Așadar, actuala mănăstire Tazlău este o continuatoare, la alte dimensiuni și cu altă deschidere, a celeia care a fost ctitorită de Alexandru cel Bun și care probabil a fost distrusă în perioada 1493-1495 de un pojar accidental. Urmele-i sunt însemnate astăzi cu o cruce înfiptă în locul altarului, pe „Dealul Chetronea”. De la acea mănăstire, măritul Ștefan a strămutat noului lăcaș doar hramul bisericii și proprietățile dăruite ei, pe care le-a înnădit apoi cu danii noi, pentru veșnica lui pomenire dimpreună cu ai săi coconi. Și timp de aproape doi ani (4 iulie 1496 – 8 noiembrie 1497), meșterii timpului au ridicat la rang de măiestrie strădania zorului lor în zidirea și împodobirea acestei Porți către Înalt. Este ridicată în stilul specific moldovenesc, dar și cu elemente ale stilurilor baroc și gotic; mai ales după ce ginerele lui Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu (căsătorit cu Ruxanda) întregește mănăstirea și cu pridvor. Acest pridvor s-a ridicat din zelul și porunca Lăpușneanului, dar și prin meritul soaței sale Ruxanda, folosindu-se pentru zidirea lui doar marmoră șlefuită. Timp de mai mult de cinci veacuri (aproape 513 ani, acum), această mănăstire a fost, pentru fiecare domnie, odor de credință și-adesea loc euharistiei domnești și girul proniei în luptele de apărare ale neamului, sau oricărei alte cumpeni. Dar și pentru orice creștin care-i trecea poarta către altar însemna speranță și alin.
Pentru prima dată, am auzit acum, de la modestul cuvios ghid, despre nădejdea ce și-o punea Ștefan în rugile adresate Cerului din acest loc, înaintea fiecărei lupte. Și că, tot aici, începând cu ctitorul mănăstirii, domnii obișnuiau să-și ascută paloșul, ei înșiși, pe câte o piatră special aleasă din zidul temeliei, în exteriorul altarului. Această trudă devenită ca un ritual totemic a însemnat în fiecare gresie ce a servit drept tocilă, o șănțuire, o cavitate mai mult ori mai puțin adâncă, după cât de mult a fost folosită de domnitorul respectiv .
Biserica a fost înconjurată, tot din poruncă ștefaniană, cu un zid de apărare gros cât cel de cetate, care, în partea vestică, îngloba trapeza, locuințe și alte utilități. Iar sub acestea, s-au meșterit măiestrit beciuri solide cum doar fiul lui Ștefan, Rareș, la Probota, a mai îndrăznit și a reușit să facă altele asemenea. Și, tot ca la Probota, mai bine-zis și la Probota ca la Tazlău, după cum ne-a mărturisit blândul călugăr, tovarăș de caldă cislă, de sub mănăstire plecau două tuneluri căptușite cu piatră, unul spre vest, altul spre est, de mare trebuință și folos la vreme de absolută nevoie. Cel cu plecarea spre vest se spune că trece pe sub covata de piatră a apei Tazlăului și ar avea ieșirea în Măgura Tazlăului, în locul cu stânci numit „masa lui Ștefan”. Cel care pleacă spre est a fost adeseori găsit de gropașii care pregăteau loc de veci vreunui muritor și erau obligați să ocolească locul boltei zidite. Legendele care încă vorbesc despre aceste ieșiri de nevoie se regăsesc în povestirile oamenilor locului și curg într-un grai curat, molcom, cu savoare auditivă pentru orice ascultător.
Nu putem vorbi despre aceste locuri fără a pomeni și de monahul Chiriac, „sfântul de la Tazlău”, alăturat cuvioșilor Onofrei, Iov, Serafim, Agaton și Silvestru, asceți ce au trăit rugători în peșterile din apropiere și care, prin ruga lor, au fost pildă de au menținut evlavia, au întărit credința strămoșească, împletindu-le cu dragul de neam și țară.
Pictura bisericii este cea refăcută în anul 1842, perioada în care mănăstirea era încă închinată grecilor, având și stareți din acea nație. De neînțeles este și acum fapta pictorilor sau a acelora care răspundeau de această primenire: ei nu au respectat înțelegerea de a se picta în ulei, fapt ce a dus la o slabă calitate a picturii murale și, mai ales, a cauzat ștergerea rapidă sau deprecierea podoabei iconografice interioare. Excepție sunt câteva icoane care au fost lucrate în ulei, drept dovadă a calității meșterului, o păcăleală pentru angajatori.
Legată de acea perioadă, a „închinării”, se potrivește și-aici, mănușă, vorba lui Ion Neculce, cronicarul:
„Oleoleou, săracă țară a Moldovei, ferească-te Dumnezeu de greci!” Doar că la noi, ei, grecii, nu au venit cu daruri, ca în vechea Troie, dar tot cu gânduri necreștine au făptuit. Și circulă în Tazlău o poveste care-l pomenește și-acum pe Al. I. Cuza. Acesta, Domnul Principatelor Unite, auzind de purtarea drăcească a monahilor greci, știind că averile mănăstirești administrate de ei s-au subțiat mult, mare parte a lor ajungând în Grecia, așa cum avea năravul, s-a deghizat în simplu pălmaș, apoi s-a angajat la starețul grec al mănăstirii, care nu l-a recunoscut.
Anonim fiind, protestează din cauza condițiilor și metodelor de lucru „milostive”, marcă îmbunătățită călugărește, („în butuc”, zis „călădău” de exemplu), i/a agitat și pe ceilalți servi; ca urmare, este închis în beciul-închisoare de sub turnul lui Rareș. Ce au pățit grecii altoiți ca un „rac”(cancer / pop.), în sfânta mănăstire Tazlău, când s-a arătat Domnul în locul pălmașului... nu vă pot spune; dar s-a împământenit părerea că „secularizarea” și de aici a pornit. Și ideea de învățământ obligatoriu, poate, tot de la Tazlău se trage. Fiindcă aici, pe lângă mănăstire, în acele vremuri, își sporeau lumina științei de carte, (aprinsă încă din 1852, într-o clădire separată special, ce-avea trei săli de clasă), puii de răzeși. Dovada fiind primarul Eremia Honcu și secretarul Vasile Jireghie, care la 1864 erau deja mânuitori aleși de slovă caligrafică.
De multă ispravă ca om al școlii a fost preotul Grigore Stupcanu, cel care a predat aici începând din anul 1864 și până a murit (1913).
Despre tangența fulgerată a mănăstirii cu domnul ministru Răzvan Teodorescu (ce-și are rădăcinile neamului său aici, la mine, pe Siret), nu pot vorbi. Și cred că știți de ce! Îl amintesc, fiindcă bieții călugări au crezut dumnezeiește în vorba domniei sale. Și nu e singurul care doar a promis! De ce oare?! Poate, profesorul academician R.Teodorescu altfel ar fi procedat; omul politic însă… Fiindcă în politica de la noi cred că cel ce câștigă este învinsul. Învins ca om. („Vae victis!”)

Mănăstirea, după „mărețul deranjament național din 1989”, a revenit la statutul și rostul său monahal. Însă de mare suferință au parte zidirile sale de oricare fel: clădirile, zidurile înconjurătoare, beciurile și însăși mănăstirea. Dar cred că cea mai cruntă suferință se vede în prăbușirea umană a celora care ajung în funcțiile de decizie. Altfel, un asemenea monument ar fi înfloritor. Aceștia, politicienii ciolănari, doar promit de toate, chiar și pentru mănăstire, dar uită rapid ce-au cuvântat și-și împlinesc prioritar meschinele interese.
Îmbrățișând parcă la nesfârșit păcătoșeniile și tehnicile grecești, după ce au frustrat mănăstirea de mijloacele proprii de existență, ai noștri diriguitori uită că Domnul Cuza a lăsat, ca precedent, și cele două ocale. Spre aducere-aminte. Și nu e imposibil ca din moarte el să se recunoască iarăși prin viață călcând și prin speranța muritorului de rând că „nimeni nu e mai presus de lege”. Pentru asta să ne rugăm Proniei și la Mănăstirea Tazlău. Și să nu uităm că bunii noștri, pentru dreptate și neam, s-au încrezut în două lucruri: în umbra și speranța crucii, dar mai ales în puterea paloșului. Noi avem, deocamdată, speranța crucii. Dar și... o vorbă despre mămăliga ce explodează! Cu care om răzbi oare? Că vom răzbi „ ...și-om fi iarăși ce-am fost și mai mult de-atât!” Din moarte spre viață călcând!

Pentru imagini:
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1196:manastirea-tazlau-2-qdin-moarte-spre-viata-calcandq-&catid=14:reportaje&Itemid=33