Cronica unei mari iubiri
Schiță în patru acte

Partea întâi

El s-a născut la țară, ea la oraș. El a învățat să meargă cu bicicleta, ea cu patinele. În sfârșit, el știa să cânte din frunză, ea cânta la pian.
Într-o primăvară timpurie, el a venit în orașul ei, că acolo, fratele său,Marin ăl Mare ,fusese numit prin repartiție guvernamentală profesor de istorie. Tânăra de 14 ani îl sorbea din ochi pe domn profesor, iar acesta, în vârstă de 23 de ani, o sorbea, tot din ochi, pe domnișoara profesoară de franceză.
În acest patrulater cu el și ea, doi de 14 ani și doi de 23 de ani, unul singur suferea, Ion ăl Mic. Era în aceiași clasă cu Lisete (așa o răsfăța el în taină pe Carina) și chiar împărțeau aceiași bancă. Când intra în clasă fratele ăl Mare, Carina devena deodată foarte agitată. Își țuguia buzele, punea cotul pe bancă, își proptea bărbia în palmă și se uita lung la domn profesor. Ion ăl Mic suferea ca un câine. Pasămi-te, el observase că „prietena” sa Carina, avea ochi doar pentru fratele său Marin.
Lunile treceau una după alta și lucrurile rămâneau staționare. Ion ăl Mic ofta, Carina construia planuri de asalt ale lu’ domn profesor, domn profesor cumpăra flori domnișoarei profesoare de franceză, iar domnișoara profesoară visa o călătorie la Paris.
Într-o zi, Carina îl invită pe Ion ăl Mic la ea acasă pentru a-i da rozinci (niște coacăze roșii) si să-i calce cravata de pionier ( roșie ), că venea cu ea la școală cam cocoloșită. Cum să vă spun, asta era strategia ei pentru a-i atrage atenția lu’ domn profesor. Ãl Mic se pierduse cu totul. Fusese poftit într-un salon mare și primise pe o tavă aurită o farfurie plină cu rozinci. Carina, în timp ce îi călca frumoasa lui cravată, fredona o melodie eroică. El o privea lung și ca să nu înghită în sec lua câte o boabă din rozincile de pe tavă deși le-ar fi hăpăit pe toate. Apoi chiar ea i-a făcut nodul la cravată, i-a pus-o la gât și l-a invitat în fața unei oglinzi mari. Îți place ? Stai, îți mai fac nodul o dată.
Mâinile Carinei îi mângâiau fața în timp ce el nici să răsufle nu mai îndrăznea. I-ar fi sărutat încheieturile palmelor, ar fi prins-o în brațe și-ar fi săltat-o pe scaun și-apoi ar fi îngenungheat în fața ei. Dar toate astea se petreceau doar în mintea lui.
Se plimba în fața oglinzii, se strâmba, a scos limba, apoi a țipat scurt că se sufocă. Carina i-a desfăcut repede nodul de la gât, i-a mângâiat în treacăt fața, apoi s-a așezat pe scaun cu un oftat.
Uf, ce neastâmpărat ești ! M-ai speriat ! Eu scriu poezii, vrei să-ți citesc una ?!
Îhă ...
Unchiul meu a publicat și niște cărți de poezii. N-o să-ți citesc de acolo, îți
caut „Iubire matematică„din caietul meu secret!
Asculta Ion și își făcea în cerul gurii cruce folosind limba, cum îl învățase bunică-sa când umbla cu ea după bureți lăptoși prin pădurile Mâsganei și întâlniseră ursul. Doamne, se ruga el, dacă mă va iubi Carina, am să fac numai lucruri bune pe pământ !
Spune și tu ceva, stai acolo ca un băț, ți-a plăcut poezia mea ? Ce era să-i răspundă când n-auzise nimica ?. N-am prea înțeles-o... dar scrii bine!
Vii duminică să te plimbi cu mine?
În ziua cu pricina la ora fix 16.00, s-au întâlnit în parc la statuia lui Șt. O. Iosif. Carina părea foarte grăbită. I-a mărturisit scurt. Am la dispoziție exact o jumătate de oră. Cu o zi înainte, Tânjală, profesorul de fizică,îi confiscase caietul secret unde își ținea jurnalul. Acolo pomenise despre Ion ăl Mic că habar n-are să se poarte cu o domnișoară, iar despre domn profesor scrisese că știe multă carte dar e arogant și disprețuitor față de eforturile ei.
Ãl Mare aflase lucrurile astea de la Tânjală și îi ținuse lui Ion o lecție plină de învățăminte despre ce ar trebui să facă la întâlnirea cu o fată. Conștiincios, Ion o luase pe Carina de mână și începuse să-i pupe vârfurile degetelor și încheietura palmelor, fără să spună o vorbă.
Carina îl privea stupefiată cum îi molfăie o bucată din pulovărul ăl nou doar pentru a avansa cu pupăturile mai sus de încheietura palmei. Într-un moment de demnitate rănită își retrase brusc mâna și îi zise. Mă, pe tine te-a bătut soarele în cap ?! Și s-a ridicat ca o vijelie și dusă a fost. Ãl Mic a rămas încă o vreme pe bancă, până s-a dumirit că nu mai e nimic de făcut.

Partea a doua

La nici o săptămână de la întâmplările povestite mai sus, patrulaterul dragostei a devenit pentagon ! A intrat pe fir Ionică doi, mutat disciplinar din orașul Făgăraș la școala unde ăl Mic și Carina trăseseră, în bună înțelegere, cu o cretă roșie, hotarul despărțitor în banca pe care încă o împărțeau împreună. Ionică doi nu avea scrupule, doar nu degeaba fusese el mutat disciplinar. A remarcat-o pe Carina la un careu în curtea școlii și de a doua zi, era ca o umbră în spatele ei. Un timp, Carina nu l-a băgat în seamă, era prea supărată pe domn profesor că nu se arăta impresionat de zelul ei pentru Istorie. Și pe Ion era furioasă. Pe zi ce trecea devenea mai nesuferit, schimba mereu granița și când ea, din prea multă admirație pentru ăl Mare îi aluneca un pic din cot peste linia de demarcație, se trezea cu doi ghionți în coaste. Odată chiar a țipat în timpul orei. Domn profesor s-a oprit din explicație și a ridicat sprâncenele întrebător, dar nimeni n-a schițat vreun gest. În pauză însă, a fost bătaie în toată regula. Ion i-a înfipt mâinile în păr și pe tăcute, trăgea de acesta ca de porțile raiului.
Carina se lepădase și ea de stilul aristocratic. Þipa cât o ținea gura. Îndrăznești să dai într-o faată ?!.. auu, mă doaaare. Ãl Mic, pentru prima dată după atâtea zile, a vorbit puțin și apăsat. Să mai calci granița, să vezi ce-ți fac!Să te salveze Ionică!
După ce a plimbat-o câțiva metri printre bănci, în râsetele celorlalți copii, că așa sunt ei, se bucură de necazul altora, Carina, pentru a-și spăla rușinea, a sărit ca leoaica la atac. Avea unghiile lungi și ascuțitee. Când a început să le plimbe pe fața lu’ ăl Mic numai dâre roșii au rămas ! Carina continua să țipe, ăl Mic simțea sângele cum i se prelinge pe față și îi picura pe cămașă , dar să-i dea drumul, nici gând. Cine știe ce s-ar mai fi întâmplat, dacă nu intra în clasă Tânjală. Toate ostilitățile s-au oprit brusc iar Carina s-a dus imediat să i se plângă că nu mai are păr în cap; ceea ce nu era chiar exact că, dacă cineva i-ar fi numărat firele, nici unul nu lipsea !
Ion ăl Mic a fost scos a doua zi în careu în fața întregii școli, ăl Mare a zis, m-ai făcut de rușine, iar domnișoara de franceză care era o ființă delicată i-a mărturisit lu’ Marin că nu vrea să-l mai încurce fiindcă are la Brașov un prieten tenor. Cât despre Carina, din acea zi a fost consolată numai de Ionică doi.



Partea a treia

Au trecut anii și cei din pentagonul dragostei au apucat fiecare pe alt drum. Carina a devenit studentă la Conservator în București, Ionică doi la Școala de Ofițeri din Sibiu, domnișoara profesoară de franceză s-a căsătorit cu tenorul și s-au pierdut în toată lumea, iar Marin s-a stabilit în Brașov și a devenit redactor la un ziar local.
Ãl Mic a ajuns și el student la Politehnică, tot în București. Ca orice student, mergea sâmbăta la reuniunile dansante și nu mică i-a fost mirarea, când, la celebrul Cămin 303, a întâlnit-o pe fosta lui colegă de bancă. Vaai cât mă bucur să te văd, micul meu Einstein, mai ții minte ce îmi făceai ? Ha, ha, ha ! Pe unde-mi umbli acuma ? Ce scumpete de băiat, ești la fel cum te știam! Mai păstrezi patinele de la mine ? În avalanșa de întrebări, Ion n-a apucat să-i răspundă. Un tip cât o ușă de înalt și de lat, a luat-o pe Carina de mână și s-au pierdut în mulțime ... caută-mă, a apucat ea să-i mai spună întorcând capul.Treci pe la Conservator,mă găsești tu.Paaa! Și i-a făcut semn cu mâna încă o dată.
Ce s-o fi petrecut în mintea de viitor inginer a lui Ion ăl Mic, e greu de spus, dar de a doua zi, a fost văzut tot mai des pe la Conservator căutând-o pe Carina săptămâni de-a rândul.
Colegul de cameră (locuia la Căminul Regie ) îl apostrofa,” ce naibilor mă Ioane, mă crezi pe mine sau pe ea ? Nu vezi că își bate joc de tine ? Scoateți-o din minte!”
Ãl Mic nu îl lua în serios. Continua să meargă la Conservator și de trei ori pe săptămână.Dacă a zis s-o caut, o caut pân-o găsesc, răspundea gânditor.
Așa a început el să se culturalizeze. Citea afișele de pe holuri, programele de sală ale unor concerte, dar Ea nu era niciodată de găsit .
Și într-o zi, la spectacolul din sala de concerte a Conservatorului,cine era prezentatoarea? Carina!!Ce tare bătea inima lu’ Ion. De emoție și mândrie!
Când s-a terminat spectacolul, a mers în culise, voia s-o felicite,voia....
Înconjurată de colegi,Carina radia!Micul meu Einstein, ce surpriză!Ai venit să mă vezi, nu-i așa ? Ce bine -mi pare! Apoi întorcându-se spre colegile ei, știți ce cap de matematician avea băiatul ăsta.?.Eu o iotă nu înțelegeam,copiam totul de la el, ha,ha,ha! Acuma sunt foarte ocupată, n-am timp de tine,..mai caută-mă, te pup, Paa!
A plecat înconjurată de grupul acela vessel, râzând tot timpul în hohote. Rămăsese în urma ei mirosul cel mai fin de parfum.
S-a uitat Ion ăl Mic lung și-a stat minute în șir acolo , până s-a hotărât să se urnească. Atunci a jurat că n-o mai caută cât o trăi.