Era cam prin '85...
Foarte greu se putea înființa o trupă pe vremea aia. Nu erau scule, instrumentele muzicale "moderne" românești, singurele care se găseau, erau cel puțin penibile, iar de cele "adevărate" nu te lipeai... Să prinzi un contract "afară" era un adevărat "bulan", numai așa ai fi putut să te cârpești...dar, cum nu toți aveam un unchi la ARIA (Agenția Romana de Impresariat Artistic)...nici o șansă, mai ales ca n-aveam câte o "Dacie" să dăm șpagă, numai să ne deschidă ușa.
În fine, printre rânduri, s-a-ncropit și în Ploiești de un band...i-au dat numele "Express PH". S-au adunat în el numai mascarale, instrumentiști periculoși, dar...mari machitori.
Într-un fel era normal, după o viață petrecută numai prin cârciumi, la ce te-ai fi putut aștepta?!. Șeful trupei, Sergiu, era cel mai mare țepar și îmbârligător din câți mi-a fost dat să cunosc. Hazul era că pe scenă, se cânta de rămâneau "gagii" cu lingura-n aer, uitând de protuberantele masticații pentru care veniseră. Se cânta numai după "chitanțe", "boabele" erau boabe la fiecare instrument, iar la repetiții, fiecare avea "cearceaful" lui scos de-acasă, efectiv după ureche, partiturile originale lipsind cu desăvârșire din decor. Norocul făcea însă ca printre noi să existe vreo doi care aveau "auz absolut": dacă bâzâia o muscă pe langă ei, când scoteau notele după casetofon, o puneau și p-aia pe boabe. Alin (saxofonistul) îmi spunea, eu fiind mezinul trupei, : "Babo, ai auz absolut! n-auzi absolut nimic!", și chiar așa era, făcusem 11 ani de muzică clasică și dacă nu-mi puneai boabele-n față eram și surd și mut...dar aveam o calitate : aveam clapă, un pian electric care mi-l luase tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce-l terorizasem o lună întreagă că m-arunc după bloc dacă nu mi-l ia, iar bătranul a cedat nervos...și mi l-a luat.
Þoaie, toboșarul, era o figură. Porecla i se trăgea de la un țoi de țuică, atârnat de gât ca un medalion, ca nu cumva să piardă timp prețios de macheală, în eventualiatatea unui ospătar neglijent, care nu i-ar fi adus de urgență un pahar...pentru că sticlele erau tot timpul pe masă, iar el, ca un băiat educat ce era, găsea impropriu să bea din sticlă ca toți troscănarii și boschetarii...doar era în cârciumă, nu?...asa că era pregătit. Avea gusturi fine, îi plăceau țigările lungi și albe și coniacele cât se poate de stelate, iar eu, student fiind, mai învârteam câte un pachet de țigări "Kent" de la străinii din cămin, pentru că nu se găseau kentane să dai cu tunul. În pauzele reprizelor de cântat, ne-asezam toți la o singură masă, și-ncepea: "Babo, m-ai spart ce bine o arzi cu pianul, dă și tu o țigară și-un coniac". Cum puteam să refuz: "Ia, Þoaie, se poate?"...apoi, "Ați văzut bă, v-am spus eu că Baba o să vă dea răcoare cu improvizația?...mai dă și tu o țigară Babo." "Ia Þoaie, servește-te"...cred că fuma cel mai mult dintre toți. Azi așa, mâine așa...căpătam încet, încet, încredere în forțele mele, eram chiar fericit noaptea târziu când ajungeam acasă, simțeam aprecierea celor din jur și mai ales a lui Þoaie, recunoscut fiind ca un mare toboșar.
Într-o zi, tocmai ne dădusem jos de pe scenă, după un program cât se poate de aplaudat, și parcă-l văd pe Þoaie transpirat și tremurând de plăcere: "Babo, azi ca niciodată te-ai întrecut pe tine: ai dat balans, ai citit fără greșeală, ba chiar am fost onorat să cânt alături de tine. Dă și tu un coniac..." . "Bă Þoaie, iartă-mă, azi n-am fost la institut, n-am nici bani la mine...nici țigări...știi doar că te-aș servi în orice moment"...A fost apoi un moment în care nimeni n-a mai râs, nu se mai auzea o șoaptă...se citea chiar o ușoară îngrijorare pe fețele celorlalți, iar bomba nu a întârziat: "Să moară mama, dac-am văzut văcar mai mare, m-ai îmbătrânit cu pianul ăla: ba fugi, ba tragi, improvizezi ca mielu' meu, îmi vine să-ți dau cu bețele-n cap în fiecare seară!". De-atunci, nu s-au mai văzut țigări pe masă....doar sticlele de țuică erau la locul lor...
...(va urma?).