În seara aia a fost ca niciodată.
Aveai impresia că se pornise potopul pe pământ, că dimineața nu avea să mai găsească decât cerul gri și resturi de case colorate.
Se oprise curentul, nu-mi venea să cred că e posibil să nu vezi nimic, doar flashurile fulgerelor, urmate de tunete.
Era atât de înfricoșător!
M-am dezmeticit greu, Ana visa urât, o auzeam cum gâfâie, de parcă furtuna venea de undeva din ea, din lupta trupului ei cu moartea.
Așteptam lumina unui fulger să pot vedea încotro mă îndrept, din cauza întunericului sau a panicii nu mai știam nimic și oricum n-am avut simțul orientării niciodată.
Am reușit să bâjbâi după brichetă, am căutat cana cu lumânări de pe geam, am aprins una și-am apropiat lumina prea tremurândă din cauza suflării mele speriate, de chipul ei.
Ochii, pe sub pleoapele lucioase, i se mișcau haotic, de parcă deja trecuse în altă lume unde trăia.
Spun asta pentru că sporadic zâmbea și-atunci fața ei devenea relaxată.
Era o atmosferă tare apăsătoare, îmi amintea de o carte pe care o citisem cândva, Avatar cred, de Gautier...
...era umezeala și asprimea din aerul rece, deosebit de rece pentru o noapte de vară, era suferința ei și nostalgie, întuneric și o mulțime de senzații ce se încolăceau ca niște șerpi iar eu mă mutam într-una de la fereastră la pat, deschideam apoi ușa ieșeam pe prispa casei iar vântul îmi stingea flacăra brichetei.
Tocmai să nu mă copleșească, să nu mă așez să încep să plâng de nebună.
Taică-su venea, mai tare mă speriau pașii lui târâți amestecați cu pocnetul brusc al tunetelor, tusea lui puternică...
Îl linișteam că e bine, începea să se vaite bietul om și se întorcea cu mâinile lui mari strânse ghemotoc delicat la piept...erau așa pentru Ana, așa simțeam...
Toată noaptea s-a frământat cerul, eu în cele din urmă am reușit să adorm pe fotoliu lângă ea, cu mâna ei în mâna mea. Tresăream în răstimpuri haotic, pe de o parte sa nu se termine lumânarea pe de alta să simt căldură în mâna ei, să nu cumva să se răcească deodată...
Am visat urât, nu știu când au reușit să se închege în creierul meu atâtea imagini, abia ațipisem.
Eram eu, ea și tatăl ei acolo în Iazul dracului, cum spuneau ei acelui loc. Mergeam după fragi, Ana era îmbrăcată într-o rochie de vară gri, atât de gri că se confunda cu ceața lăptoasă care se agățase de dealuri și se lăsa, se vedea cum se lasă, peste sat.
Râdea, în brațe ținea un braț de flori roșii, nu știu ce erau și fugea de noi.
Apoi s-a pornit deodată ploaia, cădeau picăturile ca un potop, se adunau în șuvoaie și curgeau cu zgomot, era atâta zgomot și așa se frământa cerul, de parcă fulgerele mușcau din el și se strângea ca de crize.
Ana dispăruse în acea ceață, nu reușeam s-o găsim, văile erau prea mici, peste tot dâmburi și pâlcuri de pădure iar eu strigam de mă dureau plămânii deși aveam presimțirea aia când faci ceva în zadar și totuși te încăpățânezi mecanic să continui.
Am ajuns la casa ei și-am găsit-o pe prispă într-o pătură strânsă grămadă, cu mâinile mototolite la piept, cu rochia ei gri udă, stătea acolo ghemuită și mică asemeni unui copil adormit în fugă pe unde l-a apucat somnul.
Așa era...
M-am trezit deodată chinuită de junghiurile plânsului din subconștient și-am sărit să-i ascult respirația.
Părea că încă e...am dat drumul aerului prea mult ținut captiv în mine, continuând să plâng de bucurie că nu e adevărat.
De câte ori visam că mor mătușă-mea venea lângă mine și-n timp ce-mi umplea burta cu ceai de tei, pentru calmare, îmi spunea că atunci când visezi așa înseamnă că ți-a murit moartea.
Și repetam isteric căutând bricheta să-mi aprind o țigară, acea superstiție naivă.
„hai Ană că mai ai, uite! Ploaia s-a oprit, mai e puțin și scăpăm și de noaptea asta, o să răsară soarele, ajunge Mirko și Andrei, o să miroase a proaspăt locul ăsta vechi, uitat de lume. Să vezi că a plouat prin burlan și n-o să pot aprinde focul și eu nu pot fără cafea...
Odihnește-te, eu sunt aici...
Dar nu-mi răspundea nimeni, ploaia s-a oprit, apa se mai prelingea încă de pe streșine, aerul a devenit deodată calm, prea calm și apăsător.
Nu a mai trecut mult timp și s-a luminat un colț de cer, se auzeau deja zgomotele zilei: lemne tăiate, roata de la fântână...
Mă simțeam de parcă furtuna trecuse prin mine răvășindu-mi mintea, pe umeri încă simțeam ceva ca o greutate sau poate era de la umezeală și de la boala mea de oase.
M-am desprins de pe marginea prispei și-am deschis ușa încet.
Îmi ziceam asemeni copiilor când visează urât...” dă Doamne să nu fie adevărat”
M-am apropiat de pat, era liniște, prea multă liniște, candelele de la marginea patului pâlpâiau repede, la fel de repede cum îmi bătea mie inima. Auzeam carii cum rodeau lemnul podelei și propria-mi respirație pe care nu reușeam să mi-o temperez.
Ana dormea, eram sigură că doarme, fața-i era senină, un zâmbet clar îi înțepenise buzele frumoase dar atât de albe.
O mână strânsese cumva cearșaful, adunându-l în zona inimii, am atins-o, era caldă , mi-am apropiat apoi urechea de pieptul ei.
Nu se mai auzea însă nimic. Era la fel de liniște și-acolo...
Am simțit cum cad, cum îmi țiuie urechile de la atâta tensiune adunată, cum aș fi vrut să plâng acolo până m-aș fi eliberat de toată tristețea adunată în mine.
Dar nu era vorba de mine așa că m-am ridicat și m-am așezat în fotoliu, lângă ea.
Mă uitam fără să mă pot aduna pe deplin la portretul ei de copil din perete apoi la fața ei nemișcată și senină.
Brusc gândurile au început să străbată acea liniște falsă, ca niște păsări tembele speriate de vreun prădător.
Aveam impresia că cineva mă fugărea în minte iar eu mă chinuiam să scap cumva.
Oare și ei i-au trecut prin minte imagini din propria ei viață?
...oare Dumnezeu a mai îngăduit să-i aducă aminte de toată suferința ei...
...așa cum îmi treceau mie în acel moment?
unde e oare balanța aceea cu care se măsoară echilibrul?
în altă viață pe care o va trăi?
în viețile predecesorilor ei?
Nu-mi ieșea din minte imaginea ei de suflet fericit, acolo la marginea mării, mi-o închipuiam dăruindu-se iubirii ei în acel scurt timp care i se îngăduise...
Mă gândeam la toate deodată și-n același timp îmi spuneam...
„ridică-te, du-te și anunță”...

M-am ridicat , i-am sărutat fruntea spunându-i în șoaptă că n-o s-o uit niciodată...eram sigură că e încă lângă mine, îmi doream să o simt.
Dar nu simți nimic...
E doar speranța oamenilor sau trufia de a crede că nu se poate sfârși definitiv.
Taică-su era plecat în sat, peste gard am zărit-o pe mătușă-sa.
- Tanti Geta...Ana!
Femeia mărunțică și crăcănată a scăpat găleata din mână apoi și-a dus mâinile, adunate mănunchi în dreptul inimii.
A început să bocească lung, un fel de geamăt sau urlet cu tonalități ce oscilau brusc de la blândețe la disperare.
Îmi ajungea parcă în oase tânguirea ei.
Și mi-era frig.
Numele Anei asociat cu moartea îmi dădea acel sentiment al neadevărului, al negării, picioarele mi s-au înmuiat deodată și am crezut că după acea amețeală voi cădea dar nu, nimic din mecanismul propriului meu tot nu voia sa cedeze, poate era un gest inconștient de autoapărare...
Acel moment a rămas în mintea mea impregnat la fel de puternic precum imaginea ei.

Au venit scăldătoarele apoi.
Femei de la țară mirosind a lut și-a transpirație, a iarbă și a vechi, a uitare sau a trecut.
Cu mâinile lor bătătorite i-a desprins mâna de pe cearșaf, l-au dat la o parte și au început să o dezbrace. Pe fețele lor brăzdate de riduri se citea mila și resemnarea.
Și-atunci iar mi-am amintit
Am întrebat prostește dacă acea Vasilică de care îmi vorbise mai e în sat.
- Nu, nu mai e plecată în Spania, s-a măritat acolo...

Am stat așa spectator la toate, ce puteam face eu, misiunea mea se încheiase, Ana era acum a satului, a cerului și a pământului.

Se vorbea în șoaptă, nu știu de ce, pe cine își închipuiau ei că mai pot trezi...
Tatăl ei a venit apoi cu un moș bătrân, adus de spate, cu o înfățișare hidoasă, mirosind a băutură și a tutun.
Hârcâind din piept a scos dintr-un fel de basma o sticlă cu ceva și-o siringa cu un ac enorm.
- Ce face cu astea? am întrebat cu glas tare, aproape țipând.
Ceilalți veniți s-au uitat deodată toți către mine de parcă cine știe ce păcat făcusem ridicând tonul.
- Păi e formol doamnă...e cald afară, să nu se strice...
M-am repezit spre el fără să pot realiza absurditatea comportamentului meu și i-am smuls sticla din mână.
- Nici măcar nu știm sigur că a murit, ați adus vreun medic să constate decesul? Dacă...
M-am oprit , deschisesem ușa la camera unde am lăsat-o, patul era gol, Ana nu era nicăieri.
Am simțit cum cad, am vrut să mă sprijin dar mâna mi-a alunecat peste oglinda rotundă din perete care s-a desprins și mi-a căzut peste picioare. Tăietura nu m-a durut mai tare, am simțit-o ca pe o arsură scurtă. M-am aplecat și mi-am șters mecanic sângele, încleindu-mi mâinile, nu știam de ce nu reușeam să mă controlez, poate ideea asta că mă aflu lângă un om drag de care urma să mă despart...poate însuși adevărul că vine ziua fiecăruia dintre noi...nu știu...
O babă se schimonosea atât de urât...
Greșeală...tot zicea...
Oglinzile trebuiau acoperite toate, de ce oameni buni, ce e cu atâtea prostii, ce legătură există între oglinzi și morți?
Am auzit apoi glasuri venind din cealaltă cameră, cea în care mă îndrumase Ana să merg să citesc, am deschis ușa și am rămas în prag, pradă aceleași stări...cum să-mi revin?
Acolo jos, într-o balie imensă de aluminiu, trei femei o scăldau, muiau o cărpă în apă, o frecau de un sapun și-apoi o treceau peste corpul ei alb și gol.
- Hai repede fă Silvica, să nu înțepenească, n-o s-o mai putem îmbrăca.
Una dintre femei a ridicat-o de după spate blând și-atunci ceva ca un fel de oftat i-a ieșit din piept...

m-am împleticit peste marginile pripei și-am vomitat atunci bucățele de durere...așa am simțit.

„ e aerul doamnă...mai au aer în plămâni...”

Nu mai era nimic de făcut, am traversat prispa și am adormit lângă Albert.

Era atâta oboseală și atâta dezamăgire în sufletul meu când am deschis ochii mai târziu și-am auzit clar vocea lui Andrei.
Dacă s-ar fi putut să dispar, să nu trebuiască să le văd fețele plânse, să nu-i strâng în brațe doar pentru că altceva nu se mai poate face, să nu le simt sufletele...
Am rămas câteva clipe cu ochii în tavanul vopsit într-un albastru strident, ascultând de lângă geamul meu și deși nu înțelegeam nimic din ce-și spun, inflexiunile vocilor lor întrerupte brusc, mă avertizau asupra atmosferei existente dincolo de mine.
Am ieșit în cele din urmă, mă așteptam să fie doar Mirko și Andrei dar trecând prispa am zărit casa înconjurată de mașini.
Erau toți veniți, până și Giorgiana cu italianul ei, pistruiată toată și însărcinată.
M-au întâmpinat ca pe una de-a lor, desi eu venisem ca mielul la tăiere, așteptând să mi se reproșeze plecarea Anei.
M-au îmbrățișat pe rând și-am simțit că las puțin din povară în fiecare dintre ei, ușurându-mă eu, era ca și cum împărțeam durere, dacă e posibil să ți se pară astfel.
Am intrat împreună la Ana, mă aștepta încă o întâmplare.
Era îmbrăcată într-o rochie gri adusă de Mirko.
Sub ochii închiși pentru totdeauna avea două puncte roșii, ele mi-au amintit de felcer și de siringa lui și mi s-a strâns stomacul iar..dar nu la fel...oamenii împreună trec altfel peste durere...
A avut tot timpul acea lumină...chiar și atunci când, după ce au trimis-o acolo jos, fără să-mi dau seama m-am ferit prostește eu, când vinul aruncat în groapă i–a atins fața.
Sunt senzații pe care le trăiești atât de intens în interiorul minții încât nu reușești să te desprinzi, să te separi de acele trăiri, te identifici cu ele ca-ntr-un rol de film.

Restul ce-a urmat e de prisos....Ana nu mai era, aceasta a fost viața și moarte ei...

Îmi mai aduc aminte acum și nu mă mai doare așa, ceva simt însă că se topește cumva în mine...
... drumul spre biserică, ea îmi vorbise mult despre acel deal...un fel de Golgotă pe care am urcat-o gâfâind fără să privesc în urmă, printre coroanele salcâmilor, cu ochii la fluturii multicolori, cu urechile împuiate de glasul preotului ce-i fusese cândva partener de dans...
Ajunsă în curtea bisericii m-am așezat o clipă în iarba înaltă și am privit zările. Încercam să găsesc acolo frumusețea și libertatea de care îmi vorbise ea...
...și era într-adevăr.
Vântul mi se juca răcoros prin păr și-mi închipuiam că e sufletul ei pus pe șotii, păsările se întreceau să se ridice în înaltul cerului și un cer atât de clar...

Apoi glasul grav al clopotelui a acoperit tot, ca un fel de strigăt la realitate.

Am trăit multe zile apoi într-o melancolie bolnăvicioasă, credeam chiar că o să mor și eu într-un timp, pentru că nu reușeam să capăt de la sinele meu acea motivație a existenței.

Dar timpul ne păcălește...

Ne-am întors așa cum mi-a promis cu Mirko în Sanremo și desigur nu pot să nu vorbesc despre durerea acestui om atât de minunat, de fața lui nebărbierită, de felul cum ochii lui căutau să se ascundă de ceilalți...
A iubit-o prea puțin timp...

Acum e bine.
Cum zicea Ana...
Goblenele ei s-au întors în casa unde a fost fericită, eu și Albert tot aici locuim.
Numai noi doi.
Pentru că așa am hotărât atunci când m-am întors și l-am găsit pe el obosit și amețit după o noapte cu...
...nu mai contează...

De sus de la noi se văd bine munții, vârfurile lor ascuțite împung ceața, trec dincolo de ea, acolo sus de unde marea se vede atât de frumos.
Andrei vine des pe la noi, rămâne alteori peste noapte și mă bucură faptul că îl simt de parcă ar fi copilul meu...deși cred că n-o să mai dureze mult și o să vină și asta...
...așa cum a vrut Ana...