Nu știu dacă bietul om îmi spusese numele său faimos, ca să-mi facă plăcere; dar știu că eu m-am dat un pas înapoi, auzindu-l! Acesta e Codin?...
Într-adevăr, avea înfățișarea renumelui său…. Rușinat de mișcarea mea vrusei să par liniștit, dar el băgă de seamă
- Ah! – făcu el, și se ridică mare cît un coș de fabrică – și tu te temi de mine? Și pentru ce, hai? Spune-mi, băiatule, pentru ce? Þi-am făcut vreun rău, ție, sau maică-ti?
Nu puteam să-i spun că lumea zicea de el că e un ucigaș. Mă apucă de bărbie:
- Știi tu ce se cheamă să faci rău cuiva?
- Să-l faci să sufere, răspunsei eu.
- Nu piciule…. Nu știi. Răul, singurul rău este nedreptatea: prinzi o pasăre și o bagi în colivie, sau, în loc să dai grăunțe calului, te pui cu ciomagul pe el. Astea sunt nedreptăți. Mai sunt ele și altele. Și tu, te-ai speriat cînd ai auzit că eu sunt Codin! Vezi, mititelule, mi se pare că tu nu ești ca cei de pe la noi: ești primul copil pe care l-am auzit zicînd că nu trebuie să primești bani, atunci cînd faci un serviciu. Să-ți trăiască măicuța! Știi că te învață lucruri frumoase? Aici, la noi se întîmplă pe dos: cui îi dai un ban îți cere doi…. Mă simt fericit să știu că sunt vecinul tău. Un băiat așa de subțire ca tine!...Așa ceva, în mahalaua noastră, se vede mai rar decît elefanții.
Și spui că te cheamă Adrian? Ei bine, Adriane, vrei să fim prieteni? Îmi vei spune și mie ceea ce Dumnezeu și maica ta te-nvață, iar eu îți voi spune ce știu. Căci știu și eu multe, frate Adrian, dar sunt o vită, o vită care poate să spargă piatra cu pumnul.
Codin își învîrtea în cap ochii lui mici, vii și inteligenți, și, cu toate că n-avea nimic plăcut în fața lui vînjoasă, osoasă și brutală, mă atrăgea totuși printr-o forță, o voință împotriva căreia nu mă puteam apăra. Dar ceea ce contribuia să îndulcească chipul acela cu fălci de fiară, dîndu-i o înfățișare, ca să zic așa, omenească, erau dinții săi albi, de o albeață și regularitate desăvîrșită. Cînd se arătau dinții aceia, în rîsul său deschis și scurt, răspîndeau o lumină neașteptată, gonea teama și impunea încredere.
Cele ce îmi spunea el despre delicatețea purtării mele, nu era nou pentru mine. Mă uimea însă dorința lui de a dobîndi prietenia mea și nevoia de a apare în ochii mei altfel decît se vorbea despre dînsul. Pentru vîrsta mea, eram un băiat dezghețat, dezvoltat și îndrăzneț. Îi răspunsei:
- Nu pot să-ți făgăduiesc nimic, înainte de a o întreba pe mama. Păru trist
- Nu, spuse el. Dacă-i așa, mai bine să nu-i spui nimic; aș fi voit să judeci tu, singur. Mama ta nu poate să gîndească altfel decît toată lumea. Atunci, adio Adrian, și-ți mulțumesc pentru serviciu…
Se depărtă, tîrîndu-și ciomagul, cu haina pe umăr, cu brațele depărtate de corp ca atleții.
Noaptea care a urmat acestei neobișnuite întîlniri, a fost plină de chibzuieli. N-am spus nimic mamei, eram foarte tulburat. Prin firea mea, eram înclinat să mă apropii de persoane mult mai mari decît mine. Prietenia băieților de vîrsta mea, care se adunau pentru a forma echipe de bătăuși, îmi era neplăcută. Vrăjmășia lor, făță de oricine, era așa de firească, încît era de-ajuns ca un băiat din altă mahala să treacă pe la noi, pentru ca imediat să fie lovit cu piatra. Pe mama o înspăimîntaseră, iar pe mine mă puseseră pe gînduri.
Din pricina aceasta sporise dorința mea de a-mi face prietenii alese. Mi se părea foarte firesc să fiu prietenul unei persoane de trei ori mai în vîrstă decît mine. Iată pentru ce propunerea lui Codin venea cum nu se poate mai bine. Dar, Dumnezeule, omul acesta care trecea drept un bătăuș, acest fost pușcăriaș, de ce simțea el nevoia unei prietenii gingașe, cînd tot trecutul lui era încărcat de violențe? Și, din moment ce toata lumea o afirma, aceasta nu putea fi o născocire. Eram prea tînăr, ca să judec temeinic, mă munceam din greu ca să lămuresc întrebările pe care mi le puneam. De ce căuta el prietenia mea? Și ce-i păsa lui, dacă un băiat este delicat sau necioplit? Și, mai ales, cum putuse el să-și dea seamă de caracterul meu, dintr-un fapt atît de neînsemnat?
Eram foarte nedumerit, dar doream atît de mult să dezleg această problemă, încît mi-am pus în gînd ca în zilele ce vor urma acestei duminici, să pîndesc toate mișcările lui Codin. Aceasta ținu mai bine de o lună.
Seara, înainte de a se întoarce mama, eram afară. De cum se înnopta, cîrciuma Anghelinei se umplea de muncitori din port, care veneau „ să se refacă ”. Încovoiați de muncă grea, plini de praf, cu umerii zdrobiți de saci, dar toți tineri și voinici, avînd în buzunar „ zile ”, de patru ori mai mari decît cele mai bine plătite zile de lucru, se „ refăceau ”, dînd pe gît, pahar după pahar, un rachiu tare sau un vin îndoielnic. Fără întrerupere erau aruncate pe grătar grămezi de obleți vii, care răspîndeau un miros îmbietor de friptură. Odată cu stelele se iveau lăutarii; pe urmă, o parte din cheflii, cei mai nărăvași, începeau o beție cumplită. Atunci, în mijlocul cîntecelor și al jocurilor care făceau să se cutremure pămîntul, care răsturnau mesele, cu farfurii cu tot, „ prietenii ”, fără veste, își aduceau aminte de dușmănii adormite, de insulte și răzbunări datorate. Își aduceau aminte, așa deodată, că o petrecere n-are haz, fără fălci rupte, capete sparte, cîte un ochi scos sau cîte un nas pocit. În sfîrșit, duminica și zilele de sărbătoare erau cinstite cu sînge mai îmbelșugat, acela care țîșnea dintr-o inimă atinsă de vîrful cuțitului, sau care curgea cu mațe cu tot, dintr-o burtă spintecată.