A Bloomsday Letter

Nord. Clontarf Castle, în jurul orei zece. Arunc o ultimă privire castelului din spatele casei și îi spun că mă îndrept spre un altul, în Sudul Dublinului. Prea greu să încep de pe Eccles Street – nici măcar pentru stră-străbunica mea Virag. Prea tîrziu. Intru în curtea interioară a lui Trinity College cînd ceasul clopotniței bate orele unsprezece ale unei dimineți ireal de însorite. Mă uit la ceasul dinspre Est și zîmbesc pentru că începe Bloomsday. O scurtă vizită la catedra de literatură engleză, un mic dejun italienesc și, cu o cafea neagră, aromată, mă îndrept spre Sandycove (and Glasthule) și al ei Martello Tower. Sud. Culoarea urbană a Dublinului semi-ultramodern pălește treptat pentru ca apoi, pe neașteptate, ca de fiecare dată, marea să își facă apariția nespectaculoasă dar impresionantă. În dimineața ce pășește molcom într-o după-amiază semi-cețoasă și caldă, Golful Dublinului e gol, însă plin de oameni care se plimbă pe fundul mării. Booterstown, Irish Times: We Look at Life. You Live It. Zidul ce mărginește linia de tren îmi răpește marea pentru cîteva minute. Portul Dun Laoghaire: zeci de pînze galbene întrecîndu-se. Peronul spune: Keep behind the yellow line. Legănată mai departe spre Sud; lumina gri-verzuie. Ușoară ceață în zare. Soarele se luptă pentru a ieși dintre norii albi, inofensivi ce planează cu ultimele puteri deasupra golfului care se umple încet. Ceață pe malurile golfului și în larg. Aprins încă, farul din Howth. Sandycove în focul renovării: Pedestrians this way. Summerhill Road. Eden Park: déjeuner sur l’herbe, cu porumbei. Un turist se oprește să mă felicite … You feed the pigeons, das ist gut. Ultimele sorbituri de cafea. Primele costume joyciene la Juggy’s Well. Doamne cu umbreluțe și broșe, domni cu pălării și bastoane își fac plimbarea oficială de Bloomsday prin centrul văratec al Sandycove-ului. La colțul străzii, în fața pub-ului Eagle House, Marty îmi povestește preț de o țigară că noi toți călătorim tot timpul și mai ales cu gîndul. Și că venim de altundeva, dar am evoluat minunat pe această planetă pe care o vom lasa în urmă cînd nu ne va mai fi de folos. Privesc circumspectă la el, la tramvaiul de muzeu și mașinile de epocă din care ies rîzînd zgomotos doamne și domni… de epocă, ce își iau rolul foarte în serios. Îl atenționez să nu-mi spună că ne tragem din imaginația cuiva și mă îndrept spre faleză, pregătind deja aparatul. Mă irită faptul că arăt astăzi ca o turistă scribăluind ocoșă în carnețel și plimbîndu-mă prin locuri familiare, pe care după atîția ani de contemplat vreau să le transform în cuvinte. The dictates of common sense. Primele poze întîrzie pentru că nu pot ocoli partea excesiv de modernizată a malulului mării. Găsesc cîteva secunde de inspirație sub privirile severe ale unui matelot bătrîn citind ziarul cu ochii la mare. Aud primii turiști ce discută intens pe Joyce venind dinspre turnul spre care eu mă îndrept: … il avait une tres mauvaise réputation… O voce de tînăr irlandez frustrat de restricțiile fitness-ului organizat al zilelor moderne: It’s a members club only. Sandycove Avenue West. O șapcă FDNY contemplă zarea marină și se exprimă în ton cu solemnitatea momentului și a zilei. O bluză roșie de Lifeguard se agită ușor printre stînci. După cotitura abruptă, trecînd pe langă primii înotători de la clubul de fără femei, ajung la turn. Mă întîmpină turiștii, fluturașii, tricourile de Bloomsday și vitrina care asasinează turnul întotdeauna mai mic decît în imaginație. Trec repede și gratis de încăperile cu suveniruri și poze, printre vociferările ghizilor și turiștilor și mă reped spre ușa dinspre scări. În înghesuiala, de zîmbete, de nedescris țin ușa preț de vreo cinci minte pentru cel puțin trei Joyce look-alikes. Urc scările abrupte aproape în genunchi, în care cad cel puțin o dată. Zăbovesc puțin în fosta cameră re-amenajată a personajului pentru care există această zi
specială. În vîrf mă așteaptă priveliștea întregului Dublin și conversații pe care prefer să nu le reproduc. Un entuziast Joycian, îmbrăcat nereușit de epocă, citește solemn pasajul din Ulysses care are loc chiar aici, acum 101 ani. Se uită apoi în zare gîndind poate că în unele momente chiar simte că îl trăiește pe El. Zîmbesc, îmi îndrept aparatul dinspre mare înspre valiza și bastonul cu care a venit și îl întreb arătînd înspre ele: Do you mind? Jenată, refuz oferta lui de a poza pentru mine, pentru că nu doresc decît imaginea accesoriilor lui. Își revine repede din stînjeneală și cere să i se facă o poză cu aparatul propriu, pe care o execut în timp ce el pozează cu privirea adînc în zare. Îl îmbrățișez încă o dată: Dun Laoghaire – Howth – Killiney Hill – Bray nu se vede. Can you hear the wind? We are on top of the Martello Tower! Din ce în ce mai mulți oameni se scaldă așa cum o fac, în orice anotimp, de cînd erau copii alergînd, sub ploaie, spre marea învolburată și neprimitoare. Mă îndrept spre scări și fac loc unor porumbei care zboară afară din interiorul turnului, înnebuniți probabil de turiștii zgomotoși în părul cărora au lăsat niște pene luate de vînt atunci cînd ajung în vîrful turnului. A doua țigare, privind spre Howth, sub soare. Cerul: cinci nuanțe de albastru. My final days of bloom. Gri. Spre Dalkey. O Nora, împingînd un cărucior McClaren. Primele versuri ale unui cîntec trecut: … I don’t want to be anywhere else but heeeere…, primii stropi de ploaie în atmosfera sufocantă. Citesc numele de pe plăcuțele caselor pe lîngă care trec: Seagrange, Sandycove Lodge. Grand Vitara. Sandycove Lane East se termină. O iau la stînga pe șoseaua spre Dalkey. Trandafiri din aceia îmbătători care se scutură ușor, dar care m-au așteptat pînă azi cruțați de vîntul neașteptat de absent. Sub picături din ce în ce mai dese. Singurul trandafir căzut pe trotuar este la fel de englez – portocaliu ca eșarfa mea portocalie – indiană. La Killiney Terrace, Gura Leului. Mușcate. Munster Home: vîndută de myhome.ie. L-am pus în păr. Deilginis - Coast Road. Soare pe Howth-ul zărit de printre case. Bullock Harbour – Western Marine Limited. O poartă deschisă. Maci uriași. Sherry Fitzgerald care poate să-ți vîndă o casă în orice zonă a Dublin-ului decretează monstruos de mare: No view today. Copii ies de la școală. Such a hot day! – Yeah, it’s like … hot! Church of Ireland, St. Patrick’s Church, Dalkey Parish. Copiii ies alergînd spre mașinile părinților, trăgînd după ei ghiozdanele colorate cu carioci și lunchbox-urile goale pe care probabil le urăsc la fel de mult ca și conținutul lor neinteresant. Portocaliu, un șervețel aruncat pe jos, adus de vînt de pe la vreun picnic de pe un gazon imaculat. Două acvile la Charleville. Portocaliu: stîlpul care atenționează șoferii că sunt copii în zonă. Dintre care doi în spatele meu, discutînd ca doi oameni mari. The Rocklands. Volvo. Marks & Spencer. Cul de sac – m-am încurcat puțin. Înnebunitor de cald – pe stradă, doar eu și o chinezoaică. Îi simt mirosul tare atunci cînd vîntul bate dinspre mare, printre case, din spatele urechii mele stîngi. Mai mult soare în grădina asta – pînă și macii s-au facut portocalii. Durere de cap. Ireland Assist Recovery Service. O albină purtată de vînt se lovește de pieptul meu. St. Patrick’s Road. Old Well. O voce răgușită de copil asigură pe interlocutor că nu trebuie să se îngrijoreze: although, you know, they never accept children who’ve been expelled. Dalkey Village. Am ajuns prea repede și sătucul vuiește, vuiește. O alarmă înnebunitoare anunță că s-a stricat ceva sistem electronic. Soare orbitor – sunet asurzitor. Florii portocalii în coșurile de pe stîlpi. Public Library, 1901 – închisă permanent. O rromâncă vinde reviste în față-i. Lyrakis Olive Oil. Compania de teatru Dalkey Players prezintă o nouă adaptare a Dancing in Lughnasa. Îl prind înainte să cadă. Queen’s Bar – pauză de cafea. Trei copii sîsîiți vorbesc despre Joyce. Mai ales în Gaelic. Două haine portocalii la singurele mese ocupate de lîngă mine, umbrite de silueta castelului în care o să intru imediat pentru a asista la o reprezentație a unui scurt episod din cartea cărților zilei. Peste drum, Ulster Bank. Anunțul lor promoțional - portocaliu se termină în … a little bit special. Acum, la masa de lîngă mine, irlandeză exclusiv. O rafală de vînt rătăcită amenință să dărîme terasa care se clatină scoțînd un zgomot de mașinărie în pericol natural, inevitabil. Au sosit turiștii în ‘adidașii’ lor Nike. În scrumiera mea, trei mucuri de țigări Carroll’s. O doamnă în bermude roșii cu picățele și-a plasat nefericit pe cap o pălărie-cordeluța neagră. Irlandeza mea se rezumă la identificarea lui agus printre vorbele sîsîite. O mașină portocalie de Carlow îi salută pe mesenii irlandiști. O doamnă: fustă albă, eșarfă portocalie, umbreluță verde împarte fluturași Joycieni. Regan Tile Design anunță mare pe un camion că sigla lor uriașă, portocalie # ar însemna un potențial nelimitat. Telefonul meu cu fond portocaliu sună la biroul poetei irlandeze cu care conversez săptămînal în română. Sophia o să mă sune înapoi ca să confirme conversația de azi. În aceeași conversație în Gaelic identific singurul cuvînt englezesc: Bloomsday. În lesă, trece un ogar îmbotnițat, de un portocaliu obosit. Un domn cu pălărie de paie și cu baston, încăpățînat cu un cîine. Răcoare. Deja? Foștii mei colegi de la cursul Joyce se întîlnesc la Mulligan’s. Vîntul vrea să-mi smulgă caietul portocaliu în care scriu în loc să răspund chelneriței care îmi spune că sucul de portocale este plătibil și la bar. Am împerecheat cele trei Carroll’s cu trei Silk Cut în scrumieră. Un cap creț, portocaliu de fetiță pistruiată, zâmbind nordic la soare, văzut prin valul fumului de țigare ce mă-nconjoară. Luat de vînt în secunda următoare. Pe asfalt, zgomotul papucilor de dans irlandez în picioarele grăsuțe și grăbite ale unei scolarițe. Mă ridic în zgomotul a trei motociclete. Eircom trece. # revine. Dalkey Castle: Nestor Schoolrom Scene. Îl găsesc pe Joycianul de la turn zîmbindu-mi de printre spectatori. Îmi revizuiesc notițele, n-am pierdut nimic. Îmi umezesc buzele uscate de vînt, de soare, de țigare. Telefoanele mobile se sting. Școala cu pricina este peste drum. După, o plimbare cu ghid, un pahar de Burgundy wine și Gorgonzola, incluse în pret. Încep să asociez imagini și cuvinte, cuvinte, imagini: a pier … a thing out in the waves… Kingstown Pier, a disappointed bridge. … Who can answer a riddle? Desigur… the bells were strinking 11. Mă întorc la Trinity. … for her, the race of the world … the only true thing în life?… Like him was I … secret, silent … secrets weary of their tiranny. Întorc acum pagina și dau de el: miroase la fel de puternic ca și acum două zile. I think you’ll find that’s right. Shakespeare: put but money in thy purse… I paid my way… I owe nothing… Full stop! What a question mark… Strigătul întrebător al vîntului venind furios de afară închide zgomotos ușile sălii în care ascultăm cuvinte de un an și un veac. Actorii tresar ușor. Altă dată God, era un shout in the street! Archibald Castle. Cel de peste drum. Vînt și foșnet de frunze. Vorbele apte și puternic accentate ale ghidului, Dumnezeule, primul ghid al ultimilor cinci ani… Nici măcar rușinată. Instrucția are și ea un folos, chiar după ani și ani. Cînd nu vom mai fi împreună, dar sigur voi mai veni. Îl voi regăsi curînd. Ta-na-na-na-nanananaaaaa. We are all Irish, all kings’ sons.Vorbele apte acoperite de zgomotul mașinilor ce trec neîncetat pe lîngă noi. Mai bine, pentru că nu vreau să-mi pună ordine în gandurile mele și ale Lui. Dancing coins în copacii deasupra fostei școli, acum reședință privată. Miros din nou parfumul lui și al turistei de lîngă mine. Joycianul de la turn a venit azi-dimineață, socotesc eu la vederea plasei de duty free din valiza minusculă pe care o deschide pentru o secundă pentru a mînca un măr joycian. Cunningham Road: prin împrejurimi și Beckett, Hugh Leonard, alți minori. Santa Maria: în America, Michael Jackson, aici reședința familiei Jacob, cea cu biscuiții. Grădinile-i se întind în spate, terasate, preț de jumătate de kilometru. După cotitură, din nou Howth Head. Molly privește zîmbind încrezătoare în Golful Dublin-lui unde se stinge Liffey-esc Anna Livia Plurabelle. Contemplînd ziua de apoi, ea știe că va urma. YES Nu judecata. Lungul drum al nopții către zi. Unde Liffey se varsă și ALP va renaște în ochii Ei. Se sfîrșește și turul și ziua noastră. Dragul meu James… Turistul de lîngă mine, impresionat că Ziua mă îndeamnă la poezie în caietul portocaliu ce miroase acum a trandafir. Mirosul trandafirului care va muri pentru totdeauna în paginile Finnegans Wake-ului din biblioteca mea călătoare. Lui Marty i-ar fi plăcut. Everyman-ul tînjind după imaginea asta, după mine. Turistul se apleacă să citească utimele cuvinte din Dalkey: ANTE LIRICA POLLYPEARL culeasă din valurile ce plîng pe zîmbetul Dublinului. “Dincolo de nori, vom fi împreună din nou.” Vreodată? Altă dată. Train to Howth: 4 minutes. Ultimele cuvinte apte mă ajung în timp ce mă îndrept spre pasarelă: … the country has changed… Le mai aud de peste șinele ce tremură de venirea trenului care mă va purta înapoi la Trinity. Cobor. Joyce ar fi observat: mă îndrept spre ieșire urmărind fesele tinere legănîndu-se sincopat în spatele subțirii fuste portocalii. Clocks. Orele cinci bat în ceasurile de peste terenul de cricket. Mulligan’s? Nu mă certa! Home, home, where I want you to grow. Cea aducătoare de plurabilități, their land a pawnshop. Coșmarul meu istorizat… history is to blame: on me and on my words, unhating. Nord.