lor formă pe pământul apropiat. Muzică fericită și calmă se auzea în urechile lor, dar dansul nu puteau să îl controleze. Se sărutau în trupuri. Dansau în minte. Cântau în suflet. Au făcut dragoste sub copacul unic din câmpia verde. Gustul dulcelor ei buze se simțea ca o prajitură nemaigustată. Arome de orient se imprimaseră pe pielea lui și credea că trăiește în India, în aventura căutării sufletului pereche. Ea era sufletul pereche...
Amândoi știm cât e ceasul...