poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-06 | |
II
Petrecură întreaga zi împreună și pe măsură ce se apropiau unul de altul Gabriel simțea că se întoarce înapoi în timp. Carmen îl făcea să simtă că e copil din nou și că realitatea din jurul lor e estompată oarecum de ceea ce deveneau când erau împreună. Se plimbară fără direcție pe străzile orașului istorisindu-și unul altuia cele mai însemnate întâmplări prin care trecuseră în ultimii zece ani. Astfel Gabriel află că verișoara lui urmase cursurile unui liceu particular în Statele Unite, asta pentru că starea materială a unchiului ei îi permisese să facă acest lucru. Apoi tânăra alesese asistența socială, meserie pe care o profesa deja cu un real succes. Firea ei blândă și dedicată aproapelui o făcuse iubită și apreciată. Spre seară se îndreptau cu pași mici, obosiți, spre apartamentul tânărului... - Ani de-a rândul mi-am imaginat cum te plimbi cu mândrie prin locurile în care am copilărit, strălucind în uniforma ta cea nouă, pentru că erai întotdeauna proaspăt ridicat în rang. Ultima dată erai general sau cam așa ceva... . Ce s-a întâmplat cu visul tău de a deveni militar profesionist? - S-a cam poticnit acum. Sunt în permisie pe timp nelimitat. - General? Gabriel râse scurt, obicei pe care îl căpătase în armată unde nu aveai niciodată voie să-ți exprimi cu prea multă libertate emoțiile, ele denotând slăbiciunea iar așa ceva era de neconceput. - Nu, ofițer. - O spui ca și cum ar fi puțin. - Poate că e... . - E visul tău! - A fost. - Vrei să zici că nu te vei mai întoarce niciodată în cadrul armatei? - Nu știu, șopti el admirând melancolic apusul sângeriu. Pentru un scurt moment pășiră în tăcere fiecare analizându-și gândurile iar apoi respingându-le pentru că erau găsite necorespunzătoare. - Când... , când pleci? - Mâine dimineață, oftă ea. - Nu mai poți rămâne deloc? - Săptămâna viitoare e ziua soțului meu, nu pot lipsi. E peste puterile mele, crede-mă ! Ajunseseră în fața blocului și se opriră înainte de a intra. O tăcere stânjenitoare le legă limbile așa că tot ce puteau face era să se privească. Gabriel înțelese în acel moment că sentimentele lui pentru verișoara sa erau mai puternice ca niciodată, că ele nu muriseră, dimpotrivă. Nu mai rezistă și o îmbrățișă fierbinte strângând-o puternic în brațe. Fusese un gest reprimat prea mult care erupsese practic punând stăpânire pe corpul și voința lui. Carmen încremeni și rămase ca o stană de piatră în brațele sale. Câteva secunde mai târziu Gabriel îi dădu drumul realizând parcă ce făcuse. Respirau agitat și nici unul nu era în stare să vorbească, nu încă. Apoi Carmen se reculese prima, îl privi drept în ochi și îi luă o mână într-ale ei. Vocea era coborâtă, guturală aproape : - Gabi, tu mă mai iubești ? - Mai mult decât pe viața mea ! Am fost mort fără tine zece ani, nu mai vreau ! Nu-mi pasă ce crede lumea, nu-mi pasă ce crede familia mea sau a ta, eu te iubesc și nimeni și nimic nu o să poată schimba asta ! Trase adânc aer în piept pentru că uitase să o facă în timp ce vorbise și simțea că se sufocă. - Tu..., tu ce simți pentru mine? Mai simți ceva... ? Mă mai iubești ? - Sunt aici, nu-i așa ! Carmen se arucă la gâtul lui sărutându-l cu toată pasiunea de care era capabilă. Legătura lor cu realitatea se rupse definitiv și irevocabil în exact acel moment. Tânărul se trezi a doua zi dis de dimineață și înainte de a deschide ochii știu că ea nu mai era lângă el. Își roti plin de uimire privirea adormită prin cameră ca și cum ar fi observat pentru prima dată câtă dezordine domnea în jurul lui. Sări din pat și își administră un duș fierbinte apoi se puse pe treabă. Strânse pentru început toate gunoaiele ce tronau în dormitorul lui și în bucătărie apoi se abandonă în muncă fredonând încet un marș militar. Pe la mijlocul după-amiezei nu se mai putea vedea nici o urmă din dezastrul în care trăise în ultimele luni. Se lăsă să cadă în fotoliul său preferat și își aprinse o țigară, în acel moment câteva bătăi în ușă îi atraseră atenția. Își abandonă țigara pe marginea scrumierei și alergă pe hol. Deschise ușa plin de nerăbdare... - Carmen! exclamă el dar o cruntă dezamăgire îi schimbă trăsăturile. În fața ușii nu era verișoara lui ci Felicia împreună cu Claudiu. - Carmen...? se miră Felicia strângându-l de mână pe Claudiu. Amândoi păreau sincer încurcați, ca și cum nu ar fi știut la ce să se aștepte din partea lui Gabriel. - Ce faceți aici? - Am venit să te vedem..., începu Claudiu, chiar dacă știm că ne urăști tu rămâi prietenul nostru. Gabriel reflectă puțin apoi se feri din cadrul ușii lăsându-i să intre. - Adevărul e că și mie mi-a fost puțin dor de voi. Tu când te-ai întors de la țară? - De la țară? îl privi Claudiu plin de uimire. - Da, mi-a spus ieri Feli că ești plecat la părinții tăi pentru câteva zile, te-ai întors mai repede ? Cred și eu, nu o puteai lăsa prea mult timp singură. Claudiu și Felicia se priviră surprinși. - Gabi..., noi nu ne-am întâlnit ieri... . Azi e prima zi când binevoiești să ne deschizi ușa. Noi trecem pe la tine în fiecare săptămână sperând că putem fi în continuare prieteni... Dar Gabriel nu-l mai auzea, încerca să-și amintească toate detaliile zilei precedente și nu fu deloc greu. Își amintea până și gustul cafelei pe care o băuse împreună cu Felicia, hainele pe care le purtase ieri, parfumul îmbătător al părului lui Carmen. Toate erau mult prea vii în mintea lui, cu siguranță că Claudiu se înșela ! Trebuia să se înșele ! - Trebuie să recunosc, mă așteptam la mult mai rău, remarcă Claudiu intrând în camera de zi. Felicia îl privea cu insistență pe Gabriel dar acesta părea a fi cu mintea în altă parte. - Gabi..., cum te simți? îl intrebă ea îngrijorată. - Poftim? Cum mă simt? Foarte bine! exclamă el cu falsă bucurie. Dar trebuie să vă spun că... am avut un vis cel puțin ciudat. - Să-l auzim! - Nu Clau, poate că e prea repede. Mă bucur că ați trecut pe la mine, și mă bucură faptul că ați rămas alături de mine. Voi doi sunteți cei mai apropiați prieteni ai mei și nimic nu va putea schimba asta! - De ce am impresia că ne dai afară din casă ? întrebă Claudiu zâmbind - Pentru că așa și e. Vă rog să nu vă supărați pe mine dar trebuie să fac ceva ce nu suportă amânare. - Ești sigur ? - Foarte sigur ! Cu politețe dar cu toată fermitatea Gabriel își dădu prietenii afară și se întoarse în sufragerie. Þigara se stinsese de mult așa că își aprinse netulburat alta. În privirea lui se putea zări o sclipire ciudată, ar fi putut fi nebunie, dar pe el nu îl interesa. Știa acum ce avea de făcut... . - Încă o sticlă de whiskey pentru prietenul meu, tună Gabriel acoperind muzica infernală ce urla în bar. Lângă el, un tip mic și rotofei ce nu putea avea mai mult de treizeci de ani și care îl privea pe Gabriel cu admirația aceea pe care o au unii oamenii în prezența banilor. - Ești prietenul meu nu-i așa ? îl întrebă Gabriel întinzându-se peste bar și luând sticla din mâna barmanului. - Da..., sunt..., bâigui el amețit de băutură. - Bine prietene, uite, bea-l și pe ăsta! Tânărul îi întinse un nou pahar pe care tocmai îl umpluse și îl privi cu mulțumire alunecând pe gâtul bărbatului. - Ce bun e...! exclamă cu privirea pierdută bărbatul. - Deci, îmi spuneai că prietenul cel mai bun al tău e plecat în America în vizită la sora lui... - Da, de aia sunt aici de unul singur. Gabriel se încruntă ușor și deveni foarte serios încercând totuși să-și păstreze un ton dezinteresat pentru a nu stârni bănuielile omului. - Unde, în America? - Nu mai știu, da’ mi-a dat adresa în caz că vreau să-i scriu, de parcă eu aș scrie scrisori, oricum se întoarce peste trei săptămâni, imediat după nunta sorăsii... Bărbatul scoase din buzunarul jaketei o bucățică de hârtie la vederea căreia Gabriel avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a nu i-o smulge din mână. Nici nu fu nevoie de așa ceva pentru că omul i-o întinse fără să bănuiască nimc. În sfârșit, munca lui de aproape două luni dăduse rezultate! Aflase unde o poate găsi pe Carmen și mai aflase că nu mai are foarte mult timp pentru a-i spune ce simte pentru ea. Scumpa lui verișoară urma să se afle în fața altarului în mai puțin de trei săptămâni. Privi preț de câteva clipe hârtia iar apoi o înapoie proprietarului, comandând o nouă sticlă. Brusc bărbatul îl prinse de mână și se apropie de fața lui întrebându-l cu o voce răgușită de băutură : - Dar pe tine cum te cheamă, prietene ? Gabriel deschise gura dar apoi ezită. - Mihai, zise el scurt. - Extraordinar prietene, așa mă cheamă și pe mine! Să bem pentru asta, să bem pe banii tăi! Tânărul râse și-i umplu din nou paharul bărbatului care privea cu jind sticla. - Da, să bem! Seara asta merită sărbătorită! Două ore mai târziu, cei doi ieșeau în stradă sprijinindu-se unul de altul cu toată veselia caracteristică unor bețivi de ultimă speță. Gabriel îl ajută pe bărbat să alunece pe bancheta din spate a unui taxi și-i dădu șoferului niște bani rugându-l să-l ducă acasă. Imediat după ce mașina se făcu nevăzută zâmbetul tâmp dispăru de pe fața tânărului și fu înlocuit de unul plin de satisfacție. Mersul legănat și nesigur deveni ferm și apăsat ca și cum băutura nu l-ar fi afectat deloc. Sunetele pașilor săi se auziră din ce în ce mai încet până când se topiră în tăcerea nopții care ascundea sub aripa ei mica lui înșelătorie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate