Disperarea nu cunoaste nume,nu stie fete.Ca si iubirea.Disperarea si iubirea sunt de o unicitate si o profunzime blestemat de apropiata.Disperarea poate fi efect si finalitate a iubirii tradate,cum si poate fi cauza a iubirii pentru moarte.Cine este multumit de o iubire nu a inteles-o si nici nu a simtit-o vreodata.Iubirea nu va multumi niciodata pe nimeni atata vreme cat mai exista pic de bun simt in lumea asta.Caci cei ce cred ca sunt satisfacuti de iubirile lor arzande sunt cei mai amagiti dintre toti.Sunt posedati de drogul iubirii dar nu si de iubire.Iubirea ii amorteste in starea de complacere si nepasare,o nepasare care conchide in sentimentul de implinire si de intelegere tardiva a totului.Iubirea este dimpotriva,dorinta de mai mult si acea certitudine care impinge inspre mai departe peste obstacole ce inca nu exista.Iubirea isi creeaza singura obstacole de teama trandaviei.Iubirea se manisfesta intr-o nemultumire si o spaima si o disperare continuua care nu poate parea decat nebunie.Iar un astfel de amalgam de stari nu poate insemna decat iubirea adevarata,aceea care poate Iisus a avut-o sau care poate i-a bantuit pe aceia care pana si in clipa mortii incercau sa-si inteleaga neezitarile iubirii.Iubirea este aceea care nepunand intrebari cauta raspunsuri,iar iubirea profunda este aceea care punand intrebarile n-a intentionat niciodata sa si cauta raspunsurile.
Iubirea cea mai adanca pentru nici o secunda nu va ezita in fata sacrificiului mortii.Pentru ea nu exista oprire in lumea asta.Ea este ca destinul nepus pentru nici o clipa la indoiala.Cu siguranta ca iubirea nu-si cauta niciodata ratiune si nu se vrea sub nici o forma explicata.Este acel voal ce acopera in albul sau atat lumea cat si intreg universul.Deasupra iubirii ca sentiment atasat frumusetii,acolo salasuieste adevarata iubire.Dincolo de muntii ce acopera lumina soarelui este cea mai stralucitoare lumina dintre toate.Este lumina care nevazand soarele niciodata,pentru nici o clipa nu s-a indoit de unicitatea sa fabuloasa.Iar o lumina care se crede pe sine este cea mai valoroasa dintre toate.
Intre lumina si intuneric se intampla totul.Plin de apus si plin de rasarit este universul nostru.Tot ce exista prinde culoare si tot ce exista exista intre cei doi poli multumindu-se cu indoiala,niciodata putand a-i atinge pe amandoi in aceeasi clipita.Clipele nostre se multumesc cu putinul dintre totul.Tanjim spre mai mult,dar sfarsim de fiecare data prin a ne multumi cu ce putem atinge.Suntem cu totii niste mincinosi ai avantului nostru inspre stele.Suntem cei mai mari mincinosi ai iubirii,cei mai mari tradatori ai dorintei nostre de aripi si de plutire.Tot ce cautam noi in iubire este o constanta reconfortanta,cautam sa ne lasam posedati pana la o limita care sa ne multumeasca.Pana acolo unde devine placut sentimentul,pana acolo il ducem iar acolo il lasam abandonat clipelor ce vor sa vina.Ne place sa facem ceva care sa ne aduca fericire,iar de acolo lasam totul la voia intamplarii.Iubirea nu face exceptie,iar o astfel de iubire nu este decat o iubire mediocra care in toata esenta ei nu este decat hrana omului multumit de viata.Acel om care nu pune la indoiala ce-i aduce fericirea si care nici nu se intreaba ce este deasupra fericirii...Lumea noastra este atat de adancita in dualisme incat nu mai vedem decat alb-negru si bine-rau de jur imprejurul nostru.Totul este atat de predefinit incat fara sa ne dam seama parem ca stim dinainte ce e bine si ce e rau,ori ce iradiaza de frumusete ori ce repugna de uratenie...Pacat ca dupa multumirea unei placute iubiri simple nu a tras nimeni cu ochiul pentru a vedea culmea iubirii.Pentru a-i vedea apogeul,pentru a-i intelege paroxismul!Ce este in fond o iubire implinita pentru oameni?!Nu este ea cea mai mare dintre banalitatile lumii?Unicitatea adevaratelor iubiri sta in propria lor tragedie.De multe ori in acea dorinta de a le depasi omeneste si de a incerca planarea catre cerul plin de stele si luni si sori ce le acopera.
O iubire care devine inteleasa,este iremediabil pierduta.Este cea mai tradata dintre toate iubirile lumii,cea mai irosita dintre toate!Iubirile ar trebui sa fie secrete,secrete ce leaga doi oameni si nici macar pe ei sa nu-i lege pe de-a-ntregul...Asta pentru ca iubirea ar trebui sa fie dintre toate neintelesurile lumii noastre,cel mai mare.Cea mai de nepretuit comoara inca nedescoperita si inca ascunsa vederii.Nu cred ca iubirea isi poate atinge apogeul undeva in afara de moartea naturala.Moartea tragica este unicul mod care poate aduce aproape de absolut,iubirea.Este acea dovada de necombatut care isi pune amprenta asupra puterii iubirii ca un sigiliu plin de regalitate ce conchide sublimul.Tragedia mortii,si nu o moarte de batranete,pierduta si irosita de secundele lipsite de mila ale uitarii si dezolantei umane...Acea moarte care desparte in mod tragic si brutal iubitii si care pe unul il lasa in pragul disperarii,nevoit sa-si ia cu propriile-i maini secundele ramase.Acesta este paroxismul iubirii noastre si aici ar trebui sa ajunga acele iubiri care se vor mai inalte decat poate privirea nostra masura in departare.Restul sunt doar iubiri lipsite de certitudinea realizarii,condamnate la eterne semne de intrebare si la faptul de a nu se fi implinit cu adevarat niciodata.Sentimente sunt restul,nu scari catre eternitate cum ar trebui ca trepte sa creeze gandurile iubirii...Sa murim pentru idealurile nostre si sa ne lasam ucisi pentru ele.Si sa lasam destinul sa ne scoata in cale iubiri care sa ne merite fiecare lacrima varsata si fiecare dorinta de moarte nerostita...!