poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-27 | | ****** "Va plăti! Dacă pot să-i sug sângele, o voi face. Dacă pot să smulg fiecare fibră din carnea ei, o s-o fac și pe asta. Ea trebuie să plătească pierderea, trebuie să sufere pentru ce mi-a făcut. Ea trebuie să moară. Nu! Asta ar fi prea puțin. De ce să scape atât de repede? Eu sunt cel care va suferi veșnic, eu sunt damnatul! Ea de ce să scape? Nu. Cât timp încă mai respir, dacă ceea ce fac eu se poate chema respirat, ea va suferi în fiecare clipă așa cum sufăr și eu. Iar dacă va fi posibil, chiar mai mult." "Viața e minunată! Iar dacă nu e, cel puțin ziua de azi va fi cea mai minunată zi din viața mea. Aseară, înainte de a adormi mi-am propus să-i spun Elenei ce simt pentru ea. Sau mai exact cum simt pentru ea! Imediat după aceea am adormit ca un lemn până dimineață. Nu mi se mai întâmplase până atunci să dorm atât de bine și să mă trezesc atât de vesel în timpul săptămânii, gândul că a doua zi urmează să merg din nou la școală mi-a dat insomnii încă din prima zi a liceului. Uram fiecare clipă petrecută în incinta aceea, uram fiecare elev, fiecare profesor. Și, într-o oarecare măsură aș putea spune că sentimentul era reciproc. Dar toate nebuniile astea s-au terminat în ziua în care ea a venit la școala mea. Spun “școala mea” aproape cu dragoste. Îi sunt recunoscător clădirii care a facilitat acestui înger să intre în viața mea. Ah! Cuvintele sunt atât de puține! Simt că zbor sau cel puțin sunt aproape sigur că nici măcar nu ating pământul. Zâmbetul de ieri al Elenei -idolul meu- m-a făcut să uit unde locuiam. Am hoinărit ca un tembel aproape patru ore după ce s-au terminat orele și, dacă nu m-aș fi întâlnit cu un vecin, sunt sigur că aș fi vagabondat așa săptămâni în șir ba poate chiar luni sau ani întregi. Așa mă simțeam în acea dimineață când, după mai bine de trei luni de chin, hotărâsem să-mi iau soarta în mâini. Da. Azi va fi prima zi din viața mea, astăzi voi cunoaște fericirea în cea mai pură formă a ei! Planul meu era simplu. Urma să merg la Elena într-una din pauze, de preferință ultima, și s-o chem într-un loc mai retras de unde să nu ne poată auzi prietenele ei. Acolo îi voi spune ce simt pentru ea, nu că o iubesc, dragostea e prea puțin ca să poată fi măcar termen de comparație cu acel nivel de adorație și devotament care sălășluia în sufletul meu. Ah Doamne…, îți mulțumesc că ai creat-o, că undeva în înțelepciunea ta ai decis că ea trebuie să existe! Plec. Alerg bezmetic spre școală, ea va fi acolo și voi avea din nou motive să respir. De fiecare dată când Soarta mi-o scotea în față, sau o căutam eu până o găseam, mi se părea că nu respir doar aerul sec și lipsit de savoare de până atunci. Parcă ambrozia zeilor se năștea în mine ori de câte ori parfumul ei mă zăpăcea până la nebunie. Dar nu eram nebun, nu puteam fi, ce nebun poate simți o dragoste atât de covârșitoare? Nici unul. Nici nu îmi puneam problema unui refuz. De ce m-ar fi refuzat? Din câte auzisem de la alte fete arătam bine, eram “drăguț” iar asta trebuia să conteze la ceva. Ba, mai nou, eram tot numai zâmbet. Asta de când Elena –cea mai frumoasă dintre fete- se mutase de la liceul privat pentru că părinții nu-și mai permiteau asemenea cheltuieli… Ah, știam atât de multe lucruri despre ea, și cu toatea astea nu-i vorbisem niciodată. Asta dacă nu punem la socoteală ziua de ieri când am salutat-o cu inima să-mi spargă pieptul și ea mi-a zâmbit legând și mai iremediabil fiecare fragment al inimii mele de ea, care era cea mai gingașă și mai demnă dintre toate femeile născute, sau care se vor naște vreodată! Ziua s-a scurs cu o încetineală care mă făcea să tremur ca un degerat în banca mea. Era noiembrie dar zilele erau destul de călduroase și încă nu văzusem zăpada dar apropiata ei sosire crease deja tensiune în atmosfera încărcată de nori cenușii… Prin urmare, tremuratul meu convulsiv nu trecuse neobservat și atrăsesem mai multe priviri și exclamații dezgustate din partea colegilor. Dar cui îi păsa? Când soneria bâzâi strident aunțând ultima pauză, inima mea și-a pierdut orice urmă de control. Venise timpul! Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat mai departe… Tot ce mai știu e că s-a petrecut foarte, foarte repede iar acum sunt în cădere. De unde? În ce direcție? Nu știu. Nu mai știu nimic. Când m-am trezit am știut cu toată certitudinea că eram mort. Nici măcar n-am avut nevoie de crucea mare de lemn ce se profila ca un înger întunecat în fața mea, ca să știu ceea ce conștiința mea simțise încă din prima clipă de luciditate. Încetasem să exist. Altfel, de ce aș fi fost într-un cimitir în miez de noapte? De ce era o cruce de lemn lângă mine care îmi purta numele? Trăisem deci șaptesprezece ani..." ***** (se va continua) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate