Ne-am născut în același sat
*
S-au născut în același sat. Nu chiar de mult. Amîndoi erau tineri.
Urmează un fel de monolog în care unul din ei se adresează celuilalt, dar răspunsul nu vine...
*
"Prieten al meu drag. Ne-am născut în același sat. Tu în ulița aceea de la margine în cocioaba cea mică, eu în palatul durat de bunici în centrul satului. Primul născut am fost eu. Tu m-ai urmat după două zile. Am crescut împreună. Nu era copac pe sat pe care să nu te fi cățărat în timp ce eu te așteptam lungit pe pamint cu vreo carte. Mi-ai luminat calea cu zîmbetul tău cel bun din primele zile ale vieții mele. Sărac erai, însă bogat în înțelepciune. Puternic erai și fără multe vorbe am devenit protejatul tău. Eu eram mai iute în înțelegerea lecțiilor și le făceam împreună. Eu îți dezvăluiam secretele minunate ale matematicii, tu m-ai învățat să ascult cu sufletul natura mamă. Da. Probabil că acesta este secretul unei mari prietenii. Completarea. Uneori nici nu aveam nevoie de cuvinte. Doar ochii vorbeau. Eram unul în gînduri și simțiri de parcă am fi fost gemeni. Fiecare din noi știa că legătura asta perfectă îl imbogăteste. De altfel și semănam la înfățișare. Aceeași înălțime, însă tu erai mai lat în umeri. Aceeasi privire, dar ochii tăi erau ca peruzeaua, ai mei de cărbune. Același fel de a ne pieptăna, cu zulufii aceia cărlionțați pe frunte. Atunci cînd am avut un accident prostesc m-ai cărat la scoala în spate fără măcar să dai semne de oboseală o lună întreagă. Da. Erai puternic. Erai bun. La tezele de compunere profesorul ne muta în bănci diferite. El credea că poate copiem unul de la altul. Nici gînd, dar tezele ieșeau cam la fel oricum. Și timpul trecea, căci ce altă treabă are el? Și la un timp am simțit amîndoi că lipsește ceva. Tare frumoase mai erau fetele din satul nostru. Mie îmi plăcea de Măriuca, o puștoaică pe care o trăgeam de codițe pînă mai ieri, dar, deodată, asa, parcă peste noapte, a înflorit toată și pozna cu codițele nu s-a mai potrivit. I-am spus: "Măriuca! aș vrea să fim prieteni", și ea a raspuns că prieteni suntem de la naștere, dar că ei îi place mai mult de Daniel, acesta era numele camaradului meu. Daniel știa și mai văzuse că eu îi dau tarcoale Măriucii și se ținea deoparte. Vedeam cum îi scapără ochii atunci cînd trecea pe lînga noi și după o lungă perioadă de timp i-am spus: "Daniel! Asa nu merge. Iți place fata, știu. Cum altfel? Imi place și mie, însă nu mă vrea. Eu nu stau în calea ta și vom fi prieteni oricum". Aveam 17 ani amîndoi și după un timp am știut cu toții că după Serviciul Militar vom juca la nunta lor. Și a venit și bacalareatul. Stăteam împreună 16 ore pe zi și toceam de mama focului. Aveai o memorie fenomenală și știai pederost poezii și proză, însă eu eram mai bun la matematică. Rezultatele. Ura! Am trecut amîndoi și încă bine. Acum aveam două posibilități. Prima era să ne continuăm studiile la o universitate. Notele mari de la bacalaureat ne permitea intrarea fără examen de admitere la mai toate facultățile. Tu plănuiai să înveți aeronautica și aveai tot felul de idei de constucție a unor aparate de zbor individuale, parte bazate pe Efectul Coandă, eu hotărîsem să învăț electronica, căci de mic mă tot jucam cu tot felul de aparate comandate prin radio. A doua posibilitate era să facem mai întîi armata. Ne-am sfătuit cu primarul satului și el a spus: "Dragii mei. Satul nostru este vestit prin marele număr de soldați de elită. Eu spun că facultatea nu fuge." Scurt și cuprinzător. Și ne-am înrolat. Unde? La aviație. Daniel a avut nevoie de acceptul mamei sale căci era văduvă. Și soțul ei și fratele mai mare al lui Daniel căzusera în războaie, dar mama lui a înțeles că nu are altă alternativă. Ne-am prezentat amîndoi la examene care constau în probe fizice și teste teoretice de tot felul. Șaptezeci de kilometri cu ranița în spinare și echipament individual complet. Itinerariul trecea prin diferite terenuri. Am trebuit să ne cățăram pe niște stînci golașe, să trecem înot apa unui rău cu arma deasupra capului și cîte și mai cîte. De fiecare dată cînd mă poticneam, brațul tau puternic mă readucea la "poziția" necesară pentru a putea merge mai departe. Am trecut și probele de cercetaș care cereau simț de orientare și o mulțime de teste orale și iacătă-ne cadeți. Prima permisie. Măriuca care ne-a zarit de departe, a fugit în întimpinarea nostră. Nu mult în spatele ei venea cam tot satul. "Doi aviatori dintr-o data de mult nu am mai avut aici", a spus primarul. "Și cum e acolo, sus?, mai întrebă. Ce să-i spunem? După doua luni de instrucție încă nu văzuserăm codița vreunui avion."
*
Restul povestirii:
*
O mare parte din timp era consacrată studiilor legate de știința zborului pe avioane rapide de vînătoare: multă matematică, în special geometria sferică, citirea hărților, geografia, meteorologia și influiența vremii asupra avionului,
calcule legate de navigație, mecanica motoarelor de reacție, etc. O altă îndeletnicire era legată de îmbunătățirea condiției fizice. Marșului aceluia de șaptezeci de Km. i-au urmat altele mai lungi, însă contra cronometru. Plecam undeva în desert, ne impărțeam în grupe de cinci recruți și trebuiam să ne orientăm pe teren cu doar o simplă busolă căutînd puncte geografice primite ca sarcina pentru fiecare grupă. Bine înțeles că purtam cu noi, în afară de armamentul personal și cele necesare traiului – apă și hrană. Unul din cei cinci mai căra și un transmitator/receptor cu ordinul de a-l folosi numai în cazuri în care unul din noi se prăbușea istovit, sau cădea de pe vreo stincă și era necesar ajutor medical urgent. O altă parte a timpului era dedicată antrenamentului la mașina centrifugă care simula accelerațiile pe care trebuie să le suporte un aviator în timpul manevrelor aparatului de zbor. Sunt cazuri în care creierul se goleste pur și simplu de sînge și omul leșină. In zborurile obișnuite aviatorul îmbracă un costum special care îl protejează față de asemenea necazuri, însă intenția era de a verifica starea de sănătate a fiecăruia și limitele fizice în cazul că acest costum va funcționa defectuos. Mai erau și lansarile cu parașuta dintr-un turn, ocazie cu care am învățat cum să ne comportam la contactul cu pămintul pentru a scapa întregi. O altă îndeletnicire consta în activitatea SCUBA. Asta în cazul cînd ne-am putea prăbuși în mare pe teritoriu dușman. Cea mai frumoasă parte în ceea ce mă privește era antrenamentul la simulatorul de zbor, insă din pacate el nu era combinat cu centrifuga de care am vorbit mai sus și cîtiva ani mai tărziu, ca inginer, am construit un simulator perfecționat.
Acum cred că este de înțeles motivul pentru care nu am început antrenamentul practic pe vreun aparat de zbor. Cele de mai sus au continuat încă două luni și jumătate după care vreo treime din recruți au trebuit să părăseasca cursul în urma rezultatelor nesatisfacatoare.
După aceste patru luni și jumătate ajunsesem într-o stare de epuizare fizică extremă și-mi era teamă că voi da și eu chics . Nu așa Daniel. El era mereu "ca nou", vesel și ferice și mă tot încuraja. In fine a venit și timpul cînd am urcat fiecare, însoțiți de cîte un instructor, pe avioanele școlii. Primele erau avioane cu elice, iar mai apoi cu reacție și din ce în ce mai rapide. După încă vreo două luni am zburat singuri, urmînd un itinerar și efectuînd execiții prevăzute de manualele școlii
*
Acum sper că toată descrierea de mai sus nu a fost prea obositoare. Fapt e că după vreo douasprezece luni de antrenament am căpătat insigna și diploma mult dorită. Rămăsesem mai puțin de jumătate din echipa inițială. Am căpătat cu toții o vacanță de o lună de zile și ne-am intors în satul nostru, primiți fiind cu mare dragoste și respect. Măriuca era fericită și ne tot îmbrățișa pe amîndoi și încercam să mă bucur de norocul bunului meu prieten.
Intorși la armata am continuat antrenamentul de parcă nici nu primisem insigna și, după un timp, am fost amîndoi repartizați în munca de instruire a noilor cadeți.
Și iac-asa a mai trecut un an și am fost întrebați dacă am dori să învățăm pe socoteala armatei la Politehnică. Facilitatea aceasta presupunea să ne angajam să răminem în armata mulți ani după terminarea studiilor. Daniel s-a bucurat mult. Băiat sărac și fiu de văduvă pentru el era o ocazie nesperata, dar eu, cu părinți relativ bine situați, am șovăit. In cele din urma m-am hotărit să nu mă despart de Daniel și să invăț și eu în cadrul armatei.
*
Politehnica. Altă lume, alte cerințe. După peste doi ani de cînd întrerupsesem legătura cu băncile școlii, reintoarcerea nu a fost ușoară. Și acolo am trebuit să facem față întrecerii, căci de regulă picau pe drum cam o treime din studenți și faptul că eram aviatori nu ne dădea niciun avantaj . Așa cum plănuisem cu ani în urmă, Daniel a intrat la Aeronautică și eu la Facultatea de Electronică, însă în primul an am avut multe cursuri comune, iar la caminul studentesc am împărțit același apartament. In vacanțele de vară ne întorceam la baza militară și ne continuam antrenamentele.
*
Cam prin anul III a fost. Telefonul a sunat în camera nostră de cămin și ni s-a cerut să ne prezentam imediat la armată și așa am și făcut. Ajunsi acolo am intrat în aula de conferințe. Erau acolo o seamă de personalități împortante. Pe unii îi știam doar din pozele din ziar. Comandantul bazei s-a apropiat de catedră și a luat cuvîntul. "Am primit ordinul de a scoate imediat din funcțiune un obiectiv militar aflat în țară vrășmașă. Distanța pînă acolo este de peste cinci sute de Km. și acest lucru complică întreaga acțiune. Am desemnat cinci piloți. Veți decola imediat și odata ajunsi acolo vă veți lansa bombele. Avioanelor li s-au atașat două cisterne cu combustibil de rezervă și, de aceea, fiecare va primi doar două bombe. Veți intra la mica înălțime pentru a micșora pericolul de a fi detectați de bateriile anti-aeriene, veți lansa bombele și vă veți întoarce imediat chiar daca obiectivul nu va fi distrus. Incă ceva. Stațiunea meteorologica mă informează că o ceață deasă acoperă acel loc și vă veți baza doar pe aparatele de bord. Daniel va fi comandantul acțiunii. Succes". Am ieșit afară și am văzut cele cinci avioane cu motoare deja pornite. Am decolat și după un timp am trecut granița în drum spre acel obiectiv. Apropiindu-ne am coborît la înălțimea de o sută de metri, lucru riscant din cauza ceții, cu atît mai mult cu cît era acolo o regiune muntoasă. Radarul dușmanului ne-a detectat și bateriile de sol au deschis focul asupra noastra. Am lansat bombele noastre bazați pe aparatele de bord și am știut că obiectivul a fost distrus după zgomotul exploziei. Am schimbat direcția spre casă urmăriți de rachetele sol-aer. Am simțit că avionul meu a fost atins și am înțeles că voi trebui să acționez scaunul de catapultare pentru a-l părăsi. Am simtit dureri în brațul stîng și în piept. Fusesem rănit. Am parașutat pe teritoriu dușman și am auzit la transmițator/receptor vocea îngrijorată a lui Daniel. "Ești rănit?", a întrebat. "Da, dar picioarele sunt în regulă și nu am pierdut încă mult sînge", am raspuns. "Uite ce e", a spus Daniel. "La vreo trei Km. depărtare de locul în care te afli, în directia Nord-Nord-Vest este un vechi aeroport nefolosit și voi incerca să aterizez acolo. Caută să ajungi cît mai repede căci este foarte posibil că dușmanul e în drum spre tine". "Daniel", am spus. "N-are rost. Nu vom ajunge acasă dacă te întorci căci combustibilul se va termina pe drum. Du-te în drumul tău și voi încerca să trec granița pe jos". "Hai lasă", a spus Daniel. "Ești rănit și te vor ajunge înainte de graniță". Inainte de am apucat să-i răspund am auzit gloanțe șuierînd în jurul meu și am luat-o la goană în direcția indicată. Am auzit avionul lui Daniel care se întorcea din drum și am văzut că a deschis foc de mitralieră asupra urmăritorilor. Cum necum focul lor a slăbit și după un timp am văzut pista aeroportului. Avionul aterizase deja și Daniel a ieșit din carlingă fugind spre mine. Și atunci s-a întîmplat nenorocirea. La jumătatea drumului l-a văzut prăbusindu-se. Fusese atins de gloanțe. L-am ridicat pe umeri și am intrat cu el în carlingă. Daniel leșinase. Trăia, însă am văzut ca fusese grav ranit în piept și stomac. Am decolat cu mare greutate căci pista era plină de gropi, am ridicat aparatul la mare înălțime și spre casă. După scurt timp am simțit o zguduitură puternică. Avionul a fost lovit de o rachetă și aparatele de bord au ieșit din funcțiune. De parcă nu era suficient am văzut că aripa dreaptă a avionului fusese atinsă și n-am mai crezut că vom ajunge acasă. Mi-am adus aminte că în unul din razboaie un pilot a reusit să aterizeze cu o aripa lipsă. După întîmplarea aceea inginerii au incercat să înțeleagă cum a fost posibil acest lucru, însă nu au ajuns la vreo concluzie întemeiată. Cu ultimii litri de benzina avionul zbura totuși pierzînd înălțime și cu singura aripa rămasă îndreptată spre cer. Iată și granița noastră și pista de aterizare. Mi-am închipuit că echipele de sol cunosc situația noastră, însă transmițator/receptorul ieșise din funcțiune. De departe am văzut echipele de salvare gonind pe pista de aterizare și mi-am îndreptat avionul spre marginea pistei pentru a ateriza pe iarbă căci trenul de aterizare era distrus și el. In fine, după secunde care mi-au părut ani, avionul a atins pămîntul cu coasta stîngă și după cîteva sute de metri s-a oprit cu prora înfundată în nisip. Vezi bine, ajunseserăm pe malul nisipos al mării. Am leșinat și n-am mai știut nimic.
*
Cînd după zile și operații multe m-am trezit, am aflat groaznica știre. Daniel murise.
*
Și acum, Daniel, mă aflu lîngă mormîntul tău și durerea mea este mare. Frate al meu! Ce rău îmi pare că nu ești cu mine acum. Mi-ai luminat viața și te-ai jertfit pentru mine, dragul meu frate. Nu te voi uita. Fie-ți țărna ușoară.