…’oare stau eu cu capul in jos/ sau e toata lumea intoarsa pe dos?’…
Oare? Oare am ajuns o specia atat de jalnica incat nu mai facem fapte bune decat in speranta unei rasplatiri? Este oare ceea ce unii vad ca progres stiintific accelerarea catre apocalipsa?...
Nu am nici cea mai vaga idee despre adevar, tot ce pot sa afirm sunt banuieli, banuieli puternice, traite, instalate in mine ca adevaruri. Si asta dintr-un motiv foarte simplu: adevarul nu exista…
Ca ieri stateam in curtea matusii mele si ma jucam cu nervii gainilor pacalindu-le cu un castron de porumb. Nu e vina mea, le vroiam pentru mine. Galbenul acela atat de puternic, pervers prin puterea lui de a ma hipnotiza… si mai apoi forma pe care o aveau... nu ma puteam opri din a-mi afunda mana in castron si a simti boabele usor ascutite la un capat trecandu-m printre maini. Si gainile? Sa rabde. Dar au forst cruzi, ca de obicei cei din jur au fost nemilosi si au pus capat placerii mele prin zarva lor fara sens. M-am retras… intr-un colt cu castonul meu plin de boabe de porumb. De ce? Cum? Ce se intampla? Sta intinsa in mijlocul curtii, mai mica, mai flexibila decat o stiam, mai vulnerabila, cu chipul expresiv. Plange?... Asa mi s-a parut… Era nebuloasa, fum venind de la cine stie ce paie arzand… ce s-a mai intamplat oare in timpul asta?... Sunt trezita ca din vis in fata ei. E transparenta si plata, vaca mea cea draga s-a aplatizat, are o grosime de patru centimetri, nu se poate misca, partea dinspre coada incepe sa curga si ea este, culmea, albastra. I se vad mai bine decat oricand capilarele sparte din corp… sunt mici firicele violet si apa din ea pare murdarita cu cerneala. E cu capul pe o buturuga neteda, prea neteda pentru o buturuga obisnuita. Se uita la mine cu ochi intrebatori. Stie ce trebuie sa fac. Unde e securea? Asta cautau si cei din jurul meu, vaca era bolnava, trebuia taiata cat de curand posibil, vrem sa mancam si nu putem manca carnea unei vaci moarte… haideti! …Dracia dracului! Unde l-ai pus in dumnezei tai!!? Era ascuns bine… stai linistita vacuta, nu te vor taia ei! Am luat securea, am transformat-o in ceva ce numai eu pot vedea si… uite-o! E chiar in fata mea, in lumea mea imaginara, o pot atinge… O vezi? e in mana mea. Si tu esti mica… si mie o sa imi fie foame intr-o zi… iti voi lua capul si promit sa il tin la presat intre paginile unei carti. Gasesc eu una… nici prea grosa sa nu o pot ridica, cu foi subtiri, nu prea mare, nu prea mica, plina cu scris marunt… Trebuie sa ascund intre niste pagini capul tau de vaca. Nu o sa se vada... Daca promiti ca nu o sa curga… Hai… nu-mi fa asta! Nu ma privi asa! Nu o face pe nevinovata. Si ma uitam la ea.. cum dadea din cap… nu…? ce nu? hai, te rog nu-mi fa asta, nu acum, lasa-ma sa te omor! Si capul s-a intins iarasi linistit pe buturuga si a lasat ochii deschisi… deschisi… deschisi… Si a zburat.
Si pot sa jur ca am reusit sa creez iluzia unei povesti adevarate: e mea, e nebuniei mele, a inceputului meu de avangardism, a iluziei ca am parasit turma de adolescenti cretini si ca am inceput sa am idei nebune, originale, pline de forma, de sentiment si total lipsite de sens. Nu acesta e adevarul… Atunci eu ce sunt? “Sunt om si nimic din ceea ce-mi este omenesc nu-mi este strain”. Si vreau sa schimb lumea. Vreau sa schimb lumea intreaga cu povesti despre vaci, despre temple, despre armonie, despre femei.