Șoptind rugăciunea de seară, Andrei urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, însă multă vreme nu a putut să adoarmă. Nu era supărat pe fratele său Maxim, îl îngrijora numai faptul că pe zi ce trecea între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai tare o prăpăstie care îi îndepărta sufletește.

Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea la casa părintească, Andrei simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.

Unde e acel Maxim pe care el îl ducea în cârcă peste tot și se lua la bătaie cu flăcăii mai mari, când aceștia îl băteau pe Maxim, care ce-i drept și-o cam căuta cu lumânarea. Întotdeauna împărțea totul cu el, orice ar fi primit îi dădea lui mai mult de jumătate și întotdeauna lua asupra sa stricăciunile făcute de el, de multe ori fiind aspru pedepsit, deoarece își iubea fratele mai mic mult decât pe sine însuși.

Deși numai cu trei ani mai în vârstă decât Maxim, Andrei era pentru acesta nu numai fratele mai mare, dar ținea și locul tatălui, pe care Maxim nu-l ținea minte, deoarece abia împlinise doi anișori, iar Mărioara venise pe lume imediat după moartea tatălui lor, strivit de un bolovan în cariera de la Oblaz. Ce-i drept mai aveau un frate, pe Ion, însă acesta s-a însurat imediat după moartea tatălui lor și nu prea avea timp să se ocupe și de frații lui mai mici, cu toate că îi ajuta cât putea, cu bani, cu haine și alimente, însă nu-și putea înlocui tatăl mort.

Când a împlinit șapte ani, în loc să meargă împreună cu toți copiii la școala din sat, Andrei se trezi slugă la evreul Leib, unde hrănea animalele, asigurând astfel în fiecare zi hrana familiei, care se compunea dintr-un kilogram de mălai și doi litri de lapte. Evreul se comporta foarte omenește cu el, nu-l bătea, nu țipa la el, îl îmbrăca întotdeauna în hăinuțe curate rămase de la copiii săi și îl punea la masă alături de familia sa.
Andrei era mulțumit, chiar fericit, deoarece în acele timpuri grele, când unii dintre copiii de vărsta lui răbdau foamea și umblau desculți și-n zdrențe, el mânca pe săturate omletă și carne de pasăre și putea bea lapte cât dorea, niciodată nu-l oprea nimeni, ba pe deasupra Rifca îi dădea, fără știrea bărbatului său carne, ouă, caș, unt, smântână și pâine albă să ducă la ai săi, iar Leib la rândul său, fără știrea nevestei sale, îi dădea Annei, mamei lui Andrei bani. Anna zâmbea mulțumind sincer și unuia și altuia.

– Cu toate că ei nu cred în Domnul nostru Isus Hristos, dar amândoi au suflete de creștini și urmează porunca Lui care zice ”Să nu știe mâna dreaptă ce face mâna stângă și nici mâna stângă ce face mâna dreaptă.” – povestea tuturor.

Pe micuțul Maxim îl aștepta cu totul altă soartă, când împlinise șapte anișori, Anna vorbi cu Ion și cu Andrei care căzură de acord, ca el să meargă la școală, ei îl vor ajuta să iasă între oameni ba chiar să devină domn, bineînțeles dacă o avea cap pentru carte.

Va urma.