Eram sigur ca egocentrismul meu ma va salva. S-a intâmplat intr-o zi noroasa, in care am trecut probabil pe lânga mai multe turle de biserici si trupuri chircite de cersetori fara sa le observ, cu privirile proiectate in niste inaltimi fragile. Ziua nu arata nimic neobisnuit, decât eventual faptul ca purtam doua bagaje, geanta mea neagra cu fermoarul slabit, care m-a insotit ani de zile prin Europa, si sacosa de pânza tot neagra, cu manuscrisul romanului meu de debut. La incarcatura sacosei se mai adaugase, nesemnificativ, puloverul pe care, dintr-o prudenta de tip vesnic contra timpului, il iau pe mine dimineata plecând de-acasa. çn autobuz, furat de o lectura proaspata din "România literara", ma trezesc in statia de la Liceu unde ar fi trebuit sa cobor, sezând inca pe scaun - ma ridic, fac loc mitocaneste cu coatele, nu mai aud reprosurile marunte ale pasagerilor civilizati...In Aleea Politehnicii descopar ca ramasesem cu un singur bagaj, geanta de fiecare zi. S-a dus dracu' manuscrisul, incep sa gândesc pozitiv, dar zi si tu cum as fi putut sa gândesc altfel - deci manuscrisul pe care dupa-amiaza ar fi trebuit sa-l prezint editorului era sub un scaun in autobuzul 336. MAMA (la telefon peste vreo ora, aflând despre pierderea ireparabila): Lasa draga, romanul, mie-mi pare rau de pulover, ca acum primavara era foarte bun de purtat dimineata...Supararea nu mi-a trecut nici la servici, când am simtit nevoia sa ma razbun pe toata lumea pentru pierderea suferita. Acasa am mâncat animalic fara nici un gust, ascultând jeluirea mamii, care tocmai isi amintise ca in sacosa neagra avea si vechile ei manusi de ata, pe care le purta primavara ca sa-si mascheze deformatia artritica a degetelor, mai puternica dupa sezonul rece - dupa care m-am asezat la televizor, la un film indiferent de actiune - pâna la opt si un sfert, când m-a trezit din picoteala telefonul. Cine dracu mai suna la ora asta? Mama e la ingrijirea mâtelor, tot eu trebuie sa raspund: Alo, da!
-Domnu Lavric? (la capatul celalalt al firului psalmodiaza o voce necunoscuta, cu modulatii de politete moldoveneasca enervanta)
-Da, eu sunt.
-Cred ca dumneavoastra ati pierdut azi ceva in masina treitreisase...
-Poftim? Da domnule, eu sunt! Doamne-Dumnezeule, cum m-ai gasit?
-Pai stim si noi sa citim...Pe dosar nu scria Tudor Lavric? Am luat si-am inceput sa citesc, asa pe sarite, foarte interesant, si peste vreo zece pagini am dat de-o evocare, asa mai personala, a casei din Hristo Botev...ßtiti câte familii Lavric cu adresa pe Hristo Botev sunt in cartea de telefon?
-Probabil ca...
-Exact, una singura. Asta-i, domnu Lavric! Acum puteti sa-mi spuneti cum va gasesc ca sa va returnez ce va apartine - banuiesc ca aveti nevoie...
-Pai dumneavoastra pe unde stati?
-Nu prea departe de-acolo, pe Strada Traian.
Intr-o jumatate de ora eram la locul de intâlnire, in statia de tramvai de la Hala Traian, care devenea sinistra pe masura ce se lasa noaptea de vara. O femeie grasa cu picioarele varicoase desculte iese dintr-o curte pe trotuarul ingust, cu ditamai vana de baie metalica s-o verse la canal. Când o intoarce cu fundu-n sus, din ea tâsneste un tânc ca de un an si ceva pe care uitase sa-l scoata din apa. Copilul tâsneste aproape pe linia pe care tramvaiul vine clopotind demential, femeia se pierde, incepe sa urle inspre casa prin poarta deschisa, copilul se târaste singur pe trotuar, se lipeste de zidul verzui lasând tramvaiul sa treaca...Domnu Lavric?
In spatele meu se proptise un ins ca de vreun metru nouazeci, cu aer imberb, bine legat, asudat puternic in sacoul negru, cu gâtul gros strâns intr-o cravata si cu sacosa mea neagra la vedere in mâna, semnul de recunoastere.
-Vitalie Isac, spune scurt intinzând pentru salut o mâna cât cazmaua, cu un ghiul strident cu piatra colorata si un tatuaj pe dosul palmei, si ciocnindu-si in acelasi timp militaros toacele pantofilor lustruiti. Uitati ce vroiam sa va spun - dar nu intram si noi sa luam ceva?
In spatele nostru chiar in statie e cârciumioara cu consumatori putini, doi muncitori obositi la o masa in picioare. Da nu mai aprinzi, frate, lumina aia? incepe tovarasul meu, intrând inainte ca un obisnuit al localului. Daca mi-a taiat-o! bombane patronul. Scapara totusi un chibrit si aprinde doua lumânari pe tejgheaua din fata. Vitalie comanda scurt, si revine cu paharele in care vodca, prin lumina lumânarilor, are culoarea linistitoare a aurului vechi.
-Uitati ce vroiam - incepe dupa ce a sorbit si si-a sters cu dosul palmei sudoarea de pe buza superioara. Daca mi-ati mai putea lasa câteva zile dosarul v-as ramâne recunoscator.
-Domnule...
-Isac.
-Domnu Isac, din pacate asta era un manuscris pregatit sa fie predat la editura.
-Nu se poate sa-l predati poimâine, in loc de mâine? insista pe un ton care deja pare jalnic. Am acceptat cu destula usurinta si am continuat sa bem, din punctul nostru de vedere in tacere. Lichidul tremurând in paharele puse pe mesutele usor inclinate din perete, ma aduce in pragul adormirii. çn afara cercului nostru, plictisiti de atmosfera morbida, muncitorii dadusera drumul la statie si ascultau manele, dansând pe cimentul jegos cu unduiri de barbati carora le lipseste femeia...De harem au nevoie baietii astia, da si dumneavoastra va place sa beti singur, observa omul din fata mea zâmbind dintr-o gura mare cu strungareata in fata, pe când eu goleam ultimul strop din pahar. Dar sa stiti ca nu e nevoie de asta ca sa demonstrati ca sunteti un om superior, am vazut din primele zece pagini - bate sonor cu palma pe dosarul pe care nu l-a mai scos din sacosa. Cu sacosa mea a si plecat, cu puloverul meu si manusile mamei inauntru. Bine ca pe tine te intereseaza numai romanul tau, surâde dânsa trist acasa, deja zgârcita la vorba dupa ora 22, când se-aseaza la telenovela.