Nu era frumoasă. De fapt, nu pot să spun că era măcar drăguță. Cu toate astea, avea ceva deosebit, ceva care mi-a atras atenția. Un „nu știu ce”, cum ar spune francezii.

Prima oară m-am întâlnit cu ea când m-a prins fumând în toaleta liceului unde eram elev în clasa a XI-a. Ea venise să facă curat, eu chiuleam de la ora de matematică. A băgat doar capul pe ușă, apoi s-a retras parcă speriată. Două minute mai târziu, am auzit-o tușind la ușă și spunând:

—Imediat domnule director, numai să spăl baia asta. Știți, s-a înfundat unul dintre wc-uri, adăugă apoi pe un ton confesiv.

Pot doar să-mi imaginez mutra directorului în timp ce se îndepărta precipitat din (fără îndoială) inspecția pe care dorea să o facă, în căutarea elevilor… nonconformiști, asemenea mie.

Îmi amintesc că nu i-am zis nimic, nici măcar un „mersi” în grabă, în timp ce fugeam spre clasa unde aveam ore, însă începând din acea zi, am început să o privesc puțin altfel.

Câteva luni mai târziu, pe când îmi ispășeam o altă „ispravă”, în biblioteca liceului, am lăsat puțin integramele ascunse în cartea de biologie, la care lucram, și am aruncat o privire pe geam, profitând de absența bibliotecarei (cel mai de temut gardian pe care aveam să-l întâlnesc în toată cariera mea școlară –și am văzut destui!). Nu priveam ceva anume, doream numai să evadez din anostul rafturilor pline de cărți prăfuite care parcă așteptau o clipă de neatenție ca să se prăvălească toate asupra mea. Și astfel am fost martor fără voie la o scenă care pot să spun acum că mi-a schimbat viața.

Geamul de la care priveam dădea spre o porțiune din curtea școlii care nu ducea practic niciunde (de fapt, era un gang în care mai mergeam uneori să fumăm, până a fost închis de preavigilentul nostru director). Acolo am văzut-o intrând, ascunzând fără prea mare succes ceea ce părea a fi un pui de cățel în buzunarul prea mic al halatului. Peste câteva secunde, a ieșit fără cățel, uitându-se precaută în jur.

Ceva din scena asta m-a intrigat la culme. Însă nu am avut timp să investighez mai departe de la postul meu de observație, pentru că Cerberul s-a întors, eu fiind nevoit să revin la careul meu și la mormăielile periodice: „Aha, deci ribozomii...”, sau „Mitocondriile astea!”

Oricum eram nevoit să merg la fața locului, pentru că pe atunci, ca și acum, vederea mea nu bătea după colț. A trebuit să aștept pauza, și apoi sfârșitul ei, pentru a mă putea strecura după clădirea secundară că să elucidez misterul. Când m-am trezit în fața scândurilor prinse neregulat dar îndeajuns de bine pentru a bloca intrarea, mi-am amintit de dezamăgirea pe care am avut-o prima oară când am văzut „zidul plângerii”. Arăta la fel de dezolant ca și atunci, însă nu dădea nici un indiciu pentru dezlegarea enigmei. Dezamăgit, am dat să plec, însă pe când luam colțul, am auzit un scâncet. M-am întors curios, și după o inspecție mai atentă a locului, am găsit o scândură desprinsă care în spatele ei dezvălui mult-așteptata surpriză: o cățea cu cinci pui.

Aceasta stătea pe o cârpă veche, iar într-un colț al ciudatei încăperi (era de fapt o cutie mare de carton, răsturnată într-o parte, ambalaj rămas de pe la cine știe ce bunuri de larg consum), era improvizată „bucătăria”: o cutie de conserve ruginită, umplută cu apă, și o farfurie de unică folosință, cu ceva resturi alimentare de pe la cantină. Puii se îngrămădeau toți să alăpteze, cu excepția unuia negru în întregime (restul erau de culori amestecate, trădând sorgintea maidaneză a părinților), care tremura în celălalt colț. Câinele mă privi cu niște ochi mari, duioși, care îmi inspirară un sentiment de milă cum nu cred că mai simțisem până atunci.

Când într-un final am reușit să mă desprind de ochii aceia hipnotici, hotărât să plec, m-am întors ca să descopăr ochii întrebători ai femeii de serviciu. Schimbul de priviri dură câteva secunde bune. Într-un târziu, am rupt tăcerea:

—Tăciune e al meu!

—Când va sosi vremea, va fi al tău...

Atât a fost de ajuns ca ea să înțeleagă că m-am atașat de cățelul cel negru, iar eu, că ea este singurul paznic al acestor creaturi fără de vină. A urmat o discuție purtată chiar acolo, rezemați de pereții cu tencuiala pușcată pe alocuri, în fața sălașului, discuție care ar fi durat și trei ore, dacă eu nu ar fi trebuit să mă întorc într-un târziu la ore (aveam franceză, cu directorul), iar ea la îndatoririle ei. Așa a durat doar două.

Primul subiect au fost, evident, cățeii. Se pare că în urmă cu ceva vreme, înainte de a-i veni sorocul, cățeaua asta dăduse târcoale pe la bucătăria cantinei. Bucătăreasa i-a aruncat inițial câteva resturi, însă când a văzut că după aceea nu mai pleacă, a încercat să o alunge. Fără succes, se va vedea peste câteva zile, când aceeași bucătăreasă găsi lângă tomberonul de gunoi cei cinci pui împreună cu mama lor, în prima lor dimineață în această lume.

Fu convocat directorul. Având în vedere că primise deja atenționări de la Protecția Consumatorului în privința igienei cantinei, decizia luată fu categorică și definitivă: cineva trebuia să scape de ei. Însă după cum spuneau și strămoșii noștri despre plăcinte și despre război, nu se găsi nimeni care să ducă fapta la îndeplinire. Totuși, cei prezenți se grăbiră să dea fel și fel de sfaturi „norocosului”, oricine ar fi fost el. S-au vehiculat idei de la înec în râul ce nu trecea departe de clădirea liceului și până la sufocarea puilor, și abandonarea lor în pubelă, lăsând restul în seama gunoierilor. Ciudat, însă, toate soluțiile implicau suprimarea puilor și, de la caz la caz, a mamei lor, de parcă ar fi fost vina ei că a urmat cursul naturii. Aici a intervenit eroina noastră, promițând să rezolve ea situația. Confruntându-se cu o acută lipsă de voluntari, directorul acceptă oferta.

Și astfel au ajuns ei locatari ai „garsonierei” din spatele școlii, pentru că intenția inițială era doar salvarea lor de la o moarte prematură. De aici mai departe a fost doar improvizație. După două săptămâni în care venise în fiecare zi să le aducă ce reușea să recupereze de pe la bucătărie, eu făceam cunoștință cu Tăciune...

Numele ei era Marta. Era femeie de serviciu la liceul meu de vreo trei ani, de când tatăl său, provenit dintr-o familie cu o educație religioasă foarte strictă, o dăduse afară din casa părintească o dată cu nașterea copilului ei din flori. Nu avea încă treizeci de ani, însă ea, fată de la țară, fără prea multă școală, fără o meserie în afară de lucrul câmpului și cu un copil de crescut singură, fapt care ar fi ostracizat-o practic din orice comunitate rurală care „se respectă”, își găsi la oraș de lucru și o cămăruță la un subsol în care să-și crească pe cât putea ea de bine copilul, acum în vârstă de doar patru ani și jumătate. Și pe măsură ce îmi povestea toate astea, începeam să văd o paralelă între situația ei și a unei alte ființe, care trăia împreună cu păcatele ei într-o cutie de carton, la nici doi metri de locul unde stăteam.

Tăcea deja de câteva minute, timp în care se întrebă probabil de ce îmi spune mie, un necunoscut, toate astea. Poate pentru că o ascultam... Clopoțelul ne întrerupse însă gândurile la amândoi. Ne-am despărțit fără nici un cuvânt.

A doua zi, la 8 dimineața, eram în spatele școlii. Nici nu trecusem prin clasă, așa că aveam ghiozdanul (de obicei gol) în spate. Astăzi, însă, conținea o pungă cu oase pentru câini (ce rămăsese de la cină cu o seară înainte) și o sticlă de un litru cu lapte, subtilizat din frigider de cu seară și pus bine. Ca niciodată, ghiozdanul fusese făcut seara. I-am dat oasele mamei, apoi am golit conserva de apă și am turnat laptele. Puii s-au adunat în jurul ei și au început să bea cu nesaț, dând în același timp din coadă.

I-am admirat în tăcere câteva minute, mai ales pe Tăciune, cel mai liniștit dintre ei. Nu știu de ce ghemotocul ăsta de blană îmi plăcea așa de mult. Mie nu-mi plăcuseră niciodată în mod deosebit animalele. Nici când mergeam la bunici, la sat, și îl însoțeam pe bunu’ în timp ce hrănea găinile, sau mulgea vaca... Acum însă... Nu știu ce. Poate ochii mari și limpezi cu care m-a privit acea primă oară...

I-am mângâiat blana pufoasă și am simțit în palmă căldura pe care o emana ființa sa plăpândă, căldura vieții. Apoi am plecat.

Din acea zi, am început să merg periodic să îi vizitez și să le duc câte ceva de mâncare. Cu timpul însă, lucrurile au devenit mai dificile. Cățeii au devenit din ce în ce mai activi, și era doar o problemă de timp până când se vor fi săturat de micul univers în care trăiseră până atunci și să înceapă să exploreze toată școala. Parcă și vedeam o zgâtie de prin clasa a IX-a:„Ce dulce-i, mânca-l-ar mama... Cred că o să-i spun Prințesa!”, indiferent că era cățelușă sau nu. Așa că m-am sfătuit și cu Marta (cu care de atunci începusem să vorbesc mai des) și am decis ca în cel mai scurt timp să le găsim un cămin adecvat.

Cum însă nici eu nici ea nu aveam vreo idee cui am fi putut da spre îngrijire familia adoptată (trebuia să fie cineva de încredere!), am hotărât să-i ducem la ea acasă, în curtea imobilului unde locuia ea fiind loc destul pentru toți. Eu urma să trec periodic pe acolo să le mai aduc de mâncare și binențeles să urmăresc evoluția favoritului meu. Așa că într-o zi de vineri, când ea scăpa mai devreme de la serviciu,ne-am strecurat ducând cutia cu tot cu ocupanți prin curte și apoi la dulcea libertate a străzii.

Când am ajuns la destinație, am fost șocat să văd starea clădirii, o casă cu un etaj probabil de prin perioada interbelică, cu tencuiala căzută aproape peste tot (se mai ținea într-un loc o bucată de vreun metru pătrat, dar și aceasta stătea să cadă, putând pune în pericol viața trecătorilor). Și când mă gândesc că locuise acolo de mai bine de patru ani!

Am intrat în curtea într-adevăr spațioasă, care arăta ceva mai bine decât fațada. Pe margine se găseau chiar rondele cu flori, bine îngrijite. Însă de jur împrejurul curții, ziduri roșii de cărămidă blocau privirea curioșilor, blocând însă și bună parte din lumina zilei. Atmosfera era sinistră, pentru că roșul cărămizilor se reflecta peste tot. Locul îmi dădea fiori, și începusem să mă gândesc cât de bine puteau să o ducă acolo cățelușii. Dar altă soluție mai bună nu era…
Am așezat cutia într-un colț ce părea să fie mai ferit de intemperii, și apoi am dat să plec. Marta, gazdă primitoare, mă invită să beau un ceai, dar eu mă grăbeam să-mi recuperez ghiozdanul lăsat la școală, în cabina portarului (cu care, din acea zi, am început să mă și împrietenesc). Nu de alta, dar trebuia să iasă și el din tură, iar dacă directorul îmi găsea lucrurile –dovadă elocventă a chiulului meu – ar fi găsit încă un motiv să mă admonesteze. Așa că am plecat, nu înainte de a-i promite că voi reveni cât de des voi putea. Și așa am și făcut, chiar de a doua zi.

Au mai trecut câteva săptămâni relativ fără evenimente. Însă într-o dimineață, în pauza de zece, în fața clasei mă aștepta Marta (în mod excepțional, eram la oră: cum mă obișnuisem să vin la căței în fiecare dimineață, acum mă plictiseam și acasă și altundeva, așa că am început să frecventez școala mai serios; dar numai din plictiseală!).

Arăta ca după o noapte nedormită, cu ochii roșii de nesomn. Mă luă deoparte și îmi zise:

—Sunt probleme.

După ore, eram la ea. Mă întâmpină o bătrânică mică (așa cum sunt toate bătrânicile), gârbovită probabil de o viață de trudă, dar care mă primi cu un zâmbet.

—Deci dumneata ești tânărul care o ajută pe Marta… Foarte frumos din partea ta. Săraca fată! Să crească singură un copil, în lumea asta, e lucru mare… O mai ajut și eu cum pot, păcatele mele, mai stau cu micuța Sara, că e tare jucăușă și îmi mai luminează bătrânețile. Dar nu prea mai pot nici eu. În afară de să stau cu ea dimineața, să o legăn când doarme și să o mai schimb că de, copii sunt copii, altceva nu prea pot să fac. Tot Marta, când vine de la slujbă, face de mâncare, spală haine, și mai deretică prin casă. Noroc cu ea. Da, e fată tare bună la suflet. Și aș fi luat-o cu mine, dar eu am o cămăruță înspre stradă, și acolo e zgomot; pe mine nu mă deranjează, că și așa sunt cam surdă, dar pe copil îl mai trezește noaptea. Așa că în camera lor de la subsol e liniște, e și cald (și-a montat singură o sobiță și iarna împărțim lemnele)…

Inițial, m-am simțit copleșit de avalanșa de cuvinte, dar mai apoi, bătrânica a început să-mi fie simpatică. Desigur că simțea nevoia să vorbească, doar stătea jumătate de zi doar cu un copil de trei anișori, apoi venea Marta care vroia fără îndoială să stea cu fetița ei, și cum probabil vizitatori nu prea aveau…

—Marta este? am întrerupt-o eu cam nepoliticos.

—Nu, maică, nu a ajuns încă de la școală…

—Mi-a spus că e nu știu ce problemă, poate știți dumneavoastră.

—Ce spui, maică? întrebă ea, întorcând probabil urechea cea bună înspre mine.

—Care-i problema! am ridicat eu tonul, forțat de împrejurări.

—Problema? A, da. Problema. Păi, ce să fie, cățelandrii ăștia. Pe mine nu mă deranjează, că eu și-așa nu prea aud, dar mai stau aici două familii, și au și ei copii, și noaptea se mai trezesc ăia mici în schelălăiturile câinilor. Uite, azi noapte, săraca Marta a stat trează umblând prin vecini cu cățeii, că domnu’ Popovici, care stă sus, a amenințat-o că o dă afară dacă nu scapă de javre –așa a zis el, că mie îmi plac animalele, păcatele mele! –, și alt loc nu-și poate permite. Și dacă ar fi fost după mine, l-aș fi dat pe el afară –afurisitul dracului, că mereu bombăne despre săraca fată! –, dar nu-i după mine, maică, eu sunt doar o chiriașă, ca și el, dar el tot spune că îl cunoaște pe proprietar, și n-aș avea nici eu unde să stau. Și să stea o femeie de 68 de ani, așa ca mine, în stradă, apoi… Dumnezeu cu mila!

Abia atunci am observat că într-adevăr cutia de carton era goală.

—Auzi, tanti, unde-s cățeii?!

—Ce spui?

—Cățeii, unde-s?

—A, cățeii… Păi, n-a găsit cui să-i dea, dar n-a vrut nici să-i lase în stradă. I-a dus în camera ei, dar acolo stă și a mică, așa că nu pot rămâne nici acolo. Acum, hai că e zi, și fata-i trează, dar la noapte… Nici nu vreau să mă gândesc.

—Unde-i camera ei?

—Hai că-ți arăt, zise bătrâna, care de data asta fu atentă și înțelese din prima.

Am coborât scările înguste ce duceau în subsol și spre uimirea mea, am găsit aici o încăpere ce putea fi numită pe drept cameră de locuit. Era văruită toată în alb, deși se observau pe alocuri asperitățile pereților; se vede că scopul său inițial era mai degrabă de magazie de lemne, dar o mână iscusită o transformase în ceva ce putea fi numit, cu puțină indulgență, acasă.

Două geamuri surprinzător de curate, ce dădeau însă în curte, asigurau o iluminare aproape suficientă, chiar și în zilele noroase. De tavan atârna un bec simplu de care era legat direct întrerupătorul. Chiar în mijlocul camerei, o masă cu un scaun vechi, la care fără îndoială se lua masa. În stânga intrării, un dulap tot zgâriat, probabil plin cu haine. Pe peretele opus intrării, o mică sobă pe lemne, cu un ochi pentru făcut mâncare. Lângă sobă, un pat îngust, în care de-abia încăpea o persoană. Iar pe pat, un înger blond, dormind. Nu o mai văzusem până atunci pe Sara. Nu vreau să o jignesc pe mama sa, dar nu semăna deloc cu Marta! Poate doar puțin, nasul…

Eu eram singur la părinți, iar verișori mai mici, aveam doar unul. Idea e că până atunci nu prea avusesem de-a face cu copii. Îi văzusem pe stradă, știam că demult fusesem și eu unul, dar pur și simplu nu făcuseră parte din viața mea. Mi s-a părut că omulețul acela mic de pe pat e cel mai extraordinar lucru pe care l-am văzut vreodată. Mi s-a părut cel mai frumos copil din câți pot exista. Nu-mi pot explica sentimentul pe care l-am avut atunci.

Eram pur și simplu încremenit. Atunci am simțit la picioare ceva mișcând. Era Tăciune, bucurându-se să mă vadă, așa cum făcea de fiecare dată când veneam în vizită. Uitasem de ce venisem. Atunci am găsit-o pe Rita (așa îi spusese Marta mamei puilor), într-un coș de nuiele, iar restul puilor se plimbau prin încăpere, explorând noul Univers pus la dispoziția lor. L-am ridicat pe Tăciune și am început să-l mângâi. Acesta însă a început să mârâie (așa făcea de obicei când avea chef de joacă). Aproape imediat, Sara s-a întors de vreo două ori, a căscat prelung și apoi a deschis ochii. Mă înșelasem. În ochii ei mari, inocenți, puri, am găsit-o pe mama ei. Îmi zâmbi, apoi adresându-se bătrânicii rămase în spatele meu, zise:

—Cine e nenea, tanti Floare?

Avea o voce parcă de catifea, și felul în care pronunțase cuvintele mă înduioșase până la culme.

—Ce a spus, maică?

—A întrebat cine sunt! am repetat eu mai tare.

—E un prieten, copila mea. Dar chiar tinere, cum te numești?
se întoarse ea spre mine.

Înainte să răspund, însă:

—Am ajuns! strigă Marta încă din capul scărilor. A venit cumva… A, aici erai, zise ea când dădu ochii cu mine.

Trebuie să găsim neapărat familii pentru cățeii ăștia, pentru că nu mai pot sta aici nici măcar o zi. Azi noapte…

—Știu, mi-a povestit tanti Floare totul.

—De fapt, o cheamă tanti Florea. Floare îi spune Sara. E cam surdă săraca, dar e femeie de treabă. Mulțumită ei am unde să stau. Dar unde-mi sunt manierele?! Nu vrei cumva un ceai? Cafea nu am pentru că nu beau.

Ce era să-i zic. Că eu beau cafea?

—Un ceai ar fi numai bun.

Se duse la dulap și scoase un termoplonjon vechi, dar curat. Luă un ibric de pe o poliță pe care nici nu o observasem până atunci, pe care se mai aflau câteva cratițe și îl umplu cu apă dintr-o găleată aflată lângă poliță. Chiar lângă intrare, unde ar fi trebuit să fie întrerupătorul, o priză atârna de niște fire trase de undeva de afară. Băgă termoplonjonul în priză și de-abia atunci o observă pe tanti Floare (mă rog, Florea), care rămăsese în pragul ușii.

—Vă mulțumesc Tanti Florea că ați stat din nou cu Sara. Sper că nu v-a făcut prea mari necazuri.

—Vai de mine, maică, dar e un îngeraș, chiar și când nu doarme. Și știi că eu și-așa nu am nimic de făcut toată ziua… Na, eu vă las, copila mea, să vorbiți de ale voastre, că trebuie să găsiți un loc la bietele animale, că ele nu au nici o vină, ele și copiii, se mai auzi în timp ce urca treptele.

—Dar te rog, ia loc!! tresări femeia când văzu că stau în picioare. Nu mai durează mult…

M-am așezat cu grijă, dar se pare că scaunul era destul de solid.

În tot acest timp, trebăluia prin casă, căutând două căni, apoi o ceașcă plină cu zahăr, și într-un final, o pungă maro de hârtie plină cu flori de tei.

—Sper că-ți place ceaiul de tei. Pe mine mă calmează. Sara! pune cățelul jos!

Micuța Sara, probabil obișnuită să stea mai mult singură, își găsise de lucru cu unul dintre căței, pe care îl mângâia și îi sufla din când în când în ceafă, pentru a-l face să se întoarcă brusc.

—Dar mami…

—Nici un dar. Imediat vii la mâncare și trebuie să te speli pe mâini. Acum, domnișoară! Nu mă fă să mă repet.

—Uf!! Bine… zise fetița, făcând pe bosumflata. Sări pe bucata de mochetă ce acoperea linoleul de pe jos doar în fața patului, scoase de sub pat o pereche de papucei, se încălță și apoi, după trei încercări nereușite, reuși să-și lege șireturile.

—Uite mami! Am reușit. Singură. Uite nenea… zise ea, uitând complet supărarea, și arătând pe rând, cei doi papucei legați cu câte o fontiță stângace.

—Bravo, scumpa mea. Bravo. Și pentru asta, primești azi… o prăjitură.

Se duse la geanta peticită cu care fusese la lucru și scoase o eugenie. Fetița o luă, desfăcu repede hârtia, dar se opri. Se uită la mama ei, apoi la mine. Se chinui câteva minute, dar în cele din urmă reuși să o rupă în trei părți. Bucata cea mai mare i-o dădu mamei, cea mijlocie mie, și de-abia cea mică o păstră. Mama zâmbi, apoi puse bucata ei pe masă.

—Mulțumesc, scumpa mea, dar acuma nu pot să o mănânc. O las pentru mai târziu, ca desert. Îmi făcu cu ochiul și-mi șopti: O s-o mănânce ea mai târziu.

Eu rămăsesem cu bucățica aceea de biscuit cu cremă în mână, uitându-mă tâmp la ea. Nu înțelegeam. Nu-mi puteam crede ochilor. Chiar dacă erau cele mai banale dulciuri, cele mai ieftine, nu cred că primea în fiecare zi. Am văzut asta în ochii ei. Și totuși, nu s-a repezit să o înfulece, a împărțit-o. În trei, deși eu eram un străin. Și încă și-a ținut bucata cea mai mică. Ce fel de copil era ăsta?!

Am pus porția mea pe masă, lângă cealaltă.

—Și tu o lași pentru desert?! zise Sara privindu-mă curioasă.

—Nu, mulțumesc. Eu ți-o dau ție…

—A, nu se poate. Mama zice să dau mereu celor care nu au. Și tu nu ai.

Am zâmbit. Apoi am început să mă scotocesc prin buzunare și am dat peste un baton cu ciocolată pe care nu-l mâncasem. Îmi luam câte unul în fiecare zi.

—Vezi? Și eu am…

Fetița stătu puțin pe gânduri, apoi zise:

—Da, dar nu ai din asta! și împinse bucata de eugenie înapoi în dreptul meu.

—Știi ce? Hai să facem schimb. Eu îți dau ciocolata mea, și tu îmi dai prăjitura ta. E bine așa?

Se uită o clipă lung, se întoarse către mama sa care tocmai punea frunzele de tei în ibric, apoi îmi zise:

—Mama spune să nu primesc lucruri de la străini…

—Bine face. Nici nu trebuie. Dar asta poți să primești, nu-i așa, mami?

—Da scumpo, el nu mai e un străin, el e un prieten.

Fetița luă ciocolata bucuroasă și vru să o împartă și pe aceasta. Însă din cauza ambalajului, nu reuși.

—Lasă, Sara, asta e pentru tine. Eu mai am și pentru mama ta și pentru mine.

Mă privi cu neîncredere, printre gene, dar apoi zise:

—Bine. Mulțumesc frumos…

Mi-am băut într-un final și ceaiul. La invitația de a rămâne și la prânz, am refuzat politicos. Nu știu de ce, simțeam că mă sufoc. Trebuia să plec, deși în condițiile date, Marta fusese gazda perfectă. Nu-mi părea rău că venisem, dar nu mai puteam sta. Am mulțumit pentru primire și am zbughit-o pe scări, fără să mai aștept să fiu condus.

Aici, însă, mă aștepta bătrâna.

—Auzi, maică, am o rugăminte la tine. Să ai grijă de ea! Că știu eu cum sunteți voi tinerii din ziua de azi. La un singur lucru vă stă gândul. Și –Dumnezeu știe! – fata asta a suferit destul. Nu mai are nevoie de altele pe cap. Să te comporți onorabil, auzi?!

M-am uitat ciudat la ea. Ce vroia să spună? Când ieșeam pe poartă, am înțeles, dar nu am mai avut puterea să mă întorc și să-i explic că nu-i așa. În schimb, am izbucnit în lacrimi. Pentru că de fiecare dată când treceam pe la ea, veneam doar la căței; pentru că nu am putut să aduc niciodată ceva pentru copilașul ei, deși știam de la început că are o fetiță; pentru că sunt un prost, un egoist și nesimțit. Și nu în ultimul rând, pentru că ea poate crede despre mine că încerc să o seduc. Dar Dumnezeule, nici nu mi-a trecut prin cap! Sau poate ea crede că ar fi trebuit să-mi treacă… Dar eu nu am decât 17 ani, cum aș putea să am grijă de ea și de copil, fără o școală decentă și fără nici o sursă de venit!? Prea multe revelații într-o singură zi pe capul unui „rebel nonconformist”, asemenea mie…

Seara, târziu, m-am întors. Am văzut lumină la geamurile cămăruței lor, așa că am intrat. Nici semn de bătrână. Probabil dormea la ora aceea. Am bătut ușor la ușa de la capătul scărilor, și Marta a venit să-mi deschidă. Se vedea că plânsese.

—N-am găsit nici măcar un loc pentru cățeii noștri… zise ea abătută.

—Nu-i nimic, am găsit eu. Pe Tăciune îl iau eu, așa cum ne-a fost înțelegerea; mai am un vecin pe stradă căruia tocmai i-a murit câinele (l-a călcat o mașină, săracul); unul îl fac cadou verișorului meu, împlinește 10 ani luna viitoare, până atunci țin puiul la mine; și pe Rita, împreună cu ultimii doi pui îi duc la bunicu, la sat. Are o curte mare și chiar are nevoie de încă un câine. La ceilalți doi le găsește el case, pentru că la sat se găsesc mai ușor oameni care au nevoie de câini…

Pe fața umbrită de nesomn și de plâns a Martei se ivi o rază de lumină. Se vedea că-i păsa cu adevărat de câinii ăștia… Pot doar să-mi închipui cum era atunci ca și mamă.

—Și totuși, ce facem în seara asta cu ei? Un vecin m-a amenințat că mă dă afară dacă mâine mai găsește vreun cățel aici. Și în cameră nu mai pot să-i țin, e deja un miros…

—Îi iau acum! Hai dă-mi cutia și îi duc la mine până pleacă fiecare la casa lor.

—Stai aici, Sara doarme, și nu vreau s-o trezesc.

—A, chiar. I-am adus ceva. I-o dai tu, te rog, mâine dimineață, sau, în fine, când crezi tu…

Am scos din buzunar o pungă mare cu diferite bomboane de ciocolată.

—Nu trebuia…

—Te rog, îmi face plăcere.

—Nu înțelegi. Chiar nu trebuia; știu și eu cât le plac copiilor dulciurile. Și dacă îi dau acum, va vrea și altădată. Nu va cere, dar va vrea, știu eu. Și nu îmi permit să îi cumpăr…

—Nu-i nimic! De-acum o să-i aduc mai des.

Marta zâmbi. Îmi mulțumi, dar mulțumirile erau de prisos: numai chipul fetiței când va primi cadoul meu îmi era de ajuns. Intră și reveni ducând în mâini cutia. Puii dormeau, doar Tăciune scâncea din când în când. Avea vreun coșmar, era un suflet tulburat, ca și mine… Rita mă privea din semiîntunericul cutiei. După toate cele petrecute, avea încredere în cei doi stăpâni ai ei.

Înainte de a pleca, însă, am reușit să-mi adun destul curaj încât să o întreb ceea ce îmi atârna deasupra capului ca o ghilotină.

—Ascultă, Marta, cine sunt eu pentru tine?

Se uită mirată la mine, apoi, zâmbind, zise:

—Ești doar un copil prostuț, care încă nu a înțeles că școala e cea mai bună șansă în viață. Și s-ar putea s-o irosești… Dar, deocamdată, pierzi timpul cu tot soiul de prostii! Sper numai să te trezești la timp.

Mă ciufuli tandru și apoi dădu să intre înapoi în curte. Fu însă rândul meu să mă mir. Unde dai și unde crapă…

—Nu, nu ai înțeles. Cine sunt eu pentru tine, cum mă vezi tu, raportat la tine.

—Aha, asta m-ai întrebat tu… Nu știu, nu m-am gândit. Îmi ești un prieten, dacă asta vroiai să-ți spun, dar asta mi se părea deja clar. Nu știu… Un foarte bun prieten. Dar de ce?

—Păi să vezi, că Tanti Floare –Florea! –, mi-a zis că să am grijă de tine. Știi, așa… Mai mult decât ca un simplu prieten… Și vroiam să știu dacă și tu crezi că…

O clipă se încruntă, dar apoi zâmbetul îi reveni pe buze.

—Și așa zici, că Tanti Florea a crezut că noi doi… Nu înțelege greșit, îmi ești simpatic și sunt sigur că într-o zi vei face o fată foarte fericită, dar acum în inima mea nu mai e loc decât pentru Sara. Ea e viața mea. Nu cred că aș mai putea… iubi pe altcineva, altfel decât ca un simplu prieten. Dar te asigur că tu, ca și singurul meu prieten, ai un locșor, dar nu ca și… nu mai mult. Te rog să o ierți pe Tanti Florea, a ajuns la o vârstă la care nici mintea nu mai e tânără… Îmi pare rău dacă…

—Nu face nimic, am zâmbit eu. Mă bucur că am lămurit asta! Noapte bună.

Am plecat cu inima împărțită. Pe de o parte, eram ușurat că nu aștepta mai mult de la mine. Pe de altă parte, mă simțeam vinovat pentru că mă simțeam ușurat. Aș fi vrut să o ajut cât mai mult. Dar apoi mi-am dat seama că asta nu mă oprea s-o ajut oricum! Mai era un sentiment de frustrare, ca atunci când o fată te respinge, dar acest sentiment era nejustificat. Nimic nu mă îndreptățea să simt asta. Și totuși, o simțeam, ca și când aș fi dorit să fie totuși ceva mai mult. Ciudat.

Aceste gânduri mă munceau pe când intram în curtea casei mele. Tata tocmai venise și el din delegație și parca mașina. În ciuda orei târzii, nu mă întrebă de unde veneam. Se vede că deoarece directorul școlii nu-l mai sunase de câteva săptămâni bune, îl determinase să îmi acorde câteva concesii. În schimb, mă întrebă ce am în cutie.

—Niște căței cu mama lor.

—Ai cui sunt?

—Ai nimănui, am răspuns.

Mă privi cu niște ochi ai căror semnificație nu o puteam ghici niciodată. Deformație profesională. Era avocat.

—Te descurci? Știi că trebuie să le dai apă, mâncare, să le faci curat…

—Știu, tată, știu. Mă descurc, mersi.

Știa că nu suport cicăleala. Dădu să intre.

—Tată? Mulțumesc.

Îmi zâmbi și mă ciufuli.

Atunci am înțeles semnificația gestului. Marta se vedea ca un fel de mamă a mea, ca o protectoare. Când mă gândesc câte mame denaturate există pe lumea asta, îmi vine să cred că instinctele lor materne se concentrează în cele câteva mame perfecte care există. Cu toată situația în care se afla, Marta mai găsea puterea să aibă grijă și de mine, și de puii aceia. Și încă la vârsta ei! Uimitor.

În zilele următoare, planul a fost pus în aplicare. Rând pe rând, puii au ajuns la destinațiile prestabilite, urmând ca Rita și cu ultimii doi să fie duși la bunicii mei, la sat. Am continuat să merg la Marta acasă, de data asta special pentru Sara. Niciodată însă nu m-am mai dus cu mâna goală, așa cum de altfel și promisesem. Am început să le scot și în oraș, la vreo cofetărie și chiar la grădina zoologică, odată.

Însă exact a doua zi, la școală, cel mai bun prieten al meu (adevărul e că îl cam neglijasem în ultima vreme), a venit la mine și mi-a zis pe cel mai serios ton cu putință:

—Auzi, ce se întâmplă cu tine?! Sunt chiar îngrijorat… Ai început să vii pe la școală –și nu mă înțelege greșit, asta poate fi un lucru bun –, dar nu-ți mai bagi în seamă colegii?! N-am mai vorbit de vreo săptămână…

—Am fost ocupat, scuză-mă…

—Lasă asta. Știi, te-am văzut ieri la grădina zoologică…

Am început atunci să văd cam unde bate. Am încercat o glumă:

—Și ce căutai tu la grădina zoologică, te-ai dus să te uiți la hipopotami?

—A, nu!! A trebuit să merg cu frățiorul meu, are numai… Stai puțin! Nu schimba subiectul!! Cine era…? Adică știu cine era. Nu înțeleg de ce?

—Nici nu poți să înțelegi…

—Era o vreme când ne povesteam toate cuceririle, că doar suntem prieteni, ce naiba?! Și acuma tu faci una ca asta…

—Nu e așa! Suntem doar amici. Am mers cu fetița ei…

—Auzi, știi ce? E viața ta, faci ce vrei, eu sunt alături de tine, orice ai face. Îți spun doar că lumea a început să vorbească. Îți spun asta ca prieten…

—Las’ că cu lumea mă descurc eu. Tu doar las-o moartă…

—Cum vrei tu… Am înțeles. De fapt, nu, n-am înțeles!! Ce naiba e cu tine? Ai văzut cum arată?! Ai putea avea orice fată vrei tu din liceu, și sunt câteva bucăți… mamă, să te lingi pe buze. Zi-mi că ai lăsat-o gravidă, ca să înțeleg și eu o chestie…

—Nu, măi, nu înțelegi că nu e nimic între noi?! E doar o femeie necăjită, cu un copil de crescut. Le mai ajut și eu…

—Dacă vrei să te joci de-a bunul samaritean, treaba ta! Dar ascultă-mă pe mine. De obicei, lucrurile astea nu se termină cu bine. Cineva are totdeauna de suferit. Și dacă ții la ele, așa cum spui, ia în considerare și chestia asta. Eu știu…

Mai târziu am aflat că și mama lui rămăsese văduvă câțiva ani buni, pe când el avea vreo 12 ani, înainte de a se căsători cu actualul ei soț. Dar eu tot nu înțelegeam.

Oricum, am urmat sfatul lui, și am început să fiu mai precaut, în special la școală. Nici în oraș nu le-am mai scos atât de des, însă vizite le făceam de cel puțin două ori pe săptămână. Martei însă nu i-am zis nimic.

Și astfel au trecut lunile rămase până la vacanța de vară. Se anunța a fi o vară caniculară, așa că părinții mei au decis să plecăm câteva săptămâni la mare. Asta mai devreme decât de obicei, pentru că eu urma să merg mai apoi și la munte. Însă eu nu vroiam să merg la mare. De fapt, nici la munte nu vroiam, dar le luam pe rând. Nu puteam să merg cu inima împăcată, când eu știam că Marta și cu Sara o vor duce și mai greu ce de obicei (nici vorbă de excursie!); fiind vacanță și școala închisă, Marta era chemată la școală doar o dată pe săptămână (și evident, plata era pe măsură).

Planul era să păstrez banii pe care i-aș fi cheltuit aiurea la mare și să fac cumva să ajungă la Marta. O știam cât e de mândră, și n-ar fi acceptat niciodată să-i primească direct de la mine. M-am gândit să-i las undeva unde să-i găsească din întâmplare, însă sunt sigur că ar fi căutat păgubașul până când într-un final s-ar fi dus cu banii la poliție. Și chiar nu vreau să îmbogățesc vistieria statului.

Însă pe când cugetam eu la cele ce aveam de făcut, am purtat o discuție interesantă și surprinzător de cunoscută cu tatăl meu.

—Ascultă, fiule, știi că eu îți vreau doar binele. Știi asta, nu-i așa?

—Da, tată…

—Bine. Atunci trebuie să vorbim despre femeia de serviciu.

L-am privit stupefiat o clipă, apoi am oftat.

—De unde știi?

—Nu contează. Nu ți-am spus nimic până acum, pentru că nu vreau să intervin în viața ta; deciziile pe care le iei sunt doar ale tale, dar te rog să te gândești o clipă la faptul că uneori, deciziile tale pot influența o mulțime de oameni. Gândește-te că deși poate intențiile tale sunt bune, faptele tale pot fi interpretate greșit. Poate că femeia aia vrea mai mult de la tine. Știu că nu ești naiv, dar simțeam nevoia să precizez asta.

—Tată, nu-ți fă griji în privința asta, eu…

—Þi-am zis, nu-ți impun nimic. Dar gândește-te și la alții. Gândește-te și la mama ta.

—Mama?! Știe?

—Nu i-am spus nimic, dar gândește-te ce-ar putea simți dacă ar afla… Gândește-te la asta în timp ce te hotărăști dacă vii cu noi. Pentru că un singur motiv te-ar putea împiedica să vii și îl știm amândoi. Atât am avut să-ți zic.

Mama. La ea chiar nu mă gândisem. Asta schimba multe. După câteva nopți nedormite, am hotărât să merg totuși cu ai mei la mare.

Când m-am întors, am mers direct la Marta. M-a primit ca de obicei, cu ceaiul de tei de rigoare, și aceeași ospitalitate. Sarei i-am adus câte ceva de pe litoral, o carte de colorat și o minge de volei, de care s-a bucurat enorm. Totul era ca înainte.

La munte nu am mai mers, și am continuat vizitele toată vara. Interesant e că temerile mele nu s-au adeverit. În loc să mă maturizeze, chestia asta a trezit copilul din mine.

Așa cum vroia Marta, am ajuns să o văd ca pe o mamă, iar pe Sara ca pe o surioară mai mică, deși diferențele de vârstă ar fi sugerat altceva. Am ajuns să le iubesc ca pe propria mea familie. Paradoxal, acasă eram tânărul de 18 ani, însetat de independență.

Așa a început clasa a XII-a. Era ultimul an, urma să plec la facultate, și mi se părea că lumea e doar a mea. Deși mergeam la meditații de câteva ori pe săptămână (în sfârșit, consecințele chiulului meu pe parcursul liceului își spunea cuvântul), găseam mereu timp să le fac câte o vizită scurtă, de jumătate de oră, să-i duc Sarei ceva dulciuri și să mai discutăm despre toate și nimic. Și în curând a venit și iarna.

Se apropiau sărbătorile și deja îmi făcusem planuri de cadouri. Martei i-am luat un pulover călduros, iar pentru Sara, o pereche de mănuși, o căciuliță și o păpușă. În timpul vacanței urma să merg cu părinții la o stațiune de schi unde ne-am fi petrecut și Revelionul, așa că am mers cu cadourile în ajunul plecării mele.

Am găsit-o pe Marta plângând.

—Ai fost atât de bun cu noi, încât nu știu dacă te voi putea răsplăti vreodată. Sper numai ca bunul Dumnezeu să te ajute când ai nevoie, așa cum ne-ai ajutat tu pe noi. Dar la vară termini școala, apoi pleci la facultate cine știe pe unde…

—Nu contează, o să vin pe la voi mereu când o să fiu în oraș.

—Da, dar dacă vii o dată la două luni?! Și-apoi, ar fi cazul să-ți faci și tu o prietenă, o cere vârsta ta.

—Am crezut că tu ești prietena mea!

—Sunt, dar tu ai nevoie de mai mult. Eu o am pe Sara, dar tu…

—Eu vă am pe voi!

—Hai nu fi copil! Știi ce vreau să zic.

—Da, știu… Dar nu mă grăbesc, am toată viața înainte!

—Da, și e cazul să începi să ți-o trăiești.

—Ce încerci să-mi spui, că nu mai sunt binevenit la voi?!

—Știi bine că vei fi mereu binevenit aici, dar… Își șterse o lacrimă. Știi ce mi-a zis ieri Sara? M-a întrebat dacă tu ești tatăl ei… Se juca cu ăla micu’ a lui Popovici și nu știu ce i-a zis de a venit să mă întrebe asta. Știi ce zic? Ce-o să-i spun de la anul, când nu vei mai veni decât în vacanțe?! Sau când eu nu o să-i pot lua dulciuri, sau s-o duc la grădina zoologică?!

—Eu… nu știu… Eu, am venit doar… ca să vă aduc astea. Sărbători fericite…

I le-am dat și apoi am plecat cu capul în piept. Micuța Sara credea că eu sunt tatăl ei. Iar eu trebuia să plec la facultate. Ce fel de tată aș fi fost? Stai puțin! Dar eu nu sunt tatăl ei, nu am nici o obligație față de ea sau față de Marta! Și atunci ce a fost ultimul an de zile? Consecințele de care vorbea tatăl meu începeau să se arate. Trebuia să mă gândesc bine ce aveam de făcut… Așa că am plecat cu ai mei la munte.

Au trecut atât Crăciunul cât și Revelionul. Au trecut pe lângă mine de parcă nici n-ar fi fost. Tata a observat și a înțeles. Nu mi-a mai zis nimic. Așa cum mi-a promis, m-a lăsat să-mi iau hotărârile mele. Și le-am luat. Nu mi-a fost ușor, dar le-am luat.

Am ajuns acasă noaptea târziu. Nu conta. Aveam să vorbesc cu ea a doua zi, la școală. Nici noaptea aceea nu am dormit-o.

Dimineața, ca niciodată, de-abia așteptam să ajung la școală, ca să vorbesc cu ea. Nici nu m-am dus în clasă, ci direct la vestiarul lor. Nu era nimeni, așa că am mers la portar. Acesta îmi răspunse căscând că nu știe unde e, așa că am început s-o caut prin școală. Am mers prin toate corpurile clădirii, prin toalete, prin laboratoare, peste tot. Nimeni nu știa nimic. Așa că m-am dus în biroul directorului. Acesta, surprins să-l vadă pe cel mai de temut adversar chiar pe terenul său, mă întâmpină cordial, ca de obicei:

—Aici erai, ștrengarule! Ce crezi, că dacă ești a doișpea, poți să chiulești de la ore?! Nu, nenică, treci în clasă, că altfel te exmatriculez. Și acuma te iert numai pentru că tocmai a trecut Crăciunul. Consideră ăsta cadoul meu. Acuma șterge-o!

Când i-am spus pe cine caut, s-a înnegrit la față.

—Lasă, nu te interesează pe tine. Azi nu a venit, și nici nu va mai veni. Aducem o înlocuitoare, cât de curând. Gata, tira, că am treabă.

Nu înțelegeam. De ce ar fi concediat-o? Chiar dacă ar fi ajuns vreun zvon pe la urechile lui, nu avea motiv întemeiat. Și apoi, mi-ar fi trântit-o în față cu nonșalanță. Nu înțelegeam.

M-am dus în clasă la a doua oră, mai abătut decât venisem.

—Auzi, amice, îmi pare sincer rău. Știu cât țineai la ea și…

M-am uitat la el mirat. Ce vroia să zică?

—Stai puțin! Tu ai venit aseară, deci probabil nu ai auzit. Îmi pare rău să fiu eu mesagerul veștilor proaste, dar… Femeia ta de serviciu, împreună cu fetița ei au murit în dimineața de Crăciun. Asfixiate cu monoxid de carbon de la un coș înfundat. Au dat la ziar, că altfel nu știam nici eu. Le-au îngropat deja, cred…

În fuga mea pe ușă, l-am doborât pe profesorul de filozofie, care tocmai intra. Nici măcar nu m-am oprit. Am fugit pe străzi, printre mașini, printre oameni… M-am oprit doar la casa cu un etaj cu tencuiala pușcată. M-am repezit pe scări și am intrat fără să bat. Pentru o clipă, mi s-a părut că o văd pe Sara în pat, legându-și șireturile. Dar mi s-a părut.

Fața mea era o mască de bronz, neclintită. Când am dat să plec, în ușă stătea Tanti Florea.

—S-au dus, maică, s-au dus. Le-a luat Domnul printre cei Drepți, că aici nu avea de ce să le lase. S-a dus și a mică, păcatele mele, măcar nu a aflat cât de rea este lumea asta…

Ascultam litania babei, și totuși, nici un mușchi de pe față nu-mi mișca. Doar mușchiul inimii, când și când.

Mi-a zis unde le-au îngropat, într-un colț, cu morții care nu mai aveau pe nimeni. Stăteam în fața crucilor și mă întrebam ce fel de Dumnezeu creează niște ființe atât de perfecte, pentru ca apoi să le ia așa de repede înapoi?! Care fusese scopul existenței lor?!… Un soare palid de ianuarie își trimise un snop de raze către mine, proiectându-mi umbra peste crucile simple de lemn.

EU?! Eu am fost singurul lor scop în viață? De asta au existat, pentru mine? Dar de ce? Cine sunt eu să creezi doar pentru mine doi oameni, pentru ca apoi să-i iei la Tine așa de brusc? Chiar crezi că merit?

Atunci am plâns.




…și Tăciune a îmbătrânit și într-un final a murit. Ca și mine.