Bărbatul avea ochii închiși, abisul în care fusese ostracizat obligându-l să devină un pui de cârtiță fără apărare. Pleoapele și întregul chip îi erau acoperite cu peceți albe, resturi de hrană nedigerată de chit, închegate în sânge. Întins pe nisipul aburind, părea o arătare venită din altă lume. Purta o dulamă de postav, sfâșiată în multe locuri, pe sub care avea o cămașe din in. Pantalonii de doc, rupți și ei în câteva locuri, iar la brâu o cingătoare din piele. Peste tot trupul se prelingeau firișoare de sânge, amestecate cu spumă din stomacul chitului, o pastă albă-maronie, ca un puroi. Abia mai respira la răstimpuri, pieptul umflându-i-se ca pânza unei corăbii ce primește pala de vânt necesară înaintării pe ape. Senzația luminii făcliilor care-l cercetau lacom îl făcu pe bărbat să încerce să deschidă ochii. Când realiză că este înconjurat de chipuri umane, pe care poate nu îndrăznise să spere că le va mai vedea vreodată, slobozi un oftat adânc din toți rărunchii. Începu să murmure cuvinte într-o limbă necunoscută pe insula Voh. Cuvinte a căror sonoritate și armonie îl duseră pe Marele Preot Brag cu gândul la o incantație rituală. Bărbatul părea că mulțumește pentru faptul de a mai simți iar în plămânii aproape axfisiați aerul tare al nopții marine. Brag îngenunche și se aplecă până spre buzele bărbatului. Marele Preot auzi șoptit: „Eloheinu, ha gadol!”. Atunci zări pe pieptul bărbatului un simbol necunoscut pe Voh. Era o cruce din lemn de chiparos. Făcu semn bărbaților, ce-l urmaseră pe el și pe Rift, să-l ridice pe brațe pentru a-l duce pe coasta nordică, în fața statuii lui Belac. Când prin pâcla ce urca de pe mare și se târa pe nisipul jilav apăruseră cei patru bărbați ce țineau pe umeri un trup, în mulțimea ce aștepta pe țărm se iscă o foire ciudată. Nimeni nu se putea gândi că marea a trimis la mal o ofrandă umană. Așa încât atunci, când trupul bărbatului apăru în plinătatea formelor lui sub răsucirea limbilor focurilor rituale, din toate piepturile izbucni un strigăt de uimire. Brag ridică poruncitor dreapta în aer, tăind astfel rumoarea în două ca pe un snop de grâu, ce-l pui la pământ dintr-o abilă șuierătură a secerei.
- Puneți la picioarele lui Belac ofranda adusă de ape! străpunse glasul său dogit înfiorarea nopții, stârnită de respirațiile sacadate ale privitorilor, amestecate cu șerpuirea sonoră a vântului peste întinderea nisipoasă.
- Brag! se adresă Rift Marelui Preot, privind cu mânie la trupul ce zăcea inert pe plaja clocotind de șoaptele înfundate ale celor ce încercau să se apropie tot mai mult ca să descopere enigma acelui trup adus de ape. Mie nu mi se pare o ofrandă a apelor aducerea acestui bărbat. Căci cine a mai văzut dintre neamurile noastre trup de om ascuns în pântec de chit, care să trăiască? Nu este un semn bun! Cum poate un om să fie închis în peșteră de chit și să fie viu? Și, mai ales, de unde poate veni acest străin după port și vorbă?
- Pântecele chitului este aidoma unei peșteri plină de aer. Necesar scufundărilor adânci și prelungite. Asta explică faptul că acesta mai trăiește. Și că nu a fost înghițit de prea multă vreme...Poate chitul a trecut prin furtună spre noi prin Poarta Lumii de Dincolo...răspunse Brag, înfășurându-se parcă înfiorat în mantia regală pictată cu stele de mare. Acest străin nu pare de pe niciuna din insulele călcate de noi.
- Nimeni nu poate trece de Poarta Lumii de Dincolo! O știm cu toții de la strămoșii noștri...de sute de ani... își întări Rift vorbele, ridicând brațul înmănușat în piele și zale cu sabia lată, canelată, spre crugul smolit al nopții. Dincolo de Poartă, marea se curbează și nicio corabie nu mai poate înainta. Se prăvălește în Cascada Balaurilor cu Corn. Cei doi balauri care străjuiesc ieșirea de dincolo de poartă, gata să înghită pe oricine îndrăznește să pășească prin porticul de stâncă al porții legendare.
- Dar bărbatul trăiește! Ãsta poate fi un semn de bunăvoință din partea zeilor care l-au călăuzit, încercă Brag să mai domolească furia ce se întipărea ca un fier înroșit pe chipul aspru al lui Rift. Important este că acest bărbat respiră. Vorbește.
- Și pielea...pielea lui încrețită și albă precum coralul? se agăță Rift de acel amănunt care i se părea a nu avea răspuns. Ce ființă umană poate avea o astfel de piele?
- Stomacul chitului a desăvârșit această lucrare...Nu vedeți resturile nedigerate, albe și ele ca și cornul lunii la ultimul pătrar? Pântecele chitului are umori necunoscute nouă. Ce ar fi dacă noi, oamenii, și el, chitul, am înghiți hrana și ea ne-ar rămâne intactă în stomac, nedigerată. Am ajunge poate ca uriașul Nort, pe care poți să-l dai de-a dura de pe colinele Vohului până în marea cea mare...
Mulțimea izbucni în hohote de râs, întrerupte imediat de pumnul uriaș al lui Nort îndreptat spre primele rânduri de privitori, care se traseră ca un val înapoi.
- Eu cred că furtuna asta ce nu a contenit timp de două săptămâni i se datorează lui, continuă Rift, ca și cum nu ar fi auzit vorbele lui Brag. Este un semn rău pentru noi! Trebuie să-l sacrificăm lui Belac. Să îl îmbunăm pe idol! Să oprească mânia apelor pentru ca să putem porni iar să călcăm pământuri străine. I-am promis lui Belac că vom deveni cei mai temuți! Stăpânii acestor insule ce se întind în depărtare.
- Și nu am devenit cei mai temuți? își cântări Brag cuvintele cu o tonalitate joasă, liniștitoare. Nu suntem noi, cei de pe Voh, stăpânii apelor, și ai acestor insule ce ni se închină. De unde aducem ofrande pentru Belac și hrana familiilor noastre?
- Ba da, spuse Rift, dar eu tot cred că ce s-a întâmplat în noaptea asta este un semn rău.
- Nu-l putem sacrifica pe străin, fără măcar să înțelegem de unde vine! Cum a ajuns în hăurile chitului! rosti Brag, înălțând amenințător toiagul de mag în aer, ca pentru a supune pornirile furioase ale lui Rift.
Străinul, care respira acum normal, privea cu ochii măriți de teamă dialogul, ca și cum l-ar fi înțeles. Pricepea din hotărârea privirii lui Rift, și din agitația mulțimii că sfârșitul său era aproape. Brag ridică ochii spre chipul lui Belac peste care se așternuse ca un lințoiu palid sarea adusă de furtunile trecute. Sub lumina focurilor rituale coarnele lui înfricoșătoare și chipul aspru de urs răcnind la întinderea de apă străluceau cadaveric. Brag se întoarse întrebător spre popor. Rândurile din față se clătinară ca niște lanuri de mangrove, înfiorând nisipul frământat de tălpile lor nervoase. Femeile foșgăiră, împresurând cu trupurile lor îmbrăcate multicolor trupul căzut pe nisip. Din piepturile lor se ridicară sunete ascuțite, ca ale gâștii de mare, pasăre ocrotită de Belac și considerată sacră pe insulă. Perspectiva unui sacrificiu uman, făcu să izbucnească în mulțime ca dintr-un singur glas, însuflețit: „Extispicio! Extispicio!”. Brag înțelese că poporul are mai multă înțelepciune uneori decât cei care-l conduc, și-l privi într-un fel mustrător pe Rift. Ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Poporul vrea să citim semnele timpului în măruntaiele unui animal sacrificat. Să ascultăm ce spun semnele despre viitorul acestui om descoperit în pântecele chitului!”. Rift îl privi aspru în clarul privirii pe Brag, dar fu nevoit să se supună mulțimii. Niciodată nu-l plăcuse pe Brag, dar puterea lui tămăduitoare, energiile lui mediumnice îl aleseseră ca Mare Preot, o funcție ce o întrecea cu mult pe a lui, cea de conducător militar. Fiindcă un alt om cu calitățile sacrosancte ale lui Brag nu mai puteai găsi pe insulă. În schimb, un braț tare și un curaj nebun ca al lui Rift sălășluiau și în alte trupuri încordate ce-i înconjurau la acel ceas. Nort, uriașul cu brațe de oțel și pumnul de cremene, ce cuprindea în luptă capetele dușmanilor și le strivea unul de altul ca pe niște fructe în pârg. Drod, cavalerul negru, cum era cunoscut pe Voh, fiindcă se spunea că are inima neagră, plină de cucută, datorită cruzimii inimaginabile de care dădea dovadă în luptă. Spinteca cu o plăcere nebună abdomenele coapte ale femeilor ce așteptau să nască de pe insulele atacate. Scotea fătul din ele și îl despica în patru, aruncându-l apoi câinilor săi de vânătoare. Rodan, cel cu care trebuise să se lupte Rift, când era mai tânăr, pentru mâna lui Solan, și pe care-l învinsese numai printr-un șiretlic dobândit de la bătrâna Paean, vrăjitoarea nebună a insulei. Aceasta îl învățase să își ungă cu seu de berbec scutul cu cap de grifon sculptat pe el, și tăișul sabiei, fiindcă Rodan nu suporta mirosul de seu. Numai așa putuse să înfrângă cerbicia lui Rodan, recunoscut și ca o minte ascuțită. Bun strateg, militar desăvârșit. Cros și Pora, erau alți viteji ce i-ar fi putut lua oricând cu ușurință locul lui Rift în corabia ce conducea în expedițiile sângeroase pe războinicii de pe Voh.
Brag ceru să-i fie adus unul dintre berbecii păstrați în țarcuri speciale și hrăniți pentru a fi sacrificați. Atârnară corpul animalului de niște căngi de fier, chiar sub statuia lui Belac. Cu mână sigură Brag tăie beregata berbecului care scoase un strigăt gâjâit, înecându-se în propriul sânge. Mulțimea extaziată izbucni în strigăte sălbatice, bătând cu mâinile aerul devenit fierbinte sub pălălaia focurilor ațâțate vârtos. Își înălțau privirea spre Belac, ca și cum ar fi vrut să-i aducă ofrandă bucăți din noaptea adâncă, smulse de brațele lor din aer. Marele preot scoase iute intestinele, plămânii și apoi ficatul berbecului. Studie intestinele, murmurând o incantație străveche, șoptită, pentru ca firul ei să nu fie prins de năvodul minții celor ce îl înconjurau. Brag privi cu atenție plămânii, ce trimiteau irizări verzi-violacee spre chipul neclintit al idolului. Apoi partea dreaptă a ficatului, asociată cu succesul. Și pe cea stângă, purtătoarea de semnificații rău-prevestitoare. Spuse apoi cu o voce sobră: „Semnele viitorului sunt neclare. Bărbatul purtat pe ape nu pare să fie un semn negru pentru insulă. Dar am citit în plămânul drept că drumul meu pe apă trebuie să se oprească în fața Oracolului din Dreid. Numai acolo voi putea obține un răspuns privitor la viitorul acestui om pe insula noastră! Și, mai ales, de ce țărmurile noastre au fost bătute crunt de atâtea furtuni! Voi pleca chiar mâine în zori spre Dreid!”.

„Eloheinu, ha gadol!”- Dumnezeul nostru, cel mare!(ebraică)