Intrarăm într-o altă sală, eu cu profu', Dinu cu Adina deja ținându-se de mână. Cât o invidiam pe Adina...Știa întotdeauna să atragă bărbații, dar mai ales știa să-i păstreze.
O crenguță de cireș înflorit ieșind dintr-o vază, o sticlă goală aruncată neglijent pe-o masă și un măr cu obrazul crăpat-acesta era tabloul pe care mulțimea îl admira care mai de care...
-Natură moartă?! întrebă cineva din sală...
-Pardon, doamnă, "natură statică" replică un ochelarist cu barbă mândru fie de statura lui impozantă, fie de lanțul greu de aur care-i atârna pe după gât în scopul bine definit de a nu-i lăsa ochelarii să-i cadă pe jos. Ochelarii aveau lentile groase, semn că dioptriile erau mari și erau cu minus sau domnul "nostru" era puțin astigmat.
Profu' intră și el în vorbă, mai ales că îl privea direct subiectul:
-E natură statică și nu moartă pentru că sticla răsturnată dă senzația de mișcare, mișcare ce "împiedică moartea". Cu "ferestrele" de dincolo e altceva , le-am explicat și "copiilor" mei (și-aici deja mă privi cu subînțeles). De fapt ce-am vrut să spun prin acea arcadă ce leagă cele două ferestre: așa e și cu sufletele oamenilor, așteaptă mereu să-și găseasca "legătura" cu o altă fereastră deschisă spre Dumnezeu. Simțeam că mor de rușine. Mă descoperise și-acum stăteam "goală" în fața lui.