Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoșat care își dorea, mai mult decât orice pe lume, să poată privi în sus, spre cer.
Să poată vedea cerurile – locuința lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna și soarele – creația lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune.
Întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopții, trecând prin cimitirul satului, deodată în fața lui apăru un înger care îl întrebă:
— Ce duci în spate omule?...
— Neputința mea de a privi spre cer – o cocoașă. Oftă omul cu tristețe.
— Dă-o încoace și privește spre cer! Porunci îngerul întinzând mâna după cocoașa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.
A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoșat.
Auzind de cele întâmplate, un om care era șchiop din naștere și care-și dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa și mai ales să poată ține pasul alături de tovarășii săi de rele, se duse și el la miezul nopții în cimitir cu speranța că îl va întâlni pe înger.
Și culmea, când se făcu miezul nopții, în față îi apăru îngerul, care îl întrebă:
— Ce duci în spate omule?...
— În spate nu duc nimic, eu sunt șchiop și te-aș ruga foarte frumos, dacă ai vrea să mă vindeci de neputința mea, ca să pot merge și eu la dans și pe la chefuri alături de prietenii mei!
— Și în spate zici că nu duci nimic? Se miră îngerul.
— Nu! Răspunse hotărât omul șchiop.
— Atunci ține cocoașa aceasta! Spuse îngerul, și îi puse omului șchiop în spate o cocoașă, încât acesta se întoarse acasă și cocoșat pe deasupra.