poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-03 | |
Am avut norocul să trăiesc o noțiune cu tendință de instituționalizare, (cam) desuetă în acest prezent consumist, tabăra pionierească, experiență pe care milioane de prizonieri ai lagărului communist au trăit-o. Din fericire, în epoca târzie a comunismului ceaușist tabăra se rezuma doar la aspectul ei plăcut, tineresc-adolescentin căci taberele de muncă fuseseră înlocuite de viața creatoare pe șantier. Oricum întreaga țară era un imens lagăr, la ce ar mai fi folosit utilizarea acelorași metode brutale din anii `50 ?! Regimul se simțea suficient de solid(ificat). Cuvântul tabără are ceva provizoriu în el, nu te stabiliești definitiv în tabără, dimpotrivă, o tabără este menită a petrece puțin timp din viață pentru ca ulterior să o părăsești. Tabăra nu este acasă și nici nu se poate transforma în așa ceva. În tabără esti trimis, expediat, în tabără faci lucruri pe care în mod obișnuit nu le-ai face. A mai supraviețuit noțiunea de tabără de creație, în general, tabere artistice. Într-un fel și tabrele mele pionierești au condus către cea de creație, acest text fiind o dovadă.
Prima tabără în care se consemnează aspecte ale primei dezertări de pe frontul distracției de tip socialist a avut loc în anul 1985. Tabăra se afla pe un un deal pitoresc din apropierea orășelului subcarpatic în care locuiam. Devenise mândria orașului căci fiecare întreprindere de stat fusese nevoită să contribuie cu forță de muncă, probabil prin ore suplimentare neplătite. Tabără era formată din treizeci-patruzeci de bungalowuri din plăci prefabricate în care erau îngrămădite patru paturi. Grupurile sanitare erau la comun, evident, căci în comunismul victorios trebuia să împarți cu toți ceilalți chiar și cele mai intime și neplăcute miasme. Un secretar de partid mai descurcăreț reușise să aducă nu se știa de unde, în apropierea taberei un avion sovietic scos din uz. Șocul vederii lui în lumina puternică a soarelui de iulie mă urmărește cu fidelitate căci era primul avion văzut vreodată din apropiere. După cum nu îți uiți prima iubită sau primul sărut nu ai cum să uiți nici primul avion din viață căci până atunci avioanele erau niște entități străine care nu faceau parte din viața noastră terestră, niște ființe uriașe care, în mod paradoxal și de neînțeles pentru noi, deveneau în aer doar niște puncte care lăsau în urmă dâre albe. Avionul avea să fie dezmembrat treptat, bucată cu bucată (manete, hublori, tapiterie, cabluri, roți etc.), în dulcele stil romanes(c) până când autoritățile au fost nevoite să-l demonteze de frica producerii unor accidente nefericte. O ultimă răzbunare mioritică față de victorioasa aviație sovietică. În acea tabără am avut și prima revelație de natură erotică: cocoșelul se scula! Împreună cu Ionuț împărțeam bungalow-ul cu alți doi puști mai mari, din clasa a cincea care, în mod evident nu ne acordau prea mare atenție fiind preocupați mai degrabă în a face curte fetelor din cealaltă jumătate a taberei, strict supraveghiate de profesoare. Într-una din seri, unul din cei doi ne-a întrebat dacă știam secretul cocoșelului. I-am zis la unison că habar nu aveam, ne gândeam mai degrabă la cocoșii din cărțile de colorat căci pe la țară niciunul din noi nu fusesem, eram doar fii de mici burghezi citadini care habar nu aveau de dulceața traiului rural. Andrei a râs șmecherește și ne-a spus să ne uitam la el. Și-a dat jos pantalonii și, printr-un efort sublim, -oare sarafanul cărei colege și l-a imaginat ridicat două trei palme?! - a reușit ceea ce peste câteva secole urma să aflu și eu că se numește erecție. Cocoșelul devenise stindard spre uluiala noastră absolută. Din acel moment Andrei câștigase respectul și prețuirea nostră fiind posesorul unui miracol care ne părea inexplicabil. Îi aduceam micul-dejun, îi curățam adidașii din mușama plini de noroi și pământ după ce juca fotbal și îi ascultam bancurile pe care de multe ori nu le înțelegeam. Dar râdeam, din complezență. Prima tabără a consemnat și prima evadare. În cea de a șasea zi ne cam plictisisem și am decis să dormim mai mult. Cu siguranță Ionuț nu s-a putut scula la ora 7, încă de atunci avea predispoziții confirmate ulterior către somn târziu, în apropierea amiezii. Am ignorat goarna tâmpită și răgușită, am ignorat plecarea colegilor și am mai dormit încă o oră, doar era vacanță, sperând că vom găsi ceva de mâncare după aceea. Ne-am înșelat căci ceea ce se dorea mic-dejun ( o felie de doi milimetri grosime de salam, o urmă microscopică de margarină, un scuipat de gem de caise, două feliuțe delicate de pâine uscată, totul stropit cu o cană de tablă plină cu o fiertura inodoră-incoloră ce se dorea a fi ceai, un copios mic-dejun comunist, menit a fortifica constituțiile fizice pipernicite ale pionierilor!) fusese repede strâns de către grasele bucătărese care s-au ștropșit la noi cu superioritatea dată de poziția lor însemnată. Vitală. În plus, mai mult ca sigur, erau bucuroase că le rămăseseră și lor ceva...Noi ne-am enervat, ne era foame, nu doream să așteptăm înca patru ore până la masa de prânz. Am luat decizia de a pleca acasă și de a mânca ceva, oricum nimeni nu ne sufla în ceafă în mod deosebit. O vacanța ar fi fost binevenită. O vacanță în vacanță în plină copilarie ?! Drumul lung, de trei kilometri nu ne-a speriat, cunoșteam destul de bine zona chiar dacă aveam doar șapte-opt ani. Surpriza celor de acasă a fost imensă. Nu bănuiau că știm să ne orientam în spațiu atât de bine. Am fost îndopat de bunici cu mămăligă cu brânză și o linguriță de smântână (doar atât, pentru că în acele vremuri de asediu părinții și bunicii noștri erau forțați de blestematul regim să ne mintă, nu, nu e bine să mănânci mai mult de un ou pe zi, mai mult de o linguriță de smântână, în cel mai bun caz, de trei-patru tablete de ciocolată chinezească Lucky, nu e sănătos să pui mai mult de o linguriță de zahăr în ceai), Ionuț a fost preluat de bunicii lui, probabil că a dat vina pe mine, ceea ce nici nu-mi păsa, eram mai mare, nu mă interesa iar peste două ore bunicul lui, unchiul Willy, un sas de prin zona Sibiului, în mod ciudat pripășit pe la noi, ne-a îndesat în locurile din spatele ale Daciei sale 1100. Am fost duși înapoi să ne ispășim sentința. Conducerii nu i-a picat deloc bine pățania noastra dar a arătat compasiune și ne-a lăsat în pace, ba mai mult, ne-a scutit de sarcina ingrată de a petrece acea după-masă la curățat de cartofi. A doua zi însă nu am mai scăpat, am fost treziți de însuși comandantul taberei, un profesor de sport cu un nume de rechinaș, tov Fălcuță, care, preventiv, a tras un picior ușii cabanei noastre, stârnind mormăitul dezaprobator al lui Andrei cel care ne dovedise miracolul cocoșelului.”La masă, gașcă de răzgâiați! Mergem la baraj, într-o juma de oră să fiți spălați-pișați-mâncați cu ranița cu sticla de apă în fața porții! Comunsimul nu se construiește cu mămăligi ca voi! Copiii sovietici distrusesera la vârsta voastră patru tancuri hitleriste și voi stați și dormiți ca domnișoarele!” Marșul până la barajul artificial ni s-a părut incredibil de lung chiar dacă nu erau mai mult de cinci-șase kilometri. Pesemne că piciorușele noastre nu puteau face față unui astfel de ordial. Menirea marșului în concepția lui Fălcuță era să ne călească sau să ne doboare, lui cred că oricum i-ar fi fost indiferent. După trei ore de mers, îndurând o căldură terbilă, căpitanul expediței și-a adus aminte că încă nu se afla în stare de război și și-a întors istovitele trupe la bază (alte patru ore căci de data asta trebuia să urcăm dealul pe care-l coborâsem în acea dimineață). Am regăsit tabăra recent. Destinul ei a fost crud, identic cu a multor altor obiective comuniste. Nu știu prin ce întâmplare tabăra, situată într-o poziție geografică excelentă nu a intrat pe mâna niciunui investitor strategic, a niciunui dezvoltator imobiliar, român sau străin care să-și instaleze turnurile din beton sau casele grele într-o zonă liniștită, ne-poluată, oferind o priveliște magnifică spre Valea Prahovei. Căci livezile de meri ale unei foste cooperative de stat chiar dacă s-au menținut mândre timp de mai bine de un deceniu, în ultimul timp au început, încetul cu încetul să fie înfulecate de către oameni cu stare financiară solidă ce, cu mult entuziasm, au ridicat vile somptuoase înconjurate de zeci de meri. Extravilanul este o noțiune pe care doar proștii o mai respectă în România. Dacă tabăra a rămas în picioare nu înseamnaă ca a fost valorizată comme il faut. A beneficiat de cealaltă opțiune existentă în România postdecembristă (aplicabilă proprietății de stat): a fost lăsată în paragină. Am intrat prin efracție prin gardul de sârmă bine găurit și am privit căsuțele. Multe dintre ele se mai țin în picioare dar nu mai pot fi locuite. Un grup de copii din zonele afectetat de inundații într-una din aceste veri, nu mai țin minte exact anul căci aceste inundații în Moldova tind să devină anuale, ciclice, a fost găzduit în această tabără, sau mai exact în cele câteva clădiri funcționale, construite din cărămidă și beton căci cele din lemn păreau iremediabil degradate, plăcile fiind din loc în loc putrezite. În vara anului 2005 am participat la o serie de patru seminarii de formare profesională în orașul Slobozia, ținute în singurul hotel al acestei mici urbe din Câmpia Română, unul dintre cele mai noi orașe din România daca ar fi să facem un raport intre numarul copleșitor al blocurilor ceaușiste și case de câmpie. Într-o după-masă liberă, plictisit peste măsură de atmosfera hotelului dar și a orașului m-am suit în mica mea mașină coreană, având forma unei lăzi paralelipipedice de culoare verde, și am condus către ieșirea din oraș. Un indicator mi-a arătat drumul către Amara iar o șosea ca în palmă, precum cele rurale din Franța (o fi fost un proaspăt Sapard?) m-a condus către lac. Cu greu am regăsit ceea ce credeam că știu. Un truism: totul părea micșorat de zece ori față de trecut. Decadența și proasta administrare de cincispreze ani își spuseseră cuvântul. Mi-am adus aminte de acea tabăra din vara anului 1988. „Vrei, nu vrei, mergi într-o tabără normală, departe de noi, măcr știu că nu mai poți să fugi” mi-a spus mama. Deja plătise taxa și, în plus, aranjase ca și vărul meu mai mic cu un an să mă însoțească. „O să te simți la Amara ca la mare, te vei putea bălăci în voie” Nu am crezut-o și nu eram încântat, nu doream să părăsesc strada bunicilor unde aveam ritualurile de joacă bine stabilite (indienii care-i ucideau pe cowboy și invers, trozbalul, miuța, pac-pac-ul și prinderea în borcane a albinelor și bondarilor care trebuiau neapărat sacrificați zeului soare, trași în ace, arși, rupți în bucăți, călcați cu roata căruțelor de platic în care indienii își transportau prăzile). Ce să fac la Amara? mă gândeam supărat. Să dau de alții care râd de ochelarii mei cu rame groase. Am fost pregătiti cu minuțiozitate, un geamantan vechi al bunicii de (numai) trei decenii a fost șters de praf și în el mi-au fost frumos aranjate îmbrăcămintea, o pereche de papuci galbeni, un prosop crem prea puțin pufos, un tub de pastă de dinți Cristal (să te speli neapărat de două ori pe zi, de dimineața și la culcare), periuța mea albastră cu dinții puțin tociți. Părinții mi-au dat și bani de buzunar, modica sumă de trei sute de lei. Să-i ai la tine, pentru orice eventualitate, mi-a zis grijulie mama. Probabil că niciodată până atunci nu mai avusesem o sumă atât de substanțială. Mă gândeam ce aș putea face cu atât banet, pe ce l-aș fi putut chletui?! O întrebare perfect pertinentă căci în societatea comunista raporturile dintre bani și ceea ce puteai obține cu ei erau atât de pervers pervertite încât problema principală nu erau banii ci produsele inexistente. Am fost îmbarcat în Oltcitul familial, am trecut sa-l iau pe Ionuț care, nici el, nu părea foarte încântat de plecarea din cuibul familial. Tata i-a înghesuit valiza și sacul sport în micul portbagaj și am demarat (nu în trombă!) către capitala departamentală de unde pleca trenul către anonima stațiune Amara. Am fost debarcați într-una din cele patru gări ale nodului feroviar și am fost predați tovarășei profesoare responsabilă cu grupul din micul meu oraș. Trenul albastru, puțin ruginit, supraetajat își aștepta cu răbdare încărcătura care aflua încet, fără chef. După două ore de dulce legănat am ajuns. Apa lacului scânteia în lumina apusului de soare, unul intens căci cerul era limpede, fără nori, iar soarele părea că se topește direct în pământul plat. Reflexele albastre și verzui combinate cu razele soarelui creau o atmosferă mult diferită față de cea cu care eram obișnuiți în plaiurile noastre deluroase unde soarele dispărea brusc, după o coamă învăluit în mulții nori care se aleargau cu viteză, fericiți că scăpaseră de muchiile înalte ale Carpaților. Câmpia ardea de aceea lacul își avea importanța lui fundamentală făcând cât de cât suportabilă arșița aceea cumplită care se asemăna atât de mult cu cea a Arabiei lui Lawrence. Amara era doar un simplu sat ciudat care gravita la ceva distanță de lacul care făcuse așezarea faimoasă. Un nume frumos, cristalin, senzual prin feminizarea cuvântului amar, rostit în clipele de neliniște, de teamă, de incertitudine și, de ce nu, de durere. (Ce amar ai pe suflet?) Străzile ni se păreau lungi și fără să aibă nici o logică, casele aveau grădini întinse în spatele lor, în care țăranii cultivau un porumb înalt, care se ridica spre cer cu acea demnitate pe care țăranii colectivizați o imprimaseră parcă plantațiilor lor private, pe care mânia destructivă comunistă preferase să o uite. Aveau nevoie și țăranii de un mic lot în care să-și defuleze pierderea hectarelor. Satul Amara gravita în jurul complexelor turistice așezate pe malul lacului. Erau două tabere, două-trei hoteluri pricăjite pentru pensionari și sindicaliștii care nu avusesera pilele necesare pentru un bilet la mare și un camping care, cel puțin pentru noi, reprezenta un centru de atracție căci în acel camping se opreau turiștii polonezi, redegiști și cehoslovaci înainte de a ajunge pe litoralul Mării Negre sau un popas de o seară în lungul drum de întoarcere. Campingul era locul unde se făcea bișniță, unde cererea întâlnea oferta, într-o protopiață capitalistă care dovedea în mod logic apetitul genetic al ființei umane pentru schimburi și pentru diversitate, fapt pe care comunismul nu l-a înțeles niciodată. Nu știam pe atunci ce e aia capitalism sau societate deschisa iar democrația era un cuvânt întâlnit doar în denumirile statelor din lagăr sau care, în lumea postcolonială, o apucaseră riscant și sinicigaș pe aceeași cale cu noi. Iar noi, har Domnului, nu o duceam deloc bine. Sucombam cu grație. DDR, Republica Democrată Congo, Jamahiria Araba Democrată (niciodată nu am știut ce înseamnă acest minunat cuvânt, jamahirie, cum de el a fost românizat) Republica Democratică Algeria etc. Reușeam să ne strecurăm din tabără sub diverse pretexte și ocoleam cu încăpățânare lacul pentru a ajunge în piața ad-hoc. Polonezii aveau mărunțisurile expuse pe un cearșaf sau o pătură direct pe capota mașinilor lor butucănoase, de obicei Lăzi, Warttburguri sau Fiat-uri catolice fabricate sub licență în Polonia. Creioane colorate, caiete, stilouri, gumă, bomboane, diverse nimicuri ce ne atrăgeau iremediabil. Am avut norocul să fim cazați în tabăra de căsuțe și nu în cele câteva bunkăre de beton care se vedeau în depărtare, pe malul celălalt al lacului, blocuri de beton cu trei etaje care se încingeau teribil în timpul toridei zile de vară pentru a emana căldura înmagazinată în timpul nopții. În plus, bunkerele aveau dormitoare imense cu cincispreze paturi, dormitoare militare. Căsuțele erau pitorești, intime, dispunând de doar două paturi. Bine că eram mici de statură, doar copii căci altfel nu am fi reușit să stăm în picioare. Căsuțele erau fabricate din două plăci de rumeguș presat care țineau locul acoperișului iar pe laturi erau etanșeizate cu același material usor, puțin ridicate de nivelul solului-un fel de fundație- cu un bec chior de 40 de watt-i ce răspândea o lumină abstractă. Când am intrat în căsuța care ne-a fost repartizată, cu o singură cheie pe care ne-o pasam din când în când, în funcție de necesități, ne-am trântit geamantanele pe paturile maro/jegos care acopereau cele două paturi. Ne-am uitat după un dulap însă spațiul era atât de limitat încât ideea de dulap fusese înlăturată cu hotărâre de constructori și administratori. Să luptăm împotriva risipei! Era un alt slogan care dorea să ascundă eșecul total al sistemului. Așa că ne-am vârât geamantanele sub pat. Fiecare grup avea un profesor îndrumător care trebuia să aibă grijă ca oile, mieii și țapii să nu se îndepărteze de turmă și să nu creeze mari probleme. Nu știu de ce dar oricât de mult mi-aș stoarce creierii nu-mi aduc aminte de organizarea unor activități omagiale, de iubire nețărmurită și viață veșnică ci dimpotrivă, de discoteca ce în fiecare seara între orele 8 și 10 aduna puștimea la danț și voie buna. Și nici nu dansam măcar pe Angela Similea sau Dan Spatru, nu, nici vorbă de legănat pe ritmul Magistralei albastre „drum de oameni născut/ Ce-ți vorbește să știi de prezent de trecut/ Și de mari ctitorii /Ca un semn că ei sunt veșnic pe acest pamant /Și c-au fost și vor fi” a versurilor tembeloide „Să nu uităm nicicând, să iubim trandafirii/ Ei sunt pentru noi, un simbol al iubirii”(știm prea bine că i-am iubit poate chiar prea mult) sau „Ioane, Ioane toată lumea doarme”. Ne zbănțuaim pe dulcea muzica disco a anilor ’80, Bad Boys Blue, Pet Shop Boys, Sandra chiar și ABBA și mai ales pe un refern de forță cântat de Mauro care după ce fezanda bine fătuca spunându-i „In the moonlight after midnight/ Baby I like your style/ Time is right for any kind of dance/ Sexy poser hold me closer/Love me for a while/ I'm in the mood for my kind of romance” (apela la vrăjeală, cum ar spune un/o adolescent(a) actual) trecea la artileria grea și repeta de mai multe ori refrenul „Buona sera, buona sera seniorina/ Buona sera, seniorina ciao ciao” Sfârșitul era orgasmic rezumându-se la „Oh oh oh oh oh. I feel the motion/ Oh oh oh oh oh. Of the ocean Oh oh oh oh oh. I'll be the captain of your heart” Oh. Ion era mai timid și plictisit, nu-i plăcea să danseze, așa că mă duceam singur în căutarea atmosferei pe care știam încă de atunci că va trebui cândva să o evoc (fiecare autor are încă de la vârsta pubertății viziunea operei definitive). Eram un reporter în acțiune, plecam din strâmta cabană deprimantă în care se auzea doar bâzâitul insistent al țânțarilor și se murea de căldură chiar și la zece seara, apăsam inconștient butonul de record și deschideam ușa. Lacul era în față, la mai puțin de o sută de metri, valurile bălții inexistente nu creau atmosferă romantică, vântul, în general se ferea să deranjeze suprafața lucioasă. Apa închisă și destul de sărată zăcea așteptând o nouă zi de bălăceală a pionierilor. Grupul nostru s-a sudat rapid iar liderii au apărut din rândul celor mai mari, a celor care intraseră într-a opta. Eu, trecând doar într-a șaptea eram un intermediar între cei mari și cei mai mici, de-a patra și a cincea. Răzvan se impunea pintre cei mari pentru că avea părul blond cârlionțat și știa să cânte la chitară. Chiar avea o chitară Reghin la care zdrăngănea în fiecare seară clasicele refrene (Hai vino-n gara noastră mică etc.). Răzvan avea mare succes la fete și mai ales la singurele două care mi se păreau frumoase, Ana-Maria și Sanda. Prima deja își avea formele feminine bine conturate, i-ar fi fost și greu să-și ascundă definitiv sânii în clasicul costum de baie roșu sau bleu iar părul șaten deschis era suficient de lung pentru a oferi o imagine completa simpatică. Sexy. Știa să înoate și flirta cu chitaristul Răzvan ca de la rege la regină, statutul lor asemănător facilitând comunicarea. Poate că două trei sărutari or fi fost schimbate, nu am de unde să știu, cert este că frumusețea ei (aparentă sau adevărată?) mă intimida. Nu știam ce să-i spun când din întâmplare mi se ivea în față. Pe atunci fetele urâte nu mă atrageau iar cele frumoase mă intimidau. Sanda era brunetă, tunsă băiețește, își purta și ea distins statutul superior de proaspătă elevă de-a opta. Își ascundea corpul privirilor cu mai multă pudibonderie față de Ana-Maria dar părea frumoasă într-un alt fel. Cuvintele ei erau bine formulate, cu grija de a transmite esențialul. Singurul incident adevărat al acestei tabere s-a derulat către final. Unu de-a patra, disperat să atragă atenția frumoasei Ana-Maria a profitat de neatenția unui coleg de-a șase și i-a tras jos pantalonii scurți exact în fața Ane-Mariei. L-a făcut de rușine pe sărmanul băiat care a vrut să-și repare rușinea tăbăcindu-i bine pielea piticaniei. Intervenția tovarășei profesoare a calmat spiritele, piticania alegânu-se probabil cu nota scăzută la purtare dar și cu un pumn în burta în aceeași seară, pumn pe care nu l-a putut proba. Ana-Maria rămăsese îmbujorată, nu știa cum ar trebui să reacționeze la un astfel de omagiu, încerca să minimalizeze evenimentul, ca și cum ar mai fi văzut așa ceva, nu era impresionată. Și această tabără a avut o parte mai puțin amuzantă. Ionuț se ferea de canicula din timpul zilei băgându-și capul sub cișmeaua cu apă dulce și rece din fața grupurilor sanitare, o metodă care s-a dovedit a fi foarte proastă căci după câteva astfel de gesturi rituale, în mod previzibil, a răcit. L-am dus la asistenta medicală, o tanti acră pe la 50 de ani, care i-a administrat o injecție cu algocalmin spunându-i să nu-l mai prindă cu capul sub cișmea. În plus, m-a obligat să-i aduc masa în căbănuță. Și-a revenit treptat dar îl apucaseră durerile de urechi. Mi-am zis că trebuie să dau de știre acasă și am trimis o vedere alarmistă, în speranța că ne vor recupera cât mai rapid cu putință. Aceasta nu s-a întâmplat însă decât cu două zile înainte de expirarea de la sine a celor două săptămâni de tabără. Părinții au venit cu Oltcitul și ne-au recuperat, măcar am fost scutit de unduitul lin al personalului încins care se oprea la fiecare haltă pustie din imensa Câmpie Română. Recunosc, am mai fugit dintr-o tabără, din cea a francofoniei de la Bușteni, tabără de tip nou postrevoluționar, de cooperare cu o asociație franceză dar care s-a dovedit a fi o tabără fără sarea și piperul taberelor comuniste de îndoctrinare. Motivul plecării inoportune a fost faptul că profesoara care ne-a preluat nu ne-a dat voie să mergem pe munte. Cruntă deziluzie căci eu credeam că este o tabără pentru a învăța noi trasee turistice, elemente fundamentale de alpinism, tehnici de resuscitare și în nici un caz o tabără în care trebuia să stăm în clasă pentru a învăța subjonctivul imperfect, pe care l-am urât întotdeauna sau si conditionel. În plus, nici o domnișoară nu-mi părea suficient de frumoasă pentru a merita efortul de a îndura noi lecții de franceză, era plin doar de elementul feminin de genul fată-iubitoare-de-franceză-participantă-la-Olimpiada-de franceză-faza-pe-țară. A doua zi mi-am luat tălpășița fără să anunț pe nimeni, normal, fapt ce nu a picat deloc bine părinților care plătiseră o sumă considerabilă pentru sejurul meu la Bușteni și cu atât mai puțin profesoarei coordonatoare care a fost de-a dreptul șocată atunci când și-a numărat oile, negăsind una. Repede a anunțat poliția care m-a declarat, fără prea multe fasoane, dispărut. Din păcate, momentul meu de maximă glorie, dat dispărut pe județ, a ținut doar 24 de ore căci mama și-a sunat colegele care se aflau pe baricadele francofoniei iar acestea au liniștit poliția din Bușteni (care bănuiesc că a trimis rapid câteva zeci de echipaje să-mi dea de urmă, îmi imaginam cu plăcere cum polițiștii coborau din dube cu câini lupi foarte polițișiti care îmi miroseau urma după ce în prealabil inhalaseră vreun ciorap bine transpirat și îmbibat în acid picioric uitat pe sub patul de fier, cum alții întrebau la gară „Ați remarcat vreo mișcare suspectă, vreun baiat pe la 16-20 ani, cu rucsac negru, slăbuț, pe la 1.80-1.90, ochelari cu rame groase negre?” Probabil dacă ar fi existat în acele vremuri ProTv mi s-ar fi pro-movat și mie mutra la știrile de la ora 17, părinții ar fi suferit două șocuri (fiecare unul) auzind înfricoșătoarea știre.„Elev din tabăra francofoniei din Bușteni dat dispărut”. OTV probabil că ar fi marșat pe „Elev ochelarist sfâșiat cu bestialitate de urșii bruni din Bușteni. Dârele de sânge duc către Coștila”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate