Cocoșatul, pe numele lui adevărat Ștefan, fusese încă de pe când sugea la țâță un mic șantajist. Până și atunci știa când să plângă, cât de tare și cât timp să facă lucrul ăsta, pentru a căpăta ce-și dorea. Chiar și la grădiniță, el era cel mai căutat dintre micii mucoși, pentru că era singurul care-ți putea face rost de orice jucărie existentă în clădirea cu două etaje, fără ca cineva să te persecute pentru chestia asta. În clasele primare, se oferise să o ajute pe doamna învățătoare la câteva treburi „grădinărești”, pentru simplul fapt că auzise că aceasta se cam certa cu soțul. Astfel a reușit să asiste la câteva scandaluri mărunte, cu ajutorul cărora s-a propulsat spre clasa a cincea, fără să-și mai bată prea tare capul cu învățatul. Tot ce trebuise să facă, fusese o mică demonstrație prin care doamna învățătoare să-și dea seama că e cam prost de gură. Cum pisica moartă nu se vroia a fi aruncată peste gardul vecinilor, a rămas îngropată la loc de cinste, acolo unde crăpase. Doamna a tăcut, Ștefan și-a văzut de-ale lui și viața și-a continuat cursul.
În clasa a șasea, după o săptămână de spionaj ca-n filme, a descoperit că d-nul diriginte avea o mare problemă cu jocurile de noroc și i-a aplicat și lui aceeași metodă. Până în a noua, totul a mers ca uns și atunci, dosarele au început să se înmulțească, căci dăduse peste profesori care veneau troscăniți la ore și care se holbau prea suspect după fundulețele puștoaicelor. Calitățile lui Ștefan erau moștenire de familie, căci în felul acesta, ai lui căpătaseră unele avantaje, cum ar fi că o dată pe săptămână mergeau la o alimentară unde făceau piața fără lovele, sau că de plata chiriei se ocupa altcineva. Oameni alunecoși, deștepți… Oameni care nu se sfiau să te îngroape, numai pentru a trăi ei un pic mai bine.
Totuși, de-a lungul anilor, parcă „setea” lui de a fi mereu în „vârf”, începuse să se stingă, așa că atunci când avusese loc incidentul cu Porcul și cei de la primărie îl eliminaseră, nu se zbătuse prea mult pentru soarta lui. Într-un fel se săturase de atâtea pupături și de atâta șefie, tot ce vroia era să fie liber, căci câteodată, chiar dacă la suprafață păreai bine, înăuntru sângerai…

Cocoșatul fusese mare pe vremuri, consilier la Primărie, mâna dreaptă a primarului. Porcul activase și el în aceeași zonă, dar cu o mică-mare diferență: tot la Primărie, dar paznic. Pentru Porcul timpul se împărțea între soarele dogoritor care te sufoca cu încetul și frigul care te făcea să îți dorești să fi un pui la rotisor, numai să capeți puțină căldură.
Într-o totală și nerușinată opoziție, Cocoșatul folosea telecomanda de la aerul condiționat, pentru a măslui vremea după bunul lui plac. Cei precum Cocoșatul erau porecliți generic „babani”, iar cei precum Porcul, „preșuri”, căci ceilalți se ștergeau pe ei. Porcul era unul dintre aceia, care fără vre-o meserie anume la bază, era „omul bun la toate” și „preșul” vorbitor era mereu pregătit să arunce câte un „ Să trăiți!”, sau „Cu ce vă pot fi de folos?”.
Într-o zi oarecare, Cocoșatul coborâse din mașina lui de cincizeci de mii de euro, cu doi saci goi în mână. Porcul, curios din fire, după ce îi aruncă salutul regulamentar, îl chestionă:
- Dar ce faci șefule cu sacii? Sunt pentru carne? Se taie cumva vreun purceluș? Nu de alta, dar aș mânca și eu puțin șorici…
Cocoșatul rânjise și îi răspunse:
- Nu sunt pentru carne! Nu se taie nici un porc, dar dacă o să se întâmple vreodată lucrul acesta, stai liniștit, că tu ești primul pe listă, „porcule”!...
- La șorici?, întrebase Porcul pofticios.
- Nu, la tăiat!, râsese de el Cocoșatul.
De atunci lui Ion, îi rămăsese porecla Porcul. Apoi Cocoșatul, încercând să-l mai îmbuneze, îi explicase:
- Am luat sacii ăștia goi cu mine, pentru că azi s-a anunțat că o să plouă cu bani și în astfel de cazuri, te înarmezi cu saci nu cu umbrelă, înțelegi? Ca sa-i poți aduna, că e păcat de ei, nu de alta…
- Aha!, îngăimase Porcul.
După câteva minute de la dispariția lui Cocoșatul în interiorul Primăriei, în țeasta lui Porcul se aprinsese un bec. De fapt era ceva mai mic, ca un led, dar asta nu contează!
- Gelule!, urlase după unul din colegii lui, un alt „preș”. Þine-mi și mie locul pentru cinci minute că mă duc până la librărie să cumpăr niște saci.
Se înapoiase cu două suluri de saci menajeri, că altceva nu găsise, dar erau buni și ăia.
O singură problemă își făcea Porcul, dacă o să plouă numai cu monede, o să țină sacii?
Așteptă răbdător câteva ore bune, dar vremea părea total nefavorabilă, căci pe cer trona un soare cât o zi de post și pe lângă el, nici un amărât de nor. Dar dacă babanul spusese că urma să plouă cu bani, așa trebuia să fie! Căci ăștia marii se înșelau de obicei în orice privință, dar nu în legătură cu banii. Niciodată!
Într-un final, culmea, pe ușa Primăriei ieși d-nul Ștefan cu foștii saci goi, acum plini și se îndreptă spre mașină.
- V-ați cocoșat de tot șeful!, comentă Porcul râzând. Să vă ajut cu sacii?
De atunci babanului îi rămăsese porecla „Cocoșatul”. După ce îndesară sacii în portbagaj, Cocoșatul îi scăpă subtil în buzunar lui Porcul o hârtie de o sută de lei. Porcul îi mulțumise respectuos, după care nereușind să-și ascundă mirarea, îl întrebase:
- Dar șefule, cum de ai strâns atâta bănet, că n-a căzut nici măcar un strop de ploaie?!
- Bă, îi răspunsese conspirativ Cocoșatul, ascultă bine la mine: cu bani plouă doar în birouri ca ale mele, nu afară pentru din ăștia ca tine!
Cu astea spuse, se urcase în mașină și plecase. Porcul rămăsese blocat cu ochii pe cerul senin, dar printr-o minune și spun minune, că era chiar culmea de două ori într-o singură zi, în cap i se mai aprinse un led.
- Gelule!... Bă Gelule s-o pun cu mă-ta, mai ține-mi locul zece minute cât intru și eu în Primărie să strâng niște bani!
Gelu nu-i răspunsese, căci în cazuri de genul acesta nu era bine să-i ceri explicații unui dement, sau să-i retezi elanul. Îl lăsă în pace. Totuși îl înjură de câteva ori în șoaptă, după care își aprinse cea de-a șasea țigară pe ziua respectivă. Le ținea socoteala, căci își jurase că nu mai fumează mai mult de cinci pe zi, dar animalul acela de Porcul îl scotea din minți. Tot se lega de maică-sa deși știa că-i moartă.
„Auzi la el: S-o pun cu mă-ta! Al naibii nenorocit! Violator de…cruci!

Porcul urcă cu tupeu treptele pavate cu marmură și deschise ușa de la primul birou. Înăuntru nu era nimeni, dar pe masă era o grămăjoară destul de consistentă de bani. Hârtii de cincizeci și o sută.
- Milioane, bă, milioane!, exclamă surescitat în timp ce îngrămădea totul într-un sac.
După ce termină cu „operațiunea de bază”, mai descoperi „aruncate” într-un sertar două cartoane de Marlboro și o scrumieră mare din argint. Le luă, că era păcat de ele. În cuier atârna o geacă maro din piele. Porcul o probă dar îi era mică la umeri. Totuși o îndesă și pe ea în sac, că poate îi venea lui Gelu, dă-l în mă-sa de guvide! Cum în biroul acesta strânsese toate urmele de ploaie, ieși pe hol și trecu la următoarele. Colindă din birou în birou, până ajunse la unul pe care scria „Primar”.
Porcul intră fără să bată. Primarul stătea pe scaunul lui rabatabil și discuta cu doi domni. Pe birou zăcea un teanc baban de verzișori și lângă, rezemat de una dintre ușițe, un sac mare, maroniu. Lui Porcul îi mirosi de la o poștă a carne.
- Oho, în sfârșit!, răcni din toate puterile, încântat la maxim. Baștanul s-a ținut de cuvânt!
Sub privirile pline de uimire și spaimă la vederea matahalei de doi metri cu apucături de nebun, Porcul aruncă banii peste ceilalți, înhăță sacul cu carne și ieși pe ușă fluierând.
După cinci minute de tăcere încordată, unul din domni reuși să deschidă gura și să întrebe:
- Ce-a mai fost și asta?
- Nimic ce nu se poate rezolva!, îi răspunse Primarul cu glasul sugrumat. Să ne vedem deocamdată de treburile noastre…
Porcul îl îmbrăcă pe Gelu și apoi îl luă forțat la o băută. Doar trebuia să-și ude geaca de piele, ce naiba!...
În barul înțesat de pușlamale, posesorul noii geci, sorbi cu noduri din berea îndoită cu apă. Ceva nu era în regulă. Ceva era…greșit! Și știa despre ce era vorba… Numai că nu prea vroia să se gândească la asta.
A doua zi, polițiștii, pe lângă Porcul și Cocoșatul, îl agățară și pe el. Așa rămase fără geacă, căci o purtase destul… Pentru că ieșeau la iveală prea multe afaceri necurate, se mușamaliză totul. Fură obligați toți trei să se retragă de „bunăvoie” din funcție. Rămaseră fără loc de muncă. Oricum cine avea nevoie de atâta bătaie de cap, când existau atâtea posibilități de a face bani? Lucrurile de furat așteptau cuminți să fie „ridicate”. Trebuia doar să întinzi mâna. Nimeni nu-ți dădea prea tare peste ea, în cazul în care erai prins. Cocoșatul rămăsese fără slujbă, dar nu și fără relații. Știa prea multe ca să fie jucat în picioare, așa că începând cu acea zi, el și Porcul deveniră prieteni la cataramă. Camarazi, haiduci…
Boieri erau mulți și codrul era mare…