Așa începea excursia mea atunci, la fel de ciudat precum era și ceea ce urmăream. Nu știu, aveam să descopăr curând, mai târziu ori niciodată?!
Lucram ca redactor la "Adevărul" și respiram printre frivilotați politice și mediocritate cotidiană. Eșuasem orice dorință adolescentină de a deveni scriitor și mă inghesuiam răpus în realitate. Scriam despre orice "era de interes major pentru un public larg", adică prost în România. Redactasem la mai multe ziare insă pentru nici unul nu însemnasem ceva și nici ceva nu însemnase vreunul pentru mine. Duceam serile târzii, plecat din țară,a ntrenându-mă, cercetând. Așteptam acel moment care speculat cu pasiune m-ar fi adus acolo...departe de tot ce mi se părea comun, meschin prin tipicitate, prin automatism. Contemplam viața ca pe comoară nesfarșită în posibilitați, unde fiecare zi aduce cu ea ceva nou, nemaiîntâlnit până ieri și arhaic pânâ mâine. Păstrând doar un fond neutru însă, fară să nuanțeze agresiv. Așa nu m-aș fi plictisit niciodată de mine, antrenat în mereu alte încercări, reușind să le definesc fără eroare. Pornind fanatic din spiritul meu, m-opresc în cuvintele lor, mereu, când fără să ies mă-ntorc înaopi, mă-nec în nestire.
Îmi luasem tot ce aveam nevoie. Fără să știu cu exactitate ce să iau. Căzusem de comun acord cu mine că prea multe lucruri nu puteam poseda și, cel mai probabil avea să mă adaptez spontan în diferitele situații.
Invitai în seara trecută cei câțiva colegi și prieteni menționându-le despre plecarea mea.
-Au să se supere dacă pleci așa...
-Aș cum?! am răspuns prea aspru surori mele mai mici. Îi venea peste putință să înțeleagă faptul că vedeam în drumul acesta o ultimă scăpare. Șansa pe care o așteptasem mereu, avea să câștig totul sau să pierd "nimic". Nimicul în care împietrit dezvoltasem rădăcini. Putea să fie ceva altfel, acolo, pentru mine și, pentru acela avea sa trăiesc. Mă pregăteam pentru cel puțin o monografie asupra acelei părți de lume, un scurt roman al aventurii mele ce ar fi trezit interesul, atrăgând atenția asupra talentului meu nativ. Recitisem de curând "Maitreyi" și gândul experianței unice, trăite departe de casă mă impulsiona.
Mă luptam zilnic cu idei care nu-mi mai dădeau pace. Mentalități corupte de viață dintre care mi-aș fi dorit să dispar. Fără să mă regăsesc, în nici o dimineață în care deschid ochii, rămân doar să sper. Chinuit de oameni fără culoare, mă trezesc diferit, în corp, în minte și-n suflet .Căutasem în viață două lucruri ș-am reusit să obosesc căutând.Apropierea de Dumnezeu și iubirea.Cunoscusem atâtea genuri de femei, toate incomplete, incapabile prin definiție în a-mi satisface firea profunda si perfecționistă. Toate superficiale, interesate atât pentru material, intrau în contradicție cu sinele meu ce căuta mereu substanță ci nu materie. Nenoroc. Mi-am zis atunci și-mi zic mereu.
-Andary ?! Hey !!
Mi se citi pe față îcurcătura când mă surprinse încercând s-o evit și mă lăsai "prins"
-Nu mă așteptam să ne întâlnim aici. răspunsăi incercând să par încântat. Ana era o fostă colegă din timpul liceului. O vedeam extrem de rar și mereu îmi părea aceeași. Cu părul scurt și minionă, avea fară cusur înfățișarea unui copil timid, însă vorbea mult și asta compensa îndeajuns. Cum nu căutam a-mi împartăși dorințele pe care nu le-ar fi înțeles oricum, urmări să nu-i las motive să vorbească prea mult și simulai o durere de cap. Lucru pe care fosta mea colegă il speculă cu perspicacitate.
-Înțeleg să nu te simți bine, oboseala...călătoriile...așa sunt mereu!! Și eu, și eu câte dureri de cap am avut la început, nu dorm îndeajuns, îmi face rău mersul în avion. Þi-am spus?!Anul trecut, tot ca acum, primăvară...
Începui să nu o mai aud, reținui vag ca era vorba despre una dintre călătoriile ei desfășurate în Liban fiind pe jumătate libaneză din partea tatălui și constatai disperat că avea să călătorim în acelasi avion. Îmi calculam ce urma să fac îndată ce voi ajunge, cu ce să încep. Porneam destul de optimist și-mi era frică să mă opresc în dreptul unor dezamăgiri. O auzii aproape strigând, întrebându-mă unde merg. Înțelesăi apoi că mă întrebase de câteva ori și pentru că notase absența mea totală din cadrul monologului ei, de parcă s-ar fi putut altfel, începuse să strige. Glasul ei răsuna rece și atât de puternic în aeroport. Parcă îi auzeam ecoul lovind în pereți și trecând prin mine amplificat.
-Se pare că avem același zbor. raspund încet și mă scuzai patetic: -Nu mă simt bine...și oboseala...Îi observai fără să vreau chipul, avea privirea senină și ochii ei mă priviră curioși.
Știui atunci că aveam să-mi petrec zborul răspunzând la întrebări sau ascultând explicatii pe care mi le expunea ca necesare din moment ce avea să mă aflu intr-o țară necunoscută. Și care, se scuza ea după nenumărate fraze, nu că i-ar fi făcut deosebită plăcere,ci o făcea doar simțindu-se responsabilă să mă "îndrume".
Pentru că după ce mă așezasem, locul din dreapta rămase liber și avionul nu avea escală se așeză fără ezitare lângă mine. După cele două ore și jumătate puteam să spun cu exactitate ce făcuse Ana după terminarea liceului și până la plecarea avionului din Otopeni.
Un singur amănunt mă liniști pe tot parcursul călătoriei, adorai să privesc peste nori. Îmi aranjasem negreșit locul la fereastră și, deși, trecuse cu puțin peste orele doisprezece,gaseam la răstimpuri oaze de lumină ce mă făceau să aud pierdut vocea prietenei mele. Mă lăsam cucerit, abandonându-mă fără să caut scăpare în valuri de lumini îndepărtate, care n-aveau să-mi facă rău ci voind să se joace. Și mă jucai si eu. Le căutam însuflețit când se ascundeau în nori și ele, ele, mă urmăreau neobosite și, cu cât mă depărtam mai mult de când le privisem pentru întâia oară, le vedeam parcă mai multe, mai dornice să mă găsească.Jocul acesta nu mă chinui, mă liniștea, încetasem pentru câteva momente a mă gândi la mine. La tot.
Nimic nu mai stătea acum intre mine si "ele". Începusem să le descopăr tot mai multe, înțelegând că suntem foarte aproape am intors privirea către prietena mea. Adormise nu se știe când și încercai să o trezesc fără s-o sperii. În zadar. Îmi ziceam mai târziu.
Coborâsem repede și izbuti să-mi iau la revedere scurt, după ce o lămurii că o să-mi caut o cameră la hotel și că nu e nevoie să fac abuz de generozitatea ei.
-Þi-am copiat aici adresa și numărul meu de telefon.
I-am răspuns încurcat un - Mulțumesc! - Faptul că nu eram singur în primele minute ala existenței mele în această țară mă făcea să prind curaj. Deși nu gândesc să am nevoie de ajutorul Anei, m-ar fi jenat o asemenea situație cu atât mai mult cu cât printre motivele călătoriei mele număram și încercarea de a mă descurca în bazele propriilor puteri.
După ce o asigurai că mă descurc se lăsă înduplecată să plece. Bunicii ei locuiau, după cum imi povestise la parterul unei clădiri cu patru etaje din zona centrala și când venea în Liban "se caza mereu la ei" așa cum îi făcea plăcere să spună.
Rămas în sfârșit singur cu gândurile mele , nu reușeam să-mi dibuiesc pași. Toate strategiile din zilele precedente se dispersară parcă în coulțuri mult prea umbrite ale minții mele. Îmi ținui câteva clipe răsuflarea și căutai să-mi calmez bătăile sufocante ale inimii. Inspirai apoi adânc un aer mult prea cald al Beirutului în crudă primăvară. N-am reușit să mă liniștesc decât târziu deși nu-mi amintesc cât petrecusem, așa, stând nemișcat în marginea unei străzi la ieșirea din aeroport.
Când m-am uitat la ceas era aproape dimineață și eu încă nu îndrăznisem să întâlnesc pământul acestei țări.