Martie se apropia de sfârșit. Soarele începuse să se arate din ce în ce mai des. Dealurile și munții înverziseră timid iar pe crengile copacilor mugurii umflați începuseră să se crape. Am hotărât cu Olie să mergem la picnic. Primul picnic pe anul acesta. Îi spuneam picnic deși nu luam cu noi decât o pătură pe care să stăm. Nu avea rost să luăm mâncare. Locul unde obișnuiam să mergem era la doi pași de locuința noastră. Picnic însemna să stăm întinși pe iarbă și să privim frânturile albastre de cer printre coroanele copacilor. Urmăream norii alergând pe cer, încercând să le ghicim formele. Stăteam astfel ore întregi privind cerul, lăsând spiritele libere să zboare în înalt, ca două păsări singuratice, brăzdând zarea în lung și în lat. La un moment dat, degetele noastre se întâlniră în iarbă. Întâi uimite, apoi pipăindu-se timid. După câteva momente, se împletiră încet într-o îmbrățișare mută. Era atâta liniște în jurul nostru încât nu îndrăzneam să respir. Un țiuit continuu îmi sfredelea mintea. Olie era nemișcată. Parcă nici nu era acolo. Mă ridicai s-o privesc. În ochii ei albaștri ca apele oceanului se reflectau frânturile de nori ce treceau pe deasupra noastră. Părul ei auriu părea un lan de grâu copt legănându-se în bătaia vântului. Urma unei lacrimi îi sclipi pentru o clipă pe obraz. „Olie, ce e cu tine?” „Mika, strânge-mă în brațe! Mi-e frig…” Spunând aceasta se cuibări cu spatele în brațele mele. „Strânge-mă…” mă imploră cu vocea stinsă. O cuprinsei încet și apropiind-o de pieptul meu, o strânsei ușor cu teamă să nu îi fac vreun rău. „Mai tare, Mika, mai tare…” șopti ea. Eram atât de tulburat încât nu-mi dădeam seama că mâinile îmi amorțiseră. Nu era prima dată când o strângeam în brațe dar acum era altfel. Inima mi se coborâse în stomac și bătea spasmodic. Sângele îmi năvălise în creștetul capului și aproape că amețisem. Respiram cu mare greutate. Mă sufocam… „Olie, ce se întâmplă?” reușii să îngaim. „Nu-ți dai seama? șopti ea, nu-ți dai seama?” întrebă ea deznădăjduită. „De când, Olie?” „Nu știu… Nu pot să-ți spun… De când eram mici, sau… de când cu accidentul… Nu a fost ceva de pe o zi pe alta, dar atunci, când am crezut că te pierd, am simțit că mor. Abia atunci am început să înțeleg…” Se ridică și mă privi lung, încercând parcă să mă vadă pe dinăuntru. „Te iubesc, prostuțule!” Îmi luă obraji între palmele ei fierbinți. „Te iubesc!” Zgomotul ascuțit din urechi se transformă într-un vuiet gros și puternic, ca urletul unei furtuni de nisip în mijlocul deșertului. Eram incapabil să scot un cuvânt. O vedeam pe Olie, Olie a mea, așteptând să spun ceva. Însă buzele mele refuzau să se miște. Mărturisirea ei mă paralizase. Astfel am sta minute în șir privindu-ne în tăcere. Gura îmi era uscată de arșița care mă pârjolea pe dinăuntru. Cerul se înnorase și vântul se întețise. Totul era altfel. Stătea să plouă. „Să mergem…”