Cronica unei mari iubiri

Schiță în patru acte
După o idee de Crina Roxana Sonea

Partea întâi

El s-a născut la țară, ea la oraș. El a învățat să meargă cu bicicleta, ea cu patinele. În sfârșit, el știa să cânte din frunză, ea cânta la pian.
Într-o primăvară timpurie, el a venit în orașul ei, că acolo, fratele său,Marin ăl Mare ,fusese numit prin repartiție guvernamentală profesor de istorie. Tânăra de 14 ani îl sorbea din ochi pe domn profesor, iar acesta, în vârstă de 23 de ani, o sorbea, tot din ochi, pe domnișoara profesoară de franceză.
În acest patrulater cu el și ea, doi de 14 ani și doi de 23 de ani, unul singur suferea, Ion ăl Mic. Era în aceiași clasă cu Lisete (așa o răsfăța el în taină pe Carmina) și chiar împărțeau aceiași bancă. Când intra în clasă fratele ăl Mare, Carmina, devena deodată foarte agitată. Își țuguia buzele, punea cotul pe bancă, își proptea bărbia în palmă și se uita lung la domn profesor. Ion ăl Mic suferea ca un câine. Pasămi-te, el observase că „prietena” sa Carmina, avea ochi doar pentru fratele său Marin.
Lunile treceau una după alta și lucrurile rămâneau staționare. Ion ăl Mic ofta, Carmina construia planuri de asalt pentru domn profesor, domn profesor cumpăra flori domnișoarei profesoare de franceză, iar domnișoara profesoară visa o călătorie la Paris.
Într-o zi, Carmina îl invită pe Ion ăl Mic la ea acasă pentru a-i da rozinci (niște coacăze roșii) si să-i calce cravata de pionier ( roșie ), că venea cu ea la școală, cocoloșită. Cum să vă spun, asta era strategia ei pentru a-i atrage atenția lu’ domn profesor. Ãl Mic se pierduse cu totul. Fusese poftit într-un salon mare și primise pe o tavă aurită o farfurie plină cu rozinci. Carmina, în timp ce îi călca frumoasa lui cravată, fredona o melodie eroică. El o privea lung și ca să nu înghită în sec lua câte o boabă din rozincile de pe tavă deși le-ar fi hăpăit pe toate. Apoi chiar ea i-a făcut nodul la cravată, i-a pus-o la gât și l-a invitat în fața unei oglinzi mari. Îți place ? Stai, îți mai fac nodul o dată.
Mâinile Carminei îi mângâiau fața în timp ce el nici să răsufle nu mai îndrăznea. I-ar fi sărutat încheieturile palmelor, ar fi prins-o în brațe și-ar fi săltat-o pe scaun și-apoi ar fi îngenungheat în fața ei. Dar toate astea se petreceau doar în mintea lui.
Se plimba în fața oglinzii, se strâmba, a scos limba, apoi a țipat scurt că se sufocă. Carmina i-a desfăcut repede nodul de la gât, i-a mângâiat în treacăt fața, apoi s-a așezat pe scaun cu un oftat.
Uf, ce neastâmpărat ești ! M-ai speriat ! Eu scriu poezii, vrei să-ți citesc una ?!
Îhă ...
Unchiul meu a publicat și niște cărți de poezii. N-o să-ți citesc de acolo, îți caut "Iubire matematică"din caietul meu secret!
Asculta Ion și își făcea în cerul gurii cruce folosind limba, cum îl învățase bunică-sa când umbla cu ea după bureți lăptoși prin pădurile Mâsganei și întâlniseră ursul. Doamne, se ruga el, dacă mă va iubi Carmina, am să fac numai lucruri bune pe pământ !
Spune și tu ceva, stai acolo ca un băț, ți-a plăcut poezia mea ? Ce era să-i răspundă când n-auzise nimica ? O să mă gândesc. N-am prea înțeles-o... dar scrii bine!
Vii duminică să te plimbi cu mine?
În ziua cu pricina, la ora fix 16.00, s-au întâlnit în parc la statuia lui Șt. O. Iosif. Carmina părea foarte grăbită. I-a mărturisit scurt. Am la dispoziție exact o jumătate de oră. Cu o zi înainte, Tânjală, profesorul de fizică,îi confiscase caietul secret unde își ținea jurnalul. Acolo pomenise despre Ion ăl Mic că habar n-are să se poarte cu o domnișoară, iar despre domn profesor scrisese că știe multă carte dar e arogant și disprețuitor față de eforturile ei.
Ãl Mare aflase lucrurile astea de la Tânjală și îi ținuse lui Ion o lecție plină de învățăminte despre ce ar trebui să facă la întâlnirea cu o fată. Conștiincios,Ion o luase pe Carmina de mână și începuse să-i pupe vârfurile degetelor și încheietura palmelor, fără să spună o vorbă.
Carmina îl privea stupefiată cum îi molfăie o bucată din pulovărul său ăl nou doar pentru a avansa cu pupăturile mai sus de încheietura palmei. Într-un moment de demnitate rănită își retrase brusc mâna și îi zise. Măă, pe tine te-a bătut soarele în cap ?! Și s-a ridicat ca o vijelie și dusă a fost. Ãl Mic a rămas încă o vreme pe bancă, până s-a dumirit că nu mai e nimic de făcut.