La puțin timp, colegul meu Paraschiv se îmbolnăvește grav. Îmi trimite vorbă să mă duc la el. O fac în cele din urmă. Îl găsesc imobilizat la pat, cu lacrimi în ochi.
- Ce ți-a trebuit atîta timp să vii ? Te-am așteptat în fiecare zi. Știi , în ziua aceea, nu a fost din suflet, nu prietene, a fost o descărcare a frustrărilor mele, a egoismului, ce mă orbiseră. Am greșit, iar pentru mine, este prea tîrziu să mai îndrept ceva. Acum îmi dau seama că ceea ce rămîne în urma noastră, lucrul cel mai de preț, este prietenia. Viața nu-i decît un joc, în care de multe ori ne furăm jucăriile unii-altora, fără să ne dăm seama că de fapt , sunt aceleași iluzii. Peste cîteva zile colegul meu părăsea această lume, iar eu ștersesem la timp acea neînțelegere dintre noi, pentru a rămîne pentru totdeauna prieteni.

După revoluție au urmat zile tulburi. Lumea se împărțise în mai multe tabere, nu se mai înțelegeau unii cu alții. Se produc multe schimbări. Una singură, poate cea mai importantă, nu se produce : cea din noi. De multe ori aveam păreri opuse cumnatului meu, Dorel. El era foarte intransigent, vroia o schimbare totală, o purificare a societății. Eu eram mai conciliant și mai puțin optimist, din acest punct de vedere. Nu vedeam lumea în stare să se schimbe radical. Consideram că Iliescu a fost pentru o vreme, conducătorul potrivit, că a știut să gestioneze o criză majoră. Fusese persoana potrivită ca verigă între trecut și prezent. Din păcate, nu era și legătura cu viitorul.
M-am înscris în Alianța Civică, apoi cînd aceasta a devenit partid, am trecut la țărăniști. Aici m-am convins că lucrurile nu se vor schimba prea repede. La alegerile pentru șefia partidului, am văzut cum se trăgeau sfori, cum interese personale determinau opțiuni politice.
Mi-am pus pe masă legitimația de membru și de atunci nu mai m-am înregimentat politic.
În această perioadă, la Titu a venit chiar președintele Iliescu. S-a oprit la Aparataj, unde oamenii s-au călcat în picioare să-l vadă. Printre cei care se aflau în opoziție, era și Mitică Albulescu, ce se cățărase într-un plop de la marginea drumului și țipa ca un apucat :
- Comunistule ! Jos comunismul ! Iliescu judecat, pentru sîngele vărsat !
Cîțiva sepepiști au încercat să se urce după el, dar au renunțat repede, Mitică aflîndu-se la ceva altitudine. La plecare l-a văzut și președintele, care , cu zîmbetul său larg, a spus :
- Să mai zică cineva că în Romania, democrația nu a atins cote înalte !

Cumnatul meu terminase facultatea de drumuri și poduri, ca șef de promoție. M-a cucerit de la început aroganța lui, acea stăpînire de sine pe care o are cineva ce știe multe. Era un privilegiu să stai lîngă un asemenea om. Camera lui plină de cărți, aruncate peste tot, părea o bibliotecă vraiște. În fiecare săptămînă aducea cîte o carte acasă. Făcuse rost de „Cel mai iubit dintre pămînteni”- prima ediție, de cărți ale lui Soljenițîn, care se găseau cu mare greutate. La el l-am văzut prima dată, într-o revistă trimisă de un polonez cu care coresponda, pe Mick Jagger, am ascultat muzica lui Pick Floyd, de care nu mai m-am despărțit niciodată. Lucra la secția de drumuri din Titu și în grija lui se afla și drumul de la Crîngași , la cabana lui Ceaușescu din pădurea Bolovani. Cînd acesta își anunța vizita, venea acasă noaptea. Trebuia să fie astupată ultima gropiță pe unde ar fi călcat mașinile sosite la vînătoare. Totdeauna era însoțit de un securist în aceste zile, mulți alții ocupîndu-și fiecare un anumit sector din pădure, cu mult timp înainte. Ceaușescu doar vîna aici, nu stătea prea mult. Porcii mistreți erau goniți într-un țarc, de unde erau împușcați de întîiul vînător al patriei. Fiind prieten cu cabanierul, am văzut și eu cabana de atunci. La parter era o sală mare, în mijlocul căreia se afla o masă întinsă, de lemn. Jos era o piele mare de urs, iar pereții încărcați cu păsări împăiate, coarne de cerb. La etaj erau cîteva camere mici, cu o sobă de teracotă zidită în peretele comun cu baia, încălzind în același timp pe amîndouă. Aerul era însă dumnezeiesc aici. Vîntul care bătea printre tufanii groși, acel șuierat crea o atmosferă ireală, de împăcare. Am stat de multe ori culcat cu fața spre cer și am ascultat acest vuiet, privind printre ramurile copacilor, bucăți din cerul albastru, apoi închideam ochii și aveam, impresia că totul în jurul meu se învîrte, că nimic nu mai există, decît acea clipă siderală, acel strop desprins din eternitate...
Dorel știa cîtă piatră și nisip se dusese la potentații zilei pe degeaba. Își notase într-un carnețel. Vroia să-l pună la dispoziția noii conduceri de după Revoluție. Dar asupra lui au început să se facă presiuni, amenițări cu datul afară. Mi-a mărturisi cu amărăciune despre aceste lucruri, începea să-mi dea dreptate. Îmi spunea dezamăgit :
- Nu s-a schimbat mai nimic, cumnate. Au trecut cîteva luni și parcă suntem tot acolo, în încremenirea noastră.
A făcut o criză de astm și dimineața a venit la Tania să meargă împreună cu el la spital. Seara a bătut la ușa noastră Marin și ne-a spus :
- Dorel a murit !






-
-