O văd adesea trecând pe lângă mine. Părul lung și negru îi acoperă mare parte din față, ochii ei negri par speriați, buzele îi sunt roșii și însângerate, trupul ei firav se mișcă lent dar totuși grațios, rochia-i albă și largă o face să pară mai slabă și palidă. E atât de enigmatică, o singură dată de-o privești în ochi e de ajuns să-ți dai seama că ascunde multe. De fiecare dată când trece prin dreptul meu simt un fior rece. În fiecare joi dimineață trece prin parcul din centrul orașului, la aceeași oră, cu un buchet de lalele negre ce-l poartă în brațe, contrastând cu chipul ei palid; mereu grăbită, mereu parcă ruptă dintr-o altă lume.
Aș vrea să știu ce ascunde această tânără dar nu pot vorbi cu ea, nu vorbește cu nimeni, parcă nici n-ar fi o ființă omenească. Ochii ei triști mă chinuie și mă fac să mă întreb pe zi ce trece oare ce ascunde. O privesc mereu cu sfială dar nici măcar nu-mi observă prezența...
E joi, ora 9.00 stau în parc și aștept... s-o întâlnesc... E ora la care ea vine de obicei... trec 2 minute, 3,4,5,6... 10 și ea nu apare... Se scurge o oră de nerăbdare dar tânăra misterioasă pare doar un vis. La ora 20.00 am realizat că nu va mai veni, mă resemnez și plec acasă cu tristețea în suflet. Chipul ei îmi tot apare în minte din ce în ce mai multe întrebări mă copleșesc. Ajung acasă și încerc să dorm, gândurile nu-mi dau pace... După ore de chin reușesc să adorm, dar... o visez, mă cheamă la ea, mă trezesc brusc, broboane de sudoare îmi acoperă fruntea, tremur din toate încheieturile... Oare ce s-a întâmplat cu Ea? Încep să fumez țigare după țigare încercând să mă calmez, fumul ce dansează în ritm lent de vals prin cameră mă amețește și mai tare.
-Vino! Ajută-mă... (se aud suspine și scâncete de durere)
Încep să delirez. Doamne! Simt că înnebunesc, acele cuvinte îmi răsună în minte, nu-mi dau pace. Gata! Vreau să se termine! Trebuie să fie doar o glumă proastă... Lasă-mă în pace! Scrumiera zboară prin geamul de la dormitor, cioburile se împrăștie în toata camera, zgomotul produs tulbură liniștea nopții. Lasă-mă în pace! Lacrimi de disperare încep să-mi inunde obrajii. Ce pot face să uit? Aaaa! Da, somniferele, câteva pastile vor rezolva problema. Cad într-un somn adânc, mult prea adânc...
-Uite că deschide ochii...
Mama mă privește cu tristețe, are ochii roșii... Ce am făcut? Vreau să vorbesc dar simt că nu pot, vreau să mă mișc dar parcă mi-e imposibil...
-Săraca, dacă n-o găsea Andrei de dimineață cine știe ce se putea întâmpla. Dar nu înțeleg de ce a luat atâtea somnifere... Ce o fi pățit? Andrei spunea că toată ziua a sunat-o dar că nu i-a răspuns. Slavă Domnului că acum e bine!
Încep să-mi amintesc ce s-a întâmplat, ea era cu mine! Ea mă controla. Dar unde e Ea acum? Unde-i? Vreau s-o văd!
-Calmează-te, te rog, îți faci rău singură!
-Stați liniștită, o să-i administrăm imediat un calmant.
O înțepătură mică... și totul devine din ce în ce mai greu... mă afund în întuneric...
-Ooof! Și când o să-și revină?, doarme de 2 zile...
-În curând.
-Mamă...
-Sunt aici, sunt alături de tine. (chipul ei blând e brăzdat de lacrimi, ochii îi sunt roșii, îmi strânge mâna la pieptul ei și mă mângâie încet pe frunte.)
-Nu știu de ce am făcut asta... nu știu... (șiroaie de lacrimi îmi acoperă fața, sunt lacrimi de disperare, lacrimi ce mă trezesc la realitate)
-Nu mai contează acum, sunt lângă tine, stai liniștită.
-Andrei...
- E și el aici, a ieșit puțin afară, era prea obosit, de 3 zile e aici alături de tine, o să vină și el.
Ușa se deschide încet, pași grăbiți se aud. E el. Ochii lui albaștri sunt inundați de lacrimi, e palid și trist. Mă privește cu o oarecare incertitudine și parcă milă.
-Sunt aici,iubito!
Mâna lui caldă mă mângâie, acum știu că-i lângă mine. Dar somnul mă fură, cad iar pradă visurilor și liniștii...
-Gata, totul s-a terminat, m-ai speriat foarte tare, când te-am găsit întinsă pe jos printre cioburile alea, aveai mâinile însângerate și ochii roșii, plânsesei... Ce s-a întâmplat în noaptea aia?
-Nu știu... (degeaba i-aș fi spus, n-ar fi putut înțelege)
Acum totul s-a terminat, mi-am revenit, mă voi duce acasă, totul va fi ca înainte, trebuie doar s-o uit. Un salon îmi atrage atenția în momentul plecării. Asistentele se chinuiau să mute un corp de acolo, era o tânără.
-Ce a pățit?
-A decedat azinoapte, avea cancer.
-Dar nu vine nimeni s-o ia de aici?
-Nu, nu avea nicio rudă, n-a venit nimeni s-o viziteze pe perioada cât a fost internată, nu s-a interesat nimeni de ea.
-Și ce veți face cu ea?
-O să stea vreo câteva săptămâni la morgă în caz că o va identifica cineva, iar apoi probabil va ajunge la groapa comună... Păcat de ea.
-Pot s-o văd?
-Dacă vreți...
Asistenta ridică încet cearceaful ce-i acoperă fața... Dumnezeule! Nu se poate așa ceva! Simt că mi se înmoaie picioarele. Nu-i posibil! E Ea!
-E Ea!
-Cine?
Mă prăbușesc pe gresia rece inconștientă. De aceea nu a mai apărut în acea zi. Nu se poate! De aia mă striga! Avea nevoie de ajutor, iar eu nu am știut! O palmă mă trezește la realitate.
-Revino-ți! Ce-i cu tine?
Abia pot respira, simt mii de gheare în gât ce mă împiedicp să respir, mă simt atât de lipsită de puteri...
-E probabil de la pastile...
-M-ai speriat! Ce-i cu ea?Care ea? De unde o cunoști?
-Poftim?
-Când i-ai văzut chipul acelei femeii ai exclamat că o cunoști.
-Păi... cred că da.
-Când a fost internată?
-Joi la ora 8.00 am găsit-o în apropierea parcului, leșinase probabil din cauza durerii. Era îmbrăcată foarte subțire, într-o rochiță albă... și purta un buchet de lalele negre în brațe. Am găsit asta asupra ei. (asistenta scoate un caiețel negru și scorojit din sertarul noptierei) Era singurul lucru pe care-l avea asupra ei.
-Mi-l puteți da?
-Bănuiesc că da, nu cred că va veni cineva după ea. Îl puteți lua...
-Mulțumesc.
Mâinile îmi tremurau foarte tare în momentul în care am atins acel caiețel, mirosea a zambile și era foarte fin... Am plecat buimăcită din salonul Ei. Drumul spre casă mi s-a părut un chin, nu știam ce să fac cu acel caiețel, oare aveam dreptul să-l citesc? Simțeam că fac ceva rău doar prin simplul fapt că era asupra mea. Ajunsă acasă l-am privit îndelung aproximativ o oră neavând curaj să-l deschid, mi-era teamă... Ce ar fi zis Ea dacă ar fi știut că e la mine? Ce aș putea să aflu? Poate nici măcar nu e al ei... sau dacă e doar o simplă agendă?
Atâtea întrebări și niciun răspuns... Trebuie să-l deschid, nu mai pot rezista mult timp așa...
Pe prima pagină era scris un nume... Melania Popescu, probabil acela-i numele Ei. Îmi fac curaj și dau pagina, e un jurnal, parcă simt că n-ar trebui să-l citesc, dar nu mă pot abține..
„25 martie 1999

Azi l-am văzut din nou, inima îmi bătea atât de tare, parcă vroia să-mi iasă din piept. Ochii lui albaștri m-au cucerit total. Mă gândesc mereu la el deși știu că nu putem fi împreună...”


„12 mai 1999
Prima noastră întâlnire a fost deosebită. Nu credeam că va putea fi vreodată ceva între noi. Deși a trebuit să ne ascundem pentru a putea petrece câteva clipe împreună m-am simțit minunat. Acum mă simt în stare să renunț la tot pentru el, nu-mi pasă că eu sunt de sus și el de jos. Nimic nu mai contează pentru mine acum ci doar el...”


„14 mai 1999
Ne-am întâlnit din nou, simt că nu mai pot trăi fără el... Azi mi-a spus că mă iubește. Oare ce poate fi mai frumos? Sunt atât de fericită încât începe să-mi fie teamă să nu fie doar un vis și totul să se piardă în vâltoarea vieții... Vom putea fi vreodată împreună fără să ne mai ascundem?”


„27 mai 1999
Visul s-a spulberat... Au aflat... Ne-au despărțit... Nu mai putem decât să ne așteptăm pedeapsa. Pedeapsa! Doamne, nu vreauuuu... Dragostea pură nu poate fi un păcat, chiar dacă e un înger negru țtiu că mă iubește! Și el poate iubi, dar nimeni nu mă crede... Mulți mă cred nebună, simt că nu mai rezist fără el! Totul ne e împotrivă. Dacă n-o să-l mai văd niciodată? Nu! Așa ceva nu-i posibil, nimeni nu mă poate ajuta.... Până și speranța mi-a murit!”


„30 mai 1999
Gata! Totul s-a sfârșit azi... Acum sunt doar un om normal... mi-au luat aripile, rănile de la ele mă dor, sunt ca o rană deschisă dar ce doare mai tare în suflet. Oare cum voi trăi de acum ca un om obișnuit? Măcar el e alături de mine, dar se simte rău foarte rău... Abia se poate ține pe picioare. Unde vom locui? Cu ce să-l ajut? Simt că dragostea acum nu mai este totul... nu ne poate ajuta să supraviețuim.”


„15 iulie 1999
E din ce în ce mai rău... Degeaba am găsit un loc unde să dormim, un loc al nostru. Starea lui se agravează cu fiecare clipă. Acum nu se mai poate ridica din pat, abia vorbește. Am fost la spital și ne-au spus să ne pregătim pentru ce e mai rău. De ce tocmai acum? Când totul începea să fie bine... Visele și speranțele noastre au fost spulberate.”

„8 august 1999
Simt că se apropie ultimele clipe... Nu mai poate vorbi, nu se mai mișcă, nici nu-i mai pot da să mănânce. E doar o legumă... Uneori am impresia că visează pentru că în timpul nopții aud diverse scâncete iar adesea lacrimi îi curg pe obraji.”


„12 august 1999
El nu mai e! Mă simt neputincioasă. Am rămas singură într-o lume mult prea mare, trebuia să mor și eu o dată cu el. Dar n-au vrut! De ce mă chinuie în continuare? Ce mai vor de la mine? Îl visez în fiecare noapte, se chinuie,a ajuns tot jos... Toți îl chinuie... Mi-e milă de el, vreau să-l ajut, dar nu pot!”


„15 august 1999
Mi-am dat seama că nu pot face nimic pentru el decât să mă rog... În fiecare joi mă duc la el la mormânt să-i mai vorbesc, să știe ca eu încă îl iubesc și îl voi iubi mereu. Din păcate nu pot decât să-i las pe lespedea rece doar un buchet de lalele negre (preferatele lui). El e singura persoană cu care pot vorbi. Singurul care mă cunoaște. Știu că el mă aude când îi vorbesc. De ieri am început să și lucrez, doamna la care locuiesc mi-a găsit un post de vânzătoare la un butic. E de ajuns pentru mine, să pot supraviețui.”


„20 noiembrie 1999
De dimineață am fost la un medic la insistențele gazdei văzând că mă simt din ce în ce mai rău. Am descoperit problema: sunt însărcinată. Ce mult s-ar bucura el dacă ar fi alături de mine, era visul lui să avem un copil. Copilul îl va înlocui pe el în sufletul meu. Am fost și i-am spus și lui că va fi tătic. Parcă începe să răsară soarele și pe strada mea. Oare totul va reveni la normal acum?”


„10 decembrie 1999
Știam că e prea frumos să fie adevărat... Acum sunt în spital. Copilul nu mai e. Cineva m-a împins pe scări acum 2 zile, iar căderea i-a fost fatală copilașului meu. Gazda spunea că nu era nimeni în spatele meu dar eu am simțit cum am fost împinsă. O zi am fost inconștientă, am impresia că am reușit să vorbesc cu el... Știu că i-am auzit vocea ieri în timpul „somnului prelungit” dar nimeni nu mă crede. Toți spun că am înnebunit acum că am pierdut copilul. Poate e prea mult pentru un suflet de om dar știu că asta-i pedeapsa mea!”


„18 iulie 2008
Nu știu de ce nu am mai scris nimic de când am pierdut copilul, poate că nu m-am simțit în stare. Viața s-a scurs pe lângă mine în ultimii ani. În fiecare joi mă duc în continuare să vorbesc cu el pentru că doar el mă înțelege. Știu că nimic nu mai are sens, nu-mi aștept decât sfârșitul, care presimt că se apropie. Simt cum toată puterea mi se scurge din trup. Oare Tatăl m-a iertat, ne-a iertat pe noi? O să aflu în curând.”


„24 iulie 2008
Am observat că de o lună de zile când mă duc la El cineva mă urmărește cu privirea foarte atent. Cred că e trimisă de Cel de Sus, mă veghează, mă așteaptă. Poate ea e salvarea mea...”

Eu salvarea ei? La ce se referă? Dumnezeule! Dau pagină cu pagină... dar nu mai e nimic... Totul se termină aici... Dar... da, pe 25 iulie am așteptat-o eu, dar Ea nu a apărut. Nu mă pot dezmetici, parcă e doar un vis, nu pot să cred că așa ceva e real. Trebuie să mp culc iar când mă voi trezi voi uita tot cu siguranță. Pleoapele îmi par foarte grele... adorm extrem de repede de parcă aș fi hipnotizată. Știu că mai e ceva...Dar ce? Mă lupt cu somnul... privesc atent acel mic carnețel, dar nu observ nimic, nu se poate ca asta să fie tot! Îmi alunecă printre degete, selovește cu putere de podeaua rece, foile cad din el și se împrăștie pe podea... Am distrus amintirea ei! De ce trebuie să stric eu mereu tot? Mă apuc și încep încet să le adun... Dar ceva e în plus... nu-i o foaie, e o mică fotografie, pe spatele ei e inscripționată o dată : 28 mai 1999, mi-e teamă s-o întorc, să văd ce mister se ascunde...
Cu greu îmi fac curaj și întorc fotografia... Dumnezeule! Nu se poate așa ceva! Sunt eu! Nu! N-are cum...Dar semănăm enorm de mult... Și... și cel de lângă ea pare a fi Andrei. Andrei? Ce caută el cu EA? De unde o cunoaște? Și parcă nu-i el... configurația feței e alta, Nu! Nu-i el. Înseamnă că în fotografie sunt Ea și el, cel pe care l-a pierdut. Cât de mult seamănă cu mine și Andrei.
Da! Asta a vrut să spună prin faptul că sunt salvarea ei... Iubirea noastră trebuie să se împlinească, să fie continuarea lor pe pământ, ei ne ocrotesc iubirea! Sunt îngerii noștrii păzitori. Trebuie să vorbesc cu el. Unde am pus telefonul? Aaa! Uite-l, în sfârșit! Care-i numărul lui? Pfff! Nu-mi pot aminti... Caut cu disperare în agendă, Gata!
-Andrei?
-Da! Ce e? Ai pățit ceva? E trecut de miezul nopții... Þi-e rău? Vrei să vin la tine?
-Nu... Vroiam doar... să-ți spun că te iubesc.
-Și eu te iubesc...
-Știu!