Ma plimb singura cu sufletul pustiu prin parcul in care aievea obisnuiam sa merg cu bunicul meu.Plimbandu-ma pe carare,parca imi vedeam intreaga copilarie cand eram alaturi de batran si priveam ultima frunza a toamnei,apoi imi aminteam ca a mai trecut un an.Dar acum ceva lipseste,adica poate lipsesc mai multe.Viata a trecut peste noi fara a ne da seama ca de fapt acum am ramas goi.Clipele nu mai au timp sa inainteze odata cu noi,iar fericirea a devenit o comoara ingropata pe veci,dar vom ajunge sa fim ca scumpii nostri bunici,lipsiti de orice putere si ajutor,fara sprijin si chef de viata.
Cand eram mai mica nu stiam ca oamenii se sting asa repede,dar priveste saracii batrani care zac albiti de povara vietii si parca sunt blestemati de vremea rea.Si ma uit la bunicul meu cum abia mai merge si se roaga in fiecare zi sa mai traiasca macar o clipa sa isi vada familia fericita.Il vezi cum tine in mana icoana cu sufletul parca pustiu si crezi ca flacara din el se stinge.
Dar va ramane mereu omul implinit care te-a dus in parc sa atingi frunzele ingalbenite,sa observi cum cad din copac si ajung pe pamantul uscat.Asa privesti cum sta pe scaunel,rezemat cu mainile tremurande pe baston,cu fata plecata spre in jos.O lacrima ii curge pe obrazul rosu,ars de razele fierbinti ale vietii.Ai vrea acum sa retraiesti clipele acelea fericite alaturi de el si sa i te agati de gat usor.Dar totul e trecator,tot ce poti face este sa il strigi,iar acesta isi va ridica privirea si va spune cu un glas stins: “Tu esti?”.Ai vrea sa-l iei in brate,dar parca iti e frica de o miscare gresita.
Si uitandu-te in continuare la el,iti reinvie in minte imaginea frunzei ce cade lin…si parca il vezi si pe el stingandu-se usor.